CAPITOLUL 5.

II. Secolul al XX-lea între democraţie şi totalitarism.

Ideologii şi practici politice în Europa

1. VICTORIA DEMOCRAȚIEI

„Democraţia a trecut ultima şi cea mai grea dintre probe şi triumfă acum în întreaga lume”,
declara, la sfârşitul Primului Război Mondial, omul politic italian Giovanni Giolitti, unul dintre
principalii reprezentanţi ai liberalismului în Italia. Giolitti se înşela, deoarece pe ruinele Imperiului
Ţarist apăruse deja, în octombrie 1917, primul regim totalitar al secolului al XX-lea (cel sovietic),
iar în deceniile următoare regimuri totalitare, fasciste sau comuniste, se vor instaura în numeroase
ţări din Europa, Asia şi America Latină. Partidele şi regimurile totalitare au fost principalii adversari
ai drepturilor omului şi democraţiei între 1917 şi 1989, iar înfruntarea dintre democraţie şi
totalitarism este una dintre principalele caracteristici ale secolului al XX-lea.
Sfârşitul Primului Război Mondial nu a reprezentat numai victoria militară a Statelor Unite ale
Americii, Franţei şi Angliei împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, ci şi o victorie a democraţiei:
marile imperii multinaţionale s-au destrămat, monarhiile seculare rusă, germană şi austro-ungară au
fost înlăturate. Anul 1918 reprezintă apogeul ideii naţionale în Europa Centrală, locul imperiilor
multinaţionale fiind luat de state naţionale - Germania, Austria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia,
Regatul Sârbo-Croato-Sloven (lugoslavia din 1928), Finlanda şi statele baltice. Noile state au
adoptat fie regimuri politice republicane, fie monarhia parlamentară, în cazul Iugoslaviei. Adoptarea
votului universal şi reformele agrare consolidează regimurile democratice, mai noi sau mai vechi,
din Europa. În Anglia (1918) şi în Statele Unite ale Americii (1920) sufragiul universal devine o
realitate, dreptul la vot fiind extins şi asupra femeilor.
a) Caracteristici generale ale evoluţiei regimurilor democratice din Europa. La încheierea
Primului Război Mondial, regimurile democratice s-au instaurat în unele dintre statele nou
constituite în centrul şi estul Europei, aşa cum a fost cazul Cehoslovaciei. Totuşi, perioada
interbelică a fost dominată de instituirea, inclusiv în noile state europene, a regimurilor autoritare sau
dictatoriale (Polonia, Iugoslavia, Austria etc.). Regimurile democratice, bazate pe principiul
separării puterilor în stat, vot universal, alegeri libere, respectarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, pluripartidism, s-au consolidat în ţările nordice, precum Danemarca, Suedia sau
Norvegia, şi în cele mai multe state din vestul Europei. În timp, s-au manifestat diferenţe în
abordarea problemelor economico-sociale, potrivit modelelor democratice consacrate.
În secolul al XX-lea are loc o confruntare între regimurile democratice şi cele totalitare. În
timpul primului război mondial principiile democraţiei liberale au avut de suferit datorită intervenţiei
puternice a statului pentru obţinerea victoriei. Mai mult, după încheierea acestuia statul caută să
menţină controlul pentru soluţionarea marilor probleme cu caracter economic sau social. Totuşi,
democraţiile parlamentare din statele învingătoare se consolidează. În cele mai importante state
democratice – Marea Britanie, Franţa, S.U.A. – pentru rezolvarea gravelor probleme cu care se
confruntă după război, electoratul a adus la putere partidele de dreapta: Partidul Conservator în
Anglia, Blocul Naţional în Franţa, Partidul Republican în S.U.A. Acestea au promovat o politică
economică de redresare dar cu efecte antisociale, ceea ce a dus la înmulţirea acţiunilor revendicative.
Mai mult, în S.U.A. republicanii promovează o politică izolaţionistă în plan extern, protecţionistă
(pe plan economic) şi puritană cu accente xenofobe (pe plan intern). Regimul politic rămâne cel
prezidenţial, puterea preşedintelui fiind controlată de un parlament bicameral. După ce câştigaseră
alegerile din 1912 şi 1916, democraţii se recunosc învinşi de republicani în 1920. Aceste partide vor
domina scena politică până la marea criză economică din 1929-1933. Alături de liberali şi de
conservatori, pe scena politică britanică apare Partidul Laburist. Alegerile din 1920 sunt câştigate de
Lloyd George, care conduce un guvern de coaliţie alcătuit din conservatori şi liberali. Alegerile
ulterioare au asigurat însă alternanţa la putere. Viaţa politică a celei de-a III-a Republici franceze
este mai tumultuoasă: existenţa unui mare număr de partide induce un anumit grad de instabilitate.
Deceniul al treilea a fost dominat de coaliţii cu un contur politic nedefinit (Blocul Naţional şi
Uniunea Naţională). Acestea au inclus forţe politice eterogene, de la dreapta moderată la stânga
moderată, scopul politic principal fiind blocarea accesului la putere al extremelor politice care
începuseră să-şi facă simţită prezenţa imediat după încheierea războiului.
În Europa centrală şi răsăriteană prăbuşirea marilor imperii (german, austro-ungar şi rus) a
fost urmată de apariţia unor state cu regimuri politice liberal - democratice. Consolidarea sistemului
democratic depindea în aceste state de rezolvarea a două probleme cheie: cea agrară şi cea
constituţională. Noile state introduc, între 1919 - 1921, legi care, cu mici diferenţe, prevăd
desfiinţarea marii proprietăţi în schimbul despăgubirilor şi redistribuirea pământului către ţărani. În
acelaşi timp guvernele elaborează constituţii democratice. Gravitatea problemelor ce le aveau de
rezolvat, rivalitatea dintre partide, ambiţiile conducătorilor şi lipsa de experienţă a electoratului, au dus
la deteriorarea mecanismelor constituţionale şi la concentrarea puterii în mâinile executivului. În aceste
condiţii viitorul democraţiei este tot mai mult legat de personalitatea şefului statului: dacă acesta
respectă regulile constituţionale, regimul respectiv evoluează în sens democratic, cum a fost în
Cehoslovacia. În schimb în alte state, ca de exemplu Polonia, evoluţia a fost spre autoritarism.
La scară globală, asigurarea păcii părea un fapt realizabil. Punând în operă principiile
securităţii colective, pentru prima dată în istoria umanităţii majoritatea statelor lumii erau reunite
într-o singură organizaţie internaţională, Liga Naţiunilor (1919). Principalul ţel al noii organizaţii era
asigurarea păcii şi a securităţii internaţionale prin respectarea principiilor dreptului internaţional şi al
tratatelor internaţionale. În pofida ezitărilor şi a dificultăţilor întâmpinate după cinci ani de război,
democraţia părea consolidată. Oare aşa să fi fost?
Marea criză din 1929 -1933 pune în dificultate democraţiile liberale, care se confruntă cu
grave probleme economice şi sociale. În timp ce în state precum Marea Britanie, Franţa, Olanda,
Belgia, Elveţia, Danemarca, Norvegia, Suedia sau în Cehoslovacia, unde regimurile democratice
supravieţuiesc, în altele- Germania, Italia, Spania, Portugalia, Grecia - se instalează regimuri
autoritare.
b) Liberalismul tradiţional şi criza de după 1918. Sfârşitul crizelor politice şi militare
reprezentate de Primul Război Mondial nu a însemnat însă sfârşitul tuturor crizelor. Regimurile
politice democratice au întâmpinat reale dificultăţi de adaptare la provocările lumii postbelice.
Mişcările sociale, frustrările create de rezultatele tratatelor de pace, fenomenele economice negative
apărute în anii imediat următori încheierii războiului puneau sub semnul întrebării viabilitatea
vechilor principii liberale. Crizele politice majore generate de victoria sovietelor în Rusia - revoluţia
spartakistă de la Berlin (1918-1919) şi proclamarea Republicii Sovietice Ungare (1919) – au fost cu
greu soluţionate. Europa şi lumea întreagă erau ameninţate de extremismul politic.
Paradoxal, prima sursă a viitoarelor crize politice au fost tratatele de pace ce încheie Primul
Război Mondial. În toate cele cinci cazuri, tratatele continuau distrugerea foştilor adversari, de data
aceasta prin mijloacele diplomaţiei. Cazul cel mai flagrant era cel al Germaniei, declarată unic vino -
vat pentru declanşarea războiului şi obligată nu numai să plătească uriaşe despăgubiri de război şi să
abandoneze orice pretenţii coloniale, dar şi să renunţe complet la propria armată. Germania pierdea
13% din teritoriu, 12% din populaţie, 48% din minereurile de fier, 15% din producţia agricolă şi
10% din industrie. Frustrarea poporului german este alimentată şi de criza economică, de inflaţia
galopantă şi de ocuparea de către francezi a zonei demilitarizate a Ruhrului (1923). În aceste
condiţii, tânăra republică de la Weimar (1919) făcea cu greu faţă atât ofensivei extremei stângi, cât şi
celei drepte în curs de constituire. La rândul ei, Italia era departe de a fi o sursă de stabilitate. În timp
ce comuniştii marchează precaritatea situaţiei economice prin greve de proporţii (1920), forţele
ultranaţionaliste fasciste nu ezitau să-şi afişeze violent nemulţumirea atât faţă de tratatele de pace
care nu ofereau Italiei toate teritoriile anterior promise, cât şi faţă de ascensiunea stângii.
Serioase probleme economice şi sociale au existat însă şi în statele învingătoare. Inflaţia,
creşterea lentă a salariilor, reconversia industriei militare conduc la marile greve ale anilor 1919-
1920. Admiratorii revoluţiei ruse (1917) devin tot mai activi în Europa de Vest, determinând, pe de
o parte, scindarea partidelor social democrate şi apariţia celor comuniste, iar pe de altă parte lovituri
de forţă de genul „revoluţiei spartakiste”. Liberalismul tradiţional părea să nu găsească soluţii pentru
această nouă şi complexă realitate economică, socială şi politică. Semnele declinului său încep să
prindă tot mai evident contur în întreaga Europă. Demisia lui Lloyd George (1922), „topirea”
liberalilor în diversele grupări de forţe care aveau să conducă Germania, Italia sau Franţa, ponderea
tot mai mare pe care o au în viaţa politică partidele populare, cele socialiste, comuniste sau
naţionaliste sunt numai câteva dintre argumentele care pot fi aduse în acest sens. Deşi situaţia
liberalilor români era mai bună, aceştia reuşind să-şi impună programul politic, concurenţa partidelor
apărute după război era tot mai acerbă.
 BOOM-UL ECONOMIC AMERICAN AL ANILOR '20 ŞI CEI CÂŢIVA ANI DE
CREŞTERE ECONOMICĂ, DE ATENUARE A PROBLEMELOR SOCIALE ŞI DE
CREŞTERE A CONSUMULUI CE AU URMAT (APROXIMATIV 1923-1928) PĂREAU SĂ
READUCĂ ÎNCREDEREA ÎN SOLUŢIILE OFERITE DE LIBERALISMUL TRADIŢIONAL.
DECLANŞATĂ CHIAR ÎN PATRIA „LAISSEZ-FAIRE-ULUI”, MAREA CRIZĂ ECONOMICĂ
A ANILOR 1929-1933 AVEA SĂ DEA ACESTUIA LOVITURA DE GRAŢIE.