Revolutia franceza

Revoluția franceză (în franceză: Révolution française) a fost o serie de revolte sociale și politice

radicale din Franța, în perioada anilor 1789-1799, care a afectat profund istoria modernă a Franței,
marcând declinul puternic al monarhiei și bisericii și apariția democrației și naționalismului.

Pâna la Revolutia Franceza, Europa era dominata de monarhii absolutiste, adica de regimuri în care întreaga putere
politica era detinuta de rege. Era o societate bazata pe privilegiul nobilar al nasterii. Numai nobilii aveau acces la
functiile înalte din administratie si armata si erau scutiti de plata impozitelor.

Forta conducatoare în revolutie, la care a participat întreaga stare a treia (burghezia, masele populare orasenesti si
taranimea), a fost burghezia, iar forta sociala principala a constituit-o larga miscare populara. Preludiul revolutiei l-a
constituit convocarea Statelor Generale (5 mai 1789). Deputatii starii a treia din Adunarea Statelor Generale s-au
declarat constituiti în Adunarea Nationala, apoi în vederea elaborarii unei constitutii, în Adunarea Nationala
Constituanta (9 iulie 1789- 30 sep. 1791). Adunarea Constituanta a votat desfiintarea privilegiilor feudale (4 aug.
1789), a adoptat "Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului" (26 aug. 1789) si prima Constitutie burgheza a
Frantei (3 sept. 1791). 

Primul an al Revoluției a văzut membrii celei de-a treia stări preluând controlul, asaltul
asupra Bastiliei în iulie, aprobarea Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului în luna august și
un marș al femeilor către Versailles care a forțat curtea regală să plece la Paris, în octombrie. Un
eveniment central al primei etape a fost desființarea feudalismului, taxelor, instanțelor și privilegiilor
feudale la 4 august 1789. Următoarea etapă a fost dominată de lupte pentru aplicarea reformelor
majore, între diverse grupări liberale și sprijinitori de dreapta ai monarhiei. Insurecția de la 10 august
1792 a fost decisivă pentru abolirea monarhiei, republica fiind proclamată în septembrie 1792.
Regele Ludovic al XVI-lea al Franței a fost executat la 21 ianuarie1793.

Amenințările externe s-au menținut îndeaproape pe parcursul Revoluției. Începând

din 1792, Războaiele revoluționare au adus victorii franceze care au facilitat cucerirea peninsulei
italiene, a Țărilor de Jos și a mai multor teritorii la vest de Rin. Pe plan intern, agitația populară a
radicalizat Revoluția semnificativ, culminând cu ascensiunea lui Maximilien de Robespierre și a
iacobinilor. Dictatura impusă de Comitetul Salvării Publice în timpul „Terorii”, din 1793 până în 1794,
a provocat până la 40.000 de decese în interiorul Franței, dar a abolit sclavia în colonii și a asigurat
granițele noii republici. Domnia „Terorii” s-a încheiat cu executarea lui Robespierre și înlăturarea de
la conducere a iacobinilor.
Un consiliu executiv cunoscut sub numele de Directorat și-a asumat atunci controlul asupra statului
francez în 1795 și s-a menținut la putere până în 1799. Datorită acuzațiilor de corupție, regimul s-a
prăbușit printr-o lovitură de stat condusă de Napoleon Bonaparte în 1799, văzut ca ultimul an al
Revoluției. Napoleon a instituit apoi Consulatul și mai târziu Imperiul, stabilind scena pentru o gamă
mai largă de conflicte globale în cadrul războaielor napoleoniene.
Societatea franceză a suferit o serie de transformări profunde. Privilegiile feudale, aristocratice și
religioase au dispărut, iar principiile vechi despre tradiție și ierarhie au fost brusc răsturnate prin
formula sacră „Liberté, égalité, fraternité”. La nivel global, revoluția a accelerat ascensiunea
republicilor și instaurarea democrațiilor, răspândirea liberalismului, naționalismului, socialismului și
secularismului, dezvoltarea ideologiilor moderne și conceptul de război total. Unele dintre
documentele sale importante, cum ar fi Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, au lărgit
sfera drepturilor omului, incluzând femeile și sclavii. Societatea franceză a secolului XVIII era
împărțită în ordine sau stări. Clerul forma prima stare, nobilimea starea a doua, iar starea a treia
cuprindea restul populației, alcătuită din burghezie, țărani și muncitori urbani

Prima Stare
Catolicismul era religia de stat. Existau 130.000 de clerici, dintre care, 60.000 erau membri ai
ordinelor monahale, iar cei 70.000 de clerici seculari lucrau în parohii. Cei mai tineri fii ai marilor
familii nobiliare ocupau funcții înalte în biserică pentru a obține profit din imensa bogăție a bisericii.
Arhiepiscopia de Strasbourg valora 400.000 de livre pe an, iar preoții primeau 7.000-10.000 de livre
pe an. Numeroși episcopi dețineau mai mult decât o singură episcopie și nu erau văzuți niciodată în
vreuna din ele. Averea bisericii provenea din pământul pe care îl deținea și din dijme. Biserica
deținea circa 10% din pământ. În nord, biserica deținea până la o treime din pământ, în Auvegne
numai 3%. Dijma era o parte din recolta fiecărui an, plătită bisericii de către deținătorii de pământ,
neexistând uniformitate. În anumite zone din Dauphine, ea nu constituia o povara mare, ridicându-se
numai până la a 50-a parte din recolta, dar în Bretania, era de un sfert. Dijma asigura întreținerea
preoților și localului bisericii, sprijinul săracilor, dar cea mai mare parte din ea ajungea la episcopi și
abați, stârnind nemulțumiri în rândul clerului inferior și țăranilor. Clerul avea multe privilegii, fiind
scutit de impozite. În locul impozitelor, Adunarea clerului, dominată de episcopi, a convenit cu regele
să plătească anual coroanei o sumă de "don gratuit" (dar gratuit), situându-se sub 5% din venitul
clericilor. Funcțiile bisericii se extindeau dincolo de practicarea religiei, preoții având largi atribuții de
cenzori, ocupându-se de săraci, de spitale și școli și țineau locul oficiilor moderne de stare civilă,
notând în registrele parohiale toate nașterile, căsătoriile și decesele, astfel, biserica acționând ca un
minister al informație

Starea a doua
Era cea mai puternică, și conform estimărilor asupra numărului nobililor și familiilor lor, erau între
100.000-300.000, adică între 0,5-1,5% . Cei 4.000 de nobili de la curte erau cei mai puternici, a
căror descendența nobiliară dată încă din secolele XIV-XV, permițându-și costul vieții la Versailles.
Erau urmați în ierarhie de nobilimea de robă, nobili care lucrau în administrație și justiție, ca
magistrații din parlamente. Restul nobilimii, care nu văzuse niciodată Versailles-ul, trăiau în mediul
rural. Cum doar fiul cel mai mare moștenea întreagă proprietate, ceilalți fii își căutau de lucru în
biserică, armată sau administrație. Dar funcțiile costau mult și 1/4 din nobili erau prea săraci ca să-și
permită. Trebuiau să se înroleze sau să-și muncească micile proprietăți. 

Starea a treia
Burghezii nu aveau titlu nobiliar și nici nu erau țărani sau muncitori urbani. Se implicau în industrie.
Negustorii se numărau printre burghezii bogați, comerțul exterior fiind în Franța cel mai dinamic
sector economic, cu o creștere a volumului schimburilor comerciale de 440% între 1715-1789. Alți
burghezi erau financiari, latifundiari, membri ai profesiilor liberale, medici, scriitori, juriști și funcționari
publici, dintre care mulți dețineau funcții ce puteau fi cumpărate. Burghezia ocupă 39 000 din cele 50
000 de slujbe venale. Până în 1789, existau 2,3 milioane de burghezi-8% din totalul populației.
Burghezia se afla în ascensiune ca număr și bogăție. Finanțele, industria și sistemul bancar
asigurau 20% din averile personale în Franța, cel mai mare procent aparținând burgheziei. Averile
imense proveneau de asemenea din comerțul colonial cu Indiile Occidentale, în porturile atlantice:
Bordeaux, La Rochelle și Nantes. Restul de 80% din averi proveneau din rente și veniturile
proprietăților funciare. Burghezia deținea un sfert din pământ în Franța și posedă și drepturi
senioriale, fiind o formă de proprietate care putea fi cumpărată de oricine. 15% dintre seniori erau
burghezi. Burghezia nu se opunea nobilimii și nu contesta sistemul de privilegii până în 1788.
Acceptă valorile nobiliare și dorea să se bucure de sistemul de privilegii, prin dobândirea unui titlu
nobiliar pentru care tot se străduiau să le obțină. 
Majoritatea funcțiilor care confereau titlu nobiliar cereau 2-3 generații de deținători până la
dobândirea nobleței ereditare. Întârzierea putea fi evitată de cei foarte bogați. Negustorii de sclavi,
cultivatorii și financiarii își puteau permite să plătească prețul mare al unui post ca acela de secretar
al regelui, care conferea direct noblețea ereditară. Negustorii care făceau averi uriașe îi concurau pe
nobili abandonând comerțul cât mai curând posibil și investind banii în terenuri, funcții, rente, întrucât
comerțul era considerat nedemn sau dezonorant. Burghezia și nobilimea au devenit membre ale
unei elite unice, avute, existând prea puțină ostilitate burgheză față de nobilime.
Cauzele revoluției
S-a produs mai întâi revoluția aristocratică.Aristocrații doreau să-și apere privilegiile și să li se
lărgească. Prin intermediul parlamentelor și Adunării notabililor, aristocrații se opuneau tentativelor
coroanei de a-i retrage o parte din privilegiile fiscale. Aristocrații au cerut convocarea Stărilor
Generale, ceea ce a produs revoluția burgheziei. Burghezii i-au sprijinit pe aristocrați în rezistență
împotriva despotismului ministerial până în septembrie 1788, când Parlamentul de la Paris a decis
constituirea Stărilor Generale. Primele două ordine privilegiate dispuneau de un număr mai mare de
voturi decât starea a treia. Conducătorii burgheziei ai stării a treia n-au acceptat și au luptat
împotriva aristocraților, militând pentru egalitate și desființarea privilegiilor nobilimii și clerului și
instaurarea unui sistem în care se promovau în funcțiile superioare după merit și nu după origine, în
care toți să plătească impozite după aceleași norme și în care toți să fie egali în față legii. În lupta
împotriva regelui și a orginelor privilegiate, pentru că aceștia s-au aliat că să mențină rezistență în
față atacului burghez, burghezii au avut nevoie de sprijinul populației Parisului. În iulie, regele a
încercat să dizolve Adunarea Națională cu forță, dar a fost împiedicat de insurecția populației
sărace,meșteșugarii, muncitorii din Paris, insurecție care a culminat cu căderea Bastiliei, ceea ce a
salvat Adunarea Națională și a asigurat succesul revoluției. Revoluția populară a fost cea de-a treia
revoluție, generată de criză econonomica și de creșterea prețului pâinii. O a patra revoluție produsă
de criza economică și de recoltele proaste a fost cea a țăranilor, care a început în primăvară 1789,
aceștia militând pentru abolirea obligațiilor feudale și a corvezilor. Adunarea Națională a încercat să-i
pună capăt prin decretele din august.

In tara se instaureaza regimul "noilor imbogatiti", care instaureaza Directoratul

(1795-1799) si sustin dezvoltarea evolutionista a noii societati moderne. Dupa
lovitura de stat din 18 brumar (9 noiembrie 1799), puterea este preluata de
Consulat (in frunte cu Napoleon Bonaparte), care reprezenta dictatura marii
burghezii si a armatei. Perioada Imperiului (1804-1815) a insemnat indepartarea
burgheziei franceze de la idealurile revolutionare, ceea ce a avut urmari nefaste
pentru regimul imparatului Napoleon I.

Marea Revolutie Franceza a avut o insemnatate istorica exceptionala. Fiind dupa

caracterul ei populara, democratica, ea a pus capat vechiului regim si prin aceasta a
contribuit la stabilirea si dezvoltarea de mai departe a societatii moderne. Ea a
influentat asupra Europei aproape pe parcursul jntregului sec. al XIX-lea.