Secolul XX între democrație și totalitarism

Ideologii politice

1. Caracteristici generale ale regimurilor democratice din Europa

Statul de drept este strâ ns legat de democrație și de respectarea drepturilor omului. Problematica drepturilor
omului își are originea în Antichitate. Epoca luminilor a dezvoltat acest concept și au fost adoptate documente legate
de drepturile omului în timpul revoluțiilor burgheze:
-declarația de independență SUA – 4 iulie 1776
-declarația drepturilor Anglia – 1689
-declarația drepturilor omului și ale cetă țeanului Franța – 1789
Acestea promovau egalitatea cetă țenilor, dreptul la viață , dreptul la liberă exprimare. În secolul XX,
drepturile omului au fost reluate de ONU, care în 1948 a adoptat Declarația universală a drepturilor omului, iar în
1950 și de Consiliul Europei, care a adoptat Convenția europeană a drepturilor omului.
Practica democrației liberale implica existența regimurilor constituționale. Acestea au la bază regimuri
reprezentative și separarea puterilor în stat. Constituțiile prevă d alegerea de că tre cetă țeni prin vot universal a
reprezentanților din diverse trepte ale puterii. Aceștia votează legile și controlează activitatea guvernului prin
intermediul puterii legislative.
Separarea puterilor în stat este un principiu de bază al democrațiilor liberale. Statele democratice au creat
instituții proprii care veghează la respectarea Constituției și a legilor, precum Curtea Constituțională .
Libertatea de expresia a opiniei publice înseamnă libertatea de întrunire, libertatea presei, libertatea de
gâ ndire, exprimare. După 1918 votul universal s-a extins în cele mai multe state, în unele și femeilor.
Forme de guvernă mâ nt:
-monarhie
-republică
Sisteme politice:
-parlamentar
-semiprezidențial
-prezidențial
Încheierea Primului Ră zboi Mondial nu a însemnat sfâ rșitul crizelor. Statele s-au confruntat cu instabilitate
internă și mișcă ri sociale. În Rusia s-a instaurat un regim bolșevic (1917). În Berlin a avut loc revoluția sparkistă
(1918). În Ungaria s-a proclamat o Republică a Sfaturilor (1919). Demisia lui Lloyd George în Anglia (1922).
Ascensiunea partidelor populare, apoi naționaliste.
În SUA, republică federală , creșterea economică , încurajarea consumului au fost urmate de Marea Criză
Economică (1929-1933). Viața politică americană era dominată de două partide politice, republicani și democrați,
într-o republică prezidențială , unde președintele avea puteri extinse. SUA are un parlament bicameral, Congres,
format din Camera Reprezentanților și Senat. În 1920 a introdus dreptul de vot pentru femei.
Germania, declarată vinovată pentru începutul Primului Ră zboi Mondial, a fost obligată la plata reparațiilor
de ră zboi și dezarmare, a pierdut 13% din teritoriu, 12% din populație, 48% din minereurile de fier, 15% din
producția agricolă , 10% din industrie. S-a confruntat cu criză economică , inflație și nemulțumirea că francezii au
ocupat zona industrială Ruhr (1923).
În 1919 a avut loc o mișcare revoluționară marxistă , numită revoluția sparkistă , condusă de Rosa Luxemburg
și Karl Liebknecht, dar care a fost repede anihilată de noua putere. După Primul Ră zboi Mondial a funcționat
Constituția de la Weimar (1919), Germania fiind un stat democratic. Constituția crea o republică federală condusă de
un președinte ales prin vot universal și un cancelar (șef de guvern). În 1933 Hitler a devenit cancelar și a instaurat un
regim totalitar. După 1945, Germania s-a împă rțit în Republica Federală Germană (Bonn) și Republica Democrată
Germană (Berlin)-comunistă , Berlinul a fost împă rțit în Est și Vest. RFG a fost stat fondator al Uniunii Europene,
membru NATO. Cancelari importanți: Konrad Adenauer (1949-1963) și Helmuth Kohl (1982-1998). În 9 noiembrie
1989 a fost dă râ mat zidul Berlinului, iar pe 3 octombrie 1990 a avut loc reunificarea germană .
Franța, în perioada interbelică , a avut un regim democratic republican, caracterizat prin instabilitate politică .
După Al Doilea Ră zboi Mondial, noua constituție instituia un regim parlamentar clasic. Charles de Gaulle a devenit
președinte (1959-1969), a susținut necesitatea puterilor sporite ale președintelui. Reforma constituțională din 1962
a stabilit ca președintele să fie ales prin vot universal, direct și nu de că tre un colegiu electoral. Dezvoltarea
economică a Franței dar și instabilitatea politică și socială sunt specifice perioadei postbelice. Prevederile
constituționale au permis o coabitare la putere a unui președinte cu un guvern avâ nd orientă ri politice diferite.
În Marea Britanie s-a instituit în 1918 votul universal, inclusiv pentru femei, primul ministru, șeful
majorită ții parlamentare avâ nd puteri executive extinse, alegâ nd miniștri. După Primul Ră zboi Mondial, ală turi de
Liberali și Conservatori, se afirmă Partidul Laburist. În 1920 a câ știgat alegerile liberalul Lloyd George care a condus
un guvern de coaliție format din liberali și conservatori. În timpul celui de-al doilea Ră zboi Mondial s-a impus
personalitatea conservatorului Winston Churchill, prin ministru între 1940-1945 și 1951-1955, iar din 1979
Margaret Thatcher, prim ministru conservator, care a consolidat economic și prestigiul extern al ță rii.
După Al Doilea Ră zboi Mondial deși fusese aliate cu Uniunea Sovietică puterile occidentale au înțeles
pericolul comunist. SUA a inițiat în 1947 politica de containment (îngră dire) a expansiunii comunismului spre
Europa Occidentală . Această politică a fost construită de diplomatul americat George F. Kennan și aplicată de Harry
Truman. Astfel americanii au lansat planul Marshall, de ajutorare economică a statelor care au participat la ră zboi.
De acest ajutor nu au beneficiat statele din Europa de Est din cauza opoziției Uniunii Sovietice. O altă mă sură a fost
crearea pe 4 aprilie 1949 a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).
Divizarea Europei, fenomen fă ră precedent în istoria continentului, s-a manifestat prin masiva militarozare a
granițelor de Vest ale Germaniei comuniste, Cehoslovaciei, Ungariei. Churchill în 1946 afirma că asupra Europei a
că zut o cortină de fier care separă Vestul de Est. Pe 13 august 1961 a fost ridicat Zidul Berlinului. În ajunul ridică rii
„zidului rușinii” pâ nă la 12.500 de cetă țeni est germani treceau să ptă mâ nal granița în Berlinul de Vest.
2. Caracteristicile regimurilor totalitare
Originile totalitarismului pot fi că utate în vechile guvernă ri de tip autoritar și în limitarea libertă șilor în timpul
Primului Ră zboi Mondial. Au apă rut organizații politice fasciste mai întâ i în ță rile învinse: Germania (1919), Ungaria
(Partidul Apă ră rii Rasei) și Bulgaria (1923) sau cele învingă toare, dar nemulțumite, ca Italia (1919). Partide cu
caracter fascist au apă rut și în Româ nia (1927 – Legiunea Arhanghelul Mihail), Spania (Francisco Franco), Portugalia,
Belgia, Marea Britanie, Franța. În unele state partidele extremiste au ajung la putere în perioada interbelică , altele au
fost aduse la putere la începutul celui de-al Doilea Ră zboi Mondial, cu ajutorul direct al Germaniei. Au fost mișcă ri
antiliberale afișâ nd un naționalism agresiv. Unele dintre ele – NSDAP în Germania, Partidul Apă ră rii Rasei în Ungaria,
LAM în Româ nia – au fost antisemite. Aceste partide aveau și o componentă paramilitară , violențele și asasinatele
politice au fost practicate de toate mișcă rile fasciste.
Regimurile totalitare sunt opuse celor democratice și au o serie de tră să turi comune: existența unui partid unic și
a unui dictator în fruntea statului, încă lcarea drepturile omului, lichidarea orică rei forme de opoziție, supravegherea
populației de că tre poliția politică , cenzura presei etc. Partidele totalitare au practicat cultul personalită ții
conducă torului, liderului suprem (Mussolini, Stalin, Hitler, Mao Zedong etc.). Atâ t regimurile fasciste, câ t și cele
comuniste au creat și perfecționat mijloace de represiune, poliția secretă : CEKA, NKVD sau KGB în URSS, Gestapo în
Germania, Securitatea în Româ nia. Este admisă o singură ideologie, marxist-leninismul, în cazul regimului comunist
și naționalismul agresiv sau rasismul în cazul fascismului. Sloganul „un popor, un stat, un conducă tor” aparține
Germaniei naziste, dar este valabil pentru toate statele totalitare. Totalitarismul a creat un vast spațiu
concentraționar, format din închisori și lagă re.
Atitudinea statelor democratice față de totalitarism a fluctuat în timp. După instaurarea comunismului în Rusia, o
serie de state precum Anglia, Franța, SUA, Japonia, au intervenit direct împotriva acestuia, trimițâ nd trupe în Rusia
sau indirect prin susținerea opoziției militare din această țară . Justificarea acestor acțiuni era legată de un export al
revoluției – promovat de Troțki, demonstrat de atacul asupra Poloniei de Revoluția Sparkistă de la Berlin sau de
organizarea unei Republici a Sfaturilor în Ungaria. Această atitudine a fost justificată și de diferențele ideologice. În
condițiile în care regimurile totalitare au afișat o atitudine anticomunistă , statele occidentale Franța și Marea
Britanie au încercat să ajungă la o înțelegere cu Germania.
3. Ideologia fascistă și practicile politice ale regimului
În Italia, nici vechiul partid liberal, nici socialiștii, nici partidul popular nou înființat, nu reușise să obțină
majoritatea. Mișcarea fascistă a apă rut în Italia după primul ră zboi mondial pe fondul unei nemulțumiri generale
determinate de criza generată de ră zboi și de statutul Italiei, care deși s-a aflat printre învingă tori n-a obținut ceea ce
își propusese. Fascismul a fost susținut de populația debusolată de ră zboi și să ră cie, dar și de industriași care, după
adoptarea programului Partidului Fascist în 1921, vedeau în noua forță politică o contrapondere la comunismul în
ascensiune.
Fascismul a ajuns la putere, prin presiune, în urma organiză rii Marșului asupra Romei. Regele Victor Emanuel al
III-lea l-a numit pe Benito Mussolini, șeful Partidului Fascist, care își ia numele Il Duce, prim ministru la 29 octombrie
1922. Printr-o lege specială dată de Parlament, în noiembrie 1922, a obținut puteri sporite. Camera Deputaților
avâ nd o majoritate fascistă , îi acordă la 6 aprilie 1924 toată puterea. În 1925 s-au înființat tribunalele speciale care-i
judeca pe antifasciști. S-a adoptat o lege prin care Mussolini obținea puterea de a emite legi și numi miniștri fă ră
ratificarea Parlamentului (decembrie 1925).
Ideologia fascistă a îmbră cat o formă corporatistă , corporațiile fiind organizații profesionale care aveau drept
scop, în concepția regimului, să realizeze armonia socială . Corporațiile urmau să înlocuiască Parlamentul, creâ ndu-se
Adunarea Delegațiilor Corporațiilor. Legea corporațiilor a fost adoptată în anul 1926.
Au fost interzise toate formațiunile nefasciste (partide, sindicate). Partidul Național Fascist, partid unic, era
susținut de poliția secretă , OVRA și de organizațiile paramilitare, Că mă șile negre și Ballila. Copii și tinerii fă ceau
parte din Ballila și Avangardisti, iar populația majoritară din Dopolavoro.
 Fascismul a pus accentul pe naționalism și pe promisiunea de a reda onoarea națională . Fasciștii considerau că
statul – națiune are viața sa proprie diferită de cea a membrilor care-l compuneau.
4. Național socialismul german – ideologie și practici politice
Germania a fost învinsă în Primul Ră zboi Mondial. Condițiile impuse prin Tratatul de pace de la Versailles au fost
considerate umilitoare. Germanii apreciau că acest tratat a fost un dictat.
Ideologia național-socialistă germană expusă de Hitler în lucrarea Mein Kampf (1925) era ultranaționalistă ,
rasistă , antisemită . Se susținea că germanii fac parte dintr-o rasă superioară , ariană , purtă toare a progresului. Se
aprecia că societatea umană se conduce după legile naturii unde cel mai puternic supraviețuiește, deci, este dreptul
rasei superioare să se impună în fața celor inferioare (slavi, negri) sau parazite (evreii, romii). Se susținea că prin
condițiile impuse în urma tratatului de la Versailles nu se permitea afirmarea națiunii germane, de aceea era
necesară crearea „spațiului vital”=lebensraum printr-o politică expansionistă și întemeierea unui imperiu (Reich). În
concepția lui Hitler sistemul democrației parlamentare și conducă torii Republicii de la Weimar erau vinovați de
situația economică și socială dificilă din Germania. Soluția era dictatura unui singur partid, condus de un lider
providențial, care să supună națiunea în numele binelui general. Îi considera pe evrei vinovați de situația Germaniei
susținâ nd eliminarea acestora prin exterminare.
Prin propagandă , care a profitat de situația dificilă a Germaniei în timpul Marii Crize Economice (1929-1933),
NSDAP a câ știgat alegerile pentru Parlament (Reichstag) în noiembrie 1932. Instalat cancelar în ianuarie 1933 de
că tre președintele von Hindenburg, Hitler a obținut puteri extinse în martie 1933. După moartea lui Hindenburg în
1934, a preluat și atribuțiile acestuia devenit Fü hrer (conducă tor). Acest fapt a însemnat dispariția Republicii de la
Weimar și instaurarea dictaturii naziste.
Au fost desființate partidele politice, toți germanii fiind înregistrați în NSDAP sau în organizații controlate de
acesta: Frontul Muncii care a înlocuit sindicatele sau Hitlerjü gend (Tineritul hitlerist). S-a intensificat propaganda
prin presă , care era cenzurată , radio, cinematografe etc. Orice activitate era supravegheată de Gestapo, poliția
secretă . Au fost eliminați adversarii din propriul partid în noaptea cuțitelor lungi (1934). Evreii și-au pierdut slujbele
și dreptul de a practica anumite meserii (medic, avocat). Biserica a fost persecutată datorită valorilor promovate de
creștinism care erau contrare valorilor nazismului.
Antisemitismul a fost o politică de stat. Evreilor li s-au aplicat Legile de la Nürenberg (1935) prin care li s-a retras
cetă țenia germană , au fost interzise că să toriile între germani și evrei, li s-a interzis să practice unele meserii și au fost
obligați să își pă ră sească domiciliul pentru a locui în ghetouri, iar în timpul ră zboiului au fost mutați în lagă re de
concentrare sau exterminare, unde din 1942 a început să fie aplicată soluția finală. În 1938 a avut loc evenimentul
numit Noaptea de cristal, câ nd mii de evrei au fost ucis și magazinele lor au fost distruse. Holocaustul sau SHOAH a
dus la lichidarea pâ nă în 1945 a peste 6 milioane de evrei din Germania, dar și din ță rile ocupate, în lagă rele de
exterminare precum Auschwitz, Treblina sau Majdanek.
5. Comunismul – ideologii și practici politice
Originea ideologiei comuniste se gă sește în operele lui Karl Marx și în primul râ nd în Manifestul Partidului
Comunist (1848) care dezvoltă teoria contradicției fundamentale ale capitalismului, determinată de exploatarea
muncitorilor de că tre capitaliști. Contradicțiile determinate de exploatare pot fi înlă turate, în viziunea lui Marx, prin
preluarea puterii pe cale revoluționară și instaurarea dictaturii proletariatului. Marx considera că revoluția
comunistră poate să izbucnească mai întâ i în statele dezvoltate, unde muncitorii, numiți de el proletariat, erau
numeroși și aveau o înaltă conștiință de clasă . Lenin, ideolog și revoluționar al bolșevicilor (comuniștilor) ruși, a
ară tat în lucrarea Statul și revoluția că revoluția comunistă poate să izbucnească și în state mai puțin dezvoltate dar
în care contradicțiile sunt foarte puternice, există o conjunctură favorabilă și un partid format din revoluționari de
profesir. Era, evident, vorba de Rusia.
Obiectivul urmă rit, în concepția ideologilor comuniști, era edificarea societă ții socialiste ca primă etapă a
comunismului, care permite omului să -și afirme personalitate. Noua societate comunistă se identifica prin
desființarea proprietă ții private și crearea proprietă ții de stat, numită de propagandă proprietatea comunistă sau a
întregului popor, instaurarea dictaturii proletariatului pentru lichidarea claselor exploatatoare și înfrâ ngerea
rezistenței împotriva noului regim. Deși comunismul a proclamat egalitatea deplină dintre cetă țeni el a creat o
categorie privilegiată , nomenclatura, a că rei nivel de viață era mult superior celorlalți cetă țeni.
La baza ideologiei comuniste a stat marxism-leninismul. Organizarea politică a URSS, primul stat comunist, a
servit ca model. Dictatura comunistă s-a realizat prin intermediul partidului. Punctul cheie al regimului comunist era
propaganda și teroarea, bazate pe un puternic aparat represiv în fruntea că ruia se situa poliția politică .
În perioada interbelică s-au creat mai multe partide comuniste, însă numai în Uniunea Sovietică și Mongolia
(1924) au ajuns la putere. În luna februarie 1917, pe fondul să ră ciei generalizate și a înfrâ ngerilor de pe front, a
izbucnit în Rusia revoluția condusă de Partidul Constituțional Democrat (al burgheziei liberale) și de menșevici
(membrii Partidului Social Democrat). La 16 februarie/1 martie 1917 puterea a fost preluată de un guvern
provizoriu, iar țarul Rusiei, Nicolae al II-lea a abdicat a doua zi. În urma loviturii de stat de la 25 octombrie/7
noiembrie 1917 de la Petrograd, puterea a fost preluată de bolșevicii conduși de Lenin. Denumită revoluția din
octombrie aceasta a fost actul de naștele al statului sovietic.
Între 1918-1921 s-a desfă șurat ră zboiul civil între roșii (bolșevicii) și albii (cei care ră mă seseră adepți ai
vechiului regim). Unele state occidentale au intervenit direct sau indirect în sprijinul vechiului regim.
În Rusia, devenită Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, în 1922, stat creat din Rusia Sovietică , Ucraina,
Belarus, Transcaucazia, toate domeniile de activitate au fost organizate potrivit concepției lui Lenin, expusă în
„Tezele din aprilie” (1917). În stat s-a instaurat teroarea. Au fost interzise partidele politice, singurul autorizat să
funcționeze fiind cel comunist (bolșevic), numit mai tâ rziu Partidul Comunist la Uniunii Sovietice (P.C.U.S.), a fost
creată poliția politică C.E.K.A., devenită mai tâ rziu N.K.V.D., apoi K.G.B. Au fost naționalizate întreprinderile,
proprietatea privată fiind înlocuită de cea de stat.
În 1919 s-a creat Internaționala comunistă , o organizație internațională a partidelor comuniste coordonată de
Moscova. Ea a promovat politica URSS, partidele comuniste din diferite state europene avâ nd rolul de instrumente de
subversiune politică și sabotaj.
Totalitarismul comunist s-a instaurat în timpul lui I.V. Stalin (1924-1953). Ajuns la putere după moartea lui
Lenin. Acesta a impus economia comunistă centralizată (planurile cincinale). Începâ nd din 1929 s-a trecut la
colectivizare, creâ ndu-se colhozuri (gospodă rii colective) și sovhozuri (gospodă rii de stat). Milioane de ță rani au
devenit victime deoarece s-au opus colectiviză rii. A promovat industrializarea forțată , care pe termen scurt a obținut
succese determinâ nd dezvoltarea unor ramuri industriale precum energetică , metalurgică , construcții de mașini.
Opozanții au fost lichidați sau judecați și trimiși în lagă re de muncă forțată (Gulag) unde au murit milioane de
oameni. În 1939 au început procesele politice. Marii Terori din perioada 1936-1939 i-au că zut victime oameni din
râ ndul tuturor categoriilor sociale, inclusiv din râ ndul armatei. În același timp, cultul personalită ții a atins cote
inimaginabile. Presa a fost cenzurată , iar întreaga producție culturală a fost pusă în mâ na partidului. După moartea
lui Stalin, urmașul acestuia Nikita Hrușciov a dezvă luit în 1956 unele dintre crimele lui Stalin.
Sfâ rșitul celui de-al Doilea Ră zboi Mondial n-a tranșat competiția dintre democrație și totalitarism deoarece la
sfâ rșitul ră zboiului s-a realizat compromisul cu URSS, iar în statele din ră să ritul Europei s-au instaurat regimuri
comuniste. Occidentul s-a dezvoltat în continuare pe principii democratice și pluraliste. S-au dezvoltat, de asemenea,
partidele social-democrate, socialiste, comuniste, ecologice. Au existat și excese precum doctrina McCarthy de
cercetare a activită ții antiamericane, dar în general democrația a fost respectat. Ră zboiul cald a fost înlocuit de unul
rece. Lumea s-a scindat pe criterii social-politice, dar și militar: în jurul SUA s-a creat NATO (1949), în jurul URSS s-a
creat Pactul de la Varșovia (1955). Granițele de vest ale Germania, Cehoslovaciei și Ungariei au fost puternic
militarizate.
Regimuri comuniste s-a instaurat între 1944-1948 în Româ nia, Polonia, Germania de Est, Ungaria, Iugoslavia,
Bulgaria, Albania. În Asia, comuniștii au preluat puterea în China, Coreea de Nord, Vietnam, iar în America Latină în
Cuba. Regimurile comuniste instaurate după Al Doilea Ră zboi Mondial au aplicat modelul sovietic. Totuși, întâ lnim și
elemente specifice: o mai mare libertate economică în Iugoslavia, pă strarea proprietă ții asupra pă mâ ntului în
Polonia, naționalismul și interzicerea vieții religioase în Albania.
Puternice mișcă ri anticomuniste au avut loc în Berlin în 1953, Polonia (1956), Ungaria (1956). Mișcarea din
Ungaria a fost înfrâ ntă de trupele Tratatului de la Varșovia. În Româ nia mișcarea anticomunistă s-a manifestat prin
rezistanța din munții Carpați, care a fost lichidată în 1961. În 1968 în Cehoslovacia a avut loc o mișcare de reformare
a regimului, dar a fost înă bușită de Tratatul de la Varșovia.
Între ani 1970-1989 s-a evidențiat falimentul economic al regimului comunist în comparație cu prosperitatea
Occidentului. Acest fapt, ca și lipsa libertă ților, au compromis regimurile și a determinat apariția unor mișcă ri de
dizidență în Polonia (Adam Michnik și Bronislaw Geremek) și Cehoslovacia (Vaclav Havel).
Aventura sovietică din Afganistan din 1979-1988 nu a reușit să înfrâ ngă rezistența mujahedinilor, sprijiniți de
SUA, sau rezistența polonezilor care au format Solidaritatea, condusă de Lech Walesa în 1980. După 1985, în urma
venirii la puterii a lui Mihail Gorbaciov în URSS, s-a încercat aplicarea de reforme: perestoika (reconstrucție) și
glasnost (transparență ). Încercă rile de reformă ale lui Gorbaciov nu au dat rezultate. În Polonia și Ungaria tranziția
că tre o societate bazată pe pluralism s-a realizat în 1989 prin negocieri, în Germania de Est și Cehoslovacia prin mari
manifestații, iar în Româ nia prin forță . URSS s-a desființat oficial în decembrie 1991, iar Gorbaciov a demisionat din
funcțiile pe care le deținea.
6. Ideologii și practici politice în România
Evoluția politică a Româ nieii se aseamă nă cu cea a Europei. În Româ nia, unificată în 1918, democrația s-a
consolidat prin introducerea votului universal, reforma agrară , dar și implementarea noii Constituții (1923). În 1918
s-a introdus votul universal pentru bă rbați de 21 de ani, ceea ce a determinat creșterea numă rului partidelor
parlamentare și a celor care aveau acces la viața politică . De asemenea, s-au diversificat mijloacele de informare:
existau 16 periodice în 1918, iar în 1935 s-a ajuns la 2351 de periodice/ziare.
Liberalismul a fost promovat de PNL, care reprezenta interesele burgheziei industriale și financiare precum și
ale unor meseriași și intelectuali. La conducerea PNL s-au succedat Ion I.C. Bră tianu (1909-1927), Vintilă Bră tianu
(1927-1930), I.G.Duca (1930-1933), Constantin I.C (Dinu) Bră tianu (1934-1937). Organul central de presă a fost
Viitorul, iar principalii teoreticieni erau Ș tefan Zeletin, Vintilă Bră tianu, Mihail Manoilescu, Victor Slă vescu.
După 1918 asistă m la o adaptare a liberalismului la noile realită ți dezvoltâ ndu-se sub forma neoliberalismului.
Au susținut politica prin noi înșine militâ nd pentru dezvoltarea industrială prin efort propriu respectâ ndu-se
echilibrul social. Viitorul era în industrializare și urbanizare. El a vă zut legă tura dintre industrializare, modernizare
și consolidarea independenței politice. Reprezentanții neoliberalismului au dezvoltat teoria privind protecționismul,
concretizată prin politica prin noi înșine prin care se urmă rea valorificarea resurselor ță rii prin forțe proprii. Această
politică nu trebuie înțeleasă ca pe una exclusivistă , de înlă turare a capitalului stră in, ci ca o colaborare cu aceasta în
condiții mai avantajoase ca pâ nă atunci. Referindu-se la regimul democratic, Ș tefan Zeletin aprecia referindu-se la
Constituția din 1923 că reprezintă actul de naștere a liberalismului româ nesc.
PNL a fost cea mai reprezentativă forță politică a perioadei interbelice. S-a aflat la guvernare între anii 1914-
1919 și apoi 1922-1926, 1927-1928, 1933-1937, primele fiind conduse de Ion I.C. Bră tianu (Ionel) și ultimul de
Gheorghe Tă tă rescu.
Realiză ri ale PNL: constituția din 1923, Legea de unificare a învă ță mâ ntului (1924), Legea minelor (1924), Legea
energiei (1924), Legea privind comercializarea întreprinderilor de stat (1924), Legea de organizarea administrativă
(1925), Legea judecă torească (1925), legea pentru organizarea și exploatarea că ilor ferate (1925), Legea electorală
(1926).
Țărănismul era susținut de Partidul Ț ă ră nesc, înființat în 1918, reprezenta interesele lumii satului și avea ca
fruntași pe Ion Mihalache, Constantin Stere, Virgil Madgearu, Gh. Zane. A fost a doua ideologie cu impact deosebit în
perioada interbelică . Ț ă ră nismul punea accentul pe dezvoltarea agriculturii, organizarea ță ră nimii în cooperative,
ridicarea nivelului cultural al satelor. Se deosebea de ideologia liberală susținâ nd că Româ nia evolua spre o cale
necapitalistă . Se susținea necesitatea creșterii rolului statului dar nu s-au opus politicii protecționiste a liberalilor.
Ț ă ră niștii au susținut doctrina „porțile deschise” bazată pe pă trunderea neîngră dită a capitalului stră in. Ei n-au negat
necesitatea dezvoltă rii industriale însă au pus accentul pe acele ramuri care valorificau produsele agricole și
bogă țiile subsolului.
Pe plan politic C. Stere în 1920 aprecia că statul nu poate fi decâ t unul ță ră nesc. La început (1919-1924) ță ră niștii
au susținut lupta de clasă , apoi apă rarea de clasă . La 10 octombrie 1926 PȚ s-a unit cu PNR și s-a format PNȚ condus
de Iuliu Maniu. Pe plan ideologic noul partid a renunțat la lupta de clasă și a militat pentru democrația parlamentară .
În urma unei campanii agresive împotriva guvernului liberal culminâ nd cu Marea Adunare de la Alba Iulia (6 mai
1928) au fost chemați la guvernare în 1928 și au obținut cea mai categorică victorie electorală (77,76%). Guvernă rile
ță ră niste (1928-1931 și 1932-1933) au condis cu criza economică care le-a erodat popularitatea.
Cele două partide au fost concurate, în perioada interbelică , de alte forțe politice, mai ales de Partidul Poporului
înființat în 1918, al că rui conducă tor era Alexandru Averescu, erou din Primul Ră zboi Mondial, care se bucură de o
mare popularitate. S-a aflat la guvernare între 1920-1921 și 1926-1927.
O ideologie nouă , de stâ nga, socialistă, a fost promovată de Ș erban Voinea care sublinia că dezvoltarea
capitalistă va crea condiții de trecere pe cale pașnică la societatea socialistă condusă de muncitori industriali. A fost
susținută de Partidul Social Democrat. O dată cu formarea PCR o parte a socialiștilor a înființat Federația Partidelor
Socialiste din Româ nia. În 1927, Constantin Titel Petrescu împreună cu alți socialiști a înființat un nou PSD. A
susținut, spre deosebire de comuniști, adoptarea reformelor în cadrul sistemului democratic.
Perioada interbelică a fost caracterizată prin instabilitate guvernamentală : regele a dizolvat parlamentul de 8 ori
înainte de alegeri, s-au perindat la conducere 30 de guverne și au avut loc 10 alegeri generale. Legea electorală din
1926 introducea prima electorală și pragul electoral de 2%. Partidul care câ știga 40% din voturi primea 50% din
numă rul mandatelor.
Extremismul de dreapta a apă rut ca urmare a evenimentelor din Italia și ca reacție la comunism. El a fos
reprezentat de Liga Apă ră rii Național Creștine, înființată în 1923 de A.C.Cuza și Legiunea Arhanghelul Mihail, creată
în 1927 sub conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu, proclamat că pitan după modelul lui Hitler. A fost creată o secție
politică în 1930, Garda de Fier. LANC nu a avut mare aderență la public și a fuzionat cu Partidul Național Agrar în
1935, formâ ndu-se Partidul Național Creștin, condus de Octavian Goga.
Doctrina legionară se considera, înainte de toate creștină , element menit să arate orientarea ei antisemită .
Legionarii considerau că situația dificilă a ță rii este din cauzată de democrația parlamentară , partidele politice și
oamenii politici acuzați de materialism și lipsă de credință în Dumnezeu. Ei au lansat teoria purifică rii prin moarte,
exacerbâ nd misticismul, promovâ nd ura, intoleranța și apologia morții. În viziunea lor democrația parlamentară era
condamnată la pieire, fiind vinovată de scindarea națiunii, de slă birea autorită ții statului, de să ră cirea populației, de
acapararea avuției ță rii de politicieni și evrei și de subordonarea Româ niei finanțelor internaționale dominate de
evrei. Au susținut teoria elitelor, iar pe plan internațional erau pentru orientarea politicii externe spre Germania
nazistă . Propuneau soluții radicale precum stingerea datoriilor la bă nci și că mă tari, stâ rpirea hoției etc.
Garda de Fier a fist interzisă de guvernul liberal, iar aceasta a recusc la asasinarea primului ministru liberal
I.G.Duca (29 decembrie 1933). Peste un an a apă rut sub numele Partidul Totul pentru Ț ară . La alegerile din 1937,
legionarii s-au situat pe locul al treilea obținâ nd 15,58% din voturi. Mișcarea Legionară avea un caracter
antidemocratic, xenofob și antisemit. A fost adusă la putere în septembrie 1940. A instaurat un regim totalitar, statul
fiind proclamat național-legionar. A înființat poliția legionară că reia i-au că zut victimă numeroase personalită ți
politice și de cultură precum Armand Că linesc (1939), Virgil Madgearu și Nicolae Iorga (1940). La 21-23 ianuarie
1941 legionarii au declanșat o rebeliune pentru a prelua puterea. Au fost înfrâ nți de Antonescu care a instaurat o
dictatură militară .
La extrema stângă s-a aflat Partidul Comunist Româ n care a luat ființă în 1921, sub influența evenimentelor din
Rusia Sovietică . Reprezentanții să i, între care primul conducă tor Gheorghe Cristescu, susțineau instaurarea prin
revoluție a dictaturii proletariatului și a proprietă ții de stat. A fost secție a Internaționalei Comuniste. În anul 1923,
comuniștii au preluat teza cominternistă privind dreptul popoarelor la autodeterminare, mergâ nd pâ nă la
despă rțirea de stat. Considerau Româ nia un stat multinațional creație a „imperialismului european” care trebuia
dezmembrată . Din cauza ideilor antidemocratice promovate și fiindcă milita pentru dezmembrarea Româ niei Mari,
PCR a fost desființat în 1924. După scoaterea în afara legii a funcționat în ilegalitate avâ nd sub 1000 de membri.
Monarhia a reprezentat în perioada interbelică centrul sistemului democratic. Ea a funcționat pe baza
constituției din 1923, rege fiind Ferdinand I (1914-1927). La 15 octombrie 1922, regele Ferdinand și regina Maria s-
au încoronat la Alba Iulia, adă ugâ nd la Coroană însemnele Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei. Pe 12 decembrie
1925, principele Carol a renunțat la prerogativele de moștenitor al tronului. Consiliul de coroană de la Sinaia din 31
decembrie 1925 a acceptat hotă râ rea lui Carol, ca urmare moștenitor al tronului a fost declarat fiul lui Carol, Mihai.
La moartea lui Ferdinand a fost proclamat rege Mihai I care a condus pâ nă în 1930 prin intermediul regenței
deoarece era minor. Regența era alcă tuită din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan,
președintele Curții de Justiție și Casație. A fost o perioadă de criză în care partidele din opoziție și mai ales ță ră niștii
au susținut restaurația carlistă.
În 1930 Carol s-a întors în țară fiind proclamat rege, la 8 iunie, cu numele de Carol al II-lea (1930-1940). A
manifestat preocupare pentru modernizarea societă ții și pentru înzestrarea armatei. A urmă rit să se implice mai
activ în viața politică . În anii 1930-1934 a urmă rit să impună un guvern de uniune națională care să fie subordonat
partidelor și care să execute ordinele sale. Treptat s-a înconjurat de o camarilă care a devenit un nou centru de
putere. În 1934-1937 a influențat guvernul condus de Gheorghe Tă tă rescu și a pregă tit terenul pentru a instaura un
regim autoritar. A acționat, de asemenea, în direcția slă birii partidelor politice. În 1938 s-a instaurat monarhia
autoritară . Unii oameni politici, precum Armand Că linescu, fruntaș ță ră nist, vedeau în întă rirea puterii regelui calea
spre a bara ascensiunea legionarilor și a apă ra granițele ță rii. Regele Carol al II-lea a instaurat un nou regim în 1938
legitimat prin noua Constituție în care regele avea puteri extinse. Au fost desființate o serie de libertă ți, s-a creat
partidul unic, Frontul Renașterii Naționale, s-a elaborat o nouă lege electorală (dreptul de vot pentru femei și bă rbați
de peste 30 de ani, știutori de carte, care aveau o îndeletnicire în agricultură sau muncă manuală , comerț și industrie
sau ocupații intelectuale, senatorii erau de drept, numiți de rege, sau aleși prin vot). Carol al II-lea a pă ră sit Româ nia
după pierderile teritoriale din 1940 și a revenit Mihai I (1940-1947).