Enigma Otiliei

de G. Călinescu
(caracterizare/relaţia dintre personaje – Otilia şi Felix)

Balzacianismul romanului Enigma Otiliei constă în existenţa naratorului omniscient, de

la care derivă complexitatea frescei sociale, construită în jurul temei averii, acţiunea pusă sub
semnul expoziţiunii ample, conflictul, importanţa acordată descrierilor, care surprind legătura
individului cu mediul, dar şi reflectarea caracterului în fizionomie şi personaje-tip. Naratorul
omniscient este creaţia lui Balzac, acesta, prin tehnica observaţiei realiste, conferind romanului
valoarea unui document, a unui tablou al epocii, o istorie a moravurilor, o frescă socială.
Legătura dintre individ şi societate determină accentul pus asupra mediului social şi asupra
mediului familial.
Personajele sunt unilaterale, având o trăsătură reprezentativă pentru o categorie de
indivizi, dar Călinescu le nuanţează caracterul, fiind, însă, realizate tot cu ajutorul tehnicii
balzaciene.
Costache Giurgiuveanu este personajul-pivot al romanului, întrunind atributele clasice
ale avarului, diminuate prin duioşia paternă. Prin el se continuă tipologia avarului din literatura
română (Hagi Tudose), dar şi cea universală (moş Goriot sau Grandet), Călinescu alcătuind un
personaj complex.
Numele arată provenienţa familiei, macedoneni stabiliţi la Giurgiu, aşa cum susţine chiar
el. De asemenea, numele este strâns legat şi de substantivul „giurgiuvea” (ramă, cadru al
ferestrei), ceea ce sugerează obsesia că e mereu urmărit de la fereastră, exprimând vigilenţa, dar
anunţăp şi sfârşitul personajului.
Prezentarea lui moş Costache se face prin prisma lui Felix (caracterizare directă), în
momentul în care tânărul soseşte seara, în casa acestuia. Încă de la începutul romanului, apariţia
sa este bizară, bătrânul spunându-i lui Felix: „aici nu stă nimeni”. Felix îţi imaginase că tutorele
său este un om masiv, „de o grutate extraordinară”, având în vedere că era un om bogat, care
deţinea mai multe imobile. Însă, în faţa lui apare „un omuleţ subţirel şi puţin încovoiat”, cu
„capul atins de o calviţie totală”, „faţa spână şi pătrată”, cu buzele „întoarse în afară şi galbene”
şi „doi dinţi ca nişte aşchii de os”, clipind „rar şi moale ca bufniţele supărate”.
Folosind tehnica balzaciană, autorul descrie în detaliu aspectul exterior şi interior al casei
părăginite, aflată aproape în ruină, care trimite la conturarea imaginii despre proprietar
(caracterizare indirectă), la esenţa caracterologică (decrepitudinea şi avariţia), dar şi la un soi de
parvenitism, arhitectura casei sugerând „intenţia de a executa grandiosul clasic în materiale
nepotrivite” (N. Manolescu).
Caracterizarea personajului se face şi indirect, prin acumularea de fapte, vorbe, gesturi,
gânduri, atitudini. Micile „ciupeli” faţă de Pascalopol, socotelile încărcate pentru întreţinerea lui
Felix, obţinerea unor cânşiguri anuale prin închirierea unor imobile pentru studenţi, localurile,
restaurantele motivează avariţia personajului, mai ales că el se supune unor privaţiuni personale
de hrană, îmbrăcăminte, îngrijiri medicale. De câte ori are prilejul să mănânce de la alţii,
gesturile sale sunt sugestive pentru lăcomia structurală. „Bătrânul mânca cu lăcomie, vârând
capul în farfurie”. Vrea să-i construiască Otiliei o casă, pentru a-i asigura „fe-fetiţei” lui un
viitor, dar foloseşte materiale ieftine, strânse din demolări, iar planul arhitectural îl face singur.
Vinde manuale, seringi, instrumente medicale pe care le confiscă sau le ia, pur şi simplu, de la
studenţii care stăteau la el cu chirie cu care întârziau cu plata. Banii îi ţine în casă, ascunşi în
locuri ferite, temându-se mereu că-l vede cineva atunci când umblă la ei, dar nu îi depune în
bancă, deoarece avarul trebuie să pipăie şi să vadă mereu banii pe care-i iubeşte mai mult decât
orice pe lume.
Ţinuta sa vestimentară (caraterizare indirectă) este de-a dreptul ridiculă: poartă ciorapi de
lână de o grosime „fabuloasă” şi „plini de găuri”, unghiile netăiate, ghete din gumilastic, nădragii
largi de stambă colorată, prinşi cu sfoară. Gesturile, bălbăiala, răguşeala sunt arme de apărare,
mijloace de a câştiga timp, reacţii provocate de teama de a nu fi jefuit, de a nu fi pus în situaţia
de a da un ban cuiva care îi cere.
Sentimentele paterne pe care le are pentru Otilia, singura fiinţă faţă de care este generos,
atât cât poate el să fie, îl fac să înţeleagă faptul că adoptarea fetei, testamentul şi depunerea într-
un cont pe numele ei a unei sume de bani constituie o cale dreaptă şi cinstită pentru a-i purta de
grijă, dar teroarea Aglaei, pe de o parte, şi patima pentru bani, pe de altă parte, îi curmă zilnic
decizia, dovedind un caracter slab.
O altă modalitate de caracterizare este pluriperspectivismul: pentru Otilia, „papa” este
„un om bun, dar are şi ei ciudăţeniile lui”, Stănică Raşiu îl numeşte „pezevenchi”, iar Felix
afirmă că „avariţia lui este mai mult o manie”.
Conştient că sora lui, Aglae, şi nepoţii, Aurica şi Titi, la care se adaugă escrocul, abil şi
jovial, Stănică Raţiu, vor să-l fure, păcălindu-l şi dorindu-i moartea cât mai devreme, Costache
trăieşte drama propriei neputinţe. Este bătrân şi neajutorat, dar şi neînduplecat când e vorba de
bani. Criticul P. Constantinescu „nu este un monstru, cu expresia unei psihologii nefericite”, ci
un personaj tragic. Demersul analitic al romanului cumulează nenumărate episoade, gânduri,
vorbe şi gesturi care pun în lumină zgârcenia delirantă a personajului.
În opinia mea, protagonistul este victima propriei suspiciuni, dar şi a lui Stănică, care,
furând banii lui moş Costache, îi grăbeşte sfârşitul. Fraza ce-l defineşte este cea pe care o spune
cu puţin înainte să moară: „Să munceşti, să strângi. Asta-i toată filosofia”.
În concluzie, pendulând între grotesc, comic, şi tragic, eroul se defineşte complex, ca
individualitate pregnantă care se diferenţiază de avarul clasic.

Lumea romanului gravitează în jurul unui personaj modern, Otilia. Alăturat altor
personaje feminine ale literaturii noastre, Otilia impresionează prin complexitatea sufletului,
imprevizibilul care o învăluie, prin farmec şi delicateţe. Ca personaj, Otilia nu are o schemă fixă,
ea se întregeşte parcă din mişcarea romanului, în fiecare pagină e alta, dar nu labilitatea o
învăluie, ci întinsele registre pe care evoluează.
Felix vine în casa tutorelui său, bătrânul avar Costache Giurgiuveanu, pentru a studia
medicina. Sora bătrânului, Aglae Tulea, cei trei copii ai ei, Olimpia, Titi, Aurica şi ginerele
Stănică Raţiu doresc să obţină moştenirea avarului. Otilia Mărculescu, fiica vitregă a lui moş
Costache, îl primeşte cu căldură şi îl protejează. Întâiul portret fizic al Otiliei este realizat din
perspectiva lui Felix. „Verişoara” Otilia, pe care o ştia doar din scrisori, îl surprinde în mod
plăcut, mai ales că portretul ei apare conturat în opoziţie cu acela al fetei bătrâne Aurica: „Fata
părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri,
arăta foarte copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cu oase
delicate ca de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare
libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”.
Studentă la Conservator, înzestrată cu un temperament de artistă, Otilia îi va purta de grijă
lui Felix, încă din seara sosirii tânărului în casa lui moş Costache. Neavând o cameră pregătită,
Otilia îi va oferi cu generozitate camera ei, prilej pentru Felix de a descoperi în amestecul de
dantele, partituri, romane franţuzeşti, cutii de pudră şi parfumuri, o parte din personalitatea
exuberantă a Otiliei.
Între cei doi se naşte, încă de la început, o afecţiune delicată, determinată şi de condiţia lor
de orfani. Impulsiv şi încă imatur, Felix percepe dragostea la modul romantic, transformând-o pe
Otilia într-un ideal feminin. El are nevoie de certitudini, iar comportamentul derutant al fetei îl
descumpăneşte, pentru că nu-şi poate explica schimbările de atitudine, trecerea ei bruscă de la o
stare la alta.
Otilia însăşi recunoaşte cu sinceritate faţă de Felix că este o fiinţă dificilă şi se
autocaracterizează astfel: „Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi pe mine aşa cum sunt?
Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă! […] Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc
repede, sufăr când sunt contrariată.”.
Portretul Otiliei este realizat prin tehnici moderne: comportamentismul şi reflectarea
poliedrică. Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată exclusiv prin comportamentism
(fapte, gesturi, replici), fără a-i cunoaşte gândurile din perspectiva unică a naratorului, cu
excepţia celor mărturisite chiar de personaj. Această tehnică este dublată, pe acelaşi spaţiu
narativ, de reflectarea poliedrică a personalităţii Otiliei în conştiinţa celorlalte personaje, ceea ce
conferă ambiguitate personajului, iar în plan simbolic, sugerează enigma, misterul feminităţii.
Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şi
contradictoriu: fetiţa cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, fata exuberantă, admirabilă,
superioară pentru Felix, femeia capricioasă cu un temperament de artistă pentru Pascalopol, o
dezmăţată, o stricată pentru Aglae, o fată deşteaptă, cu spirit practic pentru Stănică, o rivală în
căsătorie pentru Aurica, cea mai elegantă conservatoristă şi mai mândră pentru colegii lui Felix,
care invidiază familiaritatea tânărului cu Otilia. Însă, cel care intuieşte adevărata dimensiune a
personalităţii Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix, care îi spune acestuia, la un moment
dat: „Orice femeie care iubeşte un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariţie
luminoasă. Domnişoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă. După câte mi-ai spus, înţeleg că te
iubeşte”.
Ultima întâlnire dintre Felix şi Otilia, înaintea plecării ei din ţară împreună cu Pascalopol,
este esenţială pentru înţelegerea personalităţii tinerei şi atitudinii ei faţă de iubire. Otilia concepe
iubirea în felul aventuros al artistului, dăruire şi libertate absolută; ea crede că rostul femeii:”este
să placă, în afară de asta neputând exista fericire.”. Tocmai de aceea tânăra îl părăseşte pe Felix
(considerând că ar putea reprezenta o piedică în calea realizării lui profesionale) şi alege
siguranţa căsătoriei cu Pascalopol.
În opinia mea, Otilia este o tânără în formare. Deşi îl iubeşte pe Felix, ea gândeşte matur
şi, în mod altruist, decide să-l părăsească, nedorind să fie un obstacol în cariera lui.
În concluzie, chipul fetei rămâne întotdeauna învăluit în mister, o imagine derutantă,
amestec de onestitate, cochetărie, puritate, iubire incertă. Finalul romanului întăreşte impresia de
vis tulburător al iubirii adolescentine şi proiectează un personaj complex, martor şi actor.