COLEGIUL NAȚIONAL „MIHAI VITEAZUL” BUCUREȘTI,

SECTOR 2

Anul școlar: 2022-2023

PROIECT ISTORIE
TEMA: Regimul național-comunist (1965 – 1989) – deschiderea spre Occident: vizitele
președinților S.U.A Richard Nixon (1969), Gerald Ford (1975), vizita președintelui Franței,
Charles de Gaulle (1968)

NUME ȘI PRENUME ELEV: TEODORESCU RAREȘ-MIHAI

CLASA: 12H
PROFIL: REAL
SPECIALIZARE: MATEMATICĂ-INFORMATICĂ SIMPLU

PROFESOR COORDONATOR,
Dumitru-Florin
MEHEDINȚEANU

BUCUREȘTI
2023
I. ABSTRACTUL
Această lucrare abordează cauzele și consecințele vizitelor internaționale întreprinse de
marile personalități ale vremii (Charles de Gaulle, Richard Nixon, Gerald Ford) în contextul așa-
zisei declarații de independență a României față de blocul Sovietic, cu dorința de a aduce
România printre țările occidentale și de a promova relații economice.
Spre deosebire de anii ’50 și anii ’60 când majoritatea țărilor socialiste au tăiat legăturile
cu Vestul, schimbarea ideologiei staliniste în România cu cea național-comunistă (ceaușistă) de
la începutul anilor ’70, orientează statul român către o dependență scăzută față de Uniuniea
Sovietică. Naționalismul românesc a devenit omniprezent și cel mai important argument politic.
Efortul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de a îndepărta țara de influența sovietică s-a dublat pe
timpul conducerii lui Nicolae Ceaușescu, care după invazia Cehoslovaciei în august 1968, îl
determină să condamne acțiunile militare agresive întreprinse de către Tratatul de la Varșovia și
să-și afirme fervent independența față de blocul comunist.
Vizitele lui Richard Nixon (1969) și Gerald Ford (1975) nu trec cu vederea intruzivitatea
redusă a regimului lui Ceaușescu și se axează pe îmbunătățirea relațiilor bilaterale româno-
americane. SUA vede România ca un mediator între blocul Sovietic și cel de Vest, avertizând să
invadeze Cuba în caz de agresiuni și amenințări sovietice la adresa României.
Spre deosebire de vizitele președinților americani, cea a generalului francez (1968) se
centrează în jurul constrângerii blocurilor militare existente și promovarea ideii de
internaționalitate și de independență, concepție cunoscută de Secretarul General PCR dar în
opoziție față de interesele acestuia.

II. INTRODUCERE: NAȚIONAL-COMUNISMUL

Începând cu dictatura lui Nicolae Ceaușescu, regimul național-comunist s-a manifestat
într-un mod specific şi sub formă curioasă, dar nu chiar inedită, a protocronismului.1 După
moartea lui Gheorghiu-Dej în 1965, succesorul său în fruntea partidului, Nicolae Ceaușescu,
crește eforturile pentru a reduce dependența țării de URSS. Ceaușescu a căutat să extindă relațiile
economice cu Occidentul și a jucat strategic pe sentimentele larg răspândite anti-sovietice ale
populației pentru a mobiliza sprijinul pentru partidul român. Punctul culminant al politicii sale
externe „independente” a fost denunțarea invaziei Cehoslovaciei conduse de sovietici în 1968.
Având în vedere statutul politic și economic al României și relativa puțină atenție pe care
o primea cultura sa pe scena mondială, anxietățile protocroniștilor2 cu privire la independența și
imaginea de sine pot, pe moment, să fie luat la valoarea nominală. Ideea era că românii au
realizat, în toate domeniile, o mulțime de lucruri, înaintea altora. Departe de a avea o istorie și o
cultură întarziată, au fost deschizători de drumuri. E interesant de constatat cât de mult seamănă
campania protocronistă românească cu afirmarea, în vremea lui Stalin, a nesfârșitelor priorități
rusești și sovietice (când aproape tot ce se gândise și se inventase în lume se considera a fi
1
Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, Central European University Press, Budapest, 2001, p.137
2
Termenul a început să circule în România în anii '70 și voia să delimiteze un curent ideologic care sublinia
caracterul unic și de pionierat al culturii române. Inițiatorii lui, asemeni tradiționaliștilor interbelici, avertizau
asupra consecințelor drastice pe care le poate avea subordonarea față de Occident și implicit denunțau teoriile
cosmopolite.
operă rusească).3 Regimul comunist a integrat întreaga moștenire românească în ideologia lui
națională. Spre exemplu, istoricul de dreapta Nicolae Iorga a fost reabilitat pentru a fi
"antifascist" (fiind asasinat de Garda de Fier), lucrările sale fiind republicate cu excepția celor
care argumentau direct împotriva comunismului.
Provocările lui Ceaușescu — chiar și refuzul său de a permite manevrele Pactului de la
Varșovia pe teritoriul României și opoziția sa încăpățânată față de diviziunea economică a
muncii în cadrul CAER4 — nu li s-au părut suficient de periculoase pentru a necesita intervenția
militară. Ceaușescu își cunoștea limitele sfidării. Mai ales liniștitor a fost disprețul lui Ceaușescu
pentru instituțiile și valorile occidentale, dar și menținerea monopolului de putere al partidului și
aderarea continuă la Pactul de la Varșovia. Deși eforturile făcute pentru a ne separa de URSS
păreau să dea roade, România lui Ceaușescu nu era Cehoslovacia lui Dubček.5 Exemplul dat de
România nu avea de gând să schimbe sistemul comunist, lucru arătat de abandonarea lui
Ceaușescu de către occidentali odată cu degradarea statutului politic intern al țării.

III. CUPRINS: VIZITELE PREȘEDINȚILOR AMERICANI RICHARD

NIXON ȘI GERALD FORD, VIZITA PREȘEDINTELUI FRANCEZ
CHARLES DE GAULLE
La capitolul „vizite în străinătate", Ceaușescu a doborât toate recordurile. Dacă, în
primii ani dupa 1965, înțelege să-și împartă acest domeniu cu prim-ministrul Ion Gheorghe
Maurer și cu alți responsabili guvernamentali, începând din 1970 monopolizează tot ce
înseamnă vizită oficială: uneori singur, în cele mai multe rânduri însoțit de Elena Ceaușescu. S-
au succedat astfel, între 1970 și 1989, aproximativ 150 de vizite prezidențiale, fără discriminare,
în mai toate țările lumii: comuniste, occidentale sau din Lumea a Treia. Mai-marii lumii 1-au
tratat cu toată considerația, ca pe unul de-ai lor. Printre „trofeele“ obținute, se număra vizita în
Romania a generalului Charles de Gaulle, în mai 1968, vizita lui Richard Nixon (prima unui
președinte american în România), în 1969, ca și a președintelui Gerald Ford, în 1975.6
În perioada 14-16 mai 1968, președintele Franței Charles de Gaulle vizitează România,
fiind întâmpinat la Aeroportul Otopeni de un cortegiu de bărbați, de femei și de copii cu
stegulețe cu tricolorul român și francez. În pregătirile vizitei, de Gaulle şi-a exprimat
ambasadorului român intenţia de-a aborda public temele respectării independenţei în relaţiile
interstatale şi „necesitatea dezvoltării cooperării internaţionale ca alternativă la soluţia blocurilor
militare”.
După tipic, convorbirile au început cu expunerea oaspetului. Invocând sinceritatea
asupra căreia conveniseră, de Gaulle a insistat asupra relaţiilor cu Statele Unite ale Americii.
Franţa a susținut Statele Unite în războiul lor de independență împotriva Regatului Unit, iar
americanii i-au ajutat pe francezi în ambele războaie mondiale. Dar cu timpul şi mai ales după
cel de-al doilea război mondial, SUA a devenit o ţară imperialistă care își însușește un drept de
3
Lucian Boia, Strania istorie a Comunismului Românesc, Editura Humanitas, București 2016, pp. 162-163
4
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc a fost creat la inițiativa URSS-ului în 1949, ca organizație economică a
statelor comuniste europene, pentru a constitui un echivalent al Organizației Europeane pentru Cooperare
Economica; CAER-ul a fost răspunsul la Planul Marshall al americanilor.
5
Ibidem, cap O mică mare putere mondială, p. 167
6
Ibidem, pp. 167-168
apărare a unor principii şi idealuri pe care le consideră ca fiind singurele valabile. În aceeași
ordine de idei, de Gaulle și-a susținut dorința de a încuraja țările din Estul Europei să oprească
dependența de URSS. Generalul francez apără ferm o poziție arbitrală, împotriva blocurilor
militare formate în perioada Războiului Rece, opinie neîmpărtășită de liderul român comunist.
Sâmbătă, 2 august 1969, sosește la Bucureşti preşedintele Statelor Unite ale Americii,
Richard Nixon, la invitaţia lui Nicolae Ceauşescu. Era prima vizită a unui preşedinte american în
România şi prima vizită într-o ţară socialistă după cel de-al Doilea Război Mondial. Preşedintele
Richard Nixon a fost însoţit de soţia sa, Patricia Nixon, de Henry A. Kissinger, asistent special al
preşedintelui pentru problemele securităţii naţionale, de Martin J. Hillenbrand, asistent al
secretarului de stat pentru problemele europene. (După cum v-ați dat seama, aceasta nu este
prima mea vizită în țara dumneavoastră. Îmi amintesc cu plăcere de prima vizită. Era chiar la
sfârșitul iernii, la începutul unei noi primăveri și am avut discuții foarte utile la acea vreme cu
dumneavoastră, și cu alți oficiali ai Guvernului României. Îmi amintesc în mod viu de primirea
călduroasă pe care mi-au oferit-o oamenii din România.7).
La Palatul Consiliului de Stat, au început convorbirile oficiale româno-americane. Din
partea română au participat Nicolae Ceauşescu, preşedintele Consiliului de Stat, Ion Gheorghe
Maurer, preşedintele Consiliului de Miniştri, Corneliu Mănescu, ministrul Afacerilor Externe,
alţi miniştri şi adjuncţi de miniştri, precum şi Corneliu Bogdan, ambasadorul României la
Washington. Duminică, 3 august 1969 s-au încheiat convorbirile oficiale româno-americane. S-
ajuns de comun acord la înfiinţarea unei biblioteci americane în România şi a unei biblioteci
române în Statele Unite. Cei doi preşedinţi au căzut de acord asupra reînceperii negocierilor
oficiale privind încheierea unei convenţii consulare, discutând, de asemenea, despre relaţiile
economice dintre cele două ţări, despre problemele securităţii şi cooperării europene, ale
dezarmării, ale Vietnamului şi Orientului Apropiat.8
Vizita președintelui Nixon rămâne ca un ecou în următorii ani, fapt dat prin
contraspionajul român ce a raportat că Chaillet, „corespondentul” agenţiei France Presse la
Bucureşti, a aflat în confidenţial de la ambasadorul Franţei la Bucureşti că după vizita lui
Richard Nixon în România, ambasadorul SUA în România i-a convocat pe omologii săi
occidentali în țara noastră şi i-a informat despre avertismentul pe care preşedintele SUA l-a dat
lui Leonid Brejnev9 de a opri amenințările la adresa României altfel riscă să ocupe Cuba.
Dupa semnarea Actului final al Conferinței de la Helsinki10, Nicolae Ceaușescu a urmărit
obținerea unei poziții mai vizibile pe arena internaţională pentru a contracara imaginea sa
asociată cu URSS și cu celelalte membre ale blocului comunist. Înlăturarea oricărei posibilități a
Kremlinului de a interveni în politica PCR rămânea scopul principal al lui republicii socialiste.
Niciodată, după 1965, nu s-a pus problema părăsirii Tratatului de la Varşovia sau CAER. A fost
vorba strict de manifestări de independență, dar în limitele impuse de regimul comunist. După
Conferinţa de la Helsinki următorul punct important din agenda relaţiilor internaţionale o
reprezintă vizita preşedintelui american Gerald Ford în România. În perioada 2-3 august 1975
7
Richard Nixon, observații la sosirea la București, România 1969 (archive guidebook)
8
(AGERPRES, Buletin ''Ştiri interne'' din 3 august 1969)
9
fost conducătorul efectiv al Uniunii Sovietice din 1964 până în 1982, în calitate de Secretar General al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice și în perioadele 1960 - 1964 și 1977 - 1982, președinte al Prezidiului Sovietului
Suprem
10
document (care nu este un tratat în sensul juridic al termenului) cu tentativa de îmbunătățire a relațiilor dintre
statele europene din blocul comunist și Occident.
preşedintele SUA a acceptat invitaţia lui Nicolae Ceauşescu venind în România, iar vizita celor
doi preşedinţi a fost cu scopul de a aborda evenimentele petrecute la Helsinki.
Convorbirile oficiale între preşedinţi au început tot sâmbată, 2 august la Palatul
Republicii. Cei doi şefi de stat au relevat cu satisfacţie evoluţia favorabilă, cursul ascendent al
relaţiilor bilaterale, în conformitate cu principiile înscrise în Declaraţia Comună, semnată cu doi
ani în urmă de preşedinţii României şi SUA, precum şi cu orientările stabilite în Declaraţia
româno-americană privind cooperarea economică, industrială şi tehnico-ştiinţifică. Discuțiile au
inclus aspecte ale actualităţii internaţionale, conturându-se problemele complexe ale timpului și
soluţionarea justă a acestora prin participarea egală în acţiunea unită a statelor internaționale,
indiferent de statutul lor politic.

IV. CONCLUZIE:
Până la sfârșitul anilor 1950 și în anii 1960, erau exprimate tot mai ferm cereri în care
România să-și modifice planurile de producție. Acesta a fost fundalul așa-numitei „declarații de
independență” a României, o declarație publică emisă în 1964, care anunța refuzul partidului de a
subordona nevoile naționale unui organism de planificare supranațional în care alții ar dicta
forma economică a țării. Declarația a insistat că interacțiunea dintre statele din interiorul taberei
socialiste trebuie să se bazeze pe respectul pentru suveranitatea fiecăruia. Când două luni mai
târziu un geograf sovietic a lansat un plan de integrare regională pentru Dunărea de Jos care ar
fi separat bucăți uriașe din teritoriul României și Bulgariei de restul din economiile lor,
economiștii români au răspuns cu atâta indignare că planul a fost retras. Din acest moment,
ideile pentru integrarea României în orice altceva decât în acorduri libere cu celelalte ţări din
bloc au fost abandonate.11
Independența aceasta „relativă“ e afirmată de Ceaușescu în chip spectaculos. Țara
ajunge astfel într-o poziție unică, dobândind o capacitate de negociere fără egal. Așa cum
ajunsese acum, la mijloc de drum între polii de putere, se înfățișa ca un element de legătură
prețios în orice negociere. Oriunde apărea o falie în lume, Ceaușescu era prezent și își oferea
bunele servicii. Așa s-a situat România, mai întâi între Uniunea Sovietică și China, giganții
comuniști învrăjbiti; apoi, firește, între lagărul sovietic și lumea occidentală; și nu mai puțin
între Israel și țările arabe, fiind singurul stat din Pactul de la Varșovia care nu a rupt
raporturile diplomatice cu Israelul în urma „războiului de șase zile“ din 1967.12
Republica Socialistă România rămânea în anii ’70 singura țară ce putea afirma că
întreține relații bune cu întreaga lume, astfel plasându-ne drept un mediator ideal în conflictele
internaționale.

BIBLIOGRAFIE
11
Katherine Verdery, National Ideology under Socialism : Identity and Cultural Politics in Ceauşescu's Romania,
University of California Press, 1991, pp. 104-105
12
Lucian Boia, Strania istorie a Comunismului Românesc, Editura Humanitas, București 2016, pp. 165-166
1. Katherine Verdery, National Ideology under Socialism : Identity and
Cultural Politics in Ceauşescu's Romania, University of California Press,
1991
2. Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească European University
Press, Budapest 2001
3. Lucian Boia, Strania istorie a Comunismului Românesc, Editura Humanitas,
București 2016
4. Agenția de știri Agerpres -
https://www.agerpres.ro/documentare/2019/08/02/documentar-in-imagini-
vizita-oficiala-in-romania-a-presedintelui-sua-richard-nixon-2-3-august-
1969--350209
5. Enciclopedia Brittanica
-https://www.britannica.com/place/Romania/National-communism
6. Revista Historia - https://historia.ro/sectiune/general/vizita-generalului-de-
gaulle-la-bucuresti-581927.html
7. Idem - https://historia.ro/sectiune/general/vizita-lui-richard-nixon-in-
romania-1969-in-588996.html
8. Idem - https://historia.ro/sectiune/general/vizita-lui-gerald-ford-in-romania-
579979.html
9. Office of The Historian, biroul de istorie a Departamentului de Stat SUA -
https://history.state.gov/historicaldocuments/frus1969-76v29/d183
10.Proiectul Președinției Americane (The American Presidency Project) -
https://www.presidency.ucsb.edu/documents/remarks-arrival-bucharest-
romania-0