Secolul XX – între democraţie şi totalitarism.

Ideologii şi practici politice în România şi în

Europa
I. DEMOCRAȚIA LIBERALĂ până la AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
a.Trăsături. Democrația reprezintă forma de organizare politica și social-economică bazată
pe statul de drept, pe respectarea drepturilor omului, pe votul universal. Dacă în secolul XVIII
s-au afirmat drepturile civile (libertatea cuvantului, libertatea credinței), iar în secolul XIX, drepturile
politice (dreptul la vot), secolul XX reprezintă perioada în care democrația și respectarea drepturilor
omului s-au impus în cea mai mare parte a lumii, fiind afirmate și drepturile sociale, precum dreptul
la ocrotirea sănătății, la ocrotirea socială, protecția familială etc.
Începând cu Epoca Luminilor (secolul al XVIII-lea) s-a afirmat teoria drepturilor omului
iar documentele de referință care le exprimă cel mai bine sunt:
1. Declarația de Independență a SUA (4 iulie 1776)
2. Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului (26 august 1789)
3. Declarația Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948) adoptată de
Adunarea Generală a ONU- spre exemplu, art 18 al Declarației stipulează „orice om are
dreptul și libertatea gândirii, de conștiință, religie”, art. 21 „voința poporului trebuie să
constituie baza puterii în stat”, voința exprimată prin alegeri libere pe baza votului
universal, iar art 25 pune accentul pe drepturile sociale: „orice om are dreptul la un nivel
de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și familiei sale, cuprizând
hrana...îngrijirea medicală...dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală...etc”.
4. Convenția Europeană a Drepturilor Omului adoptată de Consiliul Europei pe data de 4
noiembrie 1950
După cum scriau Serge Berstein și Pierre Milza în ”Istoria Lumii în Secolul XX”, volumul
I, regimul democrației liberale este în primul rând un regim democratic bazat pe participarea directă
și indirectă a cetățenilor la viața politică, iar exercitarea dreptului la vot (votul universal) este cea
mai importantă expresie a democrației. Dar această democrație este și liberală pentru că are ca scop
afirmarea și protejarea libertăților politice (libertatea presei, libertatea opiniilor, întrunirilor),
apărarea libertăților individuale, dar și a libertății economice concentrate în jurul liberei inițiative
și a proprietății private, sau a libertății sociale.
Practica democrației liberale implică existența regimurilor constituționale. Contractul social
dintre popor și putere era înscris în constituții. Aceste constituții au fost fondate pe regimuri
reprezentative și pe separația puterilor. Toate regimurile de democrație liberală considerau că
națiunile erau sursa suveranității. Pentru a pune în aplicare acest principiu, constituțiile au
prevăzut alegerea de către cetățeni prin sufragiu unversal a deputaților reuniți în adunări care votează
legile, bugetul etc, precum Adunarea Națională în Franța sau Camera Comunelor în Marea Britanie.
b. Cele mai importante trăsături ale democrației liberale sunt :
-suveranitatea poporului și manifestarea acestei puteri prin dreptul cetatenilor la vot (votul
universal)
-separarea puterilor în stat ; guvernarea reprezentativă ; controlul reciproc al puterilor în
stat
-pluralismul politic (pluripartidism, adică existența mai multor partide politice): partidele
politice structurează opinia publică; reflectând multiplele tendințe ale opiniei publice, partidele
politice se înfruntă periodic în alegeri pentru cucerirea puterii
-respectarea drepturilor și libertăților cetățenești
-puterea este legitimată prin intermediul alegerilor libere, care permit schimbarea
conducerii statului
c. Situaţia statelor democratice în perioada interbelică
La sfârșitul primului razboi mondial, marele om politic liberal Giovanni Giolitti afirma ca
democrația a «trecut ultima și cea mai grea probă». Înființarea Ligii Națiunilor (1919),
organizație din care făceau parte cele mai multe state ale lumii, permitea statelor democratice
occidentale să organizeze mult mai eficient securitatea colectivă și implicit să apere pacea în lume.
De altfel, în 1919, 28 de state din Europa aveau un regim democratic.

1
 Într-adevăr, după marele război, în majoritatea statelor europene s-a introdus votul universal
(în cele mai multe doar pentru bărbati), au fost implementate reforme agrare și au fost adoptate
constitutii. De precizat că vârsta minimă de vot era de 21 de ani în cele mai multe state democratice
(Franța, Anglia, Suedia, România, Grecia, Polonia), dar erau și alte limite de vârstă: 23 de ani în
Olanda, 24 de ani în Austria, ori 25 de ani, ca în Belgia, Norvegia și Germania.
Formele de guvernământ din Europa erau republica parlamentară (în fruntea statului se
afla un președinte) și monarhia constituțională. De subliniat că înainte de 1914 existau doar 4
republici în Europa, dar numărul statelor care au adoptat regimuri republicane a crescut ca urmare a
conflagrației mondial. De reținut aici drept cauză prăbușirea Imperiilor rus, german, austro-ungar și
otoman. Cu toate aceste, în perioada interbelică, numărul statelor cu monarhia drept forma de
organizare era mai mare față de al acelora cu regim republican.
Democrația s-a consolidat mai cu seama în statele nordice, precum Danemarca si Suedia și în
cele din vestul Europei. Cele mai importante state democratice au acordat drept de vot și femeilor: în
anul 1918 a fost introdus în Anglia, în 1920 în SUA, (Norvegia și Finlanda acordase drept de
vot femeilor înainte chiar de 1914), în Franța fiind însă introdus abia în 1945. Atât Anglia și
Franța au cunoscut dificutăți economice și probleme sociale în anii de după primul război mondial,
dar după 1921 s-a revenit la o perioadă de creștere economic, care a ținut până în anul 1928. Dintre
statele apărute ca urmare a dezmembrării Imperiilor Austro-Ungar și Rus, Polonia, Iugoslavia,
Austria au cunoscut regimuri autoritare sau dictatoriale. Cehoslovacia a cunoscut în schimb un
regim democratic până în momentul dezmembrării sale de statele revizioniste, în frunte cu
Germania nazistă.
Franța: Viața politică în cele două state a fost destul de tumultoasă. Agitația politică se
observă mai ales în Franța celei de a 3-a Republică. Blocul Naţional, coaliție de dreaptă condusă
de George Clemenceau a câștigat alegerile din noiembrie 1919 și a ajuns la putere la începutul anilor
20, încercând sa depăşească dificultăţile generate de tranziţia de la o economie de război la una pe
timp de pace şi să tempereze din nemulţumirile sociale. O altă coaliție de dreapta, Uniunea
Națională, a cuprins forțe politice eterogene, de la dreapta moderată la stânga moderată, scopul
politic principal fiind blocarea accesului la putere al extremelor politice care începuseră să-și facă
simțită prezența imediat după încheierea războiului. Totuși, instabilitatea guvernamentală a
caracterizat această perioadă iar efectele Marii Crize Economice din anii 1929-1933 au favorizat
ascensiunea partidelor de stânga, iar alegerele din 1936 au fost câștigate de Frontul Popular (coaliție
a socialiștilor, comuniștilor și radicalilor) condus de Leon Blum, liderul Partidului Socialist, care a
devenit prim-ministru (1936-1937).
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord: În Anglia, principalele partide erau
Partidul Conservator, Partidul Liberal și Partidul Laburist. În Regatul al Marii Britanii, femeile au
obținut drepturi politice (1918/1928) și datorită unor activiste remarcabile precum Millicent Fawcett.
Alegerile din 1920 au adus la guvernare in Anglia o coalitie de dreapta a conservatorilor și liberalilor
condusa de Lloyd George, care își da demisia din fruntea guvernului britanic în 1922. Cel mai
însemnat număr de voturi la alegerile din perioada interbelică le-a aobținut Partidul Conservator, pe
locul doi fiind Partidul Laburist, în timp ce Partidul Liberal a continuat să decadă. În 1926, prim-
ministru a ajuns laburistul Ramsay MacDonald, laburiștii având sprijinul liberalilor. Un important
lider al Partidului Conservator a fost Winston Churchill, prim-minstru în Marea Britanie între 1940-
1945.
Germania a fost considerata unicul stat vinovat de primul razboi mondial si a fost obligata
sa plateasca despăgubiri de război, pierzand prin tratatul de la Versailles (1919) 13 % din teritoriu,
12 % din populatie, 15 % din producția agricolă și 10% din producția industrială. Dupa război,
Germania a devenit o republica, fiind organizată prin Constituția de la Weimar din 11 august 1919
ca un stat federal. Conform constituției, în fruntea Germaniei era un președinte (era eligibil orice
cetățean german care împlinise 35 de ani) ales prin vot universal. Președintele era cel care îl
desemna pe cancelar (prim ministru) și putea dizolva parlamentul, dar o singură dată pentru același
motiv. Regimul democratic din timpul Republicii de la Weimar a fost vulnerabil în perioada dificilă
dintre anii 1919-1923, și apoi după izbucnirea Marii Crize Economice. După cum scria Walter

2
Lacqueur, Weimar, 1974, „Forțele antirepublicane au obținut între 30 și 40 de procente la alegerile
de după 1920, dar în 1928, după patru ani de pace și prosperitate, rezultatele lor au fost mai slabe ca
niciodată”.
Procesul de democratizare s-a extins și în Europa central-răsăriteană, fenomen favorizat de
prăbușirea imperiilor rus, german, austro-ungar și otoman. În țările din această parte a continentului a
fost introdus votul universal, au fost instaurate regimuri constituționale și au fost
implementate vaste reforme agrare.
În afara Europei, S.U.A erau cea mai mare democrație, femeile primind dreptul de vot în
1920. Deşi au avut un rol important în evenimentele care au marcat ultimii ani ai primului război
mondial, precum şi în desfăşurarea Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920), SUA au revenit
după 1920 (Partidul Republican a caștigat alegerile în acel an, după ce în 1912 și 1916 alegerile
fuseseră câștigate de democrați) la o politică izolaţionistă în plan extern, căci Congresul american
nu a aprobat acţiunile promovate de preşedintele W. Wilson. Cele mai importante partide din SUA
erau Partidul Democrat si Partidul Republican.
d. Acțiuni ale statelor democratice împotriva totalitarismului:
 statele democratice au avut o poziție fluctuantă față de totalitarism. Astfel, puterile
democratice au făcut prea puţin pentru a stopa preluarea puterii de către bolşevici în
Rusia in 1917, chiar dacă Franţa, Anglia, SUA şi Japonia au trimis trupe şi i-au
sprijinit pe duşmanii comuniştilor (Armata Albilor) în războiul civi din anii 1918-
1921. Implicarea în războiul împotriva bolșevicilor era justificată de încercarea lui
Troțki de a ”exporta revoluția” prin atacarea de Armata Roșie a Poloniei, sau prin
apariția ”unor republici ale sfaturilor” în Ungaria (proclamarea Republicii Sovietice
Ungare în 1919) și Germania (revoluția spartakistă din Berlin, ianuarie 1919);
ulterior, URSS (din decembrie 1922) a fost recunoscută pe plan internaţional şi
acceptată în Liga (Societatea) Naţiunilor;
 la scară globală, asigurarea păcii părea un fapt realizabil, după Marele Război. Punând
în operă principiile securității colective, pentru prima dată în istoria umanității
majoritatea statelor lumii erau reunite într-o singură organizație internațională, Liga
Națiunilor (1919). Principalul țel al noii organizații era asigurarea păcii și a securității
internaționale prin respectarea principiilor dreptului internațional și al tratatelor
internaționale.
 o serie de tratate și alianțe internaționale au avut drept scop izolarea militară și
diplomatică a unor state revizioniste (Germania, Ungaria, Bulgaria); aceste tratate au
fost: Pactul Briand Kellog (1928), alianțele regionale Mica Înţelegere (1921) și
Înţelegerea Balcanică(1934).
 de precizat că România a susţinut toate aceste eforturi de menţinere a păcii, iniţiind
formarea alianţelor de mai sus şi dovedindu-se deosebit de activă în cadrul Ligii
Naţiunilor, datorită diplomatului de excepţie care a fost Nicolae Titulescu;
e. Manifestări ale limitelor democrației liberale:
 admiratorii revoluției bolșevice determină scindarea partidelor social democrate din Europa și
organizează lovituri de forță precum ”revoluția spartakistă”;
 liberalismul tradițional avea dificultăți în a găsi soluții la complexele realități politice,
economice și sociale de după 1918, fapt reflectat în demisia lui D. Lloyd George în 1922 (în
Anglia), ”topirea” liberalilor în diferse grupări de forțe care aveau să conducă Germania,
Italia sau Franța sau creșterea importanței pertidelor populare, socialiste comuniste sau
naționaliste în toate aceste state; creșterea economică din statele capitaliste, în frunte cu
boom-ul american al anilor ’20 (mai cu seamă creșterea consumului între anii 1923-1928), a
readus pentru o scurtă perioadă încrederea în liberalism, pentru ca Marea Criză Economică
(1929-1933) să dea o grea lovitură de grație încrederii în liberalism ;
 în acest context, ascensiunea fortelor totalitare si autoritare in Europa anilor 30 a pus
democrația în mare dificultate;

3
  în faţa politicii agresive şi revizioniste a Germaniei Naziste, statelor democratice în frunte cu
Franţa şi Anglia au adoptat o atitudine de conciliatorism, cedând în faţa pretenţiilor lui Hitler,
mai ales în cazul Cehoslovaciei (29-30 septembrie 1938 Conferinţa de la Munchen);
 puterile democratice erau defavorizate de neimplicarea SUA în politica europeană şi de
securitate colectivă (nu făceau parte din Liga Naţiunilor) şi sperau ca cele două regimuri
totalitare, nazist şi comunist, să intre în conflict.
Oricum, la sfârșitul anilor 30, 12 state cunoșteau regimuri totalitare: pe langa statele
totalitare URSS, Germania, Italia mai existau regimuri autoritare sau militariste în țări precum
Grecia, Spania, Ungaria, Portugalia, așadar în Europa sudică.

II. Ideologii şi practici politice în România în perioada interbelică

a. Caracteristicile democrației interbelice românești
Factorii care au contribuit la afirmarea democratiei interbelice românesti au fost introducerea
votului universal, în 1918, și adoptarea constituției din 1923. Aces fapt este subliniat și de
istoricul Ioan Scurtu („Studii de Istorie”), care vede în Marea Unire factorul care a favorizat
procesul de democratizare și de diversificare a aopțiunilor politice și de apariția în prim-plan a unor
oameni noi, cu mai mare deschidere către societate. Același istoric nota însă („Viața cotidiană a
românilor în perioada interbelică”) că elita politică nu s-a îngrijit de educația civică, ci de obținerea
cu orice preț a victoriei electorale și de aici acuzația partidelor de opoziție că „Parlamentul a fost
ales prin fraude și violență”.
Viața politica a devenit mai complexă dupa anul 1918 și a crescut numarul de partide politice,
mai ales ca au fost integrate în statul român și provinciile Basarabia, Bucovina si Transilvania. De
reținut că Partidul Conservator a dispărut de pe scena politică ca urmare a introducerii votului
universal și a implementării reformei agrare. Între anii 1918-1921 se observă o maximă proliferare
a partidelor politice: unele se intitulau „agrariene” sau „țărăniste”, ce aveau drept scop să atragă
electoratul din mediul rural, altele erau naționaliste și urmăreau atragerea celor sensibili la ideea de
independență. Totuși, în primul deceniu de după Marea Unire se constată o tendință spre
fuziune a partidelor politice, iar în anii 30 apar mai multe partide mici, situație alimentată de
tendințele regelui Carol al II-lea de a discredita sistemul pluripatidist și de creșterea influenței
mișcării legionare.
Totusi, viața politică s-a remarcat prin instabilitate, în perioada interbelică s-au aflat la
conducere 30 de guverne și au avut loc 10 alegeri generale.
Cu siguranta a crescut implicarea civică și s-au diversificat mijloacele de informare, iar
progresul se observa în cazul periodicelor, în 1918 fiind 16 periodice, iar 1935 erau 2351 de
periodice.
Introducere votului universal a avut și următorul impact: dacă prin votul censitar un
deputat era ales de aproximativ 400 de cetățeni, în primii ani ai secolului al XX-lea, din 1919,
în medie, un deputat era ales de aproximativ 50 000 de cetățeni. De asemenea, la începutul sec.
XX, peste jumătate din deputați erau mari proprietari, în perioada interbelică, aproximativ
jumătate dintre deputați erau avocați.
b. Ideologii și partide politice în România interbelică
În cadrul statelor de drept europene, ideologiile care s-au manifestat au fost liberalismul,
țărănismul, conservatorismul și naționalismul. În România, constituția din 1923 nu scria nimic despre
partidele politice, dar exercitarea drepturilor și libertăților cetățenești exprimate în constituție
presupunea existența partidelor politice.
Ideologii (sau doctrine politice) până în 1918: LIBERALISMUL ȘI
CONSERVATORISMUL, după 1918, neoliberalismul, țărănismul, comunismul,
naționalismul/legionarismul.
b.1 Liberalismul a fost ideologia din Romania care punea în centrul preocuparilor individul.
Dupa 1918, aceasta ideologie e cunoscută si sub numele de neoliberalism. Pe langa preocuparile
legate de individ, o atentie speciala era acordată intervenției statului în economie și în organizarea
societății. Cei mai importanti ideologi au fos: Ștefan Zeletin, care a scris „Neoliberalismul”,
4
„Burghezia română. Originea și rolul ei istoric”, Mihail Manoilescu, Vintilă Brătianu și Victor
Slăvescu.
Cele mai importante idei sustinute de liberali erau: modernizarea României prin
stimularea industrializarii; încurajarea capitalismului romanesc, a burgheziei românești printr-o
politică protecționistă, deviza liberalilor fiind „prin noi înșine”; colaborarea cu capitalul străin în
conditii avantajoase pentru oamenii de afaceri români; urbanizarea României. Liberalii erau
convinși că viitorul este al industrializării și urbanizării și legătura dintre dezvoltarea
industriei naționale și consolidarea independenței politice era una logică.
Ștefan Zeletin considera Constituția din anul 1923 drept actul de nastere al
neoliberalismului românesc, care insemna și îmbinarea libertăților, inclusiv economice, cu
democrația. Pentru Zeletin, „acest act istoric” pleacă de la „intervenția puterii de stat” și
„concepția libertăților inviduale ca funcții sociale” ce alcătuiesc „esența noului liberalism”.
Cei mai importanți lideri ai PNL au fost Ion I. C. Brătianu, iar după moartea acestuia, în
1927, alți lideri au fost Vintilă Brătianu (1927-1930), I. G. Duca (1930-1933), C.I.C. Brătianu (1934-
1947). Guverne PNL: 1922-1926 guvernarea liberală condusă de Ion I. C. Brătianu; 1926-1927
guvernul a fost condus de Alexandru Averescu (conducea Liga (Partidul) Poporului), iar în
1927-1928 de liberalii Ion. I.C. Brătianu (moare în noiembrie 1927) și Vintilă Brătianu.
Organul central de presă al PNL era ziarul ”Viitorul”. Între 1933-1937 din nou guvernări
liberale, prim-miniștri I.G. Duca (asasinat în decembrie 1933) și Gheorghe Tătărescu (care,
ulterior, a fost ministru de externe în guvernul Groza).
Cele mai importante realizări ale PNL au fost: adoptarea constituției din anul 1923
(enunțată în programul PNL din 1922), adoptarea legilor unificării (celor trei provincii unite cu
Vechiul Regat); promovarea unor măsuri de susținere a economiei românesti, măsuri concretizate în
legi precum
• legea pentru comercializarea și controlul întreprinderilor statului (1924),
• legea Minelor, legea Energiei (1924),
• legea pentru organizarea Cailor Ferate (1925).
b.2 Cealaltă ideologie democratică importantă din România interbelică a fost țărănismul, cei
mai importanți ideologi fiind Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache sau Gh. Zane. C.
Stere considera ca poporul român este un popor de țărani, de aceea sustinea consolidarea micii
proprietăți țărănești, dezvoltarea agriculturii și implicit primatul țărănimii pentru dezvoltarea
societatii românești. Spre deosebire de poziția proindustrială, puternic susținută în plan politic de
PNL, care considera problema agrară rezolvată, în liniile generale, prin aplicarea reformei agrare
după Primul Război Mondial, Partidul Țărănesc, și apoi PNȚ, au acordat o atenție sporită agriculturii
și gospodăriei țărănești. Astfel, se dorea ca România sa fie un «stat țărănesc», adică preponderent
agrar. Se afirma că prin aplicarea doctrinei țărăniste și apoi a „statului țărănesc” – cea mai autentică
expresie a democrației – se putea realiza gospodăria țărănească trainică, bazată pe „proprietatea de
muncă”. Țărănistii nu excludeau însa dezvoltarea si altor ramuri ale economiei, inclusiv industria,
precum ramurile legate de valorificarea bogatiilor subsolului si a produselor agrare.
Totodata, adepții țărănismului erau împotriva protecționismului vamal promovat de liberali și
chiar adoptau politica «porților deschise», adica patrunderea capitalului străin în economia
românească, fără restricții.
In ceea ce priveste tacticile de lupta politică, țărăniștii au susținut, între 1919-1924, „lupta de
clasă” a țărănimii si muncitorimii împotriva burgheziei „oligarhice”, apoi, după 1924, „apărarea de
clasă” fata de burghezie, iar prin moțiunea adoptată la congresul PNȚ din 1935, se insista pe
colaborarea cu toate forțele sociale în cadrul statului național țărănesc pe baza unei democrații reale.
Rezultă astfel politica PNȚ de a colabora cu partidele democratice pentru a stăvili forțele autoritare si
totalitare din Romania, abondonând astfel teza luptei de clasă.
În mod firesc, acestă ideologie s-a regăsit în programul Partidului Național Țărănesc. PNȚ a
luat naștere în data de 10 octombrie 1926 prin fuziunea dintre Partidul Național condus de Iuliu
Maniu și Partidul Țărănesc condus de Ion Mihalache. PNȚ a organizat o intensă campanie împotriva
guvernului liberal, culminând cu Marea Adunare de la Alba Iulia, din 6 mai 1928. În noiembrie 1928

5
PNȚ a fost chemat la guvernare, obținând la alegeri un rezultat extraordinar, 77,17 %. PNȚ s-a aflat
la guvernare între 1928-1931 și 1932-1933 (guverne țărăniste, conduse de Iuliu Maniu, Al. Vaida
Voevod etc.), însă a dezămăgit așteptările, aceasta și pentru că România a fost puternic afectată de
Marea Criză Economică din anii 1929-1933. PNȚ nu doar că nu a înfăptuit „statul țărănesc”, dar în
1933 a renunțat și la „politica porților deschise”. De reținut că cel de-al doilea deceniu interbelic
(1928-1938) are drept caracteristică alternanța la guvernare a național-țărăniștilor și a liberalilor.
c. EXTREMISMUL
În perioada interbelică s-au manifestat cele două curente extremiste, comunismul (extrema
stângă) și mișcarea legionară (extrema dreaptă).
Extrema stângă era reprezentată de Partidul Comunist Român, care s-a constituit în anul
1921 prin desprinderea din Partidul Socialist. PCR era membru al Internaționalei a III-a,
Cominternul (1919-1943: organizație internațională a partidelor comuniste conduse de Moscova),
și era complet subordat URSS-ului. În acord cu ideologia comunistă, cu principiile marxist-leniniste,
membrii PCR credeau în necesitatea instaurării în România a dictaturii proletariatului, prin revoluție,
care să ducă la înlăturarea de la putere ”a burgheziei și moșierimii” și apoi să aibă loc edificarea
societății socialiste.
Gheorghe Cristescu, primul lider al PCR scria în ziarul „Socialistul” din martie 1923 că
”Puterea Partidului Comunist izvorăște dintr-o necesitate istorică. Contrazicerile din sânul societății
capitaliste și reaua repartiție a bunurilor sociale fac ca partidul comunist și sindicatele „să trăiască și
să înfrunte” cu bărbăție toate loviturile”.
Fiind subordonat Uniunii Sovietice, PCR a avut o poziție antinațională, comuniștii susținând
că România Mare era un stat imperialist, o creație a imperialismului apusean și chiar ”o verigă slabă
a lanțului imperialist”. Comuniștii mergeau atât de mult cu poziția antinațională încât promovau
chiar desprinderea Basarabiei de statul român, așa cum reiese și din hotărârea celui de-al treilea
congres al PCR, din anul 1924. De altfel, comuniștii au provocat și o încercare de revoltă militară,
în 1924, la Tatar Bunar, în Basarabia, fapt pentru care PCR a fost scos în afara legii. Până în anul
1944 PCR a acționat în ilegalitate (spre exemplu, în anul 1930 avea loc al V-lea congres PCR, iar
mesajul era de distrugere a „statului burghez” și de „doborâre a dinastie regale și lichidarea
monarhiei) și a avut un mic număr de membri, până la 1000 de persoane, mulți dintre acești
aparținând minorităților naționale, mai cu seamă evrei, ruși și maghiari.
Extremea Dreaptă. În anul 1923 s-a constituit Liga Apărării Național-Creștine, sub
conducerea lui A.C. Cuza, din care s-a desprins în anul 1927 Legiunea Arhanghelului Mihail
condusă de Corneliu Zelea Codreanu. Liga Apărării Național-Creștine a fuzionat în 1935 cu
Partidul Național Agrar și a format Partidul Național Creștin, care a jucat însă un rol modest,
fiind atras în planurile regelui Carol al II-lea de instaurare a unui regim autoritar. Partidele de
extremă dreaptă foloseau formații paramilitare care recurgeau de multe ori la violențe.
Legiunea Arhanghelului Mihail condusă de Corneliu Zelea Codreanu și-a constituit din
1930 o secție politică numită Garda de Fier. Mișcarea legionară avea un caracter ultranaționalist,
antisemit, xenofob, anticomunist și antidemocratic. Mișcarea legionară avea, în fapt, drept
ideologie naționalismul. Naționalismul vibrant al mișcării legionare reieșea și din sintagma conform
căreia legionarii doreau să facă din România „o țară mândră precum soarele de pe cer”.
Mișcarea legionară avea și o componentă mistică, religioasă, legionarii fiind susținători
ardenți ai ortodoxiei. Pentru atragerea cetățenilor foloseau diverse modalități: procesiuni religioase,
repararea unor biserici sau troițe, organizarea taberelor de muncă, a unor cantine și magazine pentru
muncitori. Propuneau soluții radicale, precum ștergerea datoriilor făcute la bănci și cămătari,
stârpirea hoției etc.
Legionarii au lansat teoria purificării prin moarte și au promovat astfel apologia morții,
intoleranța, ura, acțiuni violente, fiind responsabili de asasinatele politice. Astfel, legionarii numiți
nicadorii l-au asasinat pe prim ministru I.G. Duca, în data de 29 decembrie 1933, și ulterior alți
legionari pe Armand Călinescu (21 septembrie 1939) și chiar pe marele istoric N. Iorga, în
noiembrie 1940. În plan extern, mișcarea legionară a acționat pentru ca România să se alieze cu
Germania și Italia, fapt firesc că în aceste state funcționau regimuri totalitare de extrema dreaptă.

6
 Legionarii erau împotriva democrației pentru că ei considerau că democrația parlamentară
era responsabilă de problemele economice și morale ale României. Astfel, ei condamnau ”corupția”
democrației românești și în locul sistemului democratic de alegere a conducătorilor țării susțineau
teoria elitelor. În lucrarea „Pentru legionari”, Corneliul Zelea Codreanu scria că „Democrația
sfărâmă unitatea neamului românesc...Democrația transformă milioane de jidani în cetățeni
români...Democrația este incapabilă de autoritate”.
În aceste condiții, mișcarea legionară a fost scoasă în afara legii, însă a reapărut sub partidul
”Totul pentru țară” (1935), obținând un rezultat bun la alegerile din 1937, 15,58%. În martie 1938
regele Carol al II-lea a desființat însă partidele politice, iar apoi a acționat împotriva liderilor mișcării
legionare, fiind ucis Corneliu Zelea Codreanu.
După abdicarea regelui Carol al II-lea (6 septembrie 1940), România a fost proclamată stat
național legionar (în data de 14 septembrie 1940), Ion Antonescu fiind conducătorul statului și șeful
regimului legionar, mișcarea legionară fiind singura mișcare recunoscută în noul stat, liderul său
fiind Horia Sima. De reținut că legionarii au impus un regim dictatorial și au promovat o politică
profund antidemocratică, caracterizată prin teroare (a se vedea crimele din noiembrie 1940).
Legionarii au fost îndepărtați de generalul Antonescu de la putere în urma rebeliunii legionare din
21-23 ianuarie 1941, iar statul național legionar a fost desființat oficial în 14 februarie 1941.
d. Carențele democrației interbelice românesti au fost:
• abuzurile administratiei în timpul alegerilor,
• dizolvarea parlamentului prin decret regal, înainte de termenul legal de 4 ani (de 8 ori între
1919-1937),
• legea lectorala din 1926 care introducea prima electorală (partidul care obtinea minim 40%
din voturi primea 50% din totalul mandatelor din Adunarea Deputatilor, restul locurilor fiind
împarțite de partide în functie de voturile primite, inclusiv de partidul care fusese declarat
castigator), sistemul răsturnat prin care parlamentul era mai degrabă emanația guvernului,
căci după ce numea guvernul, regele dizolva parlamentul și erau organizate alegeri.
• Alte aspecte negative: implicarea lui Carol al II-lea în guvernare și încalcarea principiilor
democratice; violența, demagogia, asasinatul politic.
e. Monarhia: Între 1914-1927 rege al României a fost Ferdinand I ”Întregitorul”, care a
respectat principiile democratice ale vieții politice. În decembrie 1925 a izbucnit criza dinastică
provocată de renunțarea la tron a prințului moștenitor Carol. Astfel, în ianuarie 1926 parlamentul
îl proclamă moștenitor pe Mihai (fiul lui Carol, născut în 1921) și se instituie Regența, care își
întră în atribuții în 1927, atunci când moare regele Ferdinand.
Perioada Regenței: 1927-1930. În 6 iunie 1930, Carol revine în țară și este proclamat
rege de parlament în 8 iunie 1930. Carol al II-lea (1930-1940) s-a îndepărtat de la principiile
democratice în 1938, atunci când a instaurat un regim de autoritate monarhică: a abrogat
constituția din 1923, a desființat partidele politice, a introdus partidul unic, Frontul Renașterii
Naționale (15-16 decembrie 1938), redenumit în iunie 1940 Partidul Națiunii.
Concluzie: dacă în 1919 România era unul dintre cele 28 de state europene care cunoșteau
un regim democratic, în anul 1940, România era unul dintre cele 12 state care cunoșeau un regim
dictatorial, alături de Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, URSS, Germania, Italia, Grecia, Spania,
Turcia, Portugalia și Finlanda.