Subiectul I

A. 1. Sensul din text al secvenței sugerează potrivirea literară a cuvintelor.

2. Ion Creangă se distinge prin haina lui de șiac și prin pălăria sură și mare.

3. Pasiunea lui Creangă era gramatica, așa cum reiese din secvența: ,,Patima lui era gramatica

[...]. Ținea la scrisul limbei curate românești, după firea ei.’’

4. Învățătorul le povestește snoave și pilde cu scopul de a scoate în evidență într-un mod plăcut
comportamentul neadecvat al tinerilor.

5. Așa cum reiese din ultimele două paragrafe, Ion Creangă era o persoană respectuoasă. El avea har de
profesor, iar elevii deprindeau alături de el tainele studiului. Mereu adopta un comportament demn de un
dascăl, își scotea din cap pălăria și le răspundea voios copiilor la salut.

B. În opinia mea prestigiul unei persoane este influențat de respectul câștigat, deoarece
comportamentul și abordarea unor probleme în stiluri diferite ajută enorm la menținerea acestuia.
Prestigiul reprezintă autoritarea pe care o persoană o impune prin comportamentul său deosebit, prin
aptitudini și prin atitudini.

În primul rând, respectul și prestigiul sunt două concepte care se interferează și care impun un fel
aparte în relație cu semenii și care-i determină să fie mândri. De exemplu, raportat la fragmentul selectat,
Ion Creangă, prin comportamentul său deosebit, a câștigat respectul elevilor săi. Modul în care el se
raporta la tineri, dar și pasiunea lui pentru gramatică, îi aduc prestigiu.

În al doilea rând, respectul se dobândește prin ieșirea din tipar, prin abordarea unor situații în
stiluri inedite. De pildă, un profesor nonconformist, care va încerca o predare alternativă, desigur, va avea
rezultate și va dobândi respect ce se va transforma în prestigiu. În același timp, el va fi stimulat în
păstrarea acestuia.

În concluzie, prestigiul și respectul sunt în relatie de interdependență, însă merită a se impune

seriozitate și devotament pentru a le câștiga.

Subiectul al II-lea

Dinu este protagonistul textului fragmentar, deoarece participă activ la acțiune și este caracterizat
direct atât de către narator, cât și de alte personaje, iar faptele, gesturile, și relațiile cu celelalte personaje
constituie puncte de reper în caracterizarea indirectă.

Naratorul îl caracterizează direct, modalitate prin care se oferă informații legate de statutul social și de
originea sa: orfan fara frați șau surori. Dinu este un personaj eponim, deoarece numele lui apare in titlu.

Caracterizat de celelalte personaje, el apare ca fiind compătimit: ,,Vai, săracul Dinu, ce s-alege de
dânsul?’’. Portretul fizic este conturat de catre narator, care îi evidențiază trăsături aparte: ,,avea un cap
mare’’, ,,fruntea-îngustă’’, ,,obrajii-mari și lați’’, ,,avea ochii mici, cețoși’’, ,,mustața-i rară’’. Portretul
moral reiese din caracterizarea indirectă : un băiat responsabil, deoarece ,,gospodăria de acasă’’ și ,,de pe
câmp’’ rămăsesera în grija lui.

Subiectul al III-lea

Poezia „Floare albastră” este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerele, care
anunţă marile creaţii ulterioare, culminând cu „Luceafărul”. Titlul este simbolul central, un motiv
romantic de circulaţie europeană, ce sugerează aspiraţia spre fericirea prin iubire. Compoziţia celor
paisprezece strofe alcătuiesc patru secvenţe poetice, prin alternanța a două planuri, cosmic-terestru, în
dialogul celor două voci lirice: vocea masculină şi cea feminina.

La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun nearticulat, căruia îi este
atribuit un adjectiv, ce formează un epitet cromatic, numind motivul central al creaţiei. La Eminescu,
floarea albastră reprezintă voința, aspiraţia spre fericire prin iubire, prin femeia ideală. Albastrul
simbolizează depărtarile cerului, iar floarea un simbol al vieţii, al frumuseţii.

Tema este reprezentată de iubirea aflată în corelaţie cu natura în dublă ipostază, cea terestră,
ocrotitoare, familiară, părtaşă la evenimentele şi vibraţiile stărilor sufleteşti şi cea cosmică. Depăşind
cadrul unei idile, se remarcă tema condiţiei omului de geniu care aspiră la absolut. Viziunea despre lume
este romantică, punând în opoziţie două moduri de existenţă ori ipostaze ale cunoaşterii, respectiv lumea
cunoaşterii absolute şi cea a iubirii concrete, a cunoaşterii terestre, explorând astfel incapacitatea fiinţei
umane de a putea îndeplini atât idealul intelectual, cât şi cel sentimental.

Prima secvenţă poetică înfățișează, în monologul fetei, lumea rece a ideilor, lumea geniului
neinteles: „lar te-ai cufundat în stele/Şi în nori şi-n ceruri nalte?”. A doua secvenţă poetică constituie
meditaţia bărbatului asupra spuselor iubitei: „Ah! Ea spuse adevărul, / Eu am râs, n-am zis nimica”. A
treia secvență poetică conține monologul fetei care continuă cu o chemare la împlinirea iubirii în lumea
ei: „Hai în codrul cu verdeață/ Und-izvoare plâng în vale...”. Ultima secvență poetică reprezintă a
continuare a meditaţiei bărbatului asupra iubirii trecute, pe care o proiectează de această dată în ideal şi
amintire („Fioare-albastră! floare-albustră!.. / Totuşi este trist în lumel”). Simetria celor patru secvenţe
poetice este potenţată de monologul liric al fetei, care exprimă termenii antinomici (lumea lui - lumea ei),
punctat de cele două reflecţii ulterioare ale bărbatului.

Figurile de stil creioneaza tabloul romantic al celor doi iubiti, prin intermediul cărora se
realizează imagini artistice: epitetul "trestia cea lină", comparaţia "roşie ca mărul", inversiunea "de-aur
părul", personificarea "izvoare plâng", metafora "sufletul vieţii mele", enumeraţia "Şi câmpiile asire/Şi
întunecata mare", oximoronul "râuri în soare...întunecata mare", simbolul "floare-albastră", repetiţia
"Floare-albastră! floare-albastră!".

În final, creaţia lui Mihai Eminescu evidenţiază într-o manieră romantică, prin motive onirice,
drama omului de geniu pentru care împlinirea nu se poate realiza decât în planul intelectual. Diferenţele
dintre condiţia omului obişnuit şi cea a omului de geniu fac imposibilă existenţa unei legături de iubire.