Secolul XX – între democraţie si totalitarism.

Ideologii si practici politice în

România si în Europa. Constituţiile din România

La încheierea primului război mondial , regimurile democratice s-au instaurat în unele

dintre statele nou constituite în centrul şi estul Europei, aşa cum a fost cazul Cehoslovaciei.
Totuşi perioada interbelică a fost dominata de instaurarea, inclusiv în noile state europene, a
regimurilor totalitare sau dictatoriale.În secolul al XX-lea are loc o confruntare intre regimurile
democratice si cele totalitare. In timpul primului razboi mondial principiile democratiei liberale
au avut de suferit datorita interventiei puternice a statului pentru obtinerea victoriei. Mai mult,
dupa incheierea acestuia statul cauta să mentina controlul pentru solutionarea maarilor
probleme cu caracter economic sau social.
În cele mai importante state democratice - Marea Britanie, Franta, S.U.A. - pentru
rezolvarea gravelor probleme cu care se confruntau după razboi, electoratul a adus la putere
partidele de dreapta: Partidul Conservator in Anglia, Blocul National in Franta, Partidul
Republican in S.U.A. Acestea au promovat o politica economica de redresare dar cu efecte
antisociale, ceea ce a dus la înmultirea actiunilor revendicative. Mai mult, in S.U.A.
republicanii promoveaza o politica izolaţionistă in plan extern, protectionistă (pe plan
economic) si puritană cu accente xenofobe pe plan intern). Aceste partide au dominat scena
politică până la marea criză economică din 1929-1933.
În Marea Britanie , unde se aplică principiul regele conduce, dar nu guvernează,
prim ministrul, şef al majorităţii parlamentare, are un rol însemnat, îşi alege miniştrii şi are
puteri executive extinse. Cele mai puternice formaţiuni politice au fost, după 1918, Partidul
Conservator şi Partidul Laburist. Începând din anul 1906 Partidul Laburist va perturba jocul
politic tradiţional. O sciziune a partidului liberal, în decembrie 1916, a reuşit să deregleze
sistemul bipartit ( două partide). Pus în faţa problemelor economice, Regatul Unit pare să ezite
în alegerile sale politice. Conservatorii sunt cei ce vor domina această perioadă, marcată de
declinul Partidului Liberal şi de ascensiunea laburiştilor. În prima jumătate a sec XX, s-a
remarcat personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru, din partea Partidului
Conservator, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Laburiştii propuneau un program de
reforme economice şi sociale inspirate din raportul liberalului Beveridge, publicat în 1942. Ei
preconizează instaurarea unui Stat providenţial care ar fi însărcinat să asigure bunăstarea
fiecărui cetăţean. Votul masiv în favoarea acestui program explică victoria Partidului Laburist
al cărui lider, Attlee, devine prim –ministru.( 1945-1951).  În această perioadă, el inițiază o
serie de reforme cum ar fi cea a mineritului sau a sistemului național de sănătate al țării.
Laburiştii deţin pentru prima oară majoritatea în Camera Comunelor şi vor modifica profund
structurile economice şi politice ale ţării. Englezii aveau un parlament format din Camera
Comunelor ( deputaţii erau aleşi prin vot universal de către alegători cu drept de vot
uninominal) şi Camera Lorzilor ( membrii săi nu erau aleşi de popor).
În perioada postbelică,alt prim-ministru conservator, Margaret Thatcher, s-a afirmat
prin acţiunile de consolidare a economiei, prin privatizarea unor întreprinderi şi servicii de stat,
cât şi prin cele care au vizat creşterea prestigiului extern al ţării. La 4 mai 1979, devine prima
femeie prim-ministru din Europa si a patra din lume. Aplică un program radical care sporeste
rolul initiativei particulare in societate si reduce intr-adevar rolul statului, in incercarea de a

16
redresa situatia economica inconfortabila, in conditiile existentei unor sindicate puternice si a
unei inflatii ingrijoratoare. Sunt privatizate 77 de mari intreprinderi,ceea ce duce la o
echilibrare a bugetului si la o oarecare revitalizare a economiei. In schimb, somajul creste.
Popularitatea ei reinvie dupa ce reuseste sa pastreze Insulele Falkland (Maldive) sub tutela
coroanei britanice. In anul 1982, fortele argentiniene declanseaza operatiunea de ocupare a
acestor teritorii,detinute de englezi din anul 1833. Premierul trimite de urgenta o expeditie care
recupereaza Maldivele, pe calea armelor. Marea Britanie incheie victorioasa confruntarea cu
Argentina, iar Lady Margaret este innobilata de regina pentru serviciile pe care le aduce tarii.
Marele succes le aduce o noua victorie conservatorilor la alegerile parlamentare din iunie 1983.
Noul mandat al doamnei Thatcher este marcat de marea greva a minerilor (din anii 1984-
1985),care dureaza aproape un an. Premierul nu cedeaza sub nici un chip presiunilor
sindicatelor, atitudine ce va contribui in a fi supranumita "Doamna de fier". Dă dovada de
intransigenta si in cazul revendicarilor nationalistilor irlandezi. Nici atentatul cu bomba pus la
cale de IRA (armata republicana irlandeza) la Grand Hotel din Brighton - in timpulconferintei
Partidului Conservator, din octombrie 1984 - in urma caruia scapa miraculos cu viata, nu-i
schimba atitudinea. Duce o politica externa antieuropeana si de alianta cu americanii. In iunie
1987, dobandeste a treia victorie electorala. Este unicul prim-ministru, in 160 de ani de istorie
britanica, reales de trei ori consecutiv. În timpul celui de-al treilea mandat, conjunctura
economica ii pune piedici mult mai mari. Tensiunile rasiale cresc, se dezvolta huliganismul si
delincventa suburbana. Se opune programelor socialiste ale Partidului Laburist si scade rolul
guvernului in economie. Privatizeaza cateva ramuri industriale nationale, invatamantul si
institutiile medicale. Incepe sa fie contestata chiar si in sanul propriului partid. Ajunge sa faca
presiuni asupra presei si creste impozitele. Multi incep sa creada ca este lovita de paranoie.
Devenita impopulara, la 20 noiembrie 1990 pierde presedintia partidului. Dupa cateva zile,
demisioneaza si din functia de premier, insa continua sa faca greutati succesorului la fotoliul de
prim-ministru al Marii Britanii.
Dintre marile ţări ale Europei Occidentale, Marea Britanie este singura care şi-a
conservat în 1945 instituţiile antebelice.
Franţa a avut între anii 1918 şi 1940 un regim democratic republican, caracterizat însă
prin instabilitate guvernamentala, având un numar de 42 guverne care s-au succedat. La
începutul secolului XX, Franţa era o democraţie liberală de tip parlamentar, în care esenţa
puterii aparţinea Parlamentului ales, în detrimentul guvernului, redus la un rol subordonat.
Instituţiile franceze aveau două trăsături majore : supremaţia Camerei Deputaţilor aleasă prin
vot universal. În preajma primului război mondial, Franţa era o ţară unită în jurul Republicii şi
a sistemului parlamentar. Acest sistem politic s-a menţinut şi după război. După 1945, Franţa
era afectată de război. Sarcina guvernului era de a reface ţara prin redresarea economiei şi
adoptarea noilor instituţii.. Aceasta a fost perioada celei de a IV –a Republici franceze( 1944-
1958). Din multe puncte de vedere a reprezentat o continuare a celei de a treia republici ce a
existat înaintea războiului. A păstrat aceeași caracteristică de sistem politic parlamentar instabil
cu guverne incapabile să obțină sprijinul Parlamentului, în cei 12 ani de existență ai republicii
existând 24 de guverne. Din punct de vedere economic Franța a început reconstrucția de după
cel de al doilea război mondial ce a dus la un avânt economic. Din punct de vedere al relațiilor
internaționale, odată cu semnarea Tratatului de la Roma Franța a pus bazele Uniunii
Europene, iar după înfrângerea din Indochina( războiul fiind între anii 1946-1954) a demarat
un proces de decolonizare. Incapacitatea de a rezolva criza din Algeria, parte integrantă a

17
Franței în acea perioadă, a dus la dizolvarea republicii odată cu editarea constituției celei de a
cincea republici sub îndrumarea generalului Charles de Gaulle.
A Cincea Republică este sistemul politic cu forma de stat republicană în vigoare
în Franța după 5 octombrie 1958 până în ziua de astăzi. Fiind numit în fruntea Consiliului de
Stat în 1958, Generalul de Gaulle a însărcinat o echipă condusă de Michel Debré (viitor prim
ministru și apropiat al acestuia) să pregătească un proiect de constituție care a fost aprobat
prin referendum la data de 28 septembrie 1958, cu o majoritate de 79,2%, ceea ce a
devenit Constituția din 4 octombrie 1958 deseori numită Constituția celei de a Cincea
Republici (franceză Constitution de la Cinquième République). A cincea republică acordă o
putere mai importantă Președintelui față de cea de a patra republică. Până în 2000 mandatul
președintelui era de 7 ani, ulterior acesta a fost redus la 5 ani. Acesta are și putere executivă, o
dorință a Generalului de Gaulle încă de la redactarea constituției celei de a patra republici.
Textul din 1958 a modificat și modul de alegere a președintelui republicii, care era ales până la
acel moment de către Adunarea Națională și Senat reunite, modalitate care, în 1954, a dus la nu
mai puțin de 13 tururi de scrutin. Prin noua constituție președintele era ales de un colegiu
electoral, cu aproximativ 80.000 membri, format din deputați, senatori, primari, consilieri
departamentali și reprezentanți ai consilierilor municipali. Acest sistem a fost utilizat doar o
dată, în 10 decembrie 1958, ulterior, o modificare constituțională, ce prevedea alegerea
președintelui prin sufragiu universal, a fost aprobată prin referendum, de atunci această opțiune
nefiind contestată decât marginal. Parlamentul era costituit din două camere : Adunarea
Naşională ce avea un control strict reglementat asupra guvernului ; Senatul ce avea un rol
limitat de confirmare a legilor. Cea de a cincea Republică a creat, pe modelul Curţii Supreme a
Statelor Unite, un Consiliu Constituţional, însărcinat să vegheze la constituţionalitatea legilor.
Generalul de Gaulle a preferat să se adreseze direct ţării prin discursuri, vizite, conferinţe
de presă şi mai ales referendumuri care constituiau atât întrebări adresate francezilor cât şi
dovezi de încredere faţă de şeful statului, reînnoind astfel legitimitatea sa. Această evoluţie a
instituţiilor a generat o foarte gravă criză a partidelor politice. Din 1984, peisajul politic este
marcat de creșterea partidului de extremă dreapta Frontul Național, care înregistrează de atunci
scoruri electorale de peste 10%. În același timp, electoratul de extremă stânga se diminuează și
este împărțit de mai multe grupări politice. De la jumătatea anilor 1990, Franța este marcată și
de revenirea mișcărilor sociale, mai puternice decât cele din anii 1980. Astfel, au loc
numeroase mișcări de protest: ale liceenilor (1994, 1995, 1999, 2005), ale studenților (1994,
1995, 2006), ale funcționarilor(1995), ale șomerilor (1997-1998), ale persoanelor aflate pe
teritoriul Franței fără documente (din 1996), ale profesorilor (1995, 2003).
În Europa centrală si rasariteană prăbuşirea marilor imperii: german, austro-
ungar si rus a fost urmata de aparitia unor state cu regimuri politice liberal – democratice.
Consolidarea sistemului democratic depindea in aceste state de rezolvarea a două probleme
cheie: cea agrara si cea constitutională. Noile state introduc, intre 1919-1921, legi care, cu mici
diferente, prevăd desfiintarea marii proprietăţi in schimbul despagubirilor si redistribuirea
pămantului catre tărani. In acelasi timp guvernele elaborează constitutii democratice.
Gravitatea problemelor ce le aveau de rezolvat, rivalitatea dintre partide, ambitiile
conducătorilor si lipsa de experienta a electoratului, au dus la deterioarea mecanismelor
constitutionale şi la concentrarea puterii in mainile executivului. In aceste conditii viitorul
democratiei este tot mai mult legat de personalitatea sefului statului: daca acesta respectă
regulile constitutionale, regimul respectiv evoluează in sens democratic, cum a fost in
Cehoslovacia. In schimb in alte state, ca de exemplu Polonia, solutia a fost spre autoritarism.

18
 Marea criză din 1929-1933 pune in dificultate democratiile liberale, care se confruntă cu
grave probleme economice si sociale. In timp ce in state precum Marea Britanie, Franta,
Olanda, Belgia, Elvetia, Danemarca, Norvegia, Suedia sau in Cehoslovacia, unde regimurile
democratice supravietuiesc, în altele- Germania, Italia, Spania, Portugalia, Grecia - se
instalează regimuri autoritare.

Idei si regimuri totalitare

Scăderea nivelului de trai, instabilitatea din primii ani ai perioadei interbelice, reacţiile
faţă de modul cum s-au pus bazele păcii au condus la apariţia unor mişcări extremiste ţi la
instaurarea, în multe state europene a unor regimuri dictatoriale. In context îşi fac apariţia
ideologiile extremiste: fascistă, nazistă şi comunistă.
Fascismul a apărut în Italia şi a îmbrăcat forma corporatistă. Acesta preconiza o societate
organizată în grupuri profesionale, numite corporaţii. Pe plan politic corporatismul urmărea
înlocuirea Parlamentului cu o Adunare a delegaţiilor corporaţiilor, noua organizare urmând, în
concepţia iniţiatorilor ei, să asigure prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Fasciştii au pus
mare accent pe naţionalism si pe promisiunile de restaurare a "onoarei naţionale". Ei
considerau ca statul naţiune avea viaţa sa proprie, diferită de vieţile fiinţelor umane care-1
compuneau. Regimul fascist a fost instaurat în Italia de Benito Mussolini în martie 1919. Nu a
reprezentat iniţial decât o mică formaşiune extremistă, fără influenţă reală în viaţa politică
Deceptionată în privinţa ambiţiilor sale teritoriale, zguduită de ample mişcări sociale,
provocate si susţinute de stânga socialistă, care ameninţa cu instaurarea dictaturii
proletariatului, democraţia liberală italiană a devenit incapabilă să rezolve problemele ţării. In
faţa acestor primejdii fascismul a apărut ca singurul capabil să apare ordinea în stat.
Fasciştii organizează „marşul asupra Romei”, determinându-1 pe regele Victor Emanuel
al III-lea, care se temea de tulburări sociale, să demita guvernul si sa accepte numirea lui
Mussolini ca prim-ministru la 29 octombrie 1922. O lună mai târziu Parlamentul îi acordă
puteri depline, iar în urma alegerilor din 6 aprilie 1924 Camera Deputatilor devine majoritar
fascistă, asigurându-i lui Mussolini toate pârghiile puterii.
Mussolini a organizat statul după principiile corporatismului. Activitatea sindicatelor a
fost redusa la tăcere, libertarea presei a fost suprimată, activitatea partidelor politice a fost
interzisă. Adversarii politici ai regimului au avut de înfruntat represiunea miliţiilor fasciste
"Ovra" si rigorile Tribunalului special înfiinţat în 1925, care stabilea ani grei de închisoare
împotriva adversarilor politici.
Mussolini a menţinut vechile cadre instituţionale lipsindu-le de autoritate. Monarhia a fost
menţinută, dar regele Victor Emanuel avea un rol pur reprezentativ. Instituţiile democratice ,
chiar dacă au fost menţinute, erau lipsite de putere. Senatul încărcat cu onoruri de către regim
nu mai avea nici o putere. Camera Deputaţilor a depisns direct de partid din anul 1928, fiind
desfiinţată în anul 1938 şi înlocuită cu o adunare pur consultativă, Camera fasciilor şi
corporaţiilor.Pârghiile puterii de stat erau concentrate în mâinile Ducelui ( conducătorul).
Acesta era ministrul corporaţiilor şi şeful suprem al armatei, avea largi puteri economice şi
militare, numea şi revoca miniştrii, putea legifera fără controlul Parlamentului. Ducele a fost
susţinut de către Marele Consiliu al fascismului care era format din miniştrii şi câţiva înalţi
funcţionari. Partidul unic permitea administrarea întregii ţări asigurând propaganda , controul

19
curentelor de opinie şi menţinerea ordinii cu ajutorul Miliţiei. Partidul Fascist a reuşit să
controleze toate domeniile de activitate şi gândirea fiecărui italian.
Propaganda fascistă susţinea că a luat naştere "statul corporatist" care asigura
prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Pentru atragerea maselor „Il Duce” a impus adoptarea
unor masuri si programe care s-au bucurat de sustinere populară: a încercat sa controleze
marele capital, sa stăvilească abuzurile si corupţia, a luat masuri împotriva Mafiei. Printr-o
propagandă abila fascistii au urmărit sa redeştepte în sufletul italienilor mândria de a fi demni
urmaşi ai Romei.
In politica sa externa Mussolini a manifestat un comportament oscilatoriu fata de
principala problema a anilor interbelici, si anume atitudinea pe care statele trebuia sa o aiba
fata de Germania. Initial ostil acesteia, prea putin impresionat de catre Hitler, actioneaza in
1934 impotriva nazistilor austrieci care il asasinasera pe Dolfuss. Un an mai tarziu, la Stressa,
se angajeaza alaturi de Franta si Anglia intr-un front comun impotriva Germaniei hitleriste. Cu
toate acestea, salutase preluarea puterii de catre nazisti in Germania, revendicandu-si
paternitatea respectivului regim, sustinand ca miscarea fascista care se dezvolta dincolo de
frontierele Italiei.care in mod direct sau indirect se hraneste din ansamblul solid al doctrinelor
si al institutiilor datorita carora Italia a creat statul modern.
O data cu remilitarizarea Renaniei, in 1936, legaturile dintre Italia
si Germania devin mai stranse, inaintand inexorabil catre formarea unui front fascist. Artizanul
acestei apropieri a fost contele Galeazzo Ciano, ginerele lui Mussolini. Punctul culminant va fi
atins in 28 mai 1939, o data cu semnarea de catre Ciano si Ribbentrop a Pactului de otel. Dupa
izbucnirea razboiului, situatia initiala se schimba, Hitler devenind "partea tare" a aliantei, iat
Italia ajungandun simplu satelit. Ultimele intalniri intre Mussolini si Hitler au darul de a-i
convinge pe toti de aservirea Ducelui fata de Fuhrer.
O alta coordonata importanta a politicii externe fasciste o reprezinta atitudinea fata
de Vatican. Socialistul convins, anticlericalul, ateul ce ii daduse un minut lui Dumnezeu sa-l
trazneasca spre a-si dovedi existenta, va fi artizanul apropierii Italiei de Papalitate, dupa o
ruptura ce durase mai mult de jumatate de secol. Intelegand importanta catolicismului, pe de o
parte pentru unitatea poporului italian, pe de alta parte pentru prestigiul acestuia, Mussolini va
semna in 1929 Acordurile de la Lateran cu Papa: acesta recunoaste statul italian si proprietatea
acestuia asupra Romei, primind in schimb o despagubire. La randul sau Mussolini recunostea
suveranitatea pontificala asupra cetatii Vaticanului, iar catolicismul devenea religie de stat in
Italia.
Inca din momentul in care a ajuns la putere Mussolini a fost preocupat de expansiunea
Italiei. Pana in 1935 ezita intre trei directii: Europa dunareana, unde risca un conflict
cu Germania, Mediterana, unde se ciocneste de interesele franco-britanice si Africa Orientala,
unde Italia are deja posesiuni. Declansand criza etiopiana, Italia se vahotari definitiv asupra
celei de-a treia directii.
Retorica razboiului, practicata de-a lungul intregii perioade cat fascismul s-a aflat la
putere, va esua in 1940, cand se va dovedi cat de nepregatita era tara pentru o conflagratie.
Cele opt milioane de baionete promise de Duce, impreuna cu avioanele ce urmau sa intunece
soarele, vor evidentia, prin contrast, situatia jalnica in care se afla armata italiana, slabind
enorm increderea poporului in conducatorii sai. Este si motivul pentru care in 1939 Mussolini
ii pusese in vedere lui Hitler ca Italia nu va fi pregatita de razboi mai devreme de trei ani.
Totusi, in 1940, gelos pe succesle germane, Ducele decide sa abandoneze neutralitatea si ataca
Grecia, cu toate ca Hitler ii impartasise lui Ciano teama de a nu vedea deschizandu-se un nou

20
front in Europa Centrala sau Meridionala. Este inceputul sfarsitului: de acum incolo
Italia va merge din infrangere in infrangere, devenind un simplu satelit al statului german, iar
numultumirile populatiei vor creste.
Dupa esecul din Grecia, trupele italiene vor suferi noi infrangeri in Egipt. Fotografiile
prizonierilor italieni din Egipt nu arata nicidecum niste oameni nefericiti, ceea ce il va
determina pe Mussolini sa spuna, cu un remarcabil umor involuntar: Soldatii nostri au prea
mult tendinta sa devina prizonieri. Din moment ce vad ce bine este la altii, ce-am putea face ca
sa-i retinem? Toate acestea ne dau intreaga masura a starii de spirit a armatei italiene,
corespunzatoare de buna seama celei a populatiei civile.
In iulie 1943 trupele aliate cuceresc Sicilia, iar Mussolini se lasa convins sa convoace
Marele Consliu Fascist pentru a discuta situatia militara. Acesta va vota cu o majoritate de 19
voturi la 7, decizia de a-i cere regelui sa redea Parlamentului, Ministrilor si Marelui Consiliu
toate puterile de care Mussolini ii privase. Actul reprezinta, practic, demiterea lui Mussolini. A
doua zi acesta va fi arestat: dupa 21 de ani nu mai exista Duce, iar italienii sarbatoresc ceea ce
ei cred ca va marca sfarstul razboiului.
La 12 septembrie 1943, Mussolini este eliberat de un commando german si fondeaza,
la Salo, in nordul Italiei, Republica sociala Italia, in fond un strat marioneta aflat in mainile
nazistilor. Acum trebuie sa mergem pana la capat: se pare ca Mussolini nu si-a pierdut
speranta. Dispretuit de Hitler, care ii va lasa mana libera doar pe terenul vorbelor goale, Ducele
continua sa creada in victoria militara, adica in triumful statului fascist. Dar realitatea
ii estepotrivnica. Incercand sa fuga in Elvetia, este arestat la 27 aprilie 1945 de catre o trupa de
partizani si impuscat o zi mai tarziu.
Influenţa partidului unic, întreaga putere oferită statului. Integrarea maselor şi
militarizarea progresivă a corpului social au definit acest tip de regim autoritar.

Nazismul ca ideologie a fost fundament de Adolf Hitler in lucrarea “Mein Kampf”. La

baza acestei ideologii au stat naţionalismul exacerbat, rasismul si antisemitismul.
Nazismul a aparut intr-o perioada dificila pentru natiunea germana. Germania care fusese
învinsă in primul razboi mondial s-a considerat umilită prin prevederile Tratatului de Pace de
la Versailles. Germanii considerau ca li s-a impus un "dictat". Nazistii au pus un mare accent
pe nationalism si pe promisiunile de restaurare a onoarei naţionale. Hitler considera vinovat
pentru problemele economice si sociale ale Germaniei, sistemul democraţiei parlamentare.
Singura soluţie pe care o sustinea Hitler era dictatura unui singur partid condus de un lider
providential care să supună naţiunea în numele binelui general. El urmărea crearea unui
imperiu (reich) care sa-i cuprinda pe toţi germanii. Justifica expansiunea germana prin nevoia
de "spaţiu vital" pentru rasa ariană, considerată superioară. Spre deosebire de Mussolini, Hitler
a făcut din rasism si in special din antisemitism, o componentă esenţială a programului său.
Evreii erau găsiţi vinovaţi de toate relele societăţii germane si de aceea naziştii susţineau
eliminarea lor prin exterminare.
Preluarea puterii de catre nazişti are loc in 30 ianuarie 1933 când, pe baza rezultatelor
alegerilor din 1932, presedintele Hindenburg 1-a numit cancelar al Germaniei pe Adolf Hitler,
conducătorul Partidului National Socialist al Muncitorilor din Germania. Având majoritatea in
Parlament, Hitler a obţinut puteri dictatoriale, in martie 1933. Acest fapt semnifica sfârşitul
republicii de la Weimar si instaurarea dictaturii naziste in Germania. Primele măsuri luate de
Hitler i-a vizat pe adversarii politici: toate partidele au fost scoase in afara legii cu exceptia

21
Partidului National Socialist, mişcarea sindicală a fost distrusă, au fost eliminaţi advesrarii din
propriul partid, sindicatele au fost înlocuite cu Frontul Muncii, administraţia a fost supusă
epurărilor şi puterile statului au fost supuse Reich-ului. In anul 1934, după moartea
preşedintelui Hindenburg, a preluat si atribuţiile acestuia proclamându-se "Fuhrer ". Poliţia
secretă a statului- Gestapo- condus de Heinrich Himmler urmăreau pe opozanţi , dintre care
unii au fost trimişi în lagăre de concentrare.
De la inceput evreii au fost ţinta predilectă a persecuţiilor naziste. Până la sfârsitul anului
1934 cei mai multi avocati, medici, profesori si functionari evrei si-au pierdut slujbele sau
dreptul de a-si practica meseriile. Prin Legile de la Nurenberg, din 1935 evreilor le-au fost
retrase toate drepturile civile in cadrul statului german. La 9 noiembrie 1938 au fost adoptate
masuri antisemite fizice prin programul generalizat in toataGermania. In „noaptea pogromului”
(Kristallnacht) au fost distruse case, magazine evreiesti si sinagogi; peste o suta de evrei au
fost omorati si circa 20.000 trimisi in lagare de concentrare. Punctul culminant al acestor crime
antisemite a fost atins la Conferinta de la Wannsee, in cadrul careia inalti functionari de stat din
partidul nazist si guvern au decis 'Solutia finala in chestiunea evreiasca', la cererea expresa a lui
Hitler.

Cultura a fost subordonata scopurilor regimului. Tineretul era educat in spiritul unui
devotament fanatic faţă de regim si înregimentat în organizaţii precum "tineretul hitlerist".
Controlul regimului a fost instituit si asupra bisericii. Aceasta a fost supusă persecuţiilor
din cauza valorilor promovate de creştinism - iubire şi respect faţă de aproapele tau - care
constituiau contrariul valorilor promovate de naţional-socialişti.
Naziştii şi-au arogat dreptul de a controla justiţia, intervenind în activitatea curţilor de
justiţie. În statul nazist, legea era reprezentată de Hitler şi de partidul său.. Nazismul a
propagat, la fel ca alte regimuri totalitare, cultul conducătorului, mitul naţiunii germane şi rolul
negativ pe care l-a avut democraţia. Populaţia datora supunere deplină, credinţă şi dăruire
conducătorului. Mobilizarea ideologică se făcea prin intermediul unei propagande foarte
prezente încredinţată lui Goebbels. Pentru a împiedica orice opoziţie naţională, presa, radioul,
cinematografia şi tipăriturile erau strict supravegheate. Ceremonialul nazist a dominat viaţa
cotidiană : salutul nazist, uniformele maro sau negre, cultul Fuhrer-ului, s-au răspândit în toată
societatea germană. Statul educa tinerii pentru a deveni buni soldaţi şi suţinători ai regimului.
Împingerea Germaniei in razboi a fost, de fapt, primul semn al inceputului sfarsitului
Hitler. Cu toate victoriile de inceput dintre anii 1939-1941, Hitler si conducerea militara a
Germaniei au facut marea greseala de a-si subestima inamicii, Marea Britanie si Uniunea
Sovietica, precum si greseala de a incepe un razboi pe doua fronturi, cu aceste doua puteri.
Orbit de succesele inregistrate de „razboiul fulger” (Blitzkrieg), Hitler a dat
semnalul Operatiunii Barbarossa, care prevedea invadarea Uniunii Sovietice printr-o campanie
rapida, inainte de venirea iernii. Invazia a inceput la 22 iunie 1941. Hitler primeste o noua
lovitura in luna decembrie a aceluiasi an prin intrarea in razboi a Statelor Unite ale
Americii.Inversunarea sovieticilor, noroiul, apoi nametii si frigul iernii au oprit inaintarea
Germaniei. Hitler a ramas convins ca victoria finala era posibila, ceea cedovedeste ca-si
pierduse clarviziunea militara ce il caracterizase la inceputul razboiului. In 1943, armata
germana se afla in defensiva, pierzand initiativa si, treptat, toate visurile lui Hitler s-au sfarsit,
lasand in urma o Europa distrusa si saizeci de milioane de victime.
La 30 aprilie 1945, in toiul ultimelor lupte grele in Berlin, cand trupele sovietice se aflau
la mica distanta de cancelaria Reich-ului, Hitler s-a sinucis, muscand o capsula de cianura si

22
impuscandu-se. Trupul lui si cel al Evei Braun (cu care se cununase in ziua precedenta öi care
s-a sinucis simultan) au fost depuse in craterul unei bombe, stropite cu benzina de catre Otto
Günsche si alte ajutoare din Führerbunker si li s-a dat foc cand Armata Rosie se apropia si
continuau bombardamentele. Inainte de a se sinucide, Hitler isi otravise cainele pentru a testa
otrava. In mai 1945 Germania era complet ruinata, si nicidecum o „Germanie mare” in stare sa
distruga Rusia bolsevica sau sa creeze o noua ordine mondiala bazata pe suprematia asa-zisei
rase „ariene”. Dupa razboi, multi nazisti de rang inalt au fost judecati, condamnati in Procesul
de la Nürnberg, iar unii chiar executati pentru crime de razboi si crime impotriva umanitatii

Comunismul îşi are originea în operele lui Marx care a fundamental teoria "luptei de
clasă". El susţinea că societatea comunistă se va edifica mai întâi în ţările dezvoltate în care
proletariatul va prelua pe cale revoluţionară puterea de la burghezie. Lenin a dezvoltat teoria
marxistă, susţinând că revoluţia proletară poate să iasă victorioasă şi într-un stat mai puţin
dezvoltat cum era Rusia.
In concepţia lui Lenin comuniştii reprezentau "avangarda" proletariatului. Ideologia
comunista promitea oamenilor o schimbare totala a modului de viata prin realizarea unei
societati fara clase, in care sa fie instaurate egalitatea si dreptatea. Teoria marxista sustinea ca
in prima etapa, cea a construirii socialismului, era necesara mentinerea statului, ca instrument
al “dictaturi proletariatului”, necesar reprimarii oricarei forme de rezistenta a dusmanilor clasei
muncitoare.
Primul regim comunist s-a instalat in Rusia, in octombrie 1917, sub conducerea lui
Lenin. Puterea aparţinea Partidului Comunist, care, din 1918, este partid unic. Dictatura
comuniştilor era exercitată prin intermediul partidului lor, singura organizaţie politică legală.
Activiştii de partid erau cei care conduceau ţara. Totalitarismul stalinist a introdus un cult al
personalităţii exagerat. Punctele cheie ale regimului erau propaganda şi teroarea, bazată pe un
puternic aparat represiv în fruntea căruia se situa poliţia politică. Modelul economic socialist se
baza pe planificarea economiei şi pe centralism. Reformele adoptate de bolşevici au fost:
naţionalizarea fabricilor si bancilor, naţionalizarea pământului, proclamarea dreptului la
autodeterminare a naţiunilor. Intre anii 1918-1921 s-a desfăşurat un război civil între partizanii
vechiului regim (albii) si susţinătorii bolşevicilor (roşii). Mai multe state europene au intervenit
militar impotriva Rusiei Sovietice. Bolşevicii au dezlănţuit teroarea: au înfiinţat poliţia secretă
(CEKA) cu misiunea de a-i lichida pe toti cei care se opuneau noului regim, a fost suprimata
libertatea presei, ţăranilor le-a fost rechiziţionată recolta, a fost decretată munca obligatorie, a
fost înfiinţată Armata Roşie. Cu ajutorul acesteia s-a asigurat ordinea interna si a fost respinsa
interventia straina. In 1922 s-a format Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS).
Republicile au adoptat în anul 1924 o constituţie comună.
Totalitarismul si teroarea s-au consolidat in timpul conducerii lui Stalin (1924-1953).
Economia URSS a inregistrat unele progrese mai ales in domeniile: energetic, metalurgic,
constructiilor de masini. S-a lichidat analfabetismul, au fost adoptate unele masuri de protectie
sociala. Activitatea culturala a fost insa treptat subordonata slăvirii lui Stalin, intr-un cult al
personalităţii de proporţii nemaiîntâlnite. Acesta  a impus o economie centralizată şi planificată
rigid. 
Din  1929 s-a trecut la colectivizarea forţată a agriculturii (căreia i-au căzut  victime
milioane de ţărani ce nu vroiau să-şi cedeze pământurile în  gospodăriile colective sau de stat),
în paralel cu industrializarea forţată şi  planificarea producţiei prin planurile

23
cincinale. Opozanţii politici fie au  fost executaţi, fie li s-au înscenat procese în urma cărora au
fost trimişi la  închisoare sau în lagărele de muncă forţată din ţară, care formau GULAG-ul. 
Marii Terori,desfăşurate la ordinul lui Stalin între anii 1936 şi 1939, i-au  căzut victime
oameni din rândul tuturor categoriilor sociale şi profesionale,  inclusiv din rândurile armatei. 
În  acelaşi timp, cultul personalităţii lui Stalin a căpătat proporţii fără  precedent, presa era
cenzurată sever, iar întreaga creaţie culturală se găsea  în slujba intereselor Partidului Comunist
al Uniunii Sovietice şi al  dictatorului.  Regimul  stalinist şi-a păstrat caracteristicile în anii
celui de-al Doilea Război  Mondial, ca şi în primii ani postbelici, când regimul comunist a fost
impus şi  în alte state europene.  După  moartea lui Stalin, noul secretar general al partidului,
Nikita Hrusciov, a  dezvăluit, în 1956, unele crime comise din ordinul lui Stalin şi a
condamnat  cultul personalităţii acestuia, fără ca esenţa regimului să fie modificată. 
Deşi  au aplicat modelul sovietic, regimurile comuniste europene au avut şi trăsături 
specifice. Astfel, au existat o mai mare libertate economică în Iugoslavia,  păstrarea
proprietăţilor asupra pământului în Polonia, naţionalismul şi  interzicerea vieţii religioase în
Albania etc.  Unii  conducători comunişti au dorit reformarea sistemului, ca Alexander Dubček
în  Cehoslovacia, în 1968, dar sovieticii au înăbuşit prin intervenţia armată  această mişcare. 
Abia  după anul 1985, Mihail Gorbaciov, noul secretar general al partidului, a  iniţiat
politica perestroika i glaznosti (reconstrucţie şi deschidere), prin care  a încercat reformarea
partidului şi statului sovietic.  Anul  1989 a înregistrat înlăturarea regimurilor dictatoriale din
majoritatea  statelor europene foste comuniste. Criza în care se zbătea Uniunea Sovietică nu  a
putut fi depăşită, comunismul s-a prăbuşit, iar statul s-a destrămat (1991), iar statele respective
în general au optat pentru democratie.

2. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE ÎN ROMÂNIA

După 1918 viaţa politică românească a cunoscut o accentuată dezvoltare democratică

fundamentată pe introducerea votului universal în 1918 si pe adoptarea în 1923 a noii
Constituţii. In articolul 5 erau prevazute drepturile si libertăţile cetăţeneşti specifice unui stat
democratic.
Constitutia din 1923 la articolul 33 prevedea: "Toate puterile statului emană de la naţiune,
care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune si după principiile si regulile aşezate de
Constituţiunea de faţă". Ea avea la baza principiul separării puterilor in stat: puterea legislativa,
puterea executiva si puterea judecatoreasca.
Prevederile Constitutiei din 1923 au constituit baza democratiei româneşti interbelice, dar
funcţionarea mecanismului democratic stabilit prin aceasta s-a dovedit a fi dificilă. Lipsa de
experienta a electoratului, rivalitatea dintre partide, ambitia conducatorilor, gravitatea
problemelor ce urmau a fi rezolvate au dus la o deteriorare a mecanismelor constitutionale si la
concentrarea puterilor in mainile executivului si ale sefului statului.
In sistemul politic din Romania interbelica partidele politice aveau un rol esential, dar
Constitutia din 1923 nu continea nici un cuvant despre acestea. Totusi legea fundamentală
prevedea anumite drepturi si libertati care pentru a putea fi exercitate, presupunea existenta
partidelor politice.
Se inregistreaza, intre anii 1918-1921, o maxima proliferare a partidelor politice "unele
intitulându-se agrariene" sau "ţărăniste " cu scopul de a atrage electoratul din mediul rural,
majoritar, altele nationaliste care urmarea atragerea celor sensibili la ideea de patriotism.

24
 Scena politica interbelica a fost dominata de doua partide: Partidul National Liberal si
Partidul National Taranesc care au guvernat tara in cea mai mare parte a perioadei interbelice.

Liberalismul punea in centru societatii individul, teorie care a fost sustinuta pana la primul
razboi mondial. Dupa razboi au loc modificari in ideologia liberala, aparand neoliberalismul
care pune accentul pe interventia statului, apreciind ca interesul general prima asupra celui
individual. Aceasta conceptie a fost dezvoltata de personalitati de marca, precum: Ştefan
Zeletin, Mihail Manolescu, Vintilă Brătianu, Victor Slăvescu ş.a. Ei au adus importante
contributii la teoria si practica industrializarii, punctul esential al doctrinei neoliberale. Viitorul
era, in conceptia lui St. Zeletin - cel mai de seama teoretician al neoliberalismului - in
industrializare si urbanizare. Ei au accentual rolul industriei si au întrevăzut o strânsă legatura
intre industrializare, modernizare si consolidarea independentei politice.
Reprezentantii neoliberalismului au dezvoltat teoria privind ,,protecţionismul”, concretizată
in formula "prin noi înşine" prin care se putea asigura o valorificare superioara a resurselor
naţionale, in primul rând prin forţe proprii. Deviza "prin noi înşine" nu trebuie interpretată ca o
atitudine exclusivistă, de înlăturare a capitalului străin, ci ca o colaborare cu acesta in condiţii
mai avantajoase ca până atunci. Pentru Stefan Zeletin, Constitutia din martie 1923 reprezenta
documentul oficial de nastere a neoliberalismului românesc. Regimul politic avea un caracter
democratic si se întemeia pe separaţia puterilor in stat. El aprecia: „Pentru întâia oară acest act
istoric pleacă de la următoarele puncte de vedere, care alcătuiesc esenţa noului liberalism: a)
intervenţia puterii de stat şi b) concepţia libertăţilor individuale ca "funcţii sociale”.
Democratia, idee de baza a gandirii liberate de pretutindeni s-a bucurat si ea, pe plan
teoretic, de atentia ideologilor liberali, cu deosebire in perioada interbelica, in care aceasta era
virulent combatuta de gruparile extremiste de dreapta.

Ţărănismul a fost cea de-a doua conceptie cu un impact deosebit in societatea

românească. Aceasta conceptie a fost promovata de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion
Mihalache, Gh. Zane ş.a. Ei susţin că România - ca si celelalte state agrare - evolua pe o cale
necapitalistă, întemeindu-se pe mica proprietate ţărănească. Spre deosebire de poziţia
proindustrială, puternic susţinută în plan politic de Partidul Naţional Liberal - care considera
problema agrară rezolvată, în linii generale, prin aplicarea reformei agrare după primul razboi
mondial - Partidul Ţărănesc si, apoi Partidul Naţional Ţărănesc, au acordat o atenţie sporită
gospodariei ţărăneşti şi agriculturii.
Ţărănismul susţinea primatul ţărănimii, ca o clasă omogena si independentă, cu un rol
deosebit in evolutia ulterioara a societatii romanesti. Se afirma ca prin aplicarea doctrinei
taraniste si apoi a "statului ţărănesc” - ca cea mai autentica expresie a democratiei - se putea
realiza gospodaria taraneasca trainica, bazata pe "proprietatea de munca". Taranistii sustineau
cresterea rolului statului in economie, considerand-o chiar o necesitate. Pornind de la conceptia
ca Romania trebuie sa ramana un stat preponderent agrar, reprezentantii taranismului n-au
negat necesitatea dezvoltarii unor ramuri industriale, in mod special a celor care valorificau
produsele agricole si bogatiile subsolului. In schimb ei se impotriveau protectionismului vamal
ridicat, sustinut de liberali.
Reprezentantii taranismului apreciau ca Romania nu dispunea de suficient capital pentru
sustinerea dezvoltarii economiei si se pronuntau pentru politica "portilor deschise" faţă de
capitalul strain.

25
 Din punct de vedere politic, C. Stere aprecia in 1920 ca statul român nu poate fi decât un stat
ţărănesc, pentru ca poporul român este un popor de ţărani si pentru ca munca ţărănească
condiţiona toată viaţa economică şi socială. La început (1919-1924) ţărăniştii au susţinut "lupta
de clasă" a ţărănimii si muncitorimii împotriva "burgheziei oligarhice", apoi (după 1924), au
preconizat "apărarea de clasă" împotriva agresiunii la care ţărănimea era supusă din partea
burgheziei. In moţiunea adoptată in 1935 la Congresul Partidului Naţional Tărănesc se insista
pe o colaborare a tuturor forţelor sociale in cadrul statului naţional-ţărănesc pe baza unei reale
democraţii.
Mecanismul democratic stabilit de Constitutia din 1923, s-a dovedit a fi extrem de dificil de
pus in aplicare. Dificultatea a fost data in primul rand de faptul ca si dupa 1918 s-a mentinut
vechea practica, instituita de Carol I, ca regele sa numeasca guvernul dupa care urma
dizolvarea corpurilor leguitoare si organizarea de alegeri. Astfel ca nu legislativul desemna
executivul ci invers. In perioada interbelica s-a inregistrat o mare instabilitate guvernamentala;
in cei 20 de ani ai perioadei interbelice s-au perindat la cârma ţării 30 de guverne si au avut loc
10 alegeri generale.
Primul deceniu interbelic a fost dominat de liberali. Guvernele liberale, punând in aplicare
politica "prin noi înşine" au urmărit, prin măsurile luate, valorificarea bogăţiilor ţării si
emanciparea economiei ţării de sub dependenţa capitalului strain. A fost adoptată noua
Constitutie în 1923; au fost adoptate legi privind comercializarea si controlul întreprinderilor
statului (1924), legea minelor, legea energiei (1924) legea pentru organizarea si exploatarea
căilor ferate (1925) etc.
Cel de-al doilea deceniu interbelic are ca trăsătură alternanţa la guvernare a naţional-
ţărănistilor si liberalilor. Taranistii au guvernat in intervalele 1928-1931 si 1932-1933 punând
in practică politica economica a "portilor deschise". Reveniti la guveraare, in 1933, liberalii au
promovat măsuri de incurajare a industriei nationale si de creştere a rolului statului in
economie. Datorită unui complex de factori interni, dar şi pe un fond internaţional caracterizat
prin ofensiva forţelor de extremă dreaptă, regimul democratic stabilit prin Constitutia din 1923
a început sa funcţioneze tot mai defectuos şi a eşuat in urma alegerilor parlamentare din 1937.

Extremismul. Alături de cele două concepţii - liberalismul si ţărănismul - in perioada

interbelica au aparut si curente extremiste de dreapta si de stânga. Cea mai importanta grupare
extremistă de dreapta a fost cea a lui Corneliu Zelea Codreanu care, in 1927, se desprinde din
Liga Apărării Naţionale Creştine şi întemeiază Legiunea Arhanghelul Mihail, iar in 1930 îşi
constituie o secţie politică numită Garda de Fier.
Doctrina legionară se proclamă, înainte de toate, creştină, element menit sa sublinieze atât
orientarea antisemită, cât si condamnarea morală a oamenilor politici din partidele democratice
acuzaţi de materialism, de lipsă de credinţă în Dumnezeu. Legionarii au lansat teoria purificării
prin moarte, exacerbând misticismul, promovând ura, intoleranţa si apologia morţii. In viziunea
lor democraţia parlamentara era condamnata la pieire, fiind socotita vinovata de scindarea
natiunii prin lupta dintre partide, de slabirea autoritatii statului, saracirea populatiei, lipsa de
moralitate, facilitarea acapararii avutiei tarii de catre politicieni si evrei si subordonarea
Romaniei marii finanţe internationale evreieşti. In locul sistemului democratic de alegere a
conducătorilor ţării, legionarii sustineau teoria elitelor. In planul politicii externe mişcarea
legionara a acţionat pentru alianţa României cu Germania si Italia afirmând că şeful lor,
Corneliu Zelea Codreanu va face din România „ o ţară mândră ca soarele de pe cer". Legionarii

26
au ajuns la putere in septembrie 1940. Ei au instaurat un regim dictatorial, au promovat o
politica profund antidemocratica, de teroare.

Extrema stângă din România este reprezentată de Partidul Comunist, înfiinţat in 1921
care a aderat la Internaţionala a III-a comunistă. Concepţia comunista (marxist-leninistă)
aprecia că orânduirea capitalistă e perimată din punct de vedere istoric si trebuia lichidată pe
calea revoluţiei. Esenţa doctrinei comuniste se afla in documentele Partidului Comunist, care
apreciau ca România era o "veriga slabă a lanţului imperialist" şi că de aceea trebuia pregătită
revoluţia in vederea înlăturării de la putere a burgheziei si moşierimii, instaurării puterii
proletariatului, naţionalizării principalelor mijloace de producţie in scopul edificării societăţii
socialiste.
In anul 1923 comuniştii români au adoptat si susţinut teza cominternistă privind dreptul
popoarelor la autodeterminare, mergând până la despărţirea de stat. Astfel România era
considerată "stat multinaţional", creaţie a "imperialismului apusean" si trebuia dezmembrată.
Orientarea antinaţională a P.C.R. a dus la scoaterea lui în afara legii, in anul 1924. In august
1944, în condiţiile înlăturării regimului antonescian, PCR participa la guvernare şi treptat
reuşeşete să preia întreaga putere.

CONSTITUŢIILE DIN ROMÂNIA

Cuvantul "constitutie" deriva din limba latina in care "constitutio" inseamna "asezare cu
temei", "organizare". In timpul imperiului roman, prin acest termen erau desemnate legile date
de catre imparat, chiar daca ele nu se refereau la organizarea si functionarea statului. Termenul
"constitutie" a fost utilizata pentru a desemna legea fundamentala mult mai tarziu, in secolul al-
XVIII-lea in perioada pregatiri revolutie burgheze. Cuvantul "constitutie" a fost folosit pentru
prima data pentru a desemna o lege fundamentala, la 1787, in America si apoi in 1791, in
Franta.
Constitutia in Romania a aparut mult mai tarziu decat constitutile din tarile europene de
vest. Aceasta s-a datorat faptului ca epoca moderna,  caracterizata prin dezvoltarea tehnica,
economica, sociala si culturala, a inceput in Romania mult mai tarziu fata de alte tari precum
Olanda, Franta, Italia, Anglia. Dezvoltarea mai tarzie si mai lenta a capitalismului in Romania
a fost cauzata, la randul sau, de indelungata dominatie a Imperiului Otoman. Inlaturarea
dominatiei otomane a permis Tarilor Romane o dezvoltare, dar aceasta a fost mai lenta. Ca
perioada, ea se plaseaza in secolul al-XVIII-lea, indeosebi incepand cu a doua jumatate a sa,
cand apar manufacturile, munca salariata, se construiesc furnale si turnatorii, se dezvolta
mineritul, se construiesc drumuri, in agricultura se desfiinteaza rumania si se incheaga tot mai
organic, pe ambele versante ale Carpatilor natiunea romana, care isi formuleaza primul sau
program politic prin Suplex Libellus Valachorum (1791). Este el mai important act politic al
românilor transilvăneni din secolul XVIII. Produs al celor mai luminate minţi ale
intelectualităţii româneşti, născut în contextul iluminismului care zguduia vechea Europă, actul
încununează eforturi îndelungate pentru emancipare politică şi naţională a românilor precum şi
o serie lungă de memorii şi petiţii. Supplex Libellus formulează sintetic revendicările poporului
român şi este un document programator pentru lupta pentru emancipare naţională care avea să
aibă loc în secolul XIX, până la apariţia după o sută de ani a Memorandumului din 1892.

27
 Memoriul se adresează împăratului Leopold al II-lea al Austriei, instalat de numai un an
pe tron, după moartea reformatorului Iosif al II-lea. Înainte de moarte, Iosif al II-lea, dezamăgit
de efectele politicii sale reformatoare, revocase reformele şi provocase refacerea imperiului
absolutist, dar care trebuia să dea socoteală fermentului produs de reformă şi de ideile
revoluţionare franceze. În lumina acestor evoluţii, românii din Transilvania, ca şi celelalte
popoare din imperiu, trebuiau să reacţioneze pentru a-şi formula propriile revendicări.
La redactarea memoriului au participat, direct sau indirect, Samuil Micu, Petru Maior,
Gheorghe Şincai, Ioan Molnar-Piuariu, Iosif Mehesi de la Cancelaria aulică, Ioan Para vicarul
de Năsăud, Ignatie Darabant episcop de Oradea şi alţii. Prima versiune a fost redactată în limba
germană, iar forma finală a fost în limba latină. Teza fundamentală a documentului este că
„drepturile omului şi ale societăţii civile” sunt ţinta cea mai înaltă a împărăţiei şi că nicio parte
a cetăţenilor nu trebuie să lipsească pe alta de drepturile ei şi să o asuprească. Prin urmare
naţiunea română cere să i se redea drepturile străvechi de care a fost despuiată fără nici un
drept în secolul XVII. Petiţia arată că naţiunea română este cea mai veche şi mai numeroasă
din Transilvania şi face un scurt istoric al naţiunii române, care se trage din coloniştii lui Traian
şi a rămas neclintită în faţa năvălirilor barbare, a ales pe regele ungurilor Tuhtum după ce
ducele Gelu a pierdut lupta cu ei, că românii sunt creştini încă de pe vremea stăpânirii romane.
Pe de-o parte sunt aduse argumente istorice, pe de altă parte argumente bazate pe superioritatea
numerică. Scopul final al românilor este acela de a intra în viaţa politică a ţării în virtutea
echităţii date de numerozitatea ei.
Memoriul a fost sortit eşecului de momentul politic nefavorabil. Revendicările sale
presupuneau o revizuire fundamentală a sistemului constituţional al naţiunilor politice
recunoscute. Dieta din 1790-1791 ţintea la restabilirea privilegiilor feudale, românii fiind
excluşi în continuare de la viaţa politică, iar împăratul a fost nevoit să cadă de acord cu marea
nobilime. Astfel, atunci când memoriul a ajuns la împărat, el căzuse deja de acord cu
nobilimea, dar l-a trimis Dietei pentru dezbatere. Cancelaria Aulică în frunte cu contele Samuel
Teleki respinge punct cu punct revendicările românilor, considerând inutilă ridicarea unei a
patra naţiuni recunoscute. Memoriul a fost citit în Dietă în iunie 1791, producând consternare
şi indignare. Referatul Dietei fu prezentat în şedinţa din 2 iulie, atacând toate fundamentele
revendicărilor. În mare Dieta refuză să accepte faptul că românii vor să constituie o naţiune
politică proprie, motivând că ei se bucură deja de toate drepturile în cadrul naţiunilor existente,
iar o naţiune nouă ar răsturna întreg sistemul. Se consideră chiar că românii sunt suficienţi
reprezentaţi în Dietă (deşi în componenţa ei era doar un român din 422!) Ca răspuns, stările
legiferează explicit menţinerea sistemului constituţional. În rândurile elitei româneşti această
evoluţie a dus la o alarmare generală care s-a transformat în timp într-o luptă febrilă pentru
cauza naţională şi care a dus la cristalizarea conştiinţei de sine a naţiunii române din
Transilvania.
 Slăbiriea dominatiei otomane asupra Tarilor Romane incepe prin pacea de la Kuciuk-
Kainargi(1744), continua apoi prin Conventia de la Akkerman(1817), conventie ale carei
prevederi sunt reluate si consemnate in Tratatul de la Adrianopol(1829) incheiat in urma
razboiului ruso-turc. Acest din urma tratat da tarilor romane libertatea comertului si
retrocedeaza principalele porturi de la Dunare, dand astfel posibilitatea dezvoltarii
capitalismului si limitand pe plan extern amestecul Imperiului Otoman in treburile interne si
externe ale Principatelor Romane. Puse in aplicare prin Regulamentele organice, prevederile
acestea au stimulat dezvoltarea elementelor capitaliste in economie.

28
           Perioada premergatoare aparitiei constitutiei romane s-a caracterizat si prin puternice
framantari si miscari care au fost de manifestare a luptei pentru infaptuirea unitatii de stat a
poporului roman, pentru inlaturarea oranduiri feudale, pentru revendicari cu caracter
democratic. Revolutia de la 1848 desi infrunta, a impulsionat aceste tendinte, ideile exprimate
atunci, continutul Proclamatiei de la Izlaz, continuand sa se dezvolte.
          Un loc deosebit in cazul premiselor istorice ale primei constitutii din Romania il ocupa
infaptuirea in 1859 a statului unitar national, prin unirea Munteniei si Moldovei sub domnia lui
Alexandru Ioan Cuza. Sub domnia sa, s-au realizat o serie de reforme importante, precum
reforma agrara si alte reforme politice,administrative si culturale, care au urmare creare si
dezvoltarea unor institutii statale.

Constituţia din anul 1866

Dupǎ abdicarea lui Cuza, atât liberalii cât şi conservatorii urmǎrau  instituirea unui
mediu politic care sǎ garanteze stabilitate guvernamentalǎ şi care sǎ contribuie la dezvolatarea
societǎţii româneşti. În aceste condiţii se opteazǎ pentru aducerea pe tronul ţǎrii a unui principe
strǎin, Carol de Hohenzolern. Adunarea legislativǎ care fusese aleasǎ cu o lunǎ înaintea venirii
lui Carol îl proclamǎ pe acesta domn şi se transformǎ în Adunare Constituantǎ. Aceastǎ
Adunare avea rolul de a discuta şi vota proiectul unei constituţii.
Dupǎ numirea noului domnitor, Adunarea Constituantǎ voteazǎ o nouǎ constituţie ce
avea la bazǎ principiile constituţiei belgiene, dar care au fost adaptate la realitǎţile româneşti.
Constituţia a fost aprobatǎ de domnitor şi a intrat în vigoare odatǎ cu publicarea în Monitorul
oficial în 1 iulie 1866.
Constituţie de inspiraţie belgiană
Adoptarea acestei constituţii este un fapt remarcabil în sine. Ţara se gǎsea sub
suzeranitate otomanǎ şi plǎtea tribut, dar în Constituţie nu apare nicio referire la aceastǎ stare
de dependenţǎ. În articolul 1 se preciza cǎ „Principatele Unite Române constituie un singur stat
indivizinil, sub denumirea de România.” Folosirea termenului indivizibil încǎ de la primul
articol apare ca o reacţie la insistenţa Puterilor Garante ca Principatele sǎ se separe. Utilizarea
termenului România reprezintǎ o altǎ încǎlcare a  prevederilor Convenţiei de la Paris şi o nouǎ
dovadǎ a faptului cǎ se dorea aplicarea tuturor hotǎrârilor luate de adunǎrile ad-hoc.
Constituţia a fost în bunǎ parte o copie a constituţiei belgiane din 1831. Diferenţele dintre
cele douǎ societǎţi erau însǎ semnificative. Belgia era o ţarǎ cu secole de viaţǎ urbanǎ, cu un
climat de disciplinǎ şi cu o tradiţie solidǎ de ordine în viaţa publicǎ. Astfel, liberalismul
constituţiei belgiene era perfect adaptat societǎţii. În cazul românesc, exista o tradiţie  a
confruntǎriilor  dintre obiceiul pǎmântului şi lege la care se adǎugau arbitrariul domnitorului şi
corupţia dregǎtorilor. Principele Carol însuşi considera consituţia nepotrivitǎ gradului de
educaţie a opinie publice româneşti.
Constituţia adoptatǎ în 1866 stǎ la baza regimului monarhiei constituţionale. Era
redactatǎ pe baza principiului democratic al separǎrii puterilor în stat. Astfel, puterea
legislativǎ  era exercitatǎ de domn şi de Reprezentanţa Naţionalǎ, iar legile puteau fi trimise
spre adoptare domnului doar dacǎ au fost discutate şi votate liber în ambele Adunǎri. Iniţiativa
legislativǎ este o atribuţie a tuturor celor trei componente ale puterii legislative. Puterea
executivǎ era încedinţatǎ domnului iar puterea judecǎtoreascǎ era exercitatǎ de curţi şi
tribunale, hotǎrârile şi sentinţele se pronunţau în virtutea legii şi se executau în numele
domnului.

29
 Stabilirea formei de guvernămământ: monarhia ereditară
Constituţia din 1866 are opt titluri : I. Despre teritoriul României, II. Despre drepturile
românilor, III. Depre puterile statului, IV. Depre finanţe, V. Despre puterea armatǎ, VI.
Dispoziţiuni genrale, VII. Despre revisuirea Constituțiunei, VIII. Dispoziţiuni Transitorii şi
suplimentare. Conform articolului 31 din legea fundamentalǎ „toate puterile statului enamǎ de
la naţiune” iar aceasta le poate exercita doar prin delegare, dupǎ pricpipiile constituţiei.
Puterea executivǎ era exercitatǎ de domnitor împreunǎ cu guvernul. Conform noii
constituţii forma de guvernǎmânt  a României devenea monarhia ereditarǎ. Articolul 82
stabilea cǎ „puterile constituţionale ale domitorului sunt ereditare” în linie directǎ, maculinǎ şi
legitimǎ, cu drept de primogeniturǎ. Se prevedea, de asemena faptul cǎ urmaşii lui Carol vor fi
crescuţi în religia ortodoxǎ. La baza Constituţiei se afla principiul conform cǎruira suveranul
„domneşte dar nu guverneazǎ ”. Astfel articolul 92 prevedea cǎ „persoana regenui este
neviolabilǎ. Miniştrii sǎi sunt rǎspunzǎtori. Niciun act al regelui nu poate avea tǎrie dacǎ nu
este contrasemnat de cǎtre un ministru care prin aceasta chiar devine rǎspunzǎtor de acel
act.”
Prerogativele Domnitorului
Conform articolului 93 din Constituţie domnul numeşte şi revocǎ miniştrii, sancţioneazǎ şi
promulgǎ legile dar poate refuza sancţionarea legilor. Domnitorul are, de asemenea dreptul de
aministie în materie politicǎ şi de a micşora pedepsele în materii criminale, nu poate suspenda
cursul cercetǎrii sau al judecǎţii şi nici nu poate interveni în adminstrarea justiţiei. Domnitorul
deţine prerogativa de a numi sau confirma în toate funcţiile publice, însă nu are posibilitatea de
a crea o nouǎ funcţieie fǎrǎ o lege specialǎ, nu poate modifica sau supenda legile şi nu poate
scuti pe nimeni de executare lor. Domnitorul era declarat conducǎtorul armatei, oferǎ
decoraţiile şi  gradele militare în conformitete cu legea. Domnul are dreptul de a bate monedǎ
şi de a încheia tratate cu alte state dar acestea trebuie ratificate de cǎtre puterea legislativǎ. 
Constituţia prevedea la articolul 95 faptul cǎ domnitorul are dreptul de a se adresa Adunǎrii la
începutul sesiunii printr-un mesaj referitor la starea tǎrii dar şi posibilitatea Adunǎrilor de a
rǎspunde acestui mesaj. Domnitorul este cel care pronunţa închiderea sesiunii, are dreptul de a
convoca Adunǎrile în sesiune extraordinarǎ dar şi de a dizolva ambele Adunǎri sau numai una
dintre ele, iar actul de dizolvare trebuia sǎ conţinǎ convocarea viitoarealor alegeri. Articolul 96
prevedea în mod explicit faptul cǎ  „domnul nu are alte puteri, decât acelea date lui prin
Constituţie.”

Atribuţiile miniştrilor
Constituţia cuprindea prevederi referitoare la condiţiile pe care trebuie sǎ le îndeplineascǎ
un ministru precum şi la atribuţiile acestora. Astfel, nu poate fi ministru decât un cetaţean
român (prin naştere sau naturalizare). Membrii familie regale nu puteau face parte din guvern.
Miniştrii puteau lua parte la dezbaterile Adunǎrii chiar dacǎ nu sunt membrii ai acesteia, iar
prezenţa unui membru al guvernului la dezbaterile Adunǎrii este necesarǎ. Ministrul nu este
scutit de rǎspundere dacǎ invocǎ un ordin verbal sau scris al Domnului (art. 100). Miniştrii pot
fi acuzaţi atât de cǎtre Senat şi Adunarea Deputaţilor, cât şi de cǎtre domnitor, trimişi în faţa
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La articolul 103 se prevedea faptul cǎ domnul nu putea sǎ
ierte sau sǎ micşoreze pedeapsa hotǎrâtǎ miniştrilor de cǎtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
decât dacǎ se face în prealabil o cerere din partea Adunǎrii care l-a pus sub acuzare.

30
 Adoptarea sistemului bicameral prin constituţie
Puterea legislativǎ este exercitatǎ colectiv de cǎtre domn şi reprezentanţa naţionalǎ.
Reprezenanţa Naţionalǎ era formatǎ din Adunarea Deputaţilor şi din Senat, se adopta sistemul
bicameral. Fiecare lege trebuia sǎ primeascǎ acordul tuturor celro trei pǎrţi ale puterii
legislative pentru a intra în vigoare. Nicio lege nu putea fi supusǎ sancţiunii domnului decât
dupǎ ce era discutatǎ şi votatǎ liber de emajoritatea celor douǎ Adunǎri. (art. 32). Iniţiativa
legislativǎ aparţine domnului, Senatului, Adunǎrii Deputaţilor. Se prevede de asemenea faptul
cǎ orice lege referitoare la veniturile şi cheltuielile statului sau la armatǎ trebuie sǎ fie votatǎ
mai întâi de cǎtre Adunarea Deputaţilor.  (art. 33).
Dreptul de vot rǎmâne unul cenzitar, alegǎtorii fiind împǎrţiţi în colegii electorale în
funncţie de venit, profesiune şi demnitǎţi deţinute. În constituţie sunt prevǎzute atât imunitatea
şi inviolabiliattea seantorilor şi deputaţilor cât şi responsabilitatea ministerialǎ.

Dreptul de a alege şi de a fi ales

Conform Constituţiei din 1866 deputaţii sunt aleşi în mod indirect. Astfel, corpul
electoral din fiecare judeţ este împǎrţit în patru colegii : din primul colegiu fac parte cei care au
venituri mai mari de 300 de galbeni, din al doilea colegiu fac perte cei care au venituri cuprinse
între 100 şi 300 de galbeni,  din al treilea colegiu (al oraşelor) fac parte comercianţii şi
industriaşii care plǎtesc un impozit de 80 de lei ,dar şi reprezentanţii profesiunilor liberale,
ofiţerii în retragere, profesorii şi pensionarii statului (toţi aceştia sunt scutiţi de cens), din al
patrulea colegiu fǎceau parte cei care plǎteau un impozit (indiferent cât de mic) cǎtre stat şi
care nu intra în niciuna dintre categoriile anterioare. Primele trei colegii aleg direct : primele
douǎ câte un deputat fiecare, iar cel de-al treilea – Bucureşti şase, Iaşi patru, Craiova, Galaşi,
Ploieşti, Focşani, Bârlad, Botoşani câte trei, Piteşti, Bacǎu, Roman, Turnu Severin câte doi iar
celelalte câte unul. Se precizeazǎ, de asemnea faptul cǎ toate oraşele unui district formeazǎ un
singur colegiu cu oraşul de reşedinţǎ. Al patrulea acolegiu alege câte un deputat de district.
(art. 57-63).
Constituţia prevede şi condiţiile de eligibilitate pentru Adunarea Deputaţilor : candidatul
trebuia sǎ fie român (prin naştere sau naturalziare), sǎ aibǎ drepturi civile şi politice, sǎ aibǎ
vârsta de douǎzeci şi cinci de ani , sǎ aibǎ domiciliul în România. Deputaţii au un mandat de
patru ani. (art. 66-67)
Senatorii sunt aleşi de douǎ colegii : primul dintre acestea este format din proprietarii de
pǎmânt din judeţ care au venituri mai mari de 300 de galbeni, iar cel de-al doilea colegiu  este
cel al oraşelor şi este format din proprietari având un venit mai mic de 300 de galbeni. Se
prevedea de asemanea faptul cǎ cele dpuǎ colegii voteazǎ separat şi aleg fiecare câte un
deputat. Constiutuţia menţiona şi faptul cǎ Universitǎţile din Iaşi şi Bucureşti trimiteau câte un
reprezentant în Senat, reprezentant ales de cǎtre profesorii universitǎţii respective.  Condiţiile
de eligibiliate pentru Senat erau: cetǎteania românǎ (prin naştere sau naturalizare), domiciliul
în România, vârsta de 40 de ani, un venit de orice naturǎ de 800 de galbeni. Constituţia
prevedea şi anumite categorii de persoane care erau scutite de acest cens : preşedinţii sau vice-
preşedinţii vreunei Adunǎri legislative, deputaţii care au fǎcut parte din trei sesiuni, generalii,
coloneii care au  o vechime de ani, persoanele care au ocupat funcţia de ministru sau de
reprezentant diplomatic al ţǎrii, cei care au ocupat timp de un an funcţia de preşedinte de curte,
de procuror general, de consilier la Curtea de Casaţie, cei cu diplomǎ de doctorat sau de
licenţiat, care au exercitat timp de şase ani profesiunea lor. Existau şi membrii de drept ai
Senatului : moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani, dar va avea drept de vot deliberativ

31
doar de la 25 de ani, mitropolitul şi episcopii. Membrii Senatului sunt aleşi pe o perioadǎ de 8
ani şi se înnoiesc pe jumǎtate la fiecare patru ani prin tragerea la sorţi a unui membru din
fiecare judeţ. Se precizeazǎ de asemenea faptul cǎ membrii sunt reeligibili. (art. 67-81)

Structura  puterii judecătoreşti

Puterea judecǎtoreascǎ era exercitatǎ de curţi şi tribunale. Hotǎrârile lor şi sentinţele se
pronunţǎ în virtutea legii şi se executǎ în numele domunului. (art. 36). În afarǎ de curţile şi
tribunalele ordinare mai erau înfiinţate şi curţile cu juri, care judecau crimele precum şi
delictele politice şi de presǎ. Se interzicea prin constituţie înfiinţarea de tribunale excepţionale.
Totuşi, în constituţia din 1866 nu era prevǎzutǎ inamovibilitatea şi stabilitatea judecǎtorilor, un
regres faţǎ de Convenţia de la Paris. Aceasta nu era o omisiune a legiuitorului, ci s-a evitat în
mod intenţionat sǎ se facǎ din inamovibiliatea judecǎtorilor un principiu constituţional
deoarece în România licenţiaţii în drept erau foarte puţini. Autoritǎţile au preferat sǎ legifereze
progresiv aceastǎ situaţie, prin legi ordinare, pe mǎsura creǎrii unui personal competent.

Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti

Titlul al II-lea al Constituţiei cuprindea drepturile şi libertǎţile cetǎţenilor români : libertatea
constiinţei, a presei, a învǎţǎmântului, a întrunirilor. În acelaşi capitol era prevǎzutǎ şi
desfiinţarea privilegiilor şi titulrilor de nobleţe strǎine. Se grantau inviolabilitatea persoanei şi a
domiciliului. Se interziceau pedeapsa cu moartea şi confiscarea averii. Se asigura secretul
corespondenţei. În articolul 24 era garantatǎ libertatea presei : se specifica faptul cǎ ziarele nu
aveau nevoie de autorizaţie pentru a apǎrea, nu puteau fi puse sub regimul avertismentelor, nici
nu puteau fi supriamate sau suspendate. Nu se puteau vota legi speciale în materie de presǎ. În
aceastǎ Constituţie exista o singurǎ interdicţie pentru cetǎţenii români : de a nu intra în servicul
altui stat fǎrǎ consimţǎmântul guvernului, iar sacţiunea era pierderea cetǎţeniei române
(articolul 30) şi o singurǎ discrimiare era impusǎ cetǎţenilor strǎini : numai cei de rit creştin
puteau cere cetǎţenia. (articolul 7). Aceast articol a fost introdus în legea fundamentalǎ românǎ
din cazua unor considerente de naturǎ socialǎ şi economicǎ pentru cǎ evreii constituiau o
minoritate numeroasǎ cu o mare pondere economicǎ şi din raţiuni de ordin istoric pentru turci,
aceastǎ excludere fiind de altfel tradiţionalǎ în relaţiile româno-otomane, mǎsurǎ ce garantase
pǎstrarea identitǎţii naţionale.
  Constituţia din 1866 este una de facturǎ liberalǎ, a fost elaboratǎ dupǎ modelul
Constituţiei belgiene şi este consideratǎ una dintre cele mai democratice constituţii din Europa
în mometul respectiv, a fost adoptatǎ fǎrǎ acordul Marilor Puteri, proclama suveranitatea
naţionalǎ, guvernarea era reprezentativǎ şi responsabilǎ, se instituia principiul sepǎarǎrii
puterilor în stat, monarhia erediatarǎ reprezentând foma de guvernǎmânt. Până la realizarea
statului national unitar în anul 1918, Constitutia a fost supusa la 3 revizuiri: în anul 1879, 1884,
1917.

Constituţia din anul 1923

32
 Consolidarea unităţii naţionale reclama adoptarea României cu o nouă Constituţie.
Această necesitate era acceptată de către toate forţele politice din ţară. În scopul elaborării
Constituţiei guvernul liberal a a anunţat prin decret regal dizolvarea Parlamentului şi
convocarea corpului electoral în vederea alegerilor pentru constituirea adunării naţionale cu
putere de Constituanţă. Această decizie era o încălcare a procedurii legale de revizuire şi a fost
criticată de partidele de opoziţie. După lungi proteste ale partidelor de opoziţie, acestea au
votat la 28 martie 1923, Constituţia. Astfel, înceta valabilitatea Constituţiei din 1866, care
fusese în vigoare cu unele modificări – introducerea votului universal, posibilitatea expropierii
propietăţilor particulare pentru cauza de utilitate publică – circa 57 de ani. La elaborarea noii
Constituţii s-a avut în vedere Constituţia din 1866, din care s-au preluat, într-o anume formă,
circa 60% din texte ( au fost înlocuite ori modificate integral 20 de articole, introduse 7 articole
noi şi au fost reformulate sau au primit adausuri 25 de articole; 76 articole vechii Constituţii au
rămas neschimbate ).
Ca si constitutia precedenta, aceasta este sistematizata in 8 titluri si anume: despre
teritoriul Romaniei, despre drepturile romanilor, despre puterile statului, finante, puterea
armata, dispozitii generale, revizuirea constitutiei, dispozitii tranzitorii si suplimentare.
Constitutia proclama drepturi si libertati legale pentru toti. Cat priveste egalitatea in drepturi a
femeii cu barbatul, se spunea ca legi speciale "vor determina conditiile sub care femeile pot
avea exercitiul drepturilor politice". Trebuie retinut de asemenea dispozitiile din art. 17 care
garanteaza proprietatea privata si cele din art. 15 care interzic infiintarea pedepse confiscarii
averilor.
În cel de al treilea titlu al aşezământului din 1923 se consacra principiul separaţiei
puterilor în stat; cele trei puteri erau independente una de alta, existând posibilitatea să se
limiteze reciproc în atribuţii. Activitatea legislativă urma să fie exercitată de rege şi
reprezentanţa naţională, cea executivă de rege şi guvern, iar cea judiciară de către instanţele
judecătoreşti.  Cat priveste puterile statului, pornind de la afirmatia ca toate puterile emana de
la natiune, Constitutia din 1923 stabileste ca puterea legislativa se exercita colectiv de rege si
reprezentanta nationala. Aceasta este formata din doua camere: Adunarea deputatilor si
Senatul, alese de asta data prin vot universal, egal, direct, obligator si secret. Fara a analiza in
acest lor sistemul electoral introdus prin constitutia din 1923 trebuie sa remarcam totusi ca era
un mare pas inainte fata de sistemul colegiilor pe avere. Senatul cuprindea si senatori de drept,
iar pentru a fi ales senator se cerea varsta de 40 de ani impliniti.
Puterea executiva apartinea regelui si o exercita prin guvern. Constitutia a infiintat
Consiliul legislativ. Persoana regelui era declarată inviolabilă, iar responsabilitatea actelor sale
o aveau miniştrii. Regele putea numi şi revoca miniştrii, sancţiona şi promulga legile, avea
drept de amnistie în materie politică, confirmarea în funcţiile publice, drept de a bate monedă şi
de a încheia convenţii cu alte state.
  In ce priveste puterea judecatoreasca, merita a fi retinuta dispozitiile art. 101, care
interziceau infiintarea de tribunale extraordinare, precum si ale art. 103 care ii dadeau controlul
constitutionalitatii legilor Curtii de Casatie, in sectiuni unite.
  Constitutia din 1923 se aseamana cu cea precedenta(1866) dar evident cea tanara se afirma
mai democratica. Trebuie remarcat ca si constitutia din 1923 este una rigida deoarece
procedura de revizuire era una greoaie la fel ca precedenta sa. Ca exemplificare de continut
constitutia a prevazut in art. 11, ca libertatea individuala este garantata, ca nimeni nu poate fi
urmarit sau perchezitionat decat in cazurile si dupa formele prevazute de legi; ca nimeni nu
poate fi detinut sau arestat decat in puterea unui mandat judecatoresc motivat care trebuie sa fie

33
comunicat in momentul arestarii sau cel mai tarziu in 24 de ore dupa detinere sau arestare. Art.
13 prevede ca domiciliul este inviolabil iar art. 22 proclama ca libertatea constiintei este
absolută.
Constituţia din 1923 cuprinde prevederi privitoare la elementele constitutive ale statului,
organizarea şi funcţionarea puterilor statului; alcătuirea şi funcţionarea sistemului electoral,
organizarea financiară, armată, administrativă ş.a. Principiul legalităţii şi supremaţiei
Constituţiei este exprimat mult mai clar decât în 1866: „numai Curtea de Casaţie în secţiuni
unite are dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi de a declara inaplicabile pe acelea
care sunt contra Constituţiei”
Principiul suveranităţii naţionale a fost formulat mai precis declarând România stat
naţional unitar şi indivizibil, al cărei teritoriu este indienabil şi care nu poate fi colonizat cu
populaţii ori grupuri etnice străine. Constituţia din 1923 admite exproprierea pentru cauza de
utilitate publică, redefinea şi includea noţiunile de „domeniu public” şi „bunuri publice”.
Totodată, zăcămintele miniere şi bogăţiile de orice natură deveneau proprietatea statului.
Constituţia mai prevedea cenzurarea legalităţii actelor administrative de către instanţele
judecătoreşti şi, de asemenea, în acest caz de pericol de stat se poate introduce starea de asediu
general sau parţial.
În titlul consacrat drepturilor românilor erau introduse o serie de principii specifice
funcţionării democraţiei: garantarea drepturilor şi libertăţilor românilor, fără deosebire etnică,
limbă sau religie, egalitatea cetăţenilor în societate şi înaintea legilor, libertatea conştiinţei şi
întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei, inviolabilitatea domiciliului ş.a. era
proclamat votul universal, egal, direct obligatoriu şi secret. Femeile şi militarii nu erau admişi
să-şi exprime opţiunea politică. Unificarea sistemului electoral s-a înfăptuit în 1926.

Constituţia României din februarie 1938

   Premisele istorice ale acestei constitutii trebuie cautate in desfasurarea vietii social
economice si politice in perioada de 15 ani scursa de la adoptarea constitutii precedente. La 8
iunie 1930 Parlamentul l-a recunoscut ca rege pe Carol al II-lea,care a condus intre1930-
1940.Carol al II-lea a fost adeptul unui regim autoritar de tip musolinian.Tendintelespre
autoritarism ale regelui Carol al II-lea au fost favorizate de guvernarea liberala a lui Gheorghe
Tatarescu.Viata politica din România s-a degradat,iar in 1937 au avut loc alegeri
parlamentare.Nici un partid nu a reusit sa obtina minim 40% din voturi ptr a primi prima
electorala care sa-i permita sa formeze guvernul. Regele carol al II-lea a gasit momentul sa
loveasca in sistemul parlamentar. In dec 1937 regele Carol al II- lea a incredintat formarea
guvernului Partidului National Crestin a lui Octavian Goga, A.C Cuza. Partidul National
Crestin obtinuse cu putin peste 9% din voturi si era deci un partid fara sprijin parlamentar,iar
guvernul Goga-Cuza nu s-a putut mentine decat 40 de zile. La 10 feb 1938 Goga si-a prezentat
demisia,iar regale a format un guvern de “uniune nationala”,avand ca prim-ministru pe
patriarhul Miron Cristea. Guvernul a abrogat constitutia din 1923,a instituit starea de urgenta, a
anulat drepturile si libertatile cetatenesti. La 10 feb 1938 regimul democratic din România a
fost inlocuit cu regimul monarhiei autoritare,iar la 20 februarie1938 a fost adoptata o noua

34
 constitutie,promulgată de rege la 27 feb 1938 şi publicată la 28 februarie 1938. Proiectul
constitutiei a fost redactat de Istrate Micescu si consacra regimul monarhiei autoritare,adica
regele domneste si guverneaza.
Cele 100 de articole ale constitutiei sunt sistematizate in 8 capitole: despre teritoriul
Romaniei, datoriile si drepturile romanilor, puterile statului, finante, ostire, dispozitii generale,
revizuirea constitutiei, dispozitii tranzitorii si finale.
           Dispozitiile constitutiei consacra dictatura regala si exprima in acelasi timp tendinta de
restrangere a drepturilor si libertatilor democratice. Este seminificativ faptul ca titlul doi al
constutiei incepe prin a prevedea datoriile cetatenilor. Constitutia interzice propovaduirea
schimbarii formei de guvernamant, impartirea ori distribuirea averii altora, scutirea de
impozite, interzice si lupta de clasa. Ea apara proprietatea cuprinzand dispozitii asemanatoare
cu cele existente in constitutiile precedente.
           Cat priveste puterile statului, stabilind ca acestea emana de la natiune, constitutia din
1938 le concentreaza in mainile regelui care este declarat "capul statului". Regele exercita
puterea legislativa prin reprezentanta nationala, el avand initiativa legislativa si initiativa
revizuirii constitutiei. El sanctioneaza si promulga legile, sanctiunea regala fiind conditie de
valabilitate a legii. Totodata, regele putea emite decrete cu putere de lege in orice domeniu, in
timpul cat adunarile erau dizolvate sau nu erau in sesiune, putea dizolva adunarile, putea
declara razboiul si incheia pacea, etc. Puterea executiva apartinea, de asemenea regelui, care
era inviolabil, raspunderea pentru actele emise revenind ministrilor, care erau obligati sa
contrasemneze actele de stat ale regelui. Erau restrânse considerabil libertăţile şi drepturile
democratice. Parlamentul s-a transformat într-un organism lipsit de principalele sale atribuţii.
Constituţia menţinea doar formal principiul separării puterilor în stat, deoarece majoritatea
puterilor erau concentrate în mâna regelui.
          In ce priveste varsta de la care cetateni aveau dreptul de a alege si de a fi alesi pentru
Adunarea Deputatilor ea este foarte ridicata si anume 30 de ani. Cat priveste Senatul, el este
format din 3 categorii de senatori, si anume: senatori numiti de rege,senatori de drept si
senatori alesi.

Constituţia din anul 1948

Elaborarea Constitutiei din 1948 se realizeaza in conditiile in care in urma abolirii

monarhiei se proclamase republica populară In aceste conditii istorice, Adunarea Deputatilor se
autodizolva prin efectul Legii nr. 32 din 24 februarie 1948. Legea numarul 32/1948,
incredinteaza exercitarea puterii legislative, pana la constituirea Marii Adunarii Nationale,
Guvernul. Alegerile au fost stabilite pentru 28 martie acelasi an. Aleasa, Marea Adunare
Nationala se intruneste in sesiune la 6 aprilie 1948, ia in discutie proiectul de constitutiei
intocmit de Consiliul Frontului Democratiei Populare si adopa Constitutia de la 13 aprilie
1948. A fost alcătuită după modelul Constituţiei sovietice în vigoare. Principiile fundamentale
care au stat la baza acesteia au fost : “ suveranitatea populara” , reprezentarea poporului printr-
un organ ales, unitatea puterii de stat, rolul conducător al Partidului Muncitoresc Român,
centralismul democratic, „ legalitatea populara, garantarea materiala a drepturilor cetatenesti”.

35
           Constitutia consacra existenta statului roman ca stat popular, unitar, independent si
suveran, stat ce a luat fiinta prin lupta poporului impotriva fascismului, reactiunii si
imperialismului.
 Constitutia in 1948 stabileste ca intreaga putere emana de la popor si apartine
poporului(art. 3). De asemenea ea stabileste ca mijloacele de productie apartin, sau statului ca
bunuri ale intregului popor, sau organizatiilor cooperative sau particularilor, persoane fizice
sau juridice. Enumerand bunurile care pot forma obiectul numai a proprietatii de stat, ca bunuri
ale intregului popor, constitutia stabileste ca acestea constituie temelia materiala a propasiri
economice si a independentei nationale a tarii, apararea si dezvoltarea lor constituind o
indatorire a fiecarui cetatean. Consecintele adoptarii Constitutiei din 1948 au fost: puterea
politica aredrepturi nelimitate, prevederile constitutiei nu sunt intotdeauna explicite,
deaceea lasa loc la interpretarea lor in sens totalitar, articolele despre
proprietatedeschid drumul masurilor de cooperativizare in agricultura (in Constitutie
se spune ca apararea şi dezvoltarea bunurilor comune a l e   p o p o r u l u i   s u n t
o indatorire a fiecarui cetatean, iar un alt articol defineste bunurile comune
ale poporului ca proprietatede stat; prin urmare cetatenii au datoria constitutionalasa dea o
parte din proprietate la stat). Aplicarea acestei constitutii a transformat Romania in stat
totalitar deoarece drepturile si libertatile cetatenesti nu au fost deloc respectate .   D e
fapt adevaratul conducator era şeful Partidului Muncitoresc
Român( numele din acel timp al partidului comunist),Gheorghe
Ghiorghiu-Dej.

Constituţia din 1952

Viata economica si sociala a Romaniei a cunoscut in perioada urmatoare adoptarii

Constitutiei din 1948 o evolutie in consens cu situatia unei tari fortate sa se dezvolte in
parametri impusi prin ocupatia militara straina, rezultat trist al celui de-al Doilea Razboi
Mondial si al politici dictate de statele coalitiei antihitlriste, state care au neglijat interesele
Romaniei si contributia s-a militara. Aceasta constitutie avea un capitol introductiv si 115
articole sistematizate in 10 capitole.
Consacrand realitatile economice, sociale si politice ale momentului istoric in care a fost
adoptata, constitutia mentine si dezvolta principiile constitutionale afirmate inca prin
constitutia din 1948. Ea contine reglementari specifice privind puterea de stat, privind
economia nationala cu cele 3 formatiuni social-economice: socialista, mica productie de
marfuri si particular capitalista.
Aparatul de stat este construit pe principiul centralismului. In capitolul privitor la drepturile
fundamentale sunt proclamate formal drepturi si libertati. In mod deosebit trebuie mentionat
art. 80 care reglementeaza dreptul de asociere, consacra desfiintarea pluralismului politic si
statorniceste rolul de forta politica conducatoare a unui singur partid politic.
Regimul de stat stabilit prin Constituţie era regimul democraţiei populare. Organul
suprem al puterii de stat a Republicii Populare Române este Marea Adunare Naţională, unicul
organ legiuitor, ales pe o perioadă de 4 ani. Organul executiv suprem şi de dispoziţie este
Consiliul de Miniştri, constituit de către Marea Adunare Naţională. Justiţia se înfăptuia de
către Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române, tribunalele regionale şi tribunalele
populare. Toate instanţele judecătoreşti trebuiau să apere „dictatura proletariatului”. În frunte

36
cu Tribunalul Suprem acestea erau subordonate Marii Adunări Naţionale, de facto. De jure, art.
70 prevedea că „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Procuratura R.P.R. era
organizată pe baza centralismului şi a subordonării faţă de M.A.N.. Ca şi cum nu ar fi fost de
ajuns, această Constituţie înfiinţează Regiunea Autonomă Maghiară (art. 19; 20; 21) Art. 18
prevedea împărţirea întregii ţări în regiuni nominalizate efectiv în text. Art. 5 consacra „trei
formaţiuni socialist-economice: formaţiunea socialistă, mica producţie de mărfuri şi
formaţiunea particular – capitalistă”. A fost afirmată voinţa politică a statului de lichidare „a
formaţiunii particular – capitaliste”, adică a proprietăţii private în Republica Populară Română
(R.P.R.).

Constituţia din 1965

Perioada cuprinsa intre anii 1952-1965 s-a caracterizat prin extinderea proprietatii de stat
si cooperatiste, desfiintarea proprietatii private, accentuarea conducerii nu numai politice ci si
statale de catre un singur partid politic, Partidul Comunist, care detine monopolul puterii in stat
si societate. Marea Adunare Nationala aleasa in martie 1965 a ales o comisie pentru redactarea
proiectului de constitutie, comisie care a definitivat munca inceputa de comisia precedenta in
1961. la 29 iunie 1965 proiectul este publicat si supus discutiei publice.
Constitutia adoptata la   21 august 1965, cu modificarile ulterioare, a avut 121 de articole
sistematizate in 9 titluri. Dispozitiile constitutionale au consacrat forma republicana a statului,
suveraninatea si independenta, indivizibilitatea si inalienabilitatea teritoriului. Constituţia din
anul 1965 a schimbat denumirea Statului Român din Republica Populară Română în
Republica Socialistă România. Astfel a fost consacrată finalizarea construcţiei temeliei
fundamentale a socialismului în România. În baza Constituţiei s-a adoptat Legea nr. 2 / 1968
privind organizarea teritorial – administrativă în: comune, oraşe, municipii, municipii reşedinţă
de judeţ şi judeţe. În anul 1974 a fost instituit un nou organ suprem al puterii de stat –
Preşedintele R.S.R. ) . După modelul contopirii funcţiei supreme în partid cu funcţia supremă
în stat, în unităţile administrativ – teritoriale au fost create organe cu dublă natură de partid şi
de stat. Depăşind sfera organelor instituite prin Constituţia din anul 1965, au fost cristalizate
trei niveluri structurale: de partid, de stat şi de partid şi de stat. Ca în toate statele socialiste şi
în România s-a pus problema raporturilor dintre partid şi Stat, mai ales că art. 3 consacra: „În
R.S.R, forţa politică conducătoare a întregii societăţi este P.C.R. 3) . Partidul imprima Statului
un caracter dinamic; partidul defineşte obiectivele în domeniile de interes pentru societate iar
Statul legiferează. Statul socialist era reprezentantul Partidului Comunist în raporturile cu
terţele state ale lumii, deoarece exclusiv statul deţinea (şi deţine şi în momentul de faţă)
calitatea de subiect de drept internaţional, titular de drepturi şi de obligaţii corelative în relaţiile
internaţionale. Cu privire la organele judecătoreşti şi cele ale procuraturii nu intervin schimbări
substanţiale în raport cu prevederile Constituţiei anterioare.
Cat priveste titularul puterii se arata ca acesta este poporul. Constitutia mentine principiul
partidului unic, ca partid de guvernamant. In afara acestor dispozitii titlul I al
constitutiei( Republica Socialista Romania), cuprinde prevederi referitoare la formele de
proprietate, functiile statului, principiile politici externe, cetatenie, organizarea administrativa a
statului, drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor sunt reglementate in
titlul II iar titlurile de la III-VII, consacra organizarea statala a puterii. In aceasta privinta

37
constitutia structureaza organele de stat in 4 mari categorii, si anume: organele puterii de stat,
organele administratie de stat(ministerele si celelalte organe centrale ale administratie de stat,
comitetele si birourile executive ale consiliilor populare, organele locale de specialitate ale
administratie de stat), organele judecatoresti si organele procuraturii.

Constitutia Romaniei din 8 decembrie 1991

In contextul in care revolutia din 1989 a inlaturat structurile de putere ale regimului
comunist, parlamentului ales la 20 mai 1990 ii revenea misiunea importanta de a elabora
Constitutia Romaniei. S-au elaborat o serie de acte cu caracter constitutional, care au format
pana la 8 decembrie 1991 Constitutia Romaniei alaturi de dispozitiile fostei constitutii, care nu
a fost abrogate. De la elaborarea constitutiei a raspuns cerintei realizarii cadrului juridic
fundamental al evolutiei spre statul de drept, democratic si social.
Continutul normativ al constitutiei este structurat, din punct de vedere juridic, in 156 de
articole, care sunt grupate in 8 titluri. Primul titlu cuprinde norme referitoate la structura
unitara a statului, la forma sa republicana de guvernamant. Statul roman este caracterizat ca un
stat de drept, democratic si social in care suveranitatea nationala apartine poporului care o
exercita prin organele sale reprezentative sau prin referendum. In legatura cu teritoriul este
organizat administrativ in comune, orase si judete. Tot in acest titlu exista dispozitii prin care
se recunoaste si se garanteaza dreptul persoanelor apartinand minoritatilor nationale la
pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase. O
prevedere importanta se refera la obligatia statului roman de a sprijini intarirea legaturilor cu
romanii din afara frontierelor tarii si de a actiona pentru pastrarea, dezvoltarea si exprimarea
identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase. Intalnim de asemenea in acest titlu
regula in sensul careia cetatenia romana nu poate fi retrasa aceluia care a dobandit-o prin
nastere. Unele dispozitii privesc relatiile internationale ale Romaniei, definite cu relatii pasnice
si de buna vecinatate, si valoarea juridica a tratatelor internationale.
In cel de-al doilea titlu sunt consacrate inviolabilitatile precum dreptul la viata,la
integritate fizica, la integritate psihica, la aparare, libera circulatie, libertatea individuala, etc.
Apoi drepturile si libertatile social-economice si culturale(dreptul la invatatura,la ocrotirea
sanatatii, dreptul de proprietate, dreptul la mostenire, etc.), si drepturile exclusiv
politice(dreptul de vot si dreptul de a fi ales). Drepturile si libertatiile social-politice (libertatea
constiintei de exprimare, dreptul la informatie, dreptul de asociere, etc.) sunt de asemenea,
incluse aici, alaturi de drepturile-garantii (dreptul de petitionare).
In titlul  III sunt stabilite indatoriri cu importanta deosebita, in mod special pentru
domeniul militar, si anume Indatoririle Fundamentale: indatorirea de fidelitate fata de tara, de
apararea patriei, de a satisface serviciul militar, de a contribui la cheltuielile publice si
indatorirea de exercitare cu buna credinta a drepturilor si libertatilor de a respecta drepturile si
libertatile celorlalti.
Titlul  IV reglementeaza avocatul poporului ca un garant al drepturilor si libertatilor
cetatenesti. Mai apar reglementari importante privitoare la Parlament: structura bicamerala a
sa. Parlamentul este ales prin vot universal, secret, direct si liber exprimat pentru un mandat de
4 ani.

38
 Guvernul este reglementat continand norme privitoare la compozitia, investitura,
incompatibilitatea si actele acestuia. Sunt consacrate raporturile Parlament-Guvern: obligatia
informarii Parlamentului, dreptul parlamentarilor de a pune intrebari, si de a adresa interpretari,
angajarea raspunderii Guvernului si motiunea de cenzura, delegarea legislativa.

România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil; forma de

guvernământ este republica semiprezidenţială; suveranitatea naţională aparţine poporului
român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum.
Constituţia are la bază principiul separării puterilor în stat, a sistemului parlamentar
bicameral şi a drepturilor şi libertăţilor democratice. Puterea executivă este reprezentată
de Preşedintele României (veghează la respectarea Constituţiei) şi de guvem (asigură
realizarea politicii interne şi exteme şi conducerea generală a administraţiei publice).
Puterea legislativă o exercită Parlamentul bicameral, organ reprezentativ şi singura
autoritate legiuitoare; legile adoptate de Parlament se trimit spre promulgare preşedintelui
României.
Puterea judecătorească o reprezintă instanţele judecătoreşti – Curtea Supremă de
Justiţie.
Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea individuală, de exprimare, dreptul la învăţătură,
dreptul de vot (de la 18 ani), dreptul de a fi ales; proprietatea este ocrotită (drept modificat în
2003, când proprietatea devine garantată), dreptul de a fi ales în Parlamentul European, dreptul
la libera circulaţie în ţară şi străinătate; interzicerea pedepsei cu moartea şi a torturii, libertatea
de asociere şi de întrunire.
Constituţia din 1991, revizuită în 2003, îmbină tradiţia democratică din spaţiul românesc
cu principiile constituţionale europene.

Constituţia din anul 2003

În condiţiile desfăşurării procesului de integrare europeană, în anul 2003, unele articole

ale Constituţiei au fost modificate, pentru a permite aderarea României la Uniunea Europeană
(de exemplu, articolul 148 se referă la prioritatea prevederilor tratatelor şi reglementărilor
comunitare faţă de dispoziţiile contrare din legile interne). Proiectul de revizuire a constitutiei
adoptat in parlament a fost supus unui referendum pe 18 si 19 octombrie 2003. Prezenta la vot
a fost de 55,7%, iar 89,7% din participanti au votat pentru modificarea constitutiei. Totusi,
procentele au fost contestate de organizatiile de monitorizare, ce au raportat abuzuri (folosirea
neconstitutionala a urnelor volante si permiterea unor cetateni a vota de mai multe ori). Nici
una dintre aceste reclamatii nu a putut fi dovedita, insa. Noua constitutie a intrat in vigoare pe
29 octombire 2003.
Mai mult de jumatate din articole au suferit modificari mai mici sau mai mari. Cele mai
importante schimbari sunt: Gratuitatea invatamintului de stat nu mai este garantata
neconditionat (ci numai conform legii). Minoritatile nationale aveau dreptul de a folosi limba
materna in administratie si justitie. Proprietatea privata este garantata si ocrotita de lege.
Mandatul presedintelui este de 5 ani. Obligativitatea stagiului militar se stabileste prin legea
organica. Imunitatea parlamentara este limitata. Dupa aderarea Romaniei la UE cetatenii tarilor

39
membre ale UE vor avea dreptul de a alege si de a fi alesi in scrutinul local (daca sunt rezidenti
ai localitatii respective). Intrarea in Uniunea Europeana si NATO nu va fi votata prin
referendum, ci de catre Parlament.
Importanţa Constituţiei

Constitutia, ca lege fundamentala a statului, reprezinta izvorul juridic principal al

dreptului constitutional. Trebuie precizat insa ca valoarea si importanta sa nu se limiteaza doar
la acest rol. Ea sta la baza unui intreg curent de gandire, aparut in perioada iluminista si
continuat inclusiv dupa cel de-al doilea razboi mondial, cu relevanta atat pentru domeniul
juridic, cat si cel pentru cel politic si filosofic. Pretutindeni astazi adoptarea constitutiei este un
mare eveniment politic, social si juridic al vietii statale. Iar aceasta, pentru ca in constitutie sunt
consacrate principiile fundamentale ale intregii vieti economice, politice, sociale si juridice, in
conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promoveaza si le apara. 
Poporul, spunea Hegel, trebuie sa aiba fata de constitutia lui sentimentul dreptului sau si
al starii sale de fapt: "fiecare popor isi are constitutia care i se potriveste si care i se cuvine".
Valoarea, continutul si semnificatiile constitutiei au fost clar exprimate in actele constitutionale
si constitutiile care au deschis drumul procesului constitutional.
Spre deosebire de alte state, Constitutia Romaniei a suferit multe modificari, desi mai
tanara in timp. Cu toate acestea valoarea sa istorica are o semnificatie profunda suprinzand si
reflectand cu detaliu cadrul juridic in care se desfasoara societatea vremurilor trecute si
actuale.  Din constitutiile anterioare se pot  reface astfel, imagini ale vremii pe  diverse planuri,
iar comparand acele recente se poate distinge chiar evolutia societatii si a individului

40