Politica externa a lui Gheorghe

Gheorghiu-Dej
Pe plan extern, România a avut relaţii cu toate statele din blocul comunist, în
special cu „marele prieten de la Răsărit”-URSS. În cadrul situaţiei concrete a ţării
după război, Gheorghiu-Dej a trebuit să aibă legături pe multiple planuri cu
conducătorii URSS, precum şi reprezentanţii „marelui prieten de la Răsărit”
acreditaţi oficial sau detaşaţi în taină la Bucureşti. Aceste legături aveau în vedere
în primul rând, rezolvarea multiplelor probleme cu care ţara noastră se confrunta
atunci, în toate domeniile în trecerea către societatea socialistă. Sovieticii erau
interesaţi de amplificarea legăturilor cu Gheorghiu-Dej deoarece vedeau în el unul
dintre conducătorii „statelor frăţeşti” ce trebuie engajat în mare măsură la
susţinerea politicii sovietice pe plan internaţiomal şi a satisfacerii punctelor de
vedere impuse de ei în ceea ce priveşte orientarea politică şi economică a statului
nostru pentru angajarea sa pe un anumit fagaş.
Ralaţiile României în timpul lui Gheorghiu-Dej se împarte în două perioade:
- perioada 1944-1953- era o relaţie de depemdenţă absolută a României faţă
de URSS şi
- perioada 1953-1965- se remarcă  o distanţare treptată a politicii României
faţă de politica URSS.
Supunerea lui Gheorghiu-Dej faţă de Stalin este dovedită şi prin faptul că în
noiembrie 1949, Gheorghiu-Dej a prezentat la Consfătuirea Biroului Imformativ al
partidelor comuniste şi muncitoreşti raportul intitulat „Partidul Comunist din
Iugoslavia în mâinile unor asasini şi spioni”. La acest raport, românii nu au scris
nici un cuvânt- raportul a fost scris de liderii de la Kremlin; dar ei l-au
prezentat.  A fost una dintre cele mai mari erori comise de conducerea română, de
Gheorghiu-Dej desi oficial, PMR a declarat că a luat poziţie
împotriva”revizionismului iugoslav”.
Moartea lui Stalin, în 1953, a fost un şoc pentru Gheorghiu-Dej. Relaţiile
româno-sovietice au căpătat o nouă nuanţă după preluarea puterii politice, la
Moscova, de către Hruşciov. PMR va anunţa alinierea la „noul curs” în Plenara CC
din 19-20 august 1953. Ceea ce este demn de remarcat pentru aceată perioadă
(1953-1955) este interesul specialal Moscovei pentru politica economică a
regimului de la Bucureşti şi un moment dezinteres pentru luptele de culise din
interiorul partidului.
Două evenimente internaţionale ale anului 1955 vor avea consecinţe
importante pentru România: semnarea tratatului de pace cu Austria în mai 1955 şi
restabilirea relaţiilor sovietico-iugoslave, în urma vizitei lui Hruşciov la Belgrad, în
mai-iunie 1955. Cele două evenimente îl vor determina pe Gheorghiu-Dej la un
prim gest care ieşea din cadrele fixate de sovietici, şi anume ridicarea problemei
prezenţei trupelor sovietice în România. Faptul că l-a pus pe Emil Bodnăraş să
ridice problema în faţa lui Hruşciov, arată că Gheorghiu-Dej se temea de reacţia
Moscovei; la început, Hrişciov a fost furios auzind această propunere, dar cu
timpul s-a convins că nu era  nici un pericol dacă retrăgea  trupele sovietice din
România.
O altă etapă importantă în raporturile româno- sovietice are loc în anul 1956.
Acum înceope procesul de distanţare faţă de Moscova a regimului de la Bucureşti,
iar evenimentele care a declanşat acest proces este Congresul al XX-leaal PCUS
(februarie 1956) şi Raportul Secret prezentat de Hruşciov, axat în principal pe
denunţarea cultului lui Stalin şi a crimelor sale.
Supus unei duble presiuni (din interior si dinspre Moscova), Gheorghiu-Dej
a evitat cu abilitate capcanele, preferînd o destalinizare treptată aruncând toate
păcatele epocii staliniste asupra grupării Ana Pauker-Teohari Georgescu-Vasile
Luca.
La 31 octombrie 1956, conducerea de partid şi de stat de la Bucureşti a
elaborat o declaraţie de răspuns în care, după ce reafirma ataşamentul RPR faţă de
lagărul socialist, faşă de Tratatul de la Varşovia (din care făceau parte din 1949) şi
„prietenia de nezdruncinat cu poporul sovietic”, îşi exprima acordul cu privire
la  începerea retragerii consilierilor sovietici, ca şi a Armatei Roşii din România
declarând că „România nu consideră necesară staţionarea de trupe sovietice pe
teritoriul RPR”.
Relaţiile româno-sovietice au devenit tensionate în momentul în care
Hruşciov a încercat să introducă principiul diviziunii şi al specializării economice
în cadrul blocului socialist.  Potrivit planurilor lui Hruşciov, URSS, RGD şi
Ceoslovacia urmau să continue industrializarea, în timp ce România, Polonia,
Bulgaria şi Ungaria ar fi trebuit să pună accent pe dezvoltarea agriculturii. Ideea
era susţinută de Ceoslovacia şi RDG, în vreme ce Polonia şi Ungaria erau
rezervate. Bulgaria, docilă, s-a realiat propunerii sovietice. Gheorghiu-Dej s-a opus
cel mai hotarât acestui proiect. Discuţiile pe această temă au continuat câtiva ani,
încheindu-se cu triumful punctului de vedere românesc.
Cu toate neîntelegerile existente, Hruşciov a acceptat, în 1958 cererea lui
Gheorghiu-Dej de a retrage trupele sovietice din România. Pe 17 aprilie 1958,
Hruşciuov trimite o scrisoare Comitetului Central al PMR în care declară ca RPR a
„obţinut mari succese în construirea socialismului şi întărirea regimului de
democraţie populară” . Hruşciov considera că este destul de puternică să „dea
ripostă provocărilor imperialiştilor şi să-şi aducă contribuţia la cauza apărării
intereselor comune ale lagărului socialist” încât nu mai este necesară staţionarea
trupelor sovietice pe teritoriul RPR.
 După 1958, România şi-a asumat riscul unei politici de neconceput până la
acea dată. Regimul lui Gheorghiu-Dej a început să tatoneze posibilitatea
înbunătăţirii  relaţiilor cu Occidentul. România a încheiat cu guvernele occidentale
acorduri de compensare pentru bunurile naţionalizate în 1948, înlăturând astfel o
serioasă piedică în calea viitoarelor legături economice. Încă din 1959, cu prilejul
vizitei lui Ion Gheorghe Maurer la Paris, gheaţa s-a spart, la începutul relaţiile cu
Franţa. Atât Marea Britanie cât şi SUA după ororile fatale ale României, pe care
URSS le săvârşiseră spre sfârsitul şi după cel de-al doilea război mondial, dădeau
de înteţes ca sprijină intenţiile României de distanţare faţă de Moscova, prin
acorduri comerciale şi prin finanţarea unor proiecte. Regimul comunist din
România se afirmase destul de slab până atunci în viţa internaţională, încât un
sprijin diplomatic, politic şi economic îi erau numai absolut necesar, ci vital.
Acest sprijin nu i-a fost acordat însă necondiţionat; trebuia să facă două
compromisuri importante: să lichideze problema despăgubirilor faţă de unele tări
occidentale, rămase în suspensie în urma naţionalizării din 1948, iar pe plan intern
să interprindă un pas fără precedent, declarând o amistie generală pentru deţinuţi
politici. Amnistierea denuţilor politici s-a făcut între 1962-1964 în mai multe
tranşe şi a întâmpinat opoziţia unor membri din conducerea partidului; Gheorghiu-
Dej i-a eliberat pe toţi, nu doar pe câţiva, cum s.a întamplat în URSS.
La începutul anilor 60, un alt eveniment care a permis României distanţarea
de Moscova, a fost conflictul ideologic  chino-sovietic. Bucureştiul a devenit locul
favorit în care chinezii îşi manifestau atitudinea antimoscovită. Acest lucru s-a
datorat puterii personale pe care Gheorghiu-Dej a vrut să o păstreze  nealterată în
condiţiile schimbării din Europa de Est. Principiul după care sa ghidat PMR a fost
cel a unităţii în diversitate, adică al admiterii unor nepotriviri de vederi, din pricina
condiţiilor specifice din fiecare ţară şi deci a metodelor adecvate acestui specific,
în costruirea socialismului, diferenţe care care nu trebuie săconstituie subiect de
polemică şi de critică reciprocă. Conducerea PMR se prefăcea că nu vedele
adevăratele cauze ale conflictului şi de aceea milita pentru obţinerea de la orice
polemică, soluţionarea diferitelor pe calea convorbirilor.
Între anii 1960 şi 1964, conducerea României şi-a cristalizat şi definit
poziţiile sale în domeniul colaborării în cadrul Consiliului de Ajutor Economic
Reciproc (CAER- a fost înfinţat în 1949, ca o reacţie a blocului comunist la planul
Marshall, elaborat de SUA). Imediat după plecarea trupelor sovietice, Gheorghiu-
Dej a pus în Biroul Politic problema diversificării relaţiilor internaţionale ale
României. Pentru a preveni repercusiunile economice şi izolarea economică şi
politică, s-au luat măsuri pentru lărgirea colaborării economice şi a alinţelor ţării cu
ţările socialiste dezvolate şi cele in curs de dezvoltare.
Cea mai importantă manifestare de „independenţă” a României în timpul lui
Gheorghiu-Dej a fost Declaraţia din aprilie 1964 („ Declaraţia cu privire la poziţia
PMR în problemele mişcările comuniste şi muncitoreşti internaţionale adoptate de
Plenara lărgită al CC al PMR din aprilie 1964”) prin care Moscovei i se cerea să
respecte  ceea ce pretinde a fi respectat de către ţările occidentale în relaţiilem lor
internaţionale.
Plenara din aprilie 1964 a ridicat la rangul de politică de partid independenţa
şi suveranitatea naţională, aceste cuceriri urmând de acum a fi instituţionalizate.
Declaraţia din aprilie 1964 conţine reafirmarea unor principii pe care le
găsim prima dată în comunicatul dat de Hruşciov şi Tito în 1955 la Belgrad şi care
sunt reluate, în termeni aproape identici, la întâlnirea de la Moscova din noiembrie
1960, ultimul sumnit al tuturor foţelor comuniste, tinut înainte de schisma dintre
PCUS şi PC chinez. În forma ei, Declaraţia era prilejuită de luarea unei atitudini în
conflictul ideologic chino-sovietic.