Fise de lucru Psihologie

Analizaţi în limbaj de specialitate profilul psihologic şi conduita psihosocială a personajului prezentat în

următorul text:
G.E. iubea singurǎtatea – retras fiind în sufletul lui; de atunci devenise un fel de fiinţǎ rarǎ, un suflet minunat.
Ceea ce m-a frapat la G.E. - copil, a pǎstrat artistul, chiar în culmea gloriei sale: o modestie rarǎ. Încǎ din anii
tinereţii, G.E. a avut ceea ce şi azi îl caracterizeazǎ: capacitatea de a se distrage mulţimii. Cu o politeţe pentru
fiecare din cei care îl înconjurau, G.E. era capabil în acelaşi timp sǎ se concentreze asupra lui, aceasta într-o
asemenea mǎsurǎ cǎ nimeni din exterior nu era capabil sǎ îi tulbure liniştea interioarǎ, era acea îndepǎrtare pe
care o impunea geniul artistic. În felul acesta s-a dezvoltat el, într-o atmosferǎ în care nu sunt capabile sǎ
ajungǎ nici aplauzele, nici încântarea, nici elogiile. Şi în acele momente, el se îndepǎrta de lucrurile
pǎmânteşti şi ochii sǎi cǎpătau o strǎlucire inspiratoare.(...) Înalt, zdravǎn, în depline puteri fizice, G.E. se
dovedeşte a fi un sentimental, un individ care trǎieşte din impresii, precum cei care existǎ numai pentru
frumos. Ca fiecare artist, G.E. are nevoie neîndoios de atmosfera aplauzelor, a sǎlii de concert încinse de
entuziasmul publicului, fiind capabil sǎ aprecieze cǎldura cu care era rǎsplǎtit.(...)
G.E. oferea întotdeauna ceea ce în el era mai bun, considerând a fi o profanare a muzicii lui, dacǎ ar fi oferit
mai puţin; dorea însǎ sǎ facǎ aceasta într-un mod simplu, sǎ nu epateze în ochii nimănui. Aş dori sǎ mai
subliniez încǎ o notǎ caracteristică firii lui G.E.: solicitudinea lui faţǎ de alţi artişti. El se dovedea a fi
întotdeauna gata sǎ asculte pe oricine, sǎ îl ajute, sǎ îl încurajeze. Nici urǎ şi nici meschinǎrie în caracterul lui,
niciodatǎ nu avea chef sǎ glumeascǎ cu maliţiozitate de semenii sǎi; nicio preconcepţiune, nicio criticǎ
deprimantǎ, asta pentru cǎ ştia cǎ în locurile cele mai neaştepate putea da peste o comoarǎ. Este mai nobil
rolul celui care dǎ, decât al celui care primeşte – aceasta este deviza lui. Este prieten al celor bogaţi şi al celor
sǎrmani. Este o mândrie pentru noi sǎ ne plecǎm fruntea în faţa lui G.E.
(G. E. - în viziunea reginei Maria a României, în Tribuna - Revistǎ de culturǎ – serie nouǎ-anul X - 1-15
octombrie 2011)

Analizaţi în limbaj de specialitate profilul psihologic şi conduita personalității prezentate în urmatorul text:
“În cursul vieții, Ștefan Laday s-a dovedit că era înzestrat cu cele mai alese calități sufletești, că era un prieten
bun, că lucra neobosit, fiind pururea la datorie chiar când suferințele sufletești îl covârșeau.
Mai presus de toate, s-a dovedit a fi un cărturar pasionat, cu o memorie prodigioasă și o mare capacitate de
asimilare, un cunoscător profund al științei dreptului, sub multiplele ei aspecte.(...) O fulgerătoare pricepere a
tot ceea ce este esențial într-o problemă; o judecată uimitor de limpede și de sigură; (...) un humor sănătos care
așeza ideile în perspectiva relativului, în sfârșit, suprem prestigiu, o curiozitate a minții rămasă tot așa de vie
în pragul bătrâneții ca și în anii studioși ai adolescenței sale(...)Foarte darnic cu ideile lui pe care le
comunica cu multă generozitate, el simțea o deosebită satisfacție să pună în lumină hărnicia, priceperea
colaboratorilor săi, adevărate echipe de schimb de mâine, cum îi plăcea să spună.(...)Observațiile sale le
îmbrăca în cuvinte puține, deoarece avea darul atât de rar al formulărilor cu atât mai concise, cu cât gândirea
era mai plină.(...) Literatura, istoria, filosofia, muzica, arta problemele sociale și economice îl pasionau pe
Ștefan Laday în aceeași măsură.(...) Cât timp a trăit, Laday, nu a putut fi decât iubit sau urât pentru
convingerile sale democratice, dar nicidecum privit cu indiferență. După moartea sa, în 1936, patimile s-au
stins, recunoscându-i-se vrednicia, înțelepciunea, așa cum se întâmplă, de obicei, când dispare o mare
personalitate. Viața lui Ștefan Laday a fost dedicată în întregime științelor juridice, dar, totodată nu i-a lipsit
sensibilitatea care i-a deschis larg porțile lumii artei și care i-a întregit în mod fericit personalitatea .”
(Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului, București 2004)
Analizaţi în limbaj de specialitate profilul psihologic şi conduita personalității prezentate în urmatorul text:
“Nu cunosc personal pe dl. Brâncuşi. Am auzit că e un tânăr de o inteligenţă aleasă, care ştie să se exprime şi
în cuvinte tot atât de plastic şi de mişcător ca şi în piatră. Am auzit că e fiu de ţăran, că, după ce a văzut că nu
mai are ce învăţa la noi, a plecat pe jos la Paris, că a făcut drumul acesta în vreo patru luni, şi că, în sfârşit,
ajungând acolo a trebuit să treacă prin multe şi cumplite greutăţi până să-şi înfiripească un atelier unde să
poată lucra. Am auzit, iarăşi, că e un om hotărât şi mândru, că el înţelege să-şi desfunde singur calea şi să-şi
trăiască viaţa ca un viteaz, în lupta aprigă între biruinţă şi moarte. Acum îşi are la Paris atelierul lui, un cerc de
admiratori pe care nici nu i-a căutat, nici nu-i cultivă şi, ceea ce-i mai preţios decât toate, simpatia marelui
Rodin.
De-acolo, din atelierul acela de visuri îndrăzneţe şi de muncă robustă, ne-a trimis pentru expoziţia de
primăvară Cuminţenia pământului, iar acum în urmă, pentru cea de toamnă, un fragment de capitel care ar
închipui o îmbrăţişare dincolo de moarte, în lumea cea fără de timp. Simplitatea voită de cea dintâi lucrare
apare în aceasta şi mai voită, rămânând totuşi ceva misterios şi sugestiv în îmbrăţişarea aceea pentru vecie a
două îngânări de făpturi omeneşti, ceva ca o şoaptă nedesluşită ce vine parcă dintr-o poveste.
Aprecieri din acestea se vănturau în faţa operei nepăsătoare care, tocmai din cauza prea marei ei simplităţi, nu
era înţeleasă.”
(Alexandru Vlahuţă, ziarul Universul, 7 decembrie 1910)

Analizaţi în limbaj de specialitate profilul psihologic şi conduita personalităii prezentate în urmatorul text:
“ Unde-l aflam pe N. Iorga? - în linistea arhivelor sau a bibliotecilor sau în tumultul confruntărilor
parlamentare - în solemnitatea sedintelor academice ale unor înalte foruri de cultura universala sau în
vacarmul adunarilor politice unde trebuia să domine o clientela nu o data insalubră moral.(…) Unde este
adevăratul Iorga?(…) Nicolae Iorga este o personaliatate unitară, pe care n-o putem întelege decât privind-o în
integritatea multiplă a personalităiti sale. În toate domeniile pe care le-a ilustrat se simte, se vede tot ceea ce a
avut nobil si dezinteresat sufletul său, dar si tot ceea ce a fost expresia slăbiciunii omenesti de care, vai, nici
dumnealui n-a fost scutit si i-a marcat de atâtea ori actele vietii sale; se vede intransigenta sa morală care îi
conferă un statut de exceptie în istoria noastră, în clementa ce a dovedit-o fată de greselile reale dar si
imaginare ale altora; simtul etic atât de înrădăcinat în fiinta sa, un moralism ce trece dincolo de limitele
normalului; acuitatea cutremuratoare cu care si-a dat seama de flagrantele nedreptăti sociale românesti; solu-
tiile preconizate ce s-au dovedit total inadecvate si în evidentă contradicite cu dragostea sa nestramutată
pentru cei năpăstutii pe care i-a iubit cu dăruire; minuiozitatea cu care cerceta si patrundea în miezul
documentului, până la usurinta cu care comitea elementare erori. Unicitatea personalităiti lui Iorga ne-o dă
unitatea celor mai nete contraste care s-au îngemănat vreodată în fiinta unui om si i-a creeat un statut aparte,
asemănător doar unui adevărat monument al naturii omenesti. Om si operă constituie un tot comun,
indestructibil. “

Analizaţi în limbaj de specialitate profilul psihologic şi conduita psihosocială a personajului prezentat în

următorul text:

Înzestrat cu o perspicacitate miraculoasă, infinită, uluitor prin scânteierea spiritului, creând în orice chestiune
raporturi nemaiobservate sau noi; bogat în imagini vii, pitoreș ti în expresie, pline de viaţă, mai pătrunzătoare
prin incorectitudinea limbajului său, care a fost întotdeauna puţin impregnat de ceva străin: sofist şi subtil,
mobil până la exces, deşi era un matematician distins, el nu argumenta niciodată decât pe terenul creat de el şi
pe care se apăra ori că greşea, ori că avea dreptate, cu rigoarea unui geometru. De aceea, erorile lui au trebuit
să dăinuie la infinit; şi, deşi înşela adeseori era şi mai adesea înşelat. De aici s-a născut acea aversiune pentru
adevăr care se observa la el. Nu îl respingea în calitatea lui de adevăr demonstrat; dimpotrivă, ca prostie, ca
ceva incompatibil cu ceea ce credea el, personal, că este adevărul.
Lui Napoleon i se supusese toată lumea cu atâta uşurinţă că, până la urmă, a ajuns să creadă că singura lui
grijă este de a comanda, şi că, ordinul odată rostit, executarea lui urma fără greş. Îşi redusese rolul la câteva
formule: să comande şi să-i însărcineze pe miniştrii săi cu înfăptuirea.
Emil Cioran, Antologia portretului