PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE ISTORIEI CONTEMPORANE

I. Conceptul de istorie contemporană

Sintagma „istorie contemporană” este relativ greu de definit, în jurul ei persistând
importante controverse. Una dintre cele mai importante o reprezintă începutul istoriei
contemporane universale. Istoriografia de sorginte (marxist)-leninistă aprecia că momentul de
început al istoriei universale contemporane era reprezentat de anul 1917, când a avut loc
lovitura de stat bolșevică în Rusia și s-a ajuns la fractura ideologică a lumii (25 octombrie/7
noiembrie 1917 – Marea Revoluție Socialistă din Octombrie).
Istoriografia occidentală este mult mai diversă în ceea ce privește începutul epocii
istoriei universale. Unii istorici apreciază că trecerea la istoria contemporană este un proces
care se desfășoară la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Alți
specialiști apreciază că momentul de început al istoriei universale contemporane este dat de
Primul Război Mondial.
În istoriografia occidentală, s-a cristalizat și conceptul de istorie imediată sau istorie
recentă. În esență, istoria imediată semnifică investigarea trecutului apropiat, trăit de istoric și
de principalii ei martori. Distincția dintre istorie și istoria imediată este dificil de realizat. În
genere se consideră că istoria imediată este acea perioadă a unei generații. Conceptul de
istorie imediată este foarte vechi pentru că mulți istorici din Antichitate au elaborat lucrări de
istorie imediată. Ex. Herodot și Tucidide
O altă concepție: istoria contemporană se suprapune cu istoria secolului al XX-lea.
Această teză aparține istoricului Eric Hobsbawm, care are și o „Istorie a secolului XX”. El
apreciază că secolul XX reprezintă o epocă relativ distinctă a istoriei lumii, aducând o serie de
considerente: în primul rând, lumea nu mai este eurocentrică, în sensul că Europa nu mai este
centrul lumii, acest rol fiind preluat de către SUA. În secolul XX, globalizarea a făcut întregul
mapamond să devină o singură unitate. Al treilea considerent al istoricului este dezintegrarea
vechilor modele ale relațiilor sociale și ruperea legăturilor dintre generații, adică dintre trecut
și prezent. A patra distincție este aceea că în secolul XX s-a constatat un avans al
totalitarismelor: fascism, hitlerism, bolșevism, terorism. Această teorie a istoricului britanic
nu este împărtășită în totalitate, dar ea conține multe adevăruri. Unii apreciază că secolul al
XX-lea este un secol scurt, respectiv între 1914-1991. 1914 – începutul Războiului Mondial;
1991 – sfârșitul Războiului rece. O abordare scientistă leagă începuturile epocii contemporane
de descoperirile lui Max Planck (teoria cuantelor, în anul 1900) și Albert Einstein (teoria
relativității restrânse, în 1905, și teoria relativității generalizate, în 1916).
Dar, în pofida acestor controverse, istoria contemporană se suprapune, în esență, cu
perioada dintre izbucnirea Primului Război Mondial și timpurile prezente.

II. Procese și fenomene ale istoriei contemporane

Istoria universală contemporană are o serie de caracteristici aparte, care o diferențiază
net față de alte perioade.
În primul rând, este o perioadă a violenței globale. În acest interval de circa un secol
au avut loc două războaie mondiale,apoi Războiul Rece, precum și zeci și zeci de conflicte
locale, războiul împotriva terorismului etc. Violența a cauzat imense pierderi de vieți
omenești, pierderi materiale foarte mari. În Primul Război Mondial au fost înregistrate circa
30 de milioane de victime, iar în Al Doilea Război Mondial, mai mult de 50 de milioane.
A doua mare caracteristică: este perioada exploziei demografice a populației Terrei,
care a depășit 7, 5 miliarde de oameni, iar unii apreciază că Pământul poate suporta până la 10
miliarde de oameni. Sunt o serie de coloși demografici astăzi: China – 1,3 miliarde de
locuitori, India – 1,1 miliarde de oameni; SUA – peste 300 milioane, Brazilia – 200 mil. etc.

1
 O altă caracteristică a istoriei contemporane este dezvoltarea impresionantă a științelor
și progresul tehnic: au fost realizate zeci de mii de descoperiri în toate domeniile de
activitate, care au schimbat radical viața oamenilor. Ex. televiziunea, internetul, telefonia fără
fir, cinematograful sonor, penicilina, insulina, avionul supersonic, avionul cu reacție etc.
Altă caracteristică foarte importantă este descoperirea energiei atomice, care are atât
întrebuințări civile cât și întrebuințări militare. În 1945, la 6 și 9 august, SUA au lansat
bombele nucleare de la Hiroshima și Nagasaki. Peste 20 de țări au arme nucleare.
În istoria contemporană are loc intrarea omenirii în era spațială. Primul satelit artificial
4 octombrie 1957 U.R.S.S. – Sputnik I, ulterior, pe 3 noiembrie 1957, sovieticii lansează
Sputnik 2, cu primul organism la bord, cățelușa Laika, iar primul om care a intrat 12 aprilie
1961 a fost Iuri Gagarin. Americanii au lansat programul Gemenii, reușind să lanseze și ei
sateliți cu oameni în spațiu, iar la 20 iulie 1969, misiunea Apollo, cu trei cosmonauți care au
aselenizat, adică au ajuns pe Lună.
Altă caracteristică a istoriei contemporane este procesul de diversificare hărții politice
a Lumii, iar declanșarea sa a început după Primul Război Mondial, după al Doilea Război
Mondial s-a accentuat considerabil, apogeul fiind înregistrat în anii 60, 70 ai secolului trecut.
În prezent, omenirea include 209 entități politico-teritoriale independente sau cu un mare
grad de autonomie internă.
Secolul XX a mai fost caracterizat și de fenomenul politic totalitar, de stânga și de
dreapta. Regimul totalitar de stânga, bolșevic/comunist, s-a instaurat mai întâi în Rusia, în
urma revoluției bolșevice din 1917 și a războiului civil consecutiv acesteia (în decembrie
1922 ia ființă Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste), apoi în Mongolia vecină, în 1924.
În Europa interbelică, regimuri totalitare considerate de dreapta vor funcționa în : Ungaria
(1920-1945), Italia (1922/1926-1943/1945), Polonia (1926-1935), Portugalia (1932-1974),
Germania (1933-1945), Austria (1934-1938), Grecia (1936-1941), Spania (1939-1975) etc.
După Al Doilea Război Mondial, victoria Uniunii Sovietice a determinat sau a favorizat
instaurarea regimului comunist în Polonia, România, Ungaria, Cehoslovacia și Germania de
Est , respectiv, în Iugoslavia și Albania. Tot după 1945, s-au instaurat regimuri de tip
comunist în Coreea de Nord, China, Vietnam, Laos și Cambodgia (în Asia), precum și în
Cuba.
Amplificarea considerabilă a terorismului. Termenul ca atare a apărut în anii 1793-
1794, în timpul Revoluției Franceze, dar, ca practică și metodă, terorismul este foarte vechi.
Principiul pe care se bazează este acela: „Omoară unul! Terorizează 1000!”. Terorismul este
de mai multe categorii: etnic, religios, simbolic, psihologic, de stat etc. La 11 septembrie
2001, au avut loc atentatele din SUA, ceea ce a marcat o recrudescență a terorismului de
natură religioasă.
O altă caracteristică este globalizarea, asupra căreia există ample dispute. Unii
consideră că fenomenul este nou, propriu istoriei contemporane universale, alții apreciază că
este un fenomen vechi, întâlnit încă din Antichitate.
Un alt proces foarte important, nemaiîntâlnit în alte perioade, este dat de schimbările
dinamice, de epuizare a resurselor planetei, a surselor de încălzire etc. Semnalul privind
aceste schimbări negative a fost dat de Clubul de la Roma, creat în 1968 de o serie de savanți
din toată lumea. În 1972, a publicat o lucrare, „Limitele creșterii”, o carte celebră, tradusă în
peste 30 de limbi și vândută în peste 30 de milioane de exemplare. Autorii semnalau că
dezvoltarea în parametrii din acel moment va aduce în următorii zeci de ani rezultate
catastrofale. Ulterior, problemele de mediu au devenit presante, astfel că în 1997 s-a ajuns să
se semneze „Protocolul de la Kyoto”, prin care se încerca reducerea emisiilor din atmosferă.
Acest protocol nu a fost însă semnat de principalii poluatori ai planetei, SUA și China. În
decembrie 2015, la Paris, a avut loc cea mai largă conferință pe mediu la care au participat
198 de state și care a adoptat un program ambițios de protejare a mediului.

2
 Concluzii: Istoria contemporană universală este cea mai complexă epocă din istoria
omenirii. Procesele și fenomenele care au avut și au loc afectează considerabil comunitățile
umane, iar consecințele pe termen mediu și lung sunt greu de evaluat.

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Primul Război Mondial a izbucnit la 15/28 iulie 1914 și s-a încheiat în octombrie –
noiembrie 1918, printr-o serie de armistiții. El a fost denumit inițial „La Grand Guerre”.
Această denumire a fost utilizată de contemporani, spre a o deosebi de celelalte conflicte
militare de până atunci, mult mai modeste ca dimensiuni și consecințe.
I. Originea și declanșarea Primului Război Mondial
În anii 1914-1918, s-au confruntat două mari coaliții de forțe/tabere beligerante:
Tripla Alianță (Puterile Centrale) și Tripla Înțelegere (Antanta). Procesul de formare a acestor
două coaliții a fost diferit. Tripla Alianță (1882) și a fost formată din Germania, Austro-
Ungaria și Italia, iar din 1883, România. Procesul de constituire a Antantei a fost mai
îndelungat și a cuprins trei etape:
1. alianța între Franța și Rusia, la sfârșitul sec. XIX;
2. alianța între Marea Britanie și Franța, 1904;
3. alianța britanico-rusă, 1907.
Primul Război Mondial a avut drept pretext asasinarea prințului Franz-Ferdinand al
Austro-Ungariei, de către Gavrilo Princip. Cauzele sunt mult mai profunde, derivând din
evoluția Lumii la sfârșitul secolului XIX.
Tensiunile și contradicțiile din sistemul internațional
Între Marile Puteri europene au existat disensiuni, contradicția principală fiind între
Marea Britanie și Germania. Germania a cunoscut dezvoltarea după unificare. La începutul
secolului XX, la propunerea amiralului Tirpitz, a fost adoptat programul de înarmare navală,
pentru hegemonie maritimă, îndreptat contra Marii Britanii.
Între Franța și Germania, Franța dorea să-și ia revanșa pentru înfrângerea din 1870-
1871 și să recupereze Alsacia și Lorena.
Alte contradicții erau între Austro-Ungaria și Rusia, în Sud-Estul Europei; între
Germania și Rusia.
Cursa înarmărilor
La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, pe fondul revoluției industriale,
Marile Puteri au intrat într-un proces accelerat de înarmare și s-au creat uriașe arsenale
militare. Acumularea de armament și muniție a reprezentat o premisă pentru confruntarea
militară generală.
Rusia și Austro-Ungaria, imperii multinaționale, se confruntau cu probleme interne
grave, astfel că războiul apărea ca o soluție.
Primul Război Mondial a fost prefigurat de o serie de crize grave, precum:războiul
ruso-japonez (1904-1905), cele două crize marocane (1905 și 1911), de anexarea Bosniei și
Herțegovinei de Austro-Ungaria (1908), războiul italo-otoman (1911-1912) și de războaiele
balcanice (1912-1913).
Asasinatul de la Sarajevo a declanșat o criză în relațiile internaționale, deși marile
cancelarii diplomatice apreciau că se va rezolva fără recurgerea la un conflict general
european. Evenimentele au infirmat însă o asemenea perspectivă. La 23 iulie 1914, Austro-
Ungaria adresează un ultimatum Serbiei, care a conținut o serie de prevederi foarte dure,
precum participarea autorităților austro-ungare la anchetă. Autoritățile de la Belgrad au
adoptat un ton conciliant, dar Austro-Ungaria nu a fost mulțumită și a recurs la soluția
militară.

3
 La 15/28 iulie 1914, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, sperând într-o victorie
ușoară, dar în circa o săptămână a urmat o cavalcadă a declarațiilor de război din partea
Marilor Puteri, iar la începutul lui august 1914, războiul izbucnise.
La 30 iulie 1914, Rusia mobilizează armata, nedorind zdrobirea Serbiei.
La 1 august, Germania declară război Rusiei, care decretase mobilizarea armatei.
La 3 august 1914, Germania declară război Franței, dup ce atacase Belgia.
La 4 august 1914, Marea Britanie declară război Germaniei, având ca motiv oficial
invadarea Belgiei de către Germania.
La 6 august, Austro-Ungaria declară război Imperiului Rus; la 11 august, Franța
declară război Austro-Ungariei; la 12 august, Marea Britanie declară război Austro-Ungariei;
la 23 august, Germania declară război Japoniei.
Ultimul stat care a intrat în război în 1914 a fost Imperiul Otoman, a cărui flotă a
atacat litoralul rusesc al Mării Negre; la 3 noiembrie 1914, Imperiul Otoman se alătură
Puterilor Centrale.
Italia, membră a Triplei Alianțe, și-a proclamat neutralitatea la 3 august, același gest
fiind făcut și de România.
Inițial, s-a crezut că războiul va fi scurt și se spera că ostilitățile vor înceta până la
sfârșitul anului , dar luptele s-au prelungit patru ani.
Principalele acțiuni politice și militare (1914-1916)
Fiecare dintre taberele beligerante a căutat să obțină o victorie rapidă. Germania,
pentru a preveni războiul pe două fronturi, a recurs la un plan strategic, „Planul Schlieffen”,
care prevedea atacul Franței, prin invadarea Olandei și a Belgiei, în flancul drept și
întoarcerea întregului dispozitiv francez. Înfrângerea Franței era preconizată să dureze circa
șase săptămâni, apoi armata germană ar fi fost transferată în est, pentru a lupta împotriva
Rusiei. Franța elaborase un plan ofensiv ce urmărea recuperarea Alsaciei și a Lorenei. Rusia a
împărțit Frontul de Est în două teatre de operație: Nord și Sud-Vest; frontul se întindea de la
Marea Baltică spre Munții Carpați, preconizându-se ofensive în ambele direcții. Austro-
Ungaria își propunea să scoată rapid Serbia din război.
Evoluția însă pe front a infirmat aceste planuri. Ofensiva germană s-a blocat la Marna,
de către armatele franceze și engleze. Rusia mobilizat mai repede armata și a obținut victorii
împotriva armatei austriece, cucerind orașul Lemberg (Lvov) la sfârșitul lunii august.
Armata rusă a înregistrat înfrângeri grele din partea Germaniei la Tannenberg și Lacurile
Mazuriene, în septembrie 1914. Austro-Ungaria nu și-a atins obiectivele, armata sa fiind
învinsă de Serbia la sfârșitul anului 1914, iar războiul fiind foarte departe de a se încheia.
Anul 1915.
Germania a adoptat o tactică diferită pe Frontul de Vest și a încercat să scoată Rusia
din Război. În vara lui 1915, armatele germane și austro-ungare au obținut victorii pe Frontul
de Est, dar obiectivul propus nu a fost atins, Rusia a rămas beligerantă. Aliații occidentali s-au
organizat, au încercat să ia sub control Strâmtorile de la Marea Neagră, organizând
Operațiunea de la Gallipoli. În cele din urmă, aceasta a fost un eșec, astfel că trupele de la
Gallipoli s-au deplasat la Salonic, unde au creat un alt front.
Bulgaria a intrat în război alături de Puterile Centrale, în luna octombrie. Alături de
Antantă a mai intrat în război Italia, la 10/23 mai. La sfârșitul anului, după intrarea Bulgariei
în război, armata sârbă este învinsă și obligată se retragă prin insula Corfu, dar nu este scoasă
din luptă .
Anul 1916
Este considerat anul marilor ofensive, pentru că în acest an s-au desfășurat confruntări
extrem de violente, dar care nu au adus decizia în război. La 21 februarie 1916, s-a declanșat
ofensiva de la Verdun. Ea a fost inițiată de germani, care au schimbat strategia și au hotărât să
obțină victoria. Pe Frontul de Vest, generalul Falkenhayn, șeful statului general al armatei

4
germane, a recurs la strategia epuizării. Aceasta avea în vedere nimicirea armatei franceze
printr-o ofensivă de amploare, cu scopul de a scoate armata franceză din război, iar Marea
Britanie să fie izolată și constrânsă la a cere pace. Punctul ales pentru declanșarea ofensivei a
fost localitatea Verdun, care avea o semnificație simbolică, întrucât el fusese ultima fortăreață
ocupată de germani în războiul din 1870. Rezistența francezilor la Verdun a fost cu totul
deosebită, trupele fiind conduse de către mareșalul Petain.
Pentru a diminua presiunea Germaniei asupra Verdunului, în iulie 1916, armata
britanică a declanșat ofensiva de pe Somme, care însă nu a dat rezultatele scontate. În
conformitate cu înțelegerile aliate din decembrie 1915 și pentru a-i ajuta pe francezii care
rezistau la Verdun, la începutul lunii iunie 1916, Rusia a declanșat o mare ofensivă pe frontul
de est, cunoscută sub numele de „Ofensiva Brusilov”. În primele săptămâni, ofensiva a fost un
mare succes, dar treptat ea s-a stins, până la mijlocul lunii august 1916.
La 9 martie 1916, după o serie lungă de tensiuni și incidente militare în coloniile
africane, Germania declară război Portugaliei.
Un alt eveniment important în 1916 a fost intrarea României în război. La 4/17 august
1916, au fost semnate, în secret, la București, Convenția politică și Convenția militară dintre
România și Antanta. Potrivit acestora, România va intra în război la două săptămâni după
semnarea acestei convenții, iar aliații recunoșteau justețea revendicărilor românești asupra
teritoriilor locuite în majoritate de românii din monarhia austro-ungară. Intrarea României în
război trebuia să fie precedată de o ofensivă a forțelor aliate de la Salonic și de una a forțelor
ruse din Bucovina și din Sudul Galiției. De asemenea, Rusia trimitea un corp de armată de
50.000 de oameni în Dobrogea, iar aliații se obligau să asigure României armament și muniții
de 300 de tone zilnic. Respectându-și angajamentul, la 14/27 august 1916, România a
declarat război Austro-Ungariei, iar la 15/28 august, a inițiat operațiunile militare. Campania
armatei române a început cu succese, Brașovul fiind eliberat, dar treptat armata română a
înregistrat o serie de insuccese grave, astfel că, la 6 decembrie 1916, Bucureștiul este ocupat
de trupele Puterilor Centrale. Au fost, de asemenea, ocupate, Oltenia, Muntenia și Dobrogea,
frontul stabilizându-se la începutul anului 1917, pe linia Carpaților Orientali, Siretul inferior,
Dunărea maritimă. Deși a fost înfrântă pe front, România nu a fost scoasă din război.
Faza finală a Primului Război Mondial (1917-1918)
Anul 1917 a fost crucial pentru reconfigurarea raportului de forțe în Războiul
Mondial, fiind marcat de două evenimente extrem de importante, anume înlăturarea regimului
țarist din Rusia și apoi preluarea de către bolșevici a puterii, respectiv, intrarea SUA în
război, alături de Antantă.
La 12 martie 1917, țarul Nicolae al II-lea abdică. Rusia se proclamă republică
federativă democratică și continuă războiul alături de Antantă. Situația internă s-a degradat
grav, iar armata rusă s-a dezintegrat treptat. La 25 octombrie/7 noiembrie 1917, puterea în
Rusia este preluată de Partidul Comunist (Bolșevic), condus de Vladimir Ilici Lenin, care a
hotărât ieșirea Rusiei din război, încheindu-se armistițiul, iar ulterior, Pacea de la Brest-
Litovsk (18 februarie/3 martie 1918).
Un al doilea mare eveniment a fost intrarea SUA în război. Relațiile dintre Germania
și SUA au fost rupte în februarie 1917, ca urmare a unor acțiuni militaro-navale și diplomatice
germane, iar la 6 aprilie SUA a declarat război Germaniei și la 7 decembrie 1917, Austro-
Ungariei. Anul 1918 a început cu lansarea unui vast program de pace de către președintele
american Woodrow Wilson, programul avea 14 puncte și a fost enunțat public la 8 ianuarie
1918. Dintre aceste puncte, reținem: desființarea diplomației secrete, libertatea navigației pe
mări și oceane; libertatea economiei/comerțului mondial, încetarea înarmărilor; evacuarea
teritoriului Rusiei de către Puterile Centrale; retrocedarea Alsaciei și Lorenei către Franța și
refacerea statului belgian; evacuarea de către Puterile Centrale a României, Serbiei și
Muntenegrului; rectificarea graniței italiene, întemeierea unui stat polonez cu acces la Marea

5
Baltică; înființarea unei Ligi a Națiunilor. Esența acestui program de pace era o pace fără
învinși și fără învingători. Primele luni ale anului 1918 au adus încetarea existenței Frontului
de Est.
La 7 februarie 1918, Puterile Centrale încheie tratatul de pace cu Ucraina, pe care o
recunosc ca stat independent . La 3 martie 1918, se încheie Pacea de la Brest-Litovsk, între
Puterile Centrale și Rusia bolșevică. La 24 aprilie/7 mai 1918, România încheie pacea
separată cu Puterile Centrale, la București.
În prima parte a anului 1918, Germania și-a concentrat eforturile pe Frontul de Vest, în
încercarea de a obține victoria decisivă. În perioada martie-iunie 1918, Germania a declanșat
cinci mari ofensive pe Frontul de Vest, dar nu a reușit să obțină victoria scontată, iar sosirea
masivă a contingentului american pe Frontul de Vest a permis Antantei să declanșeze, din
iulie 1918, o ofensivă generalizată, care i-a adus victoria finală. Ofensiva aliată s-a desfășurat
și pe celelalte fronturi. Astfel, la 15 septembrie 1918, Armata de Orient, condusă de generalul
Franchet d`Esperay, a declanșat ofensiva împotriva armatei bulgare. Învinsă, Bulgaria a
încheiat la 29 septembrie 1918, Armistițiul de la Salonic, fiind scoasă din război. Același
lucru s-a întâmplat și cu Imperiul Otoman care, la 30 octombrie, a semnat Armistițiul de la
Mudros, fiind și el scos din război.
Situația Germaniei a fost ceva mai complexă, la 3 octombrie 1918 ea cerând pace, pe
baza programului președintelui Wilson. Solicitarea a fost refuzată, situația internă din
Germania s-a degradat, s-a declanșat o revoluție, iar la 9 noiembrie 1918, împăratul Wilhelm
al II-lea a abdicat. La 11 noiembrie 1918, s-a încheiat armistițiul pe Frontul de Vest la
Compiègne-Rethondes, Germania fiind învinsă. Pe frontul italian, armata austro-ungară a
suferit o serie de înfrângeri grave, astfel că, la 3 noiembrie 1918, Austria a încheiat
Armistițiul de la Villa Giusti (Padova). La 13 noiembrie 1918, la Belgrad, se încheie
Convenția de armistițiu între Antantă și Ungaria.
Primul Război Mondial s-a încheiat cu înfrângerea Puterilor Centrale și cu victoria
Antantei.

CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS ȘI CONSECINȚELE EI

I. Conferința de Pace de la Paris

Pentru construirea unei noi ordini politice și militare mondiale, s-a întrunit la Paris,
Conferința de Pace, începând cu data de 12 ianuarie 1919. Conferința a fost dominată de
Marile Puteri învingătoare, iar structurile cele mai însemnate au fost Consiliul celor Cinci,
format din prim-miniștrii sau președinții SUA, Franței, Marii Britanii, Italiei și Japoniei,
respectiv, Consiliul celor Zece, format din prim-miniștrii sau președinții celor 5 țări, la care s-
au adăugat miniștrii de externe.
Țările participante din coaliția învingătoare, au fost împărțite în două categorii: state
cu interese nelimitate – Marile Puteri, și state cu interese limitate – Micile Puteri: Serbia,
România, Grecia, Portugalia etc.
Conferința s-a desfășurat pe două baze de discuții, parțial convergente, parțial
divergente: prevederile tratatelor secrete încheiate de Antantă înaintea intrării SUA în război,
respectiv, principiul autodeterminării naționale. În timpul Conferinței, s-au constituit
comitete și comisii, care au analizat problemele politice, teritoriale, economice, militare,
financiare etc. rezultate din război. Noua ordine politică, teritorială și militară s-a concretizat,
după lungi dezbateri, în tratate de pace, semnate cu puterile învinse.
Tratatul de la Versailles, cu Germania (28 iunie 1919)
Cel mai important tratat de pace care a stabilit cadrul pentru celelalte, a fost cel de la
Versailles, semnat la 28 iunie 1919. Conținea prevederi foarte complexe, pornind de la
premisa că Germania era principala responsabilă pentru declanșarea războiului.

6
 Prevederile erau foarte dure pentru Germania, care era obligată la plata unei
despăgubiri de război foarte mari, stabilite, ulterior, la 269 miliarde mărci de aur, plătibili în
42 de ani.
- A fost desființat Al Doilea Imperiu German și s-a creat Republica de la Weimar.
-Au fost impuse restricții militare, efectivele militare fiind limitate la 100.000 de
oameni (4.000 de ofițeri), dar fără să posede armament greu și aviație.
- Alsacia și Lorena erau returnate Franței, părți din Silezia și Pomerania au revenit
Poloniei, zona Eupen-Malmedy, Belgiei, iar Schleswigul de Nord, Danemarcei;
- Bazinul Saar a intrat sub controlul Ligii Națiunilor timp de 15 ani, iar minele de
cărbuni i-au revenit Franței.
- S-a interzis unirea Germaniei cu Austria.
- La granița dintre Franța și Germania, s-a creat o zonă demilitarizată (Rhenania), în
care Germania nu avea voie să introducă trupe. Scopul era să se prevină un atac prin
surprindere al Germaniei asupra Franței.
- Germania renunța la coloniile sale.
În Tratatul de la Versailles, a fost introdus Pactul Ligii Națiunilor, care va fi reprodus
și în alte tratate de pace încheiate cu aliații Germaniei.
Tratatul de la Versailles a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920, însă nu a fost ratificat
de către Senatul american. Practic, SUA s-au retras din afacerile europene, ele neparticipând
la Liga Națiunilor, deși aceasta a fost o creație a președintelui SUA. Retragerea SUA din
afacerile europene a slăbit ordinea politică și militară instituită de Conferința de Pace de la
Paris.
Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye, cu Austria, din 10 septembrie 1919
Instituirea statului Austria, devenită republică, redusă la o suprafață de 84.000 km2, cu
6,5 mil. de locuitori. Prin Tratatul cu Austria erau recunoscute:
- independența Ungariei, Cehoslovaciei, României, Regatului Sârbo-Croato-Sloven
și a Poloniei,
- unirea Bucovinei cu România, decisă la 15/28 noiembrie 1918 de Congresul
General al Bucovinei;
- armata austriacă era limitată la 30.000 de oameni.
Tratatul cu Bulgaria de la Neuilly-sur-Seine (27 noiembrie 1919)
- Bulgaria plătea despăgubiri; ceda regiunea de sud-vest a Traciei către Grecia;
Cadrilaterul/Dobrogea de Sud reintra în componența României; trei regiuni strategice treceau
sub controlul Regatului Sârbo-Croato-Sloven ; s-au impus restricții de ordin militar
(maximum 20.000 de militari).
Tratatul de la Trianon, cu Ungaria (4 iunie 1920)
Ungaria revenea într-un cadru teritorial restrâns, la 93.000 km 2și 8 milioane de
locuitori. Ungaria ceda Slovacia și Ucraina Subcarpatică către Cehoslovacia, stat nou
constituit; recunoștea unirea Transilvaniei (inclusiv 2/3 din Banat, ½ din Crișana și 1/3 din
Maramureșul istoric) cu România; Vojvodina (treimea vestică a Banatului și zonele Bačka și
Srem), Croația propriu-zisă și Slavonia reveneau Regatului Sârbo-Croato-Sloven. Ungaria
plătea despăgubiri de război și avea restricții militare (limitarea efectivelor armatei la
maximum 30.000).
Tratatul de la Sèvres din 10 august 1920, cu Imperiul Otoman
Nu s-a aplicat, ca urmare a desfășurării și a rezultatului războiului dintre Turcia și
Grecia. Prevederile sale principale erau următoarele: se internaționalizau Strâmtorile Mării
Negre; Imperiul Otoman era desființat, cedând importante teritorii din Europa și Asia către
Grecia, Italia, Marea Britanie și Franța; Armenia devenea independentă,iar Kurdistanul, stat
autonom.

7
 În seria Tratatelor de Pace, se înscrie și Tratatul de la Paris, din 28 octombrie 1920.
Franța, Italia, Marea Britanie și Japonia recunoșteau unirea Basarabiei cu România, realizată
la 27 martie/9 aprilie 1918. La Conferința de Pace de la Paris, s-a creat o nouă ordine
mondială, bazată, în principal, pe principiul naționalităților. Această ordine a fost fragilă, din
cauza neimplicării SUA, a rivalităților dintre Marile Puteri învingătoare, a politicilor
revizioniste și revanșarde duse de puterile învinse, în frunte cu Germania, sau marginalizate
(Rusia/Uniunea Sovietică).

II. Consecințele Primului Război Mondial

Primul Război Mondial a fost un cataclism pentru întreaga omenire, dar în special
pentru continentul european, unde s-au desfășurat cele mai multe confruntări. A durat 4 ani și
3 luni (51 de luni), antrenând în teroarea sa 28 de state, iar 70 de milioane de oameni au fost
mobilizați.
Operațiunile militare s-au desfășurat pe o suprafață de 4 milioane km2.
Consecințele au fost extrem de importante.
Consecințele politice: mutațiile au fost adânci. Au dispărut imperiile aristocratice
europene (Imperiul Rus, Imperiul Otoman, Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar).
Au apărut noi state: Ungaria, Austria, Finlanda Estonia Letonia, Lituania,,
Cehoslovacia, Polonia, Turcia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven. Alte state s-au întregit
(România).
Pierderea rolului geopolitic al Europei, drept continent de pe care se conduceau
destinele vremii, prima putere devenind SUA.
A început procesul decolonizării planetei, care se va accelera după Al Doilea Război
Mondial.
O altă consecință a fost afirmarea , în primii ani postbelici, a unui puternic curent
revoluționar în întreaga Europă: lovitura de la Petrograd, revoluțiile din Germania; mișcările
sociale din Italia, Franța etc.
Consecințele economice și financiare
Războiul a provocat distrugeri materiale foarte mari – potențialul agricol al Franței s-a
redus cu 30%, iar cel industrial, cu 40%. În Germania, producția de cărbuni a scăzut de la
190 milioane de tone (1913) la 109 milioane de tone (în 1919). Războiul a dus la creșterea
datoriei publice a țărilor europene, fie ele învingătoare sau învinse : datoria publică a Franței
a crescut de la 21 miliarde franci aur la 33,5 miliarde, cea a Marii Britanii a crescut de la 176
miliarde lire sterline la 197, iar cea a Germaniei, de la 6 miliarde mărci la 197 la miliarde.
Concomitent, a crescut datoria externă a țărilor învingătoare, principalul creditor fiind SUA.
O consecință a fost creșterea inflației (în Franța, prețurile au crescut, în 5 ani, în medie, cu
300%, iar în Germania, cu 1250%).
Consecințe demografice: pierderile umane uriașe (13 milioane de militari morți în
luptă, dintre care circa 60% din tabăra Antantei, alți 10 milioane de militari de morți ca
urmare a epidemiilor și a lipsurilor, 11 milioane de civili morți, ca urmare a epidemiilor,
lipsurilor, operațiunilor militare și a crimelor de război).
La sfârșitul războiului, existau 5 milioane de văduve și 9 milioane de copii orfani, 9
milioane de prizonieri, 10 milioane de refugiați. Numărul de nașteri a scăzut considerabil, iar
procesul de îmbătrânire a populației s-a accentuat. O consecință demografică: mișcările de
populație ca urmare a modificărilor politice teritoriale: 1.5 milioane de greci din Asia Mică și
Caucaz au venit în Grecia, iar o jumătate de milion de turci din Europa au trecut în Asia
Mică. Sute de mii de germani au plecat din Alsacia și Lorena, teritorii care au reintrat în
componența statului francez.
În concluzie, Primul Război Mondial a fost cel mai mare conflict militar de până
atunci,fiind numit Marele Război (La Grand Guerre). Distrugerile, pierderile umane,

8
economice și financiare au fost uriașe. Consecințele politice au fost însemnate, confirmându-
se declinul continentului european. SUA s-au profilat a fi puterea hegemonică în lume.

ARMISTIȚIUL FRAGIL. PERIOADA INTERBELICĂ

I. Stabilitate și refacere economică în deceniul al treilea (1919-1929)

În deceniul al treilea al sec. XX, Lumea a revenit încet la normalitate, dar rănile
războiului s-au vindecat foarte greu. Refacerea economică a Europei a fost sprijinită de SUA,
care a devenit principalul creditor. Cele mai multe credite s-au îndreptat spre Germania,
mecanismul fiind următorul: bancherii americani acordau credite întreprinderilor germane,
acestea investeau în creșterea producției, astfel că Germania își sporea capacitatea de a plăti
datoriile de război, mai ales către Franța, care, la rândul ei, își plătea datoriile către SUA. În
perioada aprilie – mai 1922, a avut loc la Genova o conferință internațională, prima de acest
gen din istoria europeană, pentru reglementarea problemelor monetare și financiare.
Conferința a decis ca fiecare țară să controleze creditul și să stabilizeze astfel moneda și
prețurile, dar hotărârile Conferinței s-au materializat cu mare greutate, din cauza dificultăților
economice. Marca germană a cunoscut o hiper-inflație, provocată de ocuparea Ruhr-ului de
către trupele franceze și belgiene,în ianuarie 1923, astfel că, în 1924, s-a creat o nouă monedă
germană, Reichmark, care avea aceeași paritate cu marca germană din perioada antebelică,
iar celelalte monede europene și-au revenit treptat. În 1926, lira sterlină revine la paritatea
antebelică, iar francul francez s-a stabilizat și el în anul 1928, dar numai la 20% din paritatea
anterioară.
În deceniul al treilea, creșterea economică în principalele țări europene a fost destul de
ridicată. În Franța a fost (creșterea economică) de 7,7% pe an, în Marea Britanie a fost 2,8%,
iar în Germania de 9,7% în perioada 1925-1929. Cunosc o dezvoltare consistentă și industria
auto, automobilul devenind un lucru obișnuit pe șoselele europene, și industria electronică. De
ex. în 1928, în Marea Britanie și Germania s-au vândut câte 3 milioane de aparate de radio.
Totuși, aceste creșteri economice erau inegal împărțite: în vestul Europei, prosperitatea
era mai mare, iar în Sud-Estul Europei sărăcia era extinsă, cu toată creșterea economică.
Europa a continuat să-și reducă ponderea în economia mondială. De ex., în 1913, patru țări
europene (Marea Britanie, Franța, Germania și Italia) aveau o pondere de 38,1% în producția
mondială, în 1931 ponderea lor s-a redus la 30,1%,. În schimb, economia SUA a crescut
foarte mult. Cât privește ierarhia puterilor europene, ea rămăsese aceeași: Germania, Marea
Britanie și Franța.
Deceniul al treilea al sec. XX a fost o perioadă de refacere și de stabilitate economică,
dar, din punct de vedere politic, Europa și-a pierdut fizionomia antebelică. Existau, practic,
trei Europe: Europa revoluției, Europa contrarevoluției și Europa democrației parlamentare.
Europa revoluției era reprezentată de Uniunea Sovietică, iar Europa democrației
parlamentare, de către o serie de țări tradiționale, cum ar fi Franța, Marea Britanie, Belgia,
Olanda, Germania, Danemarca. Parlamentele au cunoscând o anumită extindere, mai ales în
statele succesorale ale monarhiei austro-ungare, precum Cehoslovacia sau România.
În schimb, se constată și o creștere a regimurilor autoritare sau dictatoriale. De ex.: în
1922, în Italia puterea este preluată de partidul fascist condus de Benito Mussolini, în 1920 în
Ungaria se instituie regimul autoritar al lui Miklos Horthy. În 1923, în Turcia se instituie
regimul autoritar al lui Mustafa Kemal Atatürk; în 1926, în Polonia, se instituie regimul
Sanației, condus de Jozef Pilsudski, iar în 1932 se instituie regimul fascist al lui Salazar în
Portugalia. Această tendință spre regimuri totalitare și autoritare se reia intens în deceniul al
patrulea.

9
 În concluzie, deceniul al treilea al secolului XX reprezintă în istoria mondială o
perioadă de refacere economică și de relativă stabilitate politică pe plan internațional.
II. Criza economică mondială din 1929-1933 și consecințele ei
În 1929-1933 a avut loc cea mai gravă criză din istoria de până atunci. Începutul l-a
reprezentat prăbușirea bursei din New York, din 29 octombrie 1929 (marțea neagră). Cauzele
ei sunt subiect de dispută. Între factorii acestor crize menționăm: dezechilibrele din comerțul
mondial, fenomenele ciclice din economia mondială; îndatorarea exagerată a țărilor europene;
nivelul ridicat al protecționismului european etc. În general, Marea Criză declanșată în SUA,
în anul 1929, este caracterizată drept o criză de supra-producție. Astfel, oferta de mărfuri de
pe piață a depășit cu mult puterea de cumpărare a consumatorilor, ceea ce a dus la scăderea
vânzărilor, implicit a profiturilor, apoi la scăderi de salarii și la concedieri.
Criza s-a repercutat cu rapiditate și în Europa, fiindcă Statele Unite erau principalul
creditor. Prima manifestare a crizei în Europa a fost falimentul băncii austriece Kredit
Ausstoldt, la 14 mai 1930. A urmat la rând Germania, astfel că, la 13 iulie 1930, Donat Bank
a dat faliment. Fenomenele de criză s-au manifestat și în Marea Britanie, astfel că guvernul
britanic a suspendat convertibilitatea lirei sterline. Criza s-a manifestat mai târziu în Franța,
dar efectele ei au fost mai îndelungate.
Formele de manifestare a crizei au fost scăderea producției industriale și agricole,
falimentul multor întreprinderi și bănci, scăderea prețurilor produselor agricole, creșterea
inflației. Altă formă de manifestare a fost creșterea exponențială a șomajului, întrucât politica
urmată de majoritatea statelor lumii a fost cea a deflației, a reducerii cheltuielilor publice,
ceea ce a dus la explozia șomajului. De exemplu, în Germania, numărul șomerilor se cifra la
1,6 milioane de persoane în 1929,iar până în 1933, numărul lor ajunsese la 6 milioane.
Creșteri ale șomajului s-au înregistrat și în Franța, Marea Britanie, Italia etc.
De precizat că Uniunea Sovietică nu a cunoscut criza economică, ceea ce a constituit
unul dintre cele mai mari motive de propagandă privind superioritatea socialismului. Totuși,
cam în aceeași perioadă, milioane de țărani sovietici, mai ales ucraineni, au căzut victime
foametei, cauzate de rechizițiile și colectivizarea forțate. Criza economică a generat în alte țări
ample discuții privind modalitatea prevenirii și a depășirii ei. În general, s-a adoptat o politică
dirijistă, de intervenție a statului, iar teoreticianul acestei politici a fost celebrul economist
britanic John Maynard Keynes. Acesta, în lucrarea „Teoria generală a locului de muncă, a
profitului și a monedei”, apărută în 1936, a elaborat doctrina care îi poartă numele și care, în
esență, prevedea: creșterea investițiilor publice, o inflație controlată și limitată, precum și un
curs de schimb coborât, pentru a facilita exporturile. Aplicarea doctrinei lui Keynes s-a
realizat în mai toate statele europene, dar cele mai spectaculoase rezultate s-au obținut în
SUA, prin politica New Deal ,promovată de administrația F.D. Roosevelt.
Extrem de importante au fost consecințele politice, iar cea mai importantă a fost
instaurarea regimului nazist în Germania în 1933. Partidul Național Socialist al Muncitorilor
Germani(NSDAP), creat în anul 1920, liderul său fiind Adolf Hitler, un german austriac,
caporal în Primul Război Mondial.
În noiembrie 1923, Hitler și aliații lui au organizat puciul de la München, prin care au
încercat să preia puterea. Puciul a fost înăbușit, Hitler a fost arestat, iar în închisoare a scris
lucrarea Mein Kampf („Lupta mea”). Ea stă la baza ideologiei Partidului Nazist, are un
caracter antisemit, propagă cultul conducătorului, al spațiului vital, necesitatea revanșei și a
revizuirii ordinii politice create prin Tratatul de la Versailles. Până la criza economică,
Partidul Nazist a fost o formațiune minusculă, dar, pe fondul crizei, audiența lui a sporit, astfel
că a devenit unul dintre principalele partide din Germania. La 30 ianuarie 1933, președintele
Republicii de la Weimar, Hindenburg, l-a numit cancelar pe Adolf Hitler, Partidul Nazist
preluând puterea. În august 1934, Hindenburg moare, iar Hitler își asumă și funcția de
președinte, pe lângă cea de cancelar, și devine Führer – conducător. El instaurează un regim

10
dictatorial cu un singur partid, Partidul Nazist, cu înrolarea întregii populații în diverse
organizații cu un control strict al vieții politice, respectiv al Gestapo-ului, cu excluderea
adversarilor, violențe împotriva evreilor și cu lichidarea oricărei opoziții. În același timp,
regimul nazist a dus o politică revanșardă, revizionistă și militaristă.
Ca urmare a crizei economice mondiale, au proliferat regimurile autoritariste în Lume.
Astfel, între 18 iulie 1936 și 1 aprilie 1939 a avut loc un război civil în Spania, în urma
căruia s-a instaurat un regim de dictatură, ce avea în frunte pe generalul Francisco Franco. În
1934, în Austria, se instituie un regim autoritar, regimul autoritar al cancelarului Dollfuss, în
1936, în Grecia, s-a instituit dictatura lui Metaxas; în februarie 1938, se instituie în România
regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, prin urmare, în deceniul al patrulea al secolului
trecut, democrația a fost în defensivă în întreaga lume. Această trăsătură, respectiv tendința
spre regimuri autoritare și dictatoriale, a reprezentat o consecință a crizei economice din
1929-1933, care a facilitat izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial.
Relațiile internaționale în deceniul al treilea
Anii `20 ai secolului trecut au fost caracterizați de menținerea tensiunilor dintre învinși
și învingători, de numeroase conflicte militare, de eforturile țărilor învingătoare de a respecta
prevederile tratatelor de pace.
Conflicte militare
În primii ani postbelici, au avut loc o serie de conflicte militare în diverse regiuni, care
au contribuit la menținerea tensiunilor în relațiile internaționale și au amendat într-o anumită
măsură ordinea politico-teritorială edificată de Conferința de Pace de la Paris.
Primul conflict militar a fost cel româno-maghiar din 1919. Cauza principală a acestui
conflict a fost nerecunoașterea de către Ungaria a actului istoric de la Alba Iulia. Autoritățile
ungare s-au cantonat pe Convenția de la Belgrad, din 13 noiembrie 1918, care fixa drept linie
de demarcație între Antanta și Ungaria linia Mureșului. Cu aprobarea aliaților din Antantă, în
iarna 1918-1919, armata română a depășit obiectivul (Mureșul), ajungând la sfârșitul lunii
aprilie 1919 la Vest de Munții Apuseni. În același timp, la 21 martie 1919, puterea în Ungaria
a fost preluată de către comuniști și s-a creat Republica Ungară a Sfaturilor (Sovietelor),
personalitatea cea mai cunoscută fiind Bela Kuhn. Regimul comunist din Ungaria a stabilit
legături cu Rusia Sovietică, în încercarea de a ataca România concomitent de la est și de la
vest. În a doua jumătate a lunii aprilie 1919, trupele române au efectuat o ofensivă împotriva
bolșevicilor unguri, ajungând până pe cursul Tisei. La 20 iulie 1919, armata ungară a atacat
armata română aflată în apărare pe Tisa. Ofensiva a fost respinsă, iar la 4 august 1919,
armata română a intrat în Budapesta. Forțele române s-au retras de pe teritoriul ungar în
perioada noiembrie 1919- martie 1920, iar Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, a
recunoscut unirea Transilvaniei cu România.
Un alt conflict militar este cel sovieto-polonez din 1919-1921. Tratatul de la Versailles
nu stabilise o graniță precisă a Poloniei în Est. Țările Antantei și Rusia Sovietică au făcut o
serie de propuneri respinse de polonezi, aceștia dorind să refacă granița din 1772. Armata
poloneză a declanșat o ofensivă în Est, iar la 6 mai 1920, trupele polone au cucerit Kievul,
dar armata sovietică a declanșat o puternică ofensivă și s-a apropiat de Varșovia. Cu sprijin
francez și sub conducerea lui Józef Piłsudski, armata poloneză a repurtat o mare victorie, în
august 1920, în fața Varșoviei,și a respins forțele sovietice circa 400 km spre Est. Prin
Tratatul de la Riga, din 18 martie 1921, s-a stabilit granița Poloniei în Est.
Al treilea conflict a fost cel greco-turc (1919-1922). La sfârșitul Primului Război
Mondial, sub conducerea generalului Mustafa Kemal Pașa, s-a constituit în Asia Mică o
mișcare naționalistă, care a respins Tratatul de la Sèvres. Concomitent, Grecia, care intrase
în război în 1917 alături de Antantă, a urmărit realizarea Marii Idei, respectiv a refacerii
Imperiului Bizantin. Cu sprijinul Marii Britanii, armata greacă a declanșat ofensiva în Asia
Mică, obținând o serie de victorii împotriva forțelor naționaliste turce, dar forțele kemaliste au

11
obținut victoriile de la Sakarya (septembrie 1921) și Mudanya (septembrie 1922) și au
respins armata greacă din Asia Mică. La 11 octombrie 1922, s-a încheiat Armistițiul de la
Mudanya, între greci și turci. Negocierile de pace au fost dificile și s-au desfășurat la
Lausanne, Elveția. La 24 iulie 1923, s-a semnat Tratatul de la Lausanne, care îl anula pe cel
de la Sèvres. Turcia a recuperat în Europa Tracia Orientală și a obținut întreaga Asie Mică,
realizându-se un schimb de populație care a afectat peste 2 milioane de oameni. Tratatul de
la Lausanne reprezenta prima revizuire a tratatelor de pace elaborate în timpul Conferinței de
Pace de la Paris. La 29 octombrie 1923, a fost proclamată Republica Turcia, primul stat laic
din lumea islamică, sub conducerea lui Mustafa Kemal Pașa, devenit Atatürk.

III.b. Învingători și învinși. Confruntări și reconciliere

Sistemul Tratatelor de Pace de la Paris excludea Germania și statul sovietic. S-a creat
o solidaritate între cele două state și au fost încheiate mai multe acorduri militare secrete
germano-sovietice. Prin Tratatul de la Rapallo , a fost anulat Tratatul de la Brest-Litovsk, iar
regimul sovietic a ieșit din izolare, Germania fiind primul stat occidental care a recunoscut
Rusia Sovietică (aprilie 1922). În problema germană, Marile Puteri învingătoare nu au
adoptat o poziție comună. Franța, devenită principala putere pe continent, dorea aplicarea
strictă a clauzelor de pace de la Versailles, cu scopul de a împiedica refacerea forței militare a
Germaniei. În acest scop, a încheiat o serie de acorduri cu Cehoslovacia și cu Polonia, vecinii
estici ai Germaniei. În schimb, Marea Britanie dorea refacerea Germaniei, cu scopul de a
împiedica Franța să devină hegemonă pe continentul european. Întrucât Germania refuza să
achite datoriile de război, în ianuarie 1923, forțele militare franceze și belgiene au ocupat
zona Ruhr-ului, iar germanii din zonă au recurs la o tactică de rezistență pasivă, ceea ce a
obligat Franța, Marea Britanie și SUA să-și revizuiască pozițiile. Problema datoriilor
Germaniei a fost rezolvată prin două planuri: Planul Dawes (1924) și Planul Young (1929) :
Germania trebuia să-și plătească datoriile de război, în mod eșalonat. De la mijlocul
deceniului al treilea, s-a înregistrat o destindere în raporturile germano-franceze pe
continentul european. Această destindere a fost posibilă, în primul rând, datorită activității lui
Aristide Briand și Gustav Stresemann, miniștri de externe ai celor două țări. Primul,
credincios securității colective, dorea reinserția Germaniei în sistemul internațional. Al doilea
își propunea refacerea Germaniei, cu sprijin anglo-saxon. Această destindere s-a materializat
într-o serie de inițiative importante:
- prima etapă: Acordurile de la Locarno din 16 octombrie 1925, prin care s-a realizat
garantarea frontierelor franco-germane și germano-belgiene. Aceste aranjamente
au fost garantate de Marea Britanie și Italia. Prin aceste acorduri, Germania
devenea o țară garantată și garantă în același timp. Acordurile de la Locarno au
arătat slăbiciunea Franței, faptul că nu era capabilă să asigure singură respectarea
tratatelor de pace. În același timp, era o invitație adresată Germaniei să se îndrepte
spre Est, întrucât frontierele vecinilor estici ai Germaniei au rămas negarantate.
- O altă inițiativă, care arată îmbunătățirea relațiilor, este intrarea Germaniei în
Liga Națiunilor, în 1926 (septembrie).
- A treia inițiativă a fost Pactul Briand-Kellog (27 august 1928), prin care războiul a
fost declarat în afara legii. Pactul nu prevedea însă și mijloacele concrete pentru
ca acest lucru să devină o realitate.
- A patra inițiativă este proiectul de federalizare europeană, conceput de către
Aristide Briand. El a propus, la 5 septembrie 1929, unirea statelor europene într-o
federație, dar inițiativa a rămas fără efect.
O problemă importantă a începutului deceniului al treilea a fost situația statului
sovietic. Din cauza revoluției bolșevice, din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, s-a ajuns la
fractura ideologică a Lumii, iar liderii bolșevici au propovăduit teza revoluției comuniste

12
mondiale. În acest scop, ei au creat în martie 1919 Internaționala a III-a Comunistă sau
Kominternul. Ea a fost proiectată ca un partid comunist mondial, menit să asigure triumful
revoluției mondiale bolșevice. Pe fondul situației grele de după război, Rusia Sovietică a
organizat o serie de revoluții în Germania și Ungaria și a încercat să răstoarne ordinea din țări
apropiate, precum Finlanda și România. Întrucât în Rusia se desfășura un sângeros război ,
statele occidentale au încercat să intervină în sprijinul forțelor care se opuneau regimului
bolșevic. Această intervenție a eșuat, iar țările occidentale au adoptat o altă strategie: nu au
recunoscut regimul sovietic, care a respins participarea Rusiei la Conferința de Pace de la
Paris, și au organizat așa-numitul Cordon Sanitar. Câțiva ani mai târziu, Marea Britanie și
Franța și-au re-evaluat poziția și au recunoscut în 1924 statul sovietic, ca și Italia. În același
timp, noul lider sovietic, Stalin, în fața refluxului mișcării revoluționare, a renunțat la ideea
revoluției comuniste mondiale, încercând să se încadreze în sistemul internațional.
În concluzie, relațiile internaționale au cunoscut o anumită stabilitate, ceea ce a creat
iluzia că pacea poate fi menținută.

Liga Națiunilor sau Societatea Națiunilor

Primul Război Mondial a generat o criză a conștiinței europene, a generat cerințe aspre
asupra continentului european, făcut responsabil pentru declanșarea Primului Război
Mondial. De aceea, președintele Woodrow Wilson a considerat necesară crearea unei
organizații mondiale, care să asigure securitatea internațională. Punctul 14 al celebrei
declarații din ianuarie 1918 prevedea crearea unei asociații generale a națiunilor, pentru a
aduce garanții materiale de independență politică și de integritate teritorială a tuturor statelor,
mari și mici. Ideea unei Ligi a Națiunilor a inițiat-o președintele american Wilson, preluând-o
de la doi oameni politici britanici. Primul este Walter Phillimore, diplomat în Ministerul
Afacerilor Externe britanic (Foreign Office), care, în 1917 a publicat o lucrare intitulată „Trei
secole de tratate de pace”, iar al doilea a fost lordul Cecil Rhodes, un pacifist convins. Ideea
unei Ligi a Națiunilor nu a fost bine primită, nefiind agreată nici de Franța, nici de Marea
Britanie, de asemenea, nici de Partidul Republican din SUA. Totuși, președintele a făcut mari
presiuni în timpul Conferinței de Pace și în anul 1919 s-a decis ca Pactul Societății Națiunilor
să fie parte integrantă a Tratatelor de Pace. Concomitent, s-a constituit o comisie care să
elaboreze Pactul Societății Națiunilor.
Pactul a fost aprobat la 28 aprilie 1919 și a fost integrat tratatelor de pace. Liga
Națiunilor și-a început activitatea la 10 ianuarie 1920, când Pactul a intrat în vigoare, iar
prima reuniune a Consiliului Societății Națiunilor a avut loc la 16 ianuarie 1920. Senatul
american a refuzat să ratifice Tratatul de Pace de la Versailles,dezavuând exceptarea
germanilor de la principiul autodeterminării, astfel că nici Pactul Societății Națiunilor nu a
fost aprobat. În consecință, Franța și Marea Britanie au dorit să gestioneze noua organizație.
Liga Națiunilor avea o serie de principii generale. Astfel, aceasta își propunea să
promoveze pacea și cooperarea internațională, prin limitarea recurgerii la forță. De asemenea,
descuraja diplomația secretă, practicată intens până atunci, promova securitatea colectivă, prin
utilizarea colectivă a forței tuturor statelor membre împotriva unei eventuale agresiuni.
Sancțiunile, în acest caz, se adoptau cu două treimi din totalul voturilor. De asemenea,
Pactul Ligii Națiunilor prevedea ca statele membre să rezolve toate conflictele pe cale
amiabilă și, în caz de necesitate, să facă apel la medierea Ligii. În perioada interbelică, Liga
Națiunilor a avut in total de 63 de state membre, dintre care 14 au părăsit-o înainte de 1939,
două au fost eliminate prin anexare (Austria și Albania), iar una a fost exclusă în decembrie
1939 (Uniunea Sovietică).
Organizația Societății Națiunilor cuprindea trei mari structuri: Adunarea Generală,
Consiliul Ligii Națiunilor și Secretariatul.

13
1. Adunarea Generală era compusă din totalitatea statelor membre. Fiecare stat membru putea
să aibă o delegație de cel mult trei membri, dar dispunea de un singur vot. Adunările erau
anuale și se țineau la Geneva, unde era și sediul organizației. Adunările erau ordinare sau
extraordinare. Adunarea își alegea un comitet executiv, compus dintr-un președinte și 6
vicepreședinți. De asemenea, tot Adunarea alegea membrii nepermanenți în Consiliu și pe
judecătorii de la Curtea Permanentă de Justiție. De asemenea, Adunarea Generală numea și 6
comitete specializate.
2. Consiliul Ligii Națiunilor era compus din 5 membri permanenți și 4 membri nepermanenți.
Membri permanenți prevăzuți inițial erau Marea Britanie, Franța, Italia (s-a retras în 1937),
Japonia (s-a retras în martie 1933) și SUA. Din 1926, membru permanent a devenit
Germania, care s-a retras în octombrie 1933, iar din 1934, a devenit membru permanent
Uniunea Sovietică, exclusă în decembrie 1939. Membrii nepermanenți erau aleși, prin rotație,
de către Adunarea Generală. Consiliul adopta hotărâri cu unanimitate de voturi , se întrunea
la început o dată pe an, iar ulterior, de patru ori pe an.
3. Secretariatul General pregătea documentele și rapoartele pentru Adunarea
Generală. El a fost format din circa 600 de persoane, recrutate din circa 50 de țări.
Secretariatul General avea obligația să convoace Consiliul, dacă un stat membru solicita
aceasta. Limbile de lucru erau franceza și engleza.
În legătură cu activitatea Ligii Națiunilor, se disting două mari perioade:
- În primul deceniu de activitate, Liga Națiunilor a avut o activitate fructuoasă, prin
semnarea sau depunerea la Geneva a unor documente importante: Pactul de la
Locarno, semnarea Pactului Briand-Kellogg și a Protocolului de la Moscova (9
februarie 1929), prin care Uniunea Sovietică și vecinii ei europeni își luau
angajamentul să pună în aplicare cu anticipație Pactul Briand-Kellogg. De
asemenea, Liga Națiunilor a contribuit la înțelegerea între Franța și Germania și la
accederea acesteia din urmă printre membrii organizației, din 1926.
- În a doua etapă, respectiv în deceniul al patrulea, Liga Națiunilor s-a confruntat cu
o serie de crize internaționale, pe care nu a reușit să le rezolve. În septembrie
1931, Japonia a atacat China și a ocupat Manciuria. China, membră a Ligii
Națiunilor, a făcut apel la organizație, dar Liga nu a reușit să rezolve criza. Japonia
a refuzat să se conformeze hotărârilor de la Geneva, iar delegația niponă a părăsit,
la 22 martie 1933, Liga Națiunilor. O altă problemă, o altă criză internațională, a
fost agresiunea Italiei asupra Etiopiei, stat membru al Ligii Națiunilor, la 3
octombrie 1935, conflict continuat până la 5 mai 1936. La 7 octombrie 1935,
Consiliul Societății Națiunilor a sancționat Italia declarând-o agresor. La rândul ei,
Adunarea Generală a adoptat sancțiuni contra Italiei, sancțiuni care nu au fost
respectate de Marile Puteri, astfel că agresiunea a continuat, statul italian
încorporând Etiopia. La 4 iulie 1936, Adunarea Generală a votat ridicarea
sancțiunilor împotriva Italiei, iar în 1937, Italia a părăsit organizația.
- În a doua jumătate a deceniului al patrulea, Liga Națiunilor nu a adoptat nicio
măsură eficientă împotriva actelor de agresiune ale Germaniei și pentru diminuarea
tensiunilor în relațiile internaționale. Astfel, ea nu a reușit să împiedice declanșarea
celui De-al Doilea Război Mondial. A reacționat însă împotriva agresiunii
sovietice asupra Finlandei, iar la 14 decembrie 1939, a votat eliminarea URSS
din organizație. La 16 aprilie 1946, Adunarea Generală a votat desființarea Ligii
Națiunilor.
Cauzele eșecului Ligii Națiunilor sunt complexe: în primul rând, absența SUA din
organizație, apoi slăbiciunile și rivalitățile puterilor implicate în Primul Război Mondial. A
treia cauză o reprezintă acțiunile agresive ale puterilor învinse, în special ale Germaniei,

14
precum și ale celor nemulțumite, cum ar fi Italia. Cu toate acestea, ea a reprezentat o noutate
absolută în relațiile internaționale de până atunci.
Relațiile internaționale în deceniul al patrulea al secolului XX
Criza economică mondială din anii 1929-1933 a avut consecințe profunde asupra
relațiilor internaționale, sporind considerabil tensiunea. În septembrie 1931, Japonia a invadat
China și a creat statul Manchuko, primul focar de război nesoluționat de Liga Națiunilor,
astfel că Japonia a anexat și alte provincii ale Chinei, iar la 24 iulie 1937, s-a declanșat
războiul nipono – chinez.
Pe fondul crizei economice, forțele extremiste s-a afirmat puternic, astfel că, la 30
ianuarie 1933, Partidul Național-Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP,nazist), în
frunte cu Adolf Hitler, a preluat puterea în Germania. El a dus o politică deschisă de
revizionism și de revanșă, ceea ce a generat puternice tensiuni în relațiile internaționale. După
eșecul Conferinței pentru dezarmare de la Geneva, începute în februarie 1932, Germania a
părăsit, la 14 octombrie 1933, Societatea Națiunilor, iar la 16 martie 1935 a introdus
serviciul militar obligatoriu, încălcând astfel prevederile Tratatului de la Versailles.
Confruntată cu creșterea pericolului german, Franța a încercat o apropiere de Uniunea
Sovietică, scopul fiind încercuirea celui de-al Treilea Reich. În anul 1935 (la 2 mai), s-a
încheiat un tratat de asistență mutuală între Franța și Uniunea Sovietică. Două săptămâni mai
târziu, la 16 mai 1935, s-a semnat un tratat de asistență mutuală între Cehoslovacia și Uniunea
Sovietică. Franța a încercat și o apropiere de Italia, aceasta fiind în dispută cu Germania
pentru Tirolul de Sud. De asemenea, Mussolini nu era de acord cu unirea Austriei cu
Germania. În martie 1935, prin Conferința de la Stresa, Marea Britanie, Franța și Italia au
acceptat reintroducerea serviciului militar obligatoriu de către Germania, și tot în 1935, Marea
Britanie a încheiat un acord naval cu Germania.
În 1936, a avut loc o criză gravă care a prefațat Al Doilea Război Mondial. La 7
martie 1936, Germania a invadat zona demilitarizată renană, ceea ce a reprezentat o gravă
violare a Tratatului de la Versailles. Franța s-a mulțumit cu proteste diplomatice și cu apelul
la Liga Națiunilor, ceea ce a arătat slăbiciunea sa.
În timpul războiului civil din Spania (18 iulie 1936 – 1 aprilie 1939) s-a conturat clar
tabăra naționalistă a lui Franco, iar Uniunea Sovietică a sprijinit Frontul Popular, o coaliție a
grupurilor de stânga, care îi includea și pe comuniști. În cele din urmă, războiul a fost
câștigat de tabăra naționalistă, care a instaurat un nou regim de dictatură. Pe fondul
deteriorării relațiilor dintre Italia, pe de o parte și statele occidentale pe de alta, s-a încheiat
Axa Berlin – Roma (octombrie 1936), iar la 25 noiembrie 1936, Japonia și Germania au
inițiat Pactul Anti-Komintern, la care Italia a aderat la 6 noiembrie 1937. A luat ființă astfel
Axa Berlin-Roma-Tokyo.
În 1938 au avut loc două crize internaționale grave. La începutul l1-12 martie 1938,
Germania a anexat Austria, fapt interzis de Tratatul de la Versailles. Față de acest act de
agresiune, Marea Britanie și Franța au adoptat o politică de conciliere, care a atins apogeul la
Conferința de la München din 29-30 septembrie 1938. Aici, Mussolini, Hitler, Daladier și
Chamberlain au decis ca așa-numita „regiune sudetă” din Cehoslovacia să fie cedată
Germaniei, pe baza realităților etnice. Conferința de la München a însemnat totodată și
sfârșitul sistemului de securitate format din Centrul și Sud-Estul Europei.
După conferință, dezmembrarea Cehoslovaciei a continuat. Polonia a ocupat zona
Teșen, la 1 octombrie 1938. iar prin Primul Dictat de la Viena, din 2 noiembrie 1938,
Ungaria a ocupat regiunile de sud ale Slovaciei. Punctul final al dezmembrării Cehoslovaciei
a avut loc la 15 martie 1939, când Hitler a invadat cu trupe restul Cehoslovaciei, a creat
Protectoratul Boemiei și al Moraviei și a proclamat Slovacia ca stat independent garantat de
Germania. Prin acest nou act de agresiune, Hitler a încălcat Acordul de la München și a
depășit limitele principiului etnic, deschizând calea celui de-al Doilea Război Mondial.

15
 După lichidarea Cehoslovaciei, Hitler a creat o nouă criză, cea a orașului
Danzig(Gdańsk). Acesta fusese declarat oraș liber și administrat de Liga Națiunilor. Orașul
era port la Marea Baltică și se afla la capătul coridorului care asigura Poloniei accesul la
Marea Baltică și împărțea teritoriul german în două, Prusia Orientală neavând legături directe
cu teritoriul Germaniei. Polonia, în această dispută, a beneficiat de sprijinul democrațiilor
occidentale, care, la 31 martie 1939, i-au acordat garanții de securitate. La 13 aprilie 1939,
Marea Britanie și Franța au acordat garanții unilaterale de securitate Greciei și României, iar
în fața noilor pretenții ale lui Hitler. Marea Britanie și Franța au inițiat tratative cu Uniunea
Sovietică, pentru o acțiune comună împotriva lui Hitler, dar tratativele au eșuat, în august
1939. La rândul lui, Hitler dorea să elimine Polonia cu orice preț, iar pentru a evita lupta pe
două fronturi, s-a adresat Uniunii Sovietice, pentru încheierea unui tratat. Negocierile s-au
desfășurat rapid, astfel că, la 23/24 august 1939, s-a încheiat la Moscova, Tratatul de
neagresiune dintre Germania și Uniunea Sovietică semnat de cei doi miniștrii de externe,
Joachim von Ribbentrop și Molotov. El conținea și o clauză secretă ce împărțea centrul și
Sud-Estul Europei între sferele de influențe ale celor două Mari Puteri. În urmă cu două zile,
la 21 august 1939, la Berlin, fusese încheiat un tratat economic germano-sovietic. Asigurată
din acest punct de vedere, în zorii zilei de 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia,
declanșându-se cel de-al Doilea Război Mondial.

16