HPrincipalele regimuri politice interbelice

I. Regimuri totalitare

Termenul „totalitarism” a fost folosit inițial de către fasciștii italieni, aflați sub
conducerea lui Benito Mussolini, pentru propria lor ideologie, pusă în practică după cucerirea
puterii politice, în octombrie 1922. Ulterior, termenul a fost aplicat și altor regimuri, precum
cel nazist din Germania, dar și pentru regimurile cunoscute, în general, drept „comuniste”.

Istoricul francez Raymond Aron identifica un număr de cinci caracteristici generale pentru
regimurile totalitare:

- Fenomenul totalitar intervine la un regim care îi acordă unui singur partid monopolul
activității politice;
- Partidul care are monopolul este animat de (sau înarmat cu) o ideologie, căreia i se
acordă autoritate absolută;
- Pentru răspândirea și aplicarea ideologiei oficiale, statul își rezervă monopolul
mijloacelor de forță și monopolul mijloacelor de convingere, informare și educare;
- Cea mai mare parte a activităților economice și profesionale sunt supuse controlului de
stat;
- Orice greșeală săvârșită de cetățeni în raport cu statul capătă sau poate căpăta o
încărcătură politică și ideologică.

Politologii C.I. Friedrich și Zbigniew Brzeziński au decelat și ei șase trăsături comune

tuturor regimurilor totalitare:

- Ideologie unică;
- Partid unic (lipsa opoziției organizate reale);
- Controlul exclusiv asupra forțelor armate;
- Monopolul asupra mijloacelor de informare în masă (cenzura);
- Poliția politică (secretă);
- Dirijismul economic.

În general, în cadrul regimurilor totalitare, se face distincția între totalitarismul de

stânga (comunism) și totalitarismul de dreapta (fascism, nazism etc.).Totalitarismul de dreapta
respectă, în linii generale, proprietatea privată, procedând doar la limitarea liberei inițiative.
Regimurile politice comuniste se caracterizează prin limitarea drastică a proprietății private,
cu scopul declarat al lichidării acesteia, într-un viitor încă nedefinit cu precizie. Regimurile
totalitare de dreapta își recunosc în mod deschis caracterul anti-liberal și nedemocratic, în
timp ce regimurile totalitare de stânga (comuniste) mimează exercitarea drepturilor și a
libertăților cetățenești, inclusiv a dezbaterilor și a votului.

Date fiind asemănările de teorie, practică și simbolistică între regimurile totalitare

(fascist, nazist, comunist etc.), dar și existența unor deosebiri sensibile între ele, unii istorici și
politologi au ajuns la concluzia că fascismul, nazismul și, respectiv, comunismul se află nu la

1
extreme opuse, ci în zone apropiate (diferite, totuși) ale eșichierului politic. La rândul său,
acest eșichier politic, pentru secolul XX, nu mai poate fi reprezentat printr-o axă lineară, ca în
secolul al XIX-lea, ci, mai degrabă, sub forma unui cerc, avându-și centrul la intersecția a
două axe: individualism – colectivism, respectiv, totalitarism – democrație.

1. Regimul sovietic (bolșevic/comunist)

a) Instaurarea regimului sovietic (1917 - 1921)

În pofida întinderii sale imense și a resurselor substanțiale de care dispunea, Rusia

țaristă rămânea, la începutul secolului XX, o țară înapoiată față de Occident, subminată de o
cruntă polarizare socială, dar și de antagonisme naționale (etnice) și religioase (confesionale),
acutizate în anii Primului Război Mondial. De agravarea acestor probleme și contradicții a
profitat Partidul Bolșevic (Comunist) din Rusia. Bolșevicii reprezentau facțiunea majoritară în
cadrul Partidului Social Democrat al Muncitorilor din Rusia (fondat în 1898), la Congresul
din 1903. La conducerea facțiunii bolșevice s-a aflat Vladimir Ilici Ulianov (n. 22 aprilie
1870), cunoscut mai ales sub pseudonimul Lenin.

Fondatorul ideologiei comuniste moderne, Karl Marx (1818-1883), apreciase inițial că

revoluția proletară avea să izbucnească în țările capitaliste dezvoltate și cu o solidă democrație
parlamentară. Ulterior, a admis posibilitatea izbucnirii revoluției proletare în Rusia, dar numai
ca semnal pentru declanșarea revoluției din țările avansate. Pornind de aici, V.I. Lenin a
elaborat teoria conform căreia sistemul capitalist putea fi doborât inițial în Rusia, printr-o
revoluție proletară, urmată rapid de acțiuni similare în statele capitaliste dezvoltate. Un punct
slab al leninismului, invocat de social-democrați, îl reprezenta numărul redus de muncitori
industriali din Rusia și lipsa de cultură politică și organizatorică a acestora. Lenin aprecia că
sistemul capitalist atinsese un nou stadiu de evoluție, anume imperialismul, concurența liberă
de pe vremea lui Marx fiind înlocuită de tendințele monopoliste. De asemenea, spre deosebire
de Marx, Lenin acorda rolul decisiv nu proletariatului, în ansamblul său, ci Partidului, ca
forță conducătoare a acestei categorii sociale. Dacă bolșevicii (comuniștii) puneau problema
revoluției proletare, social-democrații rămâneau adepții căilor pașnice și evolutive spre
socialism, pornind de la consolidarea economiei capitaliste și a democrației parlamentare.

După revoltele musulmanilor din Asia Centrală, din anul 1916, în februarie 1917 a
izbucnit revoluția „burghezo-democrată” la Petrograd (astăzi Sankt-Petersburg), țarul Nicolae
al II-lea fiind silit să abdice și arestat; Rusia s-a declarat republică democrată și federativă,
sub guvernarea lui Aleksandr Kerenski. În acest context, bolșevicii inițiază o serie de acțiuni
politice și propagandistice. Astfel, V.I. Lenin elaborează „Tezele din aprilie”, care sunt primite
cu ostilitate de către masele țărănești, întrucât prevedeau confiscarea pământului arabil de
către stat. În aceste condiții, bolșevicii se reorientează spre lozinci scurte și categorice,
adresate mai ales soldaților: „Pâine! Pace! Pământ!”, conduită sintetizată de către istoricul
Orlando Figes în sintagma „bolșevismul de tranșee”. În armată, la orașe, la sate și în
întreprinderi, bolșevicii inițiază formarea de consilii populare, numite soviete. Acțiunile

2
bolșevicilor erau favorizate, uneori susținute direct, de către Germania imperială, în vederea
scoaterii Rusiei din război.

În procesul preluării puterii de către bolșevici, există două momente cheie, anume
asaltul asupra Palatului de Iarnă din Petrograd, 25 octombrie / 7 noiembrie 1917, respectiv
dizolvarea Dumei (Parlamentul), la 5 / 18 ianuarie 1918.Prin lovitura de la 25 octombrie / 7
noiembrie, bolșevicii au preluat puterea executivă în Rusia, Guvernul Kerenski fiind înlocuit
cu un Consiliu al Comisarilor Poporului, condus de Lenin. Din acest moment, s-a impus
denumirea de Rusia Sovietică. Noul guvern a emis rapid o serie de decrete: asupra păcii, a
pământului, a autodeterminării, dar și asupra presei. Alegerile de la 25 noiembrie 1917 au
fost câștigate de către socialiștii revoluționari („eserii”), conduși de către Viktor Cernov, care
au obținut 370 de locuri în Dumă, din totalul de 765, față de 175 ale bolșevicilor, 80 ale
„moderaților” de diferite orientări, 40 ale „eserilor” de stânga și 17 ale „cadeților”
(constituțional-democrați).În general, eserii au câștigat majoritatea sufragiilor la sate, dar
bolșevicii au ieșit învingători în cadrul armatei și la orașe. Duma se reunește la 5 / 18 ianuarie
1918, însă guvernul bolșevic o dizolvă în noaptea următoare.

La 18 februarie / 3 martie 1918, Rusia Sovietică a încheiat cu Germania și aliații

acesteia Pacea de la Brest – Litovsk, care prevedea ample cesiuni teritoriale, în zona baltică,
Bielorusia, Ucraina, Crimeea și Caucaz. În consecință, centrul puterii politice s-a mutat de la
Petrograd, ocupat de germani, la Moscova. Pacea de la Brest-Litovsk a constituit un dublu
compromis: în politica externă (cu Puterile Centrale), dar și în politica internă, Lenin tolerând
atitudinea lui Trotzki. Pacea de la Brest-Litovsk avea să fie denunțată în noiembrie 1918, după
înfrângerea Puterilor Centrale.

Între anii 1918 – 1921, teritoriul fostului imperiu devine teatrul unui sângeros război
civil, în care intervin și Marile Puteri capitaliste. În replică, bolșevicii își propun, deschis, nu
doar sovietizarea fostului Imperiu Rus, ci și a întregii Europe, vizând în primul rând,
Germania, Austria și Ungaria. În iunie 1918, are loc execuția întregii familii a fostului țar
Nicolae al II-lea, la Ekaterinburg. Împotriva adversarilor politici este instituită „teroarea
roșie”, perioada 1918–1921 fiind cunoscută drept „comunismul de război”. Bolșevicii luptă
împotriva „albilor” (ruși anti-bolșevici), dar și a Poloniei, a forțelor intervenționiste ale
Antantei, a unor forțe naționaliste și separatiste din teritoriile ne-rusești. În acest context, își
începe activitatea o poliție politică secretă înființată la 5 decembrie 1917, sub numele de
CEKA (din 6 februarie 1922 - GPU, iar din iulie 1934 - NKVD). În tentativa de extindere a
revoluției bolșevice în Europa, în perioada 2-5 martie 1919, are loc congresul de constituire a
Internaționalei a III-a Comuniste (KOMINTERN), a cărei limbă de lucru era germana.
Partidele care aderau la Komintern deveneau simple secții ale Internaționalei, nu entități
autonome, ceea ce, în numeroase state, inclusiv în România (1924), avea să constituie un
argument pentru scoaterea în afara legii. Războiul civil s-a încheiat cu recâștigarea teritoriului
fostului Imperiu, exceptând Finlanda, Țările Baltice, Basarabia, jumătatea vestică a
Bielorusiei, unele regiuni poloneze și ucrainene, precum și zonele Kars și Ardahan din
Caucaz, lăsate Turciei kemaliste. În unele regiuni din Asia Centrală și din Extremul Orient,
confruntările militare au continuat și în anul 1922.

3
 b) Perioada 1921 – 1928: Noua Politică Economică (NEP-ul)

După seria de compromisuri care a facilitat ascensiunea la putere și apoi câștigarea

războiului civil, în 1921, V.I. Lenin și colaboratorii săi recurg la un nou compromis, pentru a
relansa economia, grav afectată de războaiele din 1914–1917 și 1918–1921. Astfel, este
lansată Noua Politică Economică (NEP), prin care este permisă funcționarea întreprinderilor
particulare cu până la 20 de muncitori, iar mica proprietate țărănească este degrevată de unele
obligații apăsătoare, ceea ce determină o abundență de produse pe piețele agroalimentare din
orașe. Apare și o categorie socială de noi îmbogățiți (nep-men-ii). În paralel, începe reluarea
schimburilor comerciale cu lumea capitalistă.

Conform unei statistici, în anul 1925, țărănimea sovietică includea 51 % țărani

mijlocași, 45 % țărani săraci și 4 % chiaburi sau kulaci.

Industria a cunoscut o relansare spectaculoasă între 1923 – 1926, fiind depășit nivelul
antebelic (cel din 1913). Încă din anul 1920, Lenin lansase planul GOELRO, vizând
electrificarea întregului teritoriu sovietic, în decurs de 10–15 ani, sub deviza „Socialism =
Electricitate + Puterea Sovietelor”. În anul 1931, propaganda sovietică pretindea că planul
fusese deja realizat.

Pe plan religios, noul regim duce o politică agresiv-ateistă, manifestată prin

desființarea Patriarhiei Ruse și arestarea patriarhului Tihon. Propaganda bolșevică este foarte
critică în privința tradițiilor rusești: se pune problema trecerii limbii ruse la alfabetul latin, iar
școala istoriografică a lui Mihail N. Pokrovski (1868 – 1932) scoate în evidență înapoierea,
obscurantismul și despotismul din Rusia țaristă.

În anul 1922, starea sănătății lui Lenin începe să se deterioreze vertiginos. În ultimii
ani de viață, Lenin a acuzat birocratizarea partidului și a statului, precum și tendințele de
monopolizare a puterii de către I.V. Djugașvili (Stalin), însă acesta din urmă profitase de
poziția ocupată în Secretariatul Partidului, pentru a-și numi oameni fideli lui în funcții-cheie.

Crearea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS)

Uniunea Sovietică a fost înființată oficial în urma Conferinței de la Moscova (22 – 30

decembrie 1922), prin unirea celor două Republici Sovietice Socialiste Federative (Rusă și
Transcaucaziană) și a celor două Republici Sovietice Socialiste unitare (Ucraineană și
Bielorusă). Teritoriile acestor republici erau organizate pe regiuni, raioane și respectiv,
localități. Pentru diverse etnii, mai puțin numeroase, au fost organizate Republici Autonome
Socialiste Sovietice, regiuni autonome sau districte autonome ( teoretic, în funcție de numărul
etnicilor respectivi). În iulie 1923, a fost adoptată și prima Constituție a URSS. Toate cele trei
Constituții ale URSS (din 1923, 1936 și 1977) prevedeau dreptul la secesiune al republicilor
unionale, însă acest fapt a rămas, până în 1991, fără semnificație practică.

Moartea lui Lenin și rivalitatea Stalin – Trotzki

La 21 ianuarie 1924, Lenin a murit. În cadrul Partidului Comunist (bolșevic) al

Uniunii Sovietice s-a manifestat destul de transparent lupta pentru putere dintre I.V. Stalin (n.

4
1878-d. 1953)și L.D. Trotzki (n. 1879-d. 1940). Trotzki pleda pentru „revoluția permanentă”,
constând în lupta contra tendințelor birocratice în interior și, respectiv, în „exportul de
revoluție”, pe plan extern. În replică, Stalin propune principiul „construirii socialismului într-
o singură țară”, rămânând ca momentul prielnic extinderii acestui sistem social-politic să fie
așteptat. Birocrația de partid se strânge în jurul lui Stalin, care speculează eșecurile
înregistrate de către comuniști în anii 1923-1924, în Bulgaria, România (Tatarbunar), Estonia
etc., pentru a critica viziunea rivalului său. Tot mai izolat, Trotzki a părăsit teritoriul Uniunii
Sovietice în anul 1929. Propaganda stalinistă i-a etichetat pe adepții lui Trotzki drept
“deviaționiști de stânga”.

La 27 octombrie 1924, teritoriul sovietic a fost reorganizat, prin înființarea a două noi
republici unionale, în Asia Centrală, anume RSS Uzbekă și RSS Turkmenă. În anul 1929,
avea să fie înființată și RSS Tadjikă, pe teritorii aparținând anterior RSS Uzbece.

c) Perioada 1928 – 1941 (Stalinismul interbelic)

În anul 1928, în condițiile monopolizării puterii politice de către I.V. Stalin (secretar
general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice) s-a trecut, în mod precipitat, la
centralizarea, planificarea și etatizarea totală a economiei sovietice, prin abolirea NEP-ului,
declanșarea colectivității forțate a agriculturii și a unui efort de industrializare rapidă, pe
seama țărănimii, concentrat pe industria grea (metalurgie, siderurgie, construcții de mașini,
petrochimie etc. ). În vederea punerii în practică a acestei viziuni, a fost înființată Comisia de
Stat pentru Planificare (GOSPLAN), care avea ca principală misiune elaborarea planurile
economice cincinale. Declanșarea colectivizării forțate și impunerea unor obligații
disproporționate pentru țărănime a avut ca efect apariția foametei (Holodomor=Marea
Foamete, în limba ucraineană), a canibalismului, izbucnirea unor răscoale, dar și încercări de
părăsire a țării (în zonele periferice). S-au înregistrat câteva milioane de victime, mai ales în
Ucraina Sovietică. Nikolai Ivanovici Buharin și alți lideri s-au opus acestei viziuni, pledând
pentru continuarea NEP-ului („deviaționiștii de dreapta”).

Transformări economico-sociale între 1928 – 1939

Cu prețul pauperizării extreme a unor vaste zone rurale, puterea industrială a crescut
substanțial, Uniunea Sovietică ocupând, în anul 1939, din acest punct de vedere, locul 3 în
Lume, după SUA și Germania nazistă.Ca structură socială, în anul 1928, populația sovietică
activă includea 74,9% țărani și meșteșugari individuali, 12,4% muncitori industriali, 5,2%
intelectuali și funcționari, 4,6% comercianți și țărani înstăriți și 2,9 % țărani și meșteșugari
cooperatiști. În anul 1939, ponderea țăranilor și meșteșugarilor cooperatiști era de 47,2%, a
muncitorilor industriali ajunsese la 33,7%, a intelectualilor și funcționarilor crescuse la
16,5%, comercianții și țărani înstăriți fuseseră lichidați ca pătură socială, iar ponderea
țăranilor și a meșteșugarilor individuali se redusese la 2,6% (în 1955: 0,3%). În anul 1939,
populația Uniunii Sovietice se cifra la 170 milioane de locuitori, dintre care o treime (56
milioane) locuiau la orașe, iar dintre aceștia, mai mult de jumătate (30 de milioane) se
mutaseră recent de la sat la oraș, în apartamente proprietate de stat, îngroșând rândurile forței
de muncă industriale. Conform unor analiști ai vieții sociale sovietice și comuniste, în general,
muncitorul industrial manual de origine țărănească ajunge să reprezinte baza socială a

5
regimului. Deplasarea țăranilor a fost drastic restricționată, fiind strict condiționată de
deținerea unor pașapoarte interne. O minimă ameliorare a situației țărănimii s-a produs în
1938, când fost autorizată deținerea de loturi agricole individuale (familiale). Gradul de
alfabetizare a populației a atins 65% în 1939 (în anul 1914, acesta era de circa 25%).

Pe plan politic, în anul 1930, Viaceslav Molotov (nume real: Skriabin, n. 1890-d.
1986) preia conducerea Consiliului Comisarilor Poporului (guvernul URSS), pe care o va
exercita până la 6 mai 1941.

Cazul Pavlik Morozov (1932) Acest caz este ilustrativ pentru anularea graniței dintre
viața publică și cea privată, în societatea sovietică, în anii stalinismului. Conform versiunii
oficiale, popularizate de către propaganda sovietică, Pavlik Morozov ar fi fost un copil de 13
ani, care și-ar fi denunțat părinții că fură de la o fermă a statului, fiind ucis de alte rude, după
arestarea părinților,și declarat copil-erou al Uniunii Sovietice.

Constituția din 5 decembrie 1936 a fost elaborată de către N. I. Buharin. Ca o ironie a

sorții, aceasta prevedea garanții suplimentare pentru drepturile și libertățile cetățenilor
sovietici, exact în ajunul declanșării marilor epurări staliniste. De asemenea, s-a procedat la o
nouă reorganizare politico-administrativă a teritoriului URSS. Astfel, în Asia Centrală au fost
înființate două noi republici unionale (RSS Kazahă și RSS Kârgâză), iar RSSF
Transcaucaziană a fost divizată în trei republici unionale distincte (RSS Armeană, RSS
Azerbaidjană și RSS Gruzină).

Epurările și teroarea stalinistă, din 1937 – 1938 au ca ținte predilecte, pe de-o parte,
PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice)și Mișcarea Comunistă Internațională, printre
victime numărându-se vechi colaboratori ai lui Lenin (Zinoviev, Kamenev, Buharin etc.) și
numeroși membri ai altor partide comuniste, inclusiv Partidul Comunist din România, iar pe
de altă parte, Armata Roșie, printre victime numărându-se trei dintre cei cinci mareșali ai
Uniunii Sovietice, precum și marea majoritate a ofițerilor superiori.

Revalorizarea tradițiilor rusești. Spre sfârșitul anilor `30, istoriografia și propaganda

sovietică încep să revalorizeze anumite personalități, evenimente și teme ale istoriei Rusiei
țariste și pre-țariste. În acest context, alfabetul chirilic este impus în locul celui latin, pentru
diverse limbi ne-slave vorbite pe teritoriul URSS, inclusiv pentru „limba moldovenească”,
oficială, alături de rusă și ucraineană, pe teritoriul Republicii Autonome Socialiste Sovietice
Moldovenești, fondate la 12 octombrie 1924, la răsărit de Nistru.

Extinderea și reorganizarea teritoriului sovietic în anii 1939 – 1940

După încheierea pactului Ribbentrop – Molotov (23/24 august 1939) și declanșarea

celui de-Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a anexat circa jumătate din teritoriul
fostului stat polonez, apoi o serie de teritorii finlandeze, statele baltice (Lituania, Letonia și
Estonia), iar la finele lui iunie 1940, Basarabia și alte teritorii românești. Teritoriile câștigate
pe seama Poloniei au fost atribuite RSS Ucrainene și RSS Bieloruse. Cele trei state baltice au
devenit republici unionale. La granița cu Finlanda a fost înființată RSS Karelo-Finlandeză
(desființată în 1956), iar cea mai mare parte a Basarabiei, la care s-a adăugat o fâșie de la est

6
de râul Nistru, a fost organizată ca RSS Moldovenească. Astfel, numărul republicilor
unionale a ajuns la 16.

d.) Aprecieri asupra regimului din URSS

Pentru mișcarea comunistă internațională, statul sovietic reprezenta un ideal de

organizare și funcționare, o democrație veritabilă, în care puterea aparținea maselor. Trotzki,
după plecarea în exil, a catalogat stalinismul drept o denaturare a idealului comunist, iar statul
sovietic, drept un stat muncitoresc degenerat. Pentru social-democrați și marxiștii non-
leniniști, sistemul sovietic reprezenta o formă de capitalism monopolist de stat, iar revoluția
bolșevică, un act voluntarist, o abatere gravă de la principiile marxismului. Adepții
capitalismului liberal au condamnat îndeosebi conduita etatistă, colectivistă și dictatorială a
regimului sovietic. Agrarienii de stânga (țărăniștii) din statele central și sud-est europene
(inclusiv România) au evidențiat discriminările, violențele și interdicțiile la adresa țărănimii.
Fasciștii italieni au condamnat cu precădere internaționalismul comunist, iar naziștii (Hitler
etc.) au caracterizat comunismul drept o stratagemă a evreimii mondiale, menită să lichideze
burgheziile (elitele) naționale.

2. Regimul fascist italian

a) Preliminarii

Italia interbelică avea o suprafață de 310.000 kmp., iar populația sa se cifra, în anul
1936, la 43 de milioane de locuitori. Povara Primului Război Mondial se dovedise una prea
mare pentru statul italian și armata acestuia, care a înregistrat peste 600.000 de morți.
Beneficiile obținute în urma Tratatelor de Pace de la Paris (1919 - 1920) au fost considerate
derizorii de către mulți oameni politici, dar și simpli cetățeni italieni. Această stare de spirit
avea să dea naștere revizionismului italian. Primii ani interbelici au consemnat numeroase
greve și alte convulsii economico-sociale. Pe plan politic, se produce ascensiunea socialiștilor
și a popularilor, în nordul dezvoltat, în paralel cu persistența partidelor tradiționale în sudul
sărac, patriarhal și clientelar. Socialiștii rămân destul de divizați, fapt pus în evidență de
lucrările Congresului de la Livorno (15-21 ianuarie 1921), când o facțiune radicală părăsește
reuniunea, punând bazele Partidului Comunist Italian. La guvernare se succed cabinete
conduse de Vittorio Orlando (până 23 iunie 1919), Francesco Nitti, Giovanni Giolitti, Ivanoe
Bonomi și Luigi Facta.

Pe acest fundal, în luna martie 1919, la Milano sunt înființate așa-numitele „fascii de
luptă” (Fascii di combatimento), sub conducerea lui Benito Andrea Hamilcare Mussolini (n.
29 iulie 1883), fost militant socialist, convertit la naționalism în anii Primului Război
Mondial. La 15 aprilie 1919, detașamente fasciste atacă redacția ziarului socialist Avanti. La
alegerile din luna noiembrie 1919, gruparea fascistă nu obține decât câteva mii de voturi, însă,
ulterior se remarcă prin acțiuni violente contra socialiștilor, retorica naționalistă și lansarea
termenului de totalitarism. În anul 1921, Mussolini temperează avânturile stângiste,
republicane și anti-clericale din cadrul grupării fasciste, ceea ce facilitează contactele cu
dreapta tradițională. În paralel, se produce sciziunea dintre socialiști și comuniști, fapt care
facilitează ascensiunea fasciștilor.

7
 b) Etapele instaurării regimului fascist în Italia

- octombrie 1922: marșul asupra Romei; Benito Mussolini primește mandatul de șef al
guvernului din partea regelui Vittorio Emanuele al III-lea (1900-1946);

- noiembrie 1923: Adoptarea unei noi legi electorale, care instituie „prima majoritară”,
constând într-un bonus de mandate parlamentare atribuite listei câștigătoare;

- alegerile din 6 aprilie 1924 (350 de deputați fasciști, față de 133 ai opoziției);

- „Afacerea Matteoti”, constând în dispariția deputatului socialist Giacomo Matteoti la

10 iunie 1924, al cărui cadavru este descoperit la 14 iunie. Guvernul fascist este pus în
dificultate, Opoziția tinde să se grupeze, fără a acționa eficient. În ianuarie 1925, Benito
Mussolini își asumă, în mod ostentativ, responsabilitatea pentru asasinarea deputatului
socialist, invitând Parlamentul să îl pună sub acuzare;

Anul 1926 marchează adoptarea legilor fasciste excepționale:

- ianuarie 1926, este adoptată o hotărâre prin care legile elaborate de Guvern nu mai
necesitau validarea de către Parlament;
- februarie 1926, au fost desființate municipalitățile alese, înlocuite cu autorități fasciste
locale, desemnate de la nivel central;
- aprilie 1926, sunt desființate sindicatele nefasciste;
- octombrie 1926, sunt interzise toate partidele politice nefasciste;
- noiembrie 1926, este adoptată „Legea pentru apărarea statului”, pe baza căreia se
constituie ulterior, poliția politică secretă, Organizația pentru Supravegherea și
Reprimarea Antifascismului (OVRA).

Ca organ consultativ, a fost instituit Marele Consiliu Fascist. Benito Mussolini avea
titulatura de Il Duce, ceea ce se traduce prin Conducătorul (militar).Dictatorul fascist
italian obișnuia să își țină discursurile în Piazza Venezia din Roma și în Piazza Roma din
Veneția.

c) Evoluții economice și sociale.Corporatismul italian

În anul 1925, guvernul fascist lansează „Bătălia grâului”, în scopul câștigării

independenței în materie agricolă. În același an, producția industrială depășește nivelul
antebelic, cunoscând o creștere cu 25% față de anul anterior. Comparativ cu 1924,
producția de oțel crește cu 55%, iar cea de energie electrică era mai mare cu 34%; șomajul
scade la circa 100.000 de persoane. În anii următori, este acordată o importanță mai mare
infrastructurii, fiind inițiată construcția primelor autostrăzi italiene. Printre italienii de
rând se răspândește expresia: „Mussolini a făcut trenurile să circule la timp”.

În luna aprilie 1927, este adoptată Carta Muncii, care reglementează așa-numitul
sistem economico-social corporatist, specific regimului fascist italian. Statul corporatist se
dorea a fi o alternativă atât la capitalismul liberal, cât și la etatismul comunist. Carta
includea patru secțiuni:statul corporatist, contractele colective, angajarea forței de muncă

8
 și, respectiv, asigurările sociale. Toate problemele economice majore (producție, muncă,
planificare, salarizare, angajări și concedieri) erau încredințate unor organizații nou-create,
numite Corporații, în care intrau, la paritate, reprezentanți ai patronatului și, respectiv, ai
sindicatelor fasciste. Corporațiile erau constituite pe ramuri industriale și coordonate la
scară națională. Interzicerea grevelor a fost dublată de adoptarea unor măsuri sociale.
Modelul corporatist a inspirat o serie de programe și acțiuni politice din afara Italiei, cazul
cel mai cunoscut fiind Portugalia lui Salazar, după 1933. În România, promotorul
corporatismului a fost economistul Mihail Manoilescu (n. 1891 – d. 1950).

d) Domeniul colonial

În perioada 1922 – 1930, trupe italiene întreprind mai multe expediții împotriva
populației arabe băștinașe din Tripolitania și Cirenaica, populație condusă de tribul Senoussi.
În anul 1934, este adoptat numele de Libia, pentru teritoriul unit al celor două provincii. În
perioada interbelică, petrolul din subsolul libian nu era încă exploatat. Alte colonii italiene
erau Eritreea și Somalia Italiană, în Africa de Est.

e) Concordatul de la Laterano cu Vaticanul (11 februarie 1929)

Prin acest act, regimul fascist italian recunoștea suveranitatea statului Vatican asupra
unui teritoriu de 44 de hectare, erau reglementate condițiile în care acest stat întreținea relații
cu alte state și cu Bisericile Catolice din Lume; catolicismul era recunoscut ca religie
(confesiune religioasă) oficială în statul italian.

f) Criza economică mondială și Italia

Pentru Italia, anul 1932 a marcat momentul de vârf al crizei economice, când s-a
înregistrat cel mai scăzut nivel al producției industriale, iar șomajul a ajuns să afecteze circa
1,3 milioane de oameni. Replica fascistă a constat în dirijism economic (antrenarea șomerilor
în lucrări publice grandioase) și în autarhie comercială (limitarea importurilor).

g) Acțiuni politice și propagandistice

După instituirea dictaturii fasciste, la finele lui 1926, Tribunalul Special de Apărare a
Statului a pronunțat 5115 sentințe cu caracter politic, însumând 28.116 ani de închisoare (în
medie, 5 ani și jumătate). În anul 1937, după 11 ani de detenție, a murit ideologul marxist
italian Antonio Gramsci (n.1891), unul dintre liderii Partidului Comunist Italian. Scrierile sale
din perioada încarcerării au putut fi salvate și, ulterior, publicate. Pentru propagarea doctrinei
fasciste în rândurile muncitorilor și ale funcționarilor, a fost lansat programul Dopo lavoro,
constând în activități culturale și de divertisment, cu o anumită încărcătură ideologică. Între
anii 1934–1937, se trece la înregimentarea elevilor, de la 8 ani, ulterior chiar de la 6 ani, în
diverse organizații cu caracter premilitar și paramilitar (Balila etc.).

h) Constituirea Imperiului Italian

La începutul lunii octombrie 1935, după o serie de incidente frontaliere, Italia fascistă
a atacat Etiopia, dinspre Somalia și Eritreea. Regimul fascist dorea să șteargă amintirea

9
înfrângerii umilitoare de la Adua (1896). Propaganda italiană era axată pe cunoscuta lozincă
privind „misiunea civilizatoare a omului alb”, însoțită de motive literare specific italiene. De
exemplu, cântecul Faccetta Nera (Fețișoară Neagră) prezenta faptele eroice, dar și calitățile
de seducător ale unui tânăr italian, care salvează o tânără etiopiancă din sărăcie și ignoranță,
căsătorindu-se apoi cu ea. După înfrângerea neașteptat de dificilă a etiopienilor, în mai 1936,
a fost proclamat Imperiul Italian. În luna aprilie 1939, după ocuparea Albaniei, și această țară
a fost anexată la Imperiul Italian, menținându-și însă Guvernul și Parlamentul proprii.

i) Măsurile rasiste și antisemite (1938 - 1939)

Aceste măsuri au fost luate sub presiunea Germaniei naziste. Astfel, în septembrie
1938, a luat ființă Consiliul Superior pentru Demografie și Rasă, care a inițiat o serie de
măsuri rasiale, precum excluderea evreilor italieni din învățământ, academii, institute
științifice, tehnice sau literare, din administrația centrală, armată și bănci. De la aceste măsuri,
care, oricum, nu au fost aplicate foarte strict, erau exceptați evreii decorați în timpul
războiului și cei care aderaseră la fascism în „perioade grele” pentru această mișcare. La 9
ianuarie 1939, printr-o decizie a Consiliului de Miniștri, în coloniile italiene au fost interzise
căsătoriile mixte din punct de vedere al rasei.

Concluzie. Deși fasciștii italieni au lansat termenul de totalitarism, ei au limitat și încălcat

drepturile și libertățile cetățenești într-o măsură sensibil mai redusă decât naziștii sau
bolșevicii.

3. Regimul nazist german

a) Republica de la Weimar

Din cauza resurselor slabe interne și a blocadei maritime efectuate de către Puterile
Antantei, populația germană a trebuit să suporte grave suferințe și privațiuni în anii Primului
Război Mondial. Înfrângerile catastrofale din vara și toamna lui 1918, însoțite de ieșirea din
război a statelor aliate Germaniei, au avut ca efect izbucnirea revoluției la Berlin, în ziua de 9
noiembrie 1918. Kaiser-ul Willhelm al II-lea a abdicat și a plecat în Olanda; a fost proclamată
Republica, iar la 11 noiembrie noul guvern a încheiat armistițiul. În primele luni ale anului
1919, sub impresia revoluției bolșevice din Rusia, în Germania s-au produs o serie de mișcări
spartakiste, la Berlin, în ianuarie și martie, respectiv în Bavaria, în luna aprilie.

Adunarea Constituantă, reunită în micul oraș Weimar (landul Thuringia), a adoptat

Constituția. Germania era definită ca o republică democratică și federală, alcătuită din 17
landuri. Președintele federal era ales pe 7 ani, prin vot universal (inclusiv pentru
femei).Parlamentul federal păstra titulatura de Reichstag. Cele 17 landuri dispuneau de
guverne și parlamente proprii.

Principalele partide politice din Republica de la Weimar au fost:

- Partidul Social Democrat (SPD);

- Zentrum – partid catolic;
- Partidul Democrat German (DDP), partid liberal de stânga;

10
 - Partidul Național al Poporului German (DNVP), reprezentând dreapta conservatoare,
naționalistă, monarhistă și antisemită;
- Partidul Comunist din Germania (KPD), condus din octombrie 1925 de către Ernst
Thälmann, reprezentat în Parlament; în alegerile din anul 1928, obține 10.6% din
voturi și 54 de mandate în Reichstag.

Președinți ai Germaniei după 1918

- 10 noiembrie 1918 – 10 februarie 1919: „Consiliul Împuterniciților Poporului”,

condus de către Friedrich Ebbert și Hugo Hoase (cel din urmă demisionează, la 29
decembrie 1918);
- 11 februarie 1919 – 28 februarie 1925: Friedrich Ebbert (SPD);
- 28 februarie – 12 mai 1925 (provizoriu): Walter Simons;
- 12 mai 1925: Paul von Hindenburg (îl învinge în alegeri pe catolicul Willhelm Marx)

Președinți ai Consiliului de Miniștri (cancelari)

- 13 februarie – 20 iunie 1919: Philip Scheidmann;

- 21 iunie 1919 – 26 martie 1920: Gustav Bauer; la 14 august 1919 își ia titlul de
cancelar;
- Între 27 martie 1920 și 12 iunie 1928, se succed șapte cancelari, dintre care Willhelm
Marx are două mandate ne-consecutive (30 noiembrie 1923 – 15 decembrie 1924,
respectiv 16 mai 1926 – 12 iunie 1928);
- La 28 iunie 1928, Hermann Müller, reprezentant al SPD, devine primul om politic
non-religios numit cancelar al Germaniei.

Evoluții economico-sociale în Republica de la Weimar

- 1919 – 1923, etapa greutăților de după război

- 1924 – 1929, etapă de refacere și stabilizare
- 1930-1933, nouă criză economică și disoluția Republicii de la Weimar

b) Hitler și nazismul

Adolf Hitler s-a născut la data de 20 aprilie 1889, în localitatea Brannau din Austria.
După o serie de încercări (în general nereușite) în pictură, ia parte la Primul Război Mondial,
în armata germană, cu gradul de caporal, fiind decorat cu Crucea de Fier. În noiembrie 1918,
este dezolat de încheierea păcii, considerând Germania drept victimă a unei conspirații
evreiești, prin intermediul social-democraților. În anul 1919, aderă la un mic partid din
Bavaria, anume Partidul Muncitoresc German (DAP), care, la 24 februarie 1920, își schimbă
numele în Partidul Național Socialist Muncitoresc German (NSDAP), adoptând ca simbol o
zvastică neagră într-un cerc alb, pe fond roșu. În anul următor, Adolf Hitler preia conducerea
acestui partid; este lansat și ziarul partidului, Volkischer Böbachter. La 8 noiembrie 1923, la

11
München, are loc așa-numitul „puci de la berărie”, inițiat de Hitler și generalul Erich von
Ludendorff. După eșecul acestei acțiuni, Hitler a fost arestat, iar partidul său, interzis, dar
numai până în februarie 1925. În închisoare, în decursul anului 1924, Adolf Hitler își
elaborează programul politic, în lucrarea Mein Kampf (Lupta Mea). Acest program era
inspirat din filozofia lui Nietzsche, din teoriile darwiniste și rasiste, dar și din ideile
tradiționale expansioniste germane (Drang nach Östen). În lucrarea sa, Hitler exprimă nevoia
Germaniei de spațiu vital (Lebensraum), ura împotriva negrilor, a populațiilor slave, a evreilor
și a țiganilor (rromilor), face elogiul urii și al violenței, combate democrația, ideea de
compasiune etc.

Criza economică mondială (1929 - 1933) a avut efecte foarte grave și asupra
Germaniei. Astfel, în urma lanțului de falimente și a concedierilor consecutive acestora,
numărul șomerilor a crescut de la 1,6 milioane, în 1929, la 6,1 milioane, în 1932. Pe plan
electoral, criza economică și efectele sale au condus la o creștere substanțială a popularității
NSDAP, pe seama dreptei tradiționale, dar și la o creștere moderată a popularității
comuniștilor, pe seama social-democraților.

Pe plan politic propriu-zis, se produce căderea guvernului Hermann Müller (27 martie
1930), înlocuit cu guvernul Heinrich Brünning, învestit inclusiv cu votul deputaților social-
democrați, pornind de la ideea „Mai bine Brünning, decât Hitler!”. În urma respingerii de
către Reichstag a programului guvernamental anticriză, la 24 septembrie 1930 au loc alegeri
parlamentare anticipate. La acest scrutin, SPD obține 143 din totalul de 577 de mandate, iar
NSDAP, 107 mandate, față de 12, la scrutinul anterior (20 mai 1928). Pe următoarele locuri se
plasează comuniștii, cu 77 de mandate, Zentrum catolic, cu 68 de mandate, DVNP, cu 41 de
mandate și Partidul Poporului German, cu 30 de mandate.

Pentru Germania, anul 1932 a marcat vârful crizei economice și apogeul crizei
politice. La 27 ianuarie 1932, Adolf Hitler se întâlnește la Düsseldorf cu marii industriași
germani, cărora le promite lichidarea amenințării comuniste și noi oportunități de afaceri
(piețe de desfacere, comenzi de la stat etc.).În primăvară, au loc alegeri prezidențiale; Adolf
Hitler ajunge în turul al doilea, fiind învins de către Paul von Hindenburg, cu 19,5 milioane de
voturi contra 13 milioane. La 30 mai 1932, a fost numit cancelar Franz von Papen.

În urma alegerilor parlamentare din 31 iulie 1932, cu 14 milioane de sufragii și 230 de

mandate în Reichstag, NSDAP devine principalul partid politic parlamentar. Eșecul formării
unei majorități parlamentare duce la o nouă dizolvare a Reichstag-ului. La noul scrutin
parlamentar, NSDAP pierde 2 milioane de voturi și 34 de mandate (de la 230, la 196). Social-
democrații obțin 7,2 milioane de voturi, iar comuniștii, 6 milioane; împreună, cele două
partide de stânga totalizează 221 de mandate parlamentare, însă nu cooperează. La guvernare
este adus generalul Kurt von Schleicher.

Ulterior, la 30 ianuarie 1933, președintele Paul von Hindenburg îl va desemna pe Adolf

Hitler drept cancelar.

Cine l-a ajutat pe Hitler?

12
 Ascensiunea la guvernare a lui Adolf Hitler a fost facilitată sau sprijinită direct de
către numeroase personalități sau grupări politice și economice, din motive parțial
asemănătoare, dar și din calcule diferite, uneori diametral opuse. Astfel, Hitler a beneficiat
atât de susținerea patronatului german, a marelui industriaș nord-american Henry Ford, a
cercurilor anticomuniste și antisemite, cât și de atitudinea lui I.V. Stalin, care a împiedicat
colaborarea comuniștilor cu social-democrații, etichetându-i pe aceștia din urmă, drept „social
fasciști” și desemnându-i drept principalii dușmani ai comuniștilor.

c) Regimul politic nazist

În primul guvern condus de Adolf Hitler, naziștii păreau a reprezenta o minoritate,

fiind dominați numeric de către reprezentanții dreptei tradiționale și de către specialiști
neimplicați politic. După 30 ianuarie 1933, în decurs de numai câteva luni, Germania avea să
devină o dictatură nazistă.

Principalele etape ale acestui proces au fost:

- 1 februarie 1933: dizolvarea Reichstag-ului;

- 4 februarie 1933: președintele von Hindenburg semnează un decret care permitea
autorităților să interzică desfășurarea unor adunări, să confiște sau să suprime orice
publicație. Ulterior, un alt decret autoriza Poliția să reprime, inclusiv cu focuri de
armă, demonstrațiile ne-autorizate;
- 27 – 28 februarie 1933: a fost orchestrată incendierea sediului Reichstag-ului, ceea ce
a constituit un prilej de suspendare a drepturilor și a libertăților constituționale și de
amplificare a represiunii anticomuniste. La data de 3 martie 1933, a fost arestat Ernst
Thälmann (avea să fie împușcat la 18 august 1944, în lagărul de la Buchenwald, din
ordinul direct al lui Hitler);
- la alegerile de la 5 martie 1933, NSDAP obține 17 milioane de voturi și 288 de locuri
în Reichstag, iar naționalii (aliați ai naziștilor), 52 de mandate. Comuniștii au obținut
81 de mandate, anulate ulterior, iar SPD, 121 de mandate;
- 24 martie: Reichstag-ul, din care KPD fusese exclus, votează „legea deplinelor
puteri”, aprobată de toate partidele, cu excepția SPD; Reichstag-ul era, astfel, privat de
principalele sale atribuții constituționale, Guvernul putând legifera pe cont propriu;
- 4 aprilie: este emisă „legea contra atentatelor politice”;
- 26 aprilie: înființarea poliției politice secrete (Gestapo);
- 2 mai: dizolvarea sindicatelor, confiscarea patrimoniului acestora și arestarea liderilor
lor; crearea „Frontului Muncii”, subordonat NSDAP;
- 22 iunie: interzicerea SPD;
- sfârșit de iunie 1933: autodizolvarea unor partide de dreapta;
- 14 iulie: lichidarea oficială a pluralismului politic,
- lichidarea autonomiei landurilor și a federalismului;
- ulterior, la 2 august 1934, președintele Paul von Hindenburg (n. 1847) a decedat; în
urma unui plebiscit, cancelarul Adolf Hitler a preluat și atribuțiile prezidențiale, luând
titlul de Führer (Conducător).

Principalii demnitari naziști

13
 - Adolf Hitler (Führer)
- Hermann Göring (numărul 2 în ierarhie);
- miniștri de externe: Constantin von Neurath (până în noiembrie 1937), Joachim von
Ribbentrop;
- economie: Hjalmar Schaht;
- propagandă: Joseph Göbbels;
- șeful trupelor SS: Heinrich Himmler;
- șef al Partidului Nazist: Ruddolph Hess (până în 1941), ulterior, Martin Bormann.

La 29/30 iunie 1934, a avut loc „noaptea cuțitelor lungi”, în decursul căreia a fost
lichidată gruparea lui Ernst Röhm, care intrase în conflict cu Hitler, fiind suspectată că ar
pregăti un puci militar. În urma represiunilor din zilele de 30 iunie – 2 iulie 1934, au fost ucise
un număr de minimum 85 de persoane (maximum estimat: câteva sute) și au fost efectuate
alte circa 1000 de arestări. În anii 1937 – 1938, marile epurări staliniste din Uniunea Sovietică
aveau să se soldeze cu cel puțin 700.000 de morți.

Politica economică a regimului nazist

Principalul arhitect al acestei politici a fost Hjalmar Schaht. Prin emiterea unor titluri
de stat (bonuri de tezaur), a fost relansată cererea (implicit,producția) de bunuri Regimul
nazist nu a recurs la confiscări decât în cazuri excepționale, promovând însă dirijismul
economic și gruparea firmelor particulare în carteluri. Ca urmare a politicilor economice
elaborate de către H. Schaht, numărul șomerilor a scăzut de la 6,1 milioane în februarie 1933,
la 1,2 milioane în 1936, ulterior ajungându-se la lichidarea șomajului. Regimul nazist a
acordat o mare importanță construcției de autostrăzi. Astfel, până în 1939, au fost construiți
2.900 de kilometri de autostradă, care se adăugau celor 200 deja existenți în 1933, iar în
primii doi ani de război (1939 - 1941), au fost construiți încă 800 de kilometri de autostradă.
În anul 1937, a început fabricarea automobilului Volkswagen, destinat muncitorului german
obișnuit. În anul 1939, Germania ocupa locul 2 la nivel mondial, din punct de vedere al
volumului producției industriale.

În domeniul comerțului exterior, statul nazist a impus firmelor particulare limitarea

profiturilor, astfel încât statele din centrul și sud-estul Europei să fie co-interesate de relațiile
economice cu Germania; în consecință, ponderea Germaniei a crescut substanțial în comerțul
exterior al tuturor acestor state.

Ulterior, H. Schaht a fost demis din guvern (noiembrie 1937), apoi și de la Reichsbank
(ianuarie 1939), deoarece se opunea continuării politicii de emitere de titluri de stat, creșterii
cheltuielilor militare, planurilor de război și exacerbării antisemitismului.

Manifestări antisemite

- Legile de la Nüremberg (15 septembrie 1935), care prevedeau excluderea evreilor din
viața socială și interzicerea căsătoriilor mixte.

14
 - 9 noiembrie 1938: Violențe și pogromuri anti-evreiești, cunoscute drept „Noaptea de
Cristal”: reacție „spontană” a populației germane la asasinarea unui funcționar
diplomatic al Germaniei de către un tânăr evreu, la Paris.
- ianuarie 1939: discurs al lui Hitler în Reichstag, în care evocă posibilitatea „dispariției
rasei iudaice din Europa”.

Lagărele de concentrare naziste

Până la declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial, în aceste lagăre au fost închiși
mai aleși opozanți politici, dar și membri ai unor categorii considerate indezirabile
(homosexuali etc.). De asemenea, s-a recurs la sterilizarea forțată a unor persoane considerate
„bolnave psihic” (inclusiv alcoolici), în număr de circa 400.000.

II. Marile Democrații

1. Franța interbelică

Încă înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, Franța era considerată o mare
democrație. În anul 1871, după înfrângerea în războiul cu Prusia și reprimarea Comunei din
Paris, a fost proclamată Republica a Treia, a cărei Constituție a fost adoptată în anul 1875.
Conform legilor cu caracter constituțional din 1875, Parlamentul (Adunarea Națională),
format din Camera Deputaților și Senat, era ales prin vot universal masculin, pentru un
mandat de patru ani. Președintele Republicii era ales de către Parlament, cu majoritate
calificată de trei cincimi, durata mandatului său fiind de șapte ani. În anul 1919, pentru
alegerile parlamentare a fost introdus sistemul electoral proporțional, însă, opt ani mai târziu,
a fost reinstituit sistemul majoritar (uninominal). Femeile vor dobândi dreptul la vot abia la
finele celui de-Al Doilea Război Mondial.

a. Situația Franței la sfârșitul Primului Război Mondial

La încheierea Primului Război Mondial (11 noiembrie 1918), președinte al Republicii

Franceze era Raymond Poincaré (18 februarie 1913-18 februarie 1920). La 16 noiembrie
1917, funcția de prim-ministru a revenit lui Georges Clemenceau, care a exercitat-o până la 18
ianuarie 1920. În urma celor patru ani de război, desfășurat în partea de nord-est a propriului
teritoriu, Franța a înregistrat 1,4 milioane de morți, 740.000 de invalizi și 900.000 de locuințe
distruse, precum și închiderea unor fabrici, degradarea unor terenuri agricole, scăderea cu o
treime a producției agricole, devalorizarea francului și îndatorarea față de SUA și Marea
Britanie. Suma pagubelor era estimată la circa 200 de miliarde de franci. Lozinca „Nemții vor
plăti pentru toate!” avea să se dovedească nerealistă.

b. Președinți și prim-miniștri în Franța interbelică

În primul deceniu interbelic, funcția de președinte al celei de-a Treia Republici

Franceze a revenit, succesiv, lui Paul Deschanel (18 februarie – 21 septembrie 1920),
Alexandre Millerand (23 septembrie 1920 – 11 iunie 1924),Gaston Doumergue (13 iunie 1924
– 13 iunie 1931), Paul Doumer (13 iunie 1931 – 6 mai 1932, asasinat de către emigrantul rus
alb-gardist Gorgulov) și Albert Lebrun (10 mai 1932 – 12 iulie 1940).

15
 La guvernare, de la 18 ianuarie 1920 până în vara anului 1940, s-au succedat 33 de
Consilii de Miniștri. Dintre prim-miniștrii Franței interbelice, cei mai importanți au fost
Raymond Poincaré (15 ianuarie 1922 – 1 iunie 1924, 23 iulie 1926 – 28 iulie 1929), Edouard
Herriot (14 iunie 1924 – 10 mai 1925, 3 iunie – 14 decembrie 1932), Aristide Briand (16
ianuarie 1921-12 ianuarie 1922, 28 noiembrie 1925-17 iulie 1926, 29 iulie-22 octombrie
1929), Pierre Laval (27 ianuarie 1931-16 februarie 1932, 7 iunie 1935-22 ianuarie 1936),
Leon Blum (4 iunie 1936 – 21 iunie 1937) și Edouard Daladier (10 aprilie 1938 – 20 martie
1940).

c. Alegerile parlamentare din primul deceniu interbelic

Primele alegeri parlamentare din Franța, după încheierea Marelui Război, s-au
desfășurat, în două tururi, la 16 și 30 noiembrie 1919. Coaliția de dreapta „Blocul Național”,
alcătuită din Federația Republicană, Partidul Democrat Republican, Partidul Radical
Independent și alte grupări, a ieșit învingătoare, obținând 53,4 % din sufragii și 375 de
deputați din totalul de 613. A fost cel mai mare succes al dreptei politice franceze, până la
alegerile parlamentare anticipate din 1968.În luna decembrie 1920, în urma Congresului de la
Tours, pe scena politică apare Partidul Comunist Francez, sub conducerea lui Marcel Cachin,
redactor-șef al ziarului „L’Humanité”.

Alegerile din 11 și 25 mai 1924 se soldează cu victoria „Cartelului Stângii” (alcătuit

din partidele Republican, Radical, Socialist și Radical-Socialist), care obține 38% din sufragii,
față de 35% ale Coaliției de Dreapta „Federația Republicană”, 11,72% ale Centrului și,
respectiv, 9,82% ale Comuniștilor.„Cartelul Stângii” va guverna până în iulie 1926, prin
Edouard Herriot, Paul Painlevé și Aristide Briand. După destrămarea coaliției de stânga, se va
constitui un nou guvern de dreapta, condus de Raymond Poincaré.

După reinstituirea sistemului electoral majoritar, la scrutinul parlamentar din anul

1928, „Blocul Național” de dreapta, obține peste 47% din voturi, față de 41% ale „Cartelului
Stângii”, iar comuniștii obțin 11,26%. Divizarea electorală a forțelor de stânga facilitează
rămânerea la guvernare a cabinetului Poincaré.

d. Perioada crizei economice în Franța

În Franța, criza economică debutează cu o anumită întârziere, în toamna anului 1930,

dar se prelungește până prin 1936. Producția industrială scade cu 30%, iar veniturile țărănimii
se înjumătățesc. Pe plan politic, problemele economice grave duc la apariția unor grupări ale
dreptei naționaliste, precum Liga Patrioților, Acțiunea Franceză (de orientare tradiționalistă,
condusă de Charles Maurras) și Crucile de Foc (sub conducerea colonelului Casimir dela
Rocque).Alegerile parlamentare de la 1 și 8 mai 1932 oglindesc divizarea profundă a
societății franceze: „Cartelul Stângii” obține 45,89% din sufragii, iar Dreapta și Centrul,
45,7%. Începutul anului 1934 este unul foarte agitat, marcat de Afacerea „Staviski” (emiterea
unor bilete de bancă fără acoperire, cu complicitatea unor înalți funcționari ai statului),
tentativa de puci din partea „Crucilor de Foc”, în Place dela Concorde (6 februarie) și
contramanifestațiile comuniste din zilele următoare. Criza economică și fragmentarea politică

16
au determinat accentuarea instabilității guvernamentale, astfel că în perioada 29 iulie 1929-4
iunie 1936 s-au succedat 18 prim-miniștri.

e. „Frontul Popular” din Franța și guvernarea acestuia

După ce favorizase, în mod indirect, dar substanțial, ascensiunea lui Hitler la

guvernarea Germaniei, Stalin a fost refuzat de către dictatorul german, care i-a respins ofertele
de colaborare împotriva Marilor Democrații. În consecință, dictatorul sovietic a lansat lozinca
„Frontului Popular Antifascist”, calificând „fascismul” drept cel mai mare pericol la adresa
comunismului, dar și a idealurilor general-umane de pace și progres; partidele comuniste erau
chemate să colaboreze cu social-democrații și chiar cu forțele politice „burgheze progresiste”,
împotriva amenințării fasciste.Ca urmare a acestei schimbări de atitudine a mișcării
comuniste, în Franța, Spania și în alte state au luat naștere așa-numitele „Fronturi Populare”.
Frontul Popular din Franța era alcătuit din Partidele Socialist, Radical, Radical-Socialist și
Comunist, cărora li se alăturaseră și alte grupări de stânga.

La alegerile parlamentare din 26 aprilie și 3 mai 1936, Frontul Popular a obținut 57%
din voturi și 332 de mandate, dintre care 72 ale comuniștilor. S-a constituit un guvern al
Frontului Popular, sub conducerea lui Leon Blum. Acest guvern a inițiat măriri de salarii, între
5 și 15 %, reducerea săptămânii de lucru la 40 de ore, plata concediilor de odihnă și alte
asigurări sociale. Pentru sprijinirea producătorilor agricoli individuali, a fost înființat „Oficiul
Grâului”. Realizarea programului social guvernamental a antrenat o serie de cheltuieli
bugetare, care au grevat mai ales asupra clasei de mijloc, afectând popularitatea guvernanților.
În februarie 1937, a fost suspendată aplicarea programului, iar patru luni mai târziu, Leon
Blum a demisionat.

f. Domeniul colonial francez interbelic

Prin Tratatul de la Versailles (28 iunie 1919), Franței i-au revenit părți din fostele
colonii germane, Camerun și Togo. În urma înfrângerii Imperiului Otoman în Primul Război
Mondial și a destrămării acestuia, teritoriul Siriei a intrat sub mandatul Franței. Siria Franceză
interbelică includea și actualul teritoriu al Libanului, precum și sandjak-ul Alexandrette, cedat
în iunie 1939 Republicii Turcia. În primul deceniu interbelic, Franța colonială s-a confruntat
în Siria cu acțiuni de gherilă din partea druzilor, precum și cu revoltele din Maroc, sub
conducerea emirului Abd-er-Krim.

2. Imperiul Britanic în perioada interbelică

a. Trăsături generale

Marea Britanie reprezenta tipul clasic de monarhie constituțională occidentală. În anul

1901, după moartea reginei Victoria, dinastia de Hanovra a fost înlocuită cu dinastia de Saxa-
Coburg-Gotha, prin regele George al V-lea (1901 - 1936). La 17 iulie 1917, în contextul
Primului Război Mondial, dinastia britanică a adoptat numele de Windsor. După moartea lui
George al V-lea, tronul a revenit lui Eduard al VIII-lea, care, la 10 decembrie 1936 a abdicat,
în urma idilei cu doamna Simpson (cetățeancă a SUA). Între 1936 și 1952, tronul Marii
Britanii este ocupat de către George al VI-lea, urmat de Elisabeta a II-a (n.1926-d.2022).

17
 În anii Primului Război Mondial, Marea Britanie nu a cunoscut confruntări militare și
distrugeri pe propriul teritoriu, însă conflagrația a grăbit declinul economic și a precipitat
dezintegrarea Imperiului. Marea Britanie a înregistrat circa 600.000 de morți, inclusiv din
rândul marilor familii nobiliare.

Până în anul 1918, votul era universal masculin, limita inferioară fiind de 20 de ani. În
decembrie 1918, au primit drept de vot femeile de peste de 30 de ani, iar în anul 1928, vârsta
minimă a fost coborâtă, și pentru femei, la 20 de ani. Sistemul partidelor politice suferă
schimbări, în sensul că decade Partidul Liberal, iar ca alternativă la Partidul Conservator se
afirmă Partidul Laburist (de stânga).

b. Guvernări

- David Lloyd George (7 decembrie 1916 – 19 octombrie 1922)

- Andrew Bonar Law (23 octombrie 1922 – 20 mai 1923)

- Stanley Baldwin (22 mai 1923 – 22 ianuarie 1924)

- James RamseyMcDonald (23 ianuarie – 3 noiembrie 1924), laburist

- Stanley Baldwin (4 noiembrie 1924 – 4 iunie 1929)

- James Ramsey McDonald (5 iunie 1929 – 7 iunie 1935; până în august 1931 ca lider
al Partidului Laburist, iar din august 1931, ca șef al unui Guvern de coaliție cu Liberalii și
Conservatorii, ceea ce a atras excluderea premierului și a colaboratorilor săi din Partidul
Laburist)

- Stanley Baldwin (7 iunie 1935 – 28 mai 1937)

- Neville Chamberlain (28 mai 1937 – 10 mai 1940)

- Winston Churchill (10 mai 1940 – iulie 1945)

c. Evoluția relațiilor cu URSS

În luna februarie 1924, guvernul laburist condus de către Ramsey McDonald decide
recunoașterea Uniunii Sovietice și stabilirea de relații diplomatice cu aceasta. La 10 mai 1927,
guvernul conservator al lui Stanley Baldwin acuză ingerințele sovietice în activitatea
sindicatelor (Trade Unions) britanice și decide ruperea relațiilor diplomatice cu statul sovietic.
Relațiile diplomatice britanico-sovietice au fost restabilite în iunie 1929, la începutul celei de-
a doua guvernări laburiste a lui Ramsey McDonald.

d. Economia britanică interbelică

Încă de pe la 1900, economia britanică dădea semne de îmbătrânire și de pierdere de

viteză, în raport cu Germania și Statele Unite ale Americii. În anii Primului Război Mondial,
Marea Britanie a pierdut unele piețe de desfacere, pe care nu a putut să le recupereze ulterior.
Foarte afectat a fost exportul de cărbuni, din cauza concurenței Franței (care exporta cărbune

18
însușit ca despăgubire de război din Germania) și a Poloniei (stat re-apărut pe harta Europei,
care includea Silezia).Numărul șomerilor era în anul 1920 de circa 700.000, pentru a crește,în
anul următor, de circa trei ori, până la peste 2 milioane. De altfel, sectorul minier va
reprezenta epicentrul marilor greve din anul 1926.

Marea Criză declanșată în anul 1929 venea, în cazul Marii Britanii, după un deceniu
de declin treptat. Între anii 1929 – 1932, vânzarea mărfurilor britanice în străinătate a scăzut la
jumătate, iar șomajul a crescut de la 10 la peste 20 de procente, ceea ce a pus în dificultate
guvernarea laburistă.

Cel de-al treilea guvern Ramsey McDonald (1931 - 1935) a inițiat un set de măsuri
anticriză, constând în:

- creșterea fluxului monetar, având ca prime efecte deprecierea monedei și relaxarea

fiscalității;

- instituirea unor taxe vamale pentru grâu și alte articole de import, după 90 de ani de
practicare a liberului schimb;

- sprijinirea industriei navale;

- facilitarea mobilității forței de muncă.

Acest pachet de măsuri va conduce la o ușoară creștere economică

e. Domeniul colonial britanic interbelic

După încheierea Primului Război Mondial și semnarea Tratatelor de la Paris, Marea

Britanie stăpânea aproape un sfert din suprafața Globului, iar în Imperiu trăiau circa 500 de
milioane de locuitori, dintre care peste 300 de milioane în India.

Irlanda

Irlandezii constituie un popor de origine celtică și confesiune romano-catolică, supus

dominației engleze în secolul al XVI-lea. După Marea Foamete din 1846 – 1847, a început
emigrarea masivă a irlandezilor către SUA. Secolele de dominație britanică au fost marcate de
numeroase răscoale. Filip al II-lea al Spaniei, apoi Napoleon Bonaparte și, ulterior, Adolf
Hitler au încercat să speculeze sentimentele anti-engleze ale irlandezilor.

În anul 1914, Parlamentul de la Londra a adoptat Home Rule, o lege privind

autonomia Irlandei. Totuși, în luna aprilie 1916, în Irlanda izbucnește o mișcare de protest,
sub conducerea Partidului Sinn Fein („numai noi”), care solicită independența totală; protestul
este înăbușit, iar 15 conducători separatiști sunt executați. Alegerile parlamentare din anul
1918 se încheie în Irlanda cu victoria Sinn Fein, ceea ce duce la crearea unui Parlament
irlandez separat și la alegerea lui Eamon de Valera ca președinte al Irlandei, acte
nerecunoscute de către autoritățile britanice. Zona Ulster, din nord-estul Irlandei, cu populație
majoritar protestantă, rămâne fidelă Marii Britanii. În anul 1921, este încheiat Tratatul de la
Ulster, reprezentând un compromis între Guvernul britanic și naționaliștii moderați irlandezi.

19
Prin acest tratat, Irlanda (fără Ulster) dobândea statutul de dominion. Ulterior, în anul 1937,
dominionul Irlanda și-a declarat independența totală, sub forma unei republici, cu capitala la
Dublin. Zona Ulster (Irlanda de Nord, cu capitala la Belfast) a continuat să fie, în deceniile
următoare, teatrul unor confruntări violente între catolici și protestanți.

Statutele de la Westminster (decembrie 1931)

Dominioanele britanice (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană și

Irlanda) ajung la un statut de cvasi-independență. Ele puteau respinge legile adoptate la
Londra, puteau declara război și încheia pace;totuși, monarhul britanic, reprezentat prin câte
un guvernator, rămânea, formal, șeful statului.

India

În perioada Primului Război Mondial, în sub-continentul indian s-a amplificat lupta

pentru afirmare națională modernă și pentru obținerea statutului de dominion. În luna aprilie
1919, a avut loc „masacrul de la Amritsar”, soldat cu 400 de morți și 1200 de răniți, în urma
reprimării unei demonstrații de protest a populației locale. Acest act a fost condamnat de către
numeroși lideri politici, inclusiv din Marea Britanie. Ulterior, Congresul Național Indian,
condus de Mahatma Gandhi (1869–1948), adoptă tactica rezistenței pasive, a protestelor
pașnice, inclusiv a boicotării comerțului britanic. Se mențin divergențele dintre populația
hindusă și cea musulmană (Liga Musulmană, condusă de Muhammad Ali Jinnah, 1876-1948).

Egipt și Orientul Mijlociu

În urma înfrângerii Imperiului Otoman, Marea Britanie preia controlul asupra unor
teritorii arabe stăpânite anterior de acesta. Britanicii acceptă independența de-jure a
Yemenului de Nord (1918), a Egiptului (28 februarie 1922) și a Irak-ului (1931). Sub
conducerea emirului Ibn-Saud, se constituie Regatul Arabiei Saudite. Omanul continuă să
existe ca stat formal independent. Sub dominație britanică oficială rămân Palestina,
Transiordania (Iordania de astăzi) și o serie de teritorii yemenite și din zona Golfului Persic.

Africa Neagră etc.

Marea Britanie a fost principalul beneficiar al desființării Imperiului Colonial German,

obținând părți din Camerun și din Togo, cea mai mare parte din fosta Africă Germană de Est
(Tanganyka) și Africa Germană de Sud-Vest (Namibia), sub mandatul Uniunii Sud-Africane.
Fosta parte germană a insulei Papua Noua-Guinee, din sud-estul Asiei, a fost plasată sub
mandatul Australiei, iar Samoa de Vest (din Oceania), sub mandatul Noii Zeelande.

3. Statele Unite ale Americii

a) Revirimentul Partidului Republican

20
 Încă de la alegerile din noiembrie 1916, tendința de revenire a Republicanilor s-a făcut
simțită, aceștia câștigând majoritatea în Congres. Un mare eșec pentru președintele Woodrow
Wilson l-a reprezentat respingerea de către Senat a Tratatului de la Versailles (28 iunie 1919),
în luna noiembrie 1919, ceea ce a determinat retragerea SUA de la Conferința de Pace și
neaderarea la Societatea Națiunilor. Totuși, în ultimii doi ani ai mandatului prezidențial
wilsonian (1919 - 1920), au fost adoptate două amendamente la Constituția SUA. Prin
Amendamentul 18, adoptat în anul 1919, a fost instituită așa-numită „prohibiție” asupra
alcoolului, constând în interzicerea fabricării, vânzării, consumului și transportului băuturilor
alcoolice pe teritoriul SUA. În consecință, aceste activități, devenite brusc ilegale, au intrat
sub controlul unor grupuri de crimă organizată (Al Capone etc.), ceea ce a generat proliferarea
infracționalității și a violenței. Au apărut așa-numiții boatleggers, care, la început, aduceau
ilegal alcool din Cuba și Bahamas, iar apoi, după întărirea Pazei de Coastă, au început să îl
fabrice chiar pe teritoriul SUA. Amendamentul 19 prevedea introducerea dreptului de vot
pentru femei, pe întreg teritoriul SUA.

În anul 1920, candidatul Partidului Republican la președinție, Warren G. Harding, a

lansat lozinca „întoarcerii la normalitate”, bazată pe doctrina WASP (White, Anglo-Saxon,
Protestant).În societatea nord-americană, se manifestă tendințe rasiste, anti-imigraționiste și
iraționaliste (mistice), ceea ce îl avantajează pe Harding, care, la alegerile din noiembrie 1920
obține 16,2 milioane de voturi, față de numai 9,2 milioane ale lui James M. Cox,
reprezentantul Partidului Democrat. În luna august 1923, președintele Harding încetează din
viață, funcția prezidențială fiind preluată de către vicepreședintele Calvin Coolidge. Noul
președinte câștigă scrutinul din noiembrie 1924, obținând 15,7 milioane de voturi, față de
numai 8,4 milioane ale lui John W. Davis (Partidul Democrat) și, respectiv 4,8 milioane ale lui
Robert M. LaFollette (Partidul Progresist).În anul 1928, fotoliul prezidențial va fi obținut tot
de un reprezentant al Partidului Republican, în persoana lui Herbert Hoover, care îl învinge
categoric pe democratul Alfred E. Smith (de confesiune romano-catolică, nu protestantă), cu
21,4 milioane de voturi la 15 milioane.

b) Forme de manifestare ale „întoarcerii la normalitate”

În politica externă, s-a manifestat izolaționismul, constând în focalizarea diplomației

SUA pe emisfera vestică (continentul american și zona Asia-Pacific). Astfel, prin Tratatul de
la Washington (ianuarie 1922), a fost reglementată problema tonajului flotelor în zona Asia-
Pacific, fiind fixate următoarele limite maximale: SUA și Marea Britanie – câte 525.000 tone,
Japonia – 315.000 tone, Franța și Italia – câte 175.000 de tone.

Pe plan intern, în această perioadă (anii 1920) se manifestă amplificarea tendințelor

xenofobe, rasiste, mistice, efectele adverse ale instituirii „prohibiției”, precum și o anumită
criză a sistemului de justiție. Astfel, organizația secretă Ku-Klux-Klan, ostilă negrilor,
evreilor, dar și romano-catolicilor, ajunge să aibă, în anii 1923 – 1924, între 4 și 8 milioane de
membri, inclusiv femei. Congresul SUA adoptă, în anii 1921 – 1924, legi restrictive în
privința imigrării, ultima stabilind un maximum admisibil de 3% din numărul celor admiși în
1890, pentru fiecare țară europeană (1890 fusese ultimul an în care elementele provenite din
țările nordice fuseseră mai numeroase decât cele imigrate din state slavofone și latinofone). În

21
consecință, numărul de imigranți a scăzut vertiginos, de la 1 milion la circa 100.000 pe an.
„Prohibiția” a generat amplificarea criminalității organizate, a violenței și a altor fenomene
sociale negative, scopurile inițiale dovedindu-se foarte greu de atins.

În justiție, s-au consemnat procese cu motivație sau verdict dubios, de ordin politic sau
religios, nu juridic. Astfel, doi anarhiști de origine italiană, Niccollo Sacco și Bartolomeo
Vanzetti, arestați sub acuzația de jaf, în anul 1920, au fost executați în anul 1927, pe baza unor
„dovezi” contestabile. În anul 1925, în localitatea Dayton, din statul Tennessee, a avut loc așa-
numitul „Proces al Maimuțelor” (Monkeys Trial), intentat unui profesor care le vorbise
elevilor despre teoria evoluționistă, încălcând legile statului respectiv.

c) Date economice și demografice (până în 1929)

Afirmarea SUA ca Mare Putere, dincolo de limitele fixate emisferei vestice, culminând
cu implicarea în Primul Război Mondial, adusese imense avantaje financiare. Dintre celelalte
ramuri economice, se dezvoltă industria automobilului (General Motors, Ford, Chrysler),
transporturile aeriene și construcțiile, în timp ce industria extractivă, industria textilă și
agricultura înregistrează dificultăți.

Numărul de automobile fabricate anual în SUA a crescut de la 1 milion, în 1916, la 8

milioane, în 1920, pentru a atinge un maxim istoric de 23 de milioane, în 1929, în ajunul
declanșării Marii Crize economice de supra-producție. Dezvoltarea transporturilor aeriene are
drept reper zborul efectuat de către Charles A. Lindbergh în anul 1927, de la New York la
Paris. Tot acum, începe construirea primilor „zgârie-nori”, în anul 1931 fiind încheiată
construcția Empire State Building. În vara anului 1927, se fac primele transmisii
experimentale de televiziune.

De-a lungul primului deceniu interbelic, rata șomajului s-a situat, la nivel federal, în
jurul a 5–6 procente, atingând un minim de 2%, la jumătatea deceniului. Populația SUA era de
106 milioane în 1920, 123 de milioane în 1930 și, respectiv, 132 de milioane în 1940.

d) Criza economică din 1929 – 1933

Marea Criză din 1929 – 1933 a avut ca moment declanșator căderea Bursei de la New
York, la data de 29 octombrie 1929 (marțea neagră).În SUA, rata șomajului a atins 9 %, în
1930,și 24%, în 1932, în anul 1933 fiind înregistrați oficial 13 milioane de șomeri. Până în
1932, producția industrială a scăzut la 40%, iar Bursa la nu mai mult de 10% din nivelul
anterior declanșării crizei. Criza economică a avut consecințe importante în planul psihologiei
colective și al opțiunilor politice. Astfel, mulți nord-americani și-au pierdut încrederea în
principiile și virtuțile liberei inițiative individuale, în ultra-liberalism. La New York, în martie
1930,și la Washington, în iunie 1932, s-au produs demonstrații stradale violente.

Alegerile legislative parțiale din noiembrie 1930 (de la jumătatea mandatului) au fost
câștigate de către Partidul Democrat. Candidatul acestui partid la alegerile prezidențiale din
noiembrie 1932, Franklin Delano Roosevelt, secondat de către John N. Graner, a obținut 27,8
milioane de voturi la alegerile prezidențiale din noiembrie 1932, față de numai 15,8 milioane

22
de sufragii obținute de către președintele în funcție, Herbert Hoover. Candidatul F.D.
Roosevelt a obținut majoritatea în 42 dintre cele 48 de state americane.

e) Primul mandat prezidențial al lui F.D. Roosevelt. New Deal

Noul președinte al SUA, care și-a preluat atribuțiile la 4 martie 1933, a lansat un
pachet de măsuri anticriză, cunoscut sub denumirea de New Deal (sintagmă traductibilă prin:
Noua Politică, Noua Înțelegere sau noua împărțire a cărților de joc etc.). Acest program
anticriză fusese pregătit de către echipa de consilieri (Brains - Trust) a președintelui ales, încă
din noiembrie 1932 și avea drept coordonate principale reluarea producției prin stimularea
cererii și creșterii puterii de cumpărare a muncitorilor și țăranilor și anumite măsuri ale
guvernului federal; în locul deflației, practicate de republicani, era propusă varianta inflației
controlate. În esență, erau abandonate dogmele ultra-liberale, în favoarea intervenționismului
statal neoliberal, teoretizat de către economistul John Maynard Keynes.

În primele 100 de zile ale mandatului prezidențial (9 martie – 16 iunie 1933),

Congresul SUA a adoptat mai multe texte de lege decât pe parcursul întregului mandat
prezidențial precedent. Unele acte sunt elaborate, discutate, votate și promulgate în aceeași zi.
În ansamblul său, acest pachet de măsuri modifica semnificativ structurile economico-sociale
și politice nord-americane, marcând o ruptură sensibilă față de obiceiurile și tradițiile în
materie.

Principalele măsuri concrete din cadrul New Deal au fost:

- instituirea unui moratoriu asupra datoriilor bancare, în paralel cu interzicerea

tezaurizării și a exportului de aur (9 martie 1933); în consecință, după numai opt zile,
circa 5.000 de bănci și-au reînceput activitatea;
- Guvernul federal a pus la dispoziția statelor fonduri totalizând 500 de milioane de
dolari și a inițiat un vast program de lucrări publice, constând în construirea de școli,
amenajarea de aeroporturi, realizarea de canalizări, amenajarea văii fluviului
Tennessee, în vederea electrificării și a irigării zonelor învecinate. Circa 250.000 de
oameni au fost angajați la lucrări de reîmpădurire;
- Agricultural Adjustement Act (AAA), din 12 mai 1933,și alte legi pentru susținerea
fermierilor: reorganizarea creditului agricol, reducerea producerii excedentare de
mărfuri, prin acordarea unor subvenții direct proporționale cu suprafețele necultivate,
instituirea unui sistem de prețuri garantate și acordarea unor împrumuturi avantajoase.
În consecință, între anii 1933 și 1939, veniturile fermierilor s-au dublat.
- National Industrial Recovery Act (NIRA), emis la 15 iunie 1933, reprezentând, practic
echivalentul AAA în sectorul industrial: garantarea unor prețuri minime, reducerea zilei
de lucru, încurajarea concurenței loiale și combaterea celei neloiale, acordarea de
credite avantajoase și lansarea unor mari proiecte din partea statului.
- abolirea „prohibiției”.

Curtea Supremă a declarat neconstituționale NIRA (mai 1935) și AAA (ianuarie 1936),
însă aceste măsuri își făcuseră deja simțite efectele pozitive. În replică la deciziile Curții
Supreme, președintele Roosevelt a propus mărirea numărului de judecători cu încă șase,

23
folosind pe larg radioul, pentru a se adresa națiunii. În anul 1935, data preluării mandatului
prezidențial a fost devansată, de la începutul lunii martie, în jurul datei de 20 ianuarie.

Politica externă

Administrația F.D. Roosevelt duce o politică mai laxă în America Latină și restul
emisferei vestice, renunțând parțial la big stick-ul inițiat de către Theodore Roosevelt, la
începutul secolului XX. Astfel, în anul 1933, au fost retrase trupele din Nicaragua, iar în 1934
a fost acordată autonomia Insulelor Filipine și a fost abrogat Amendamentul Platt, din
Constituția Republicii Cuba. Tot în anul 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică
și au stabilit relații diplomatice cu aceasta, în luna noiembrie. Anterior, în luna aprilie, fusese
recunoscută unirea Basarabiei cu România, în manieră indirectă, prin includerea cotei de
imigrare a Basarabiei în cota de imigrare a României. În această perioadă, funcția de secretar
de stat al SUA, însărcinat cu conducerea diplomației, a revenit lui Cordell Hull.

f) Al doilea mandat prezidențial al lui FD Roosevelt (ianuarie 1937 – ianuarie

1941)

Ca urmare a succesului programului New Deal, popularitatea președintelui F.D.

Roosevelt și a Partidului Democrat a crescut. Astfel, la alegerile din noiembrie 1936, F.D.
Roosevelt a obținut 27,8 milioane de voturi, față de numai 16,7 milioane de voturi ale
contracandidatului său, Alfred London, de la Partidul Republican. Partidul Democrat a obținut
o majoritate zdrobitoare în ambele Camere ale Congresului (7/8 în Senat și 3/4 în Camera
Reprezentanților). Pe parcursul celui de-al doilea mandat la Casa Albă, principalele
preocupări ale lui F.D. Roosevelt au fost legate de politica externă, el încercând să scoată SUA
din inerția izolaționistă, evidențiind în discursurile sale dezavantajele „splendidei izolări”.
Președintele Roosevelt manifestă ostilitate față de Germania nazistă și Italia fascistă, intrând
în dezacord, printre alții și cu ambasadorul la Londra. O serie de amendamente aduse în anii
1937 și 1939 – 1941 legilor neutralității, adoptate în 1935, au adus unele nuanțări ale poziției
SUA față de problemele din afara emisferei vestice. În anul 1940, în condițiile supremației
germane în Europa, F.D. Roosevelt a luat decizia de a candida pentru un al treilea mandat
prezidențial, ceea ce încălca o cutumă, o lege (încă) nescrisă a democrației americane, un
amendament constituțional în acest sens fiind adoptat abia în 1951.La scrutinul din noiembrie
1940, F.D. Roosevelt, secondat de Henry Wallace, a obținut 27,2 milioane de voturi, față de
22,3 milioane ale tandemului republican Wendell Willkie-Charles McNary.

24