ROMANIA INTRE DEMOCRATIE SI TOTALITARISM IN SECOLUL XX

In perioada 1918-1938, Romania a avut un regim democratic. In anii 1938-1940

regimul a fost de autoritate monarhica, iar intre 1940-1944, unul de dictatura
militara. Aceasta evolutie de la democratie la autoritarism a caracterizat
majoritatea statelor europene. In 1919 Romania se afla in randul celor 28 tari
europene cu regim democratic, iar in 1940 se gasea in categoria celor 12 state
cu regim dictatorial, alaturi de Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, URSS, Germania,
Italia, Grecia, Turcia, Spania, Portugalia, Finlanda. La sfarsitul celui de-al Doilea
Razboi Mondial s-au inregistrat mutatii majore in privinta regimului politic.
Statele din zona centrala si de sud-est-europeana, trecute sub dominatia
sovietica, intre care si Romania, se supun unui regim totalitar, de extrema
stanga, dupa modelul sovietic. Anul 1989 nu a gasit toate tarile foste comuniste
la acelasi nivel de dezvoltare economica si sociala si nici la acelasi nivel de
structurare a unor alternative politico-economice la regimul partidului unic

a) Ideologii si practici politice in Romania pana in anul 1918. Sistemul politic

romanesc de la inceputul secolului al XX-lea era organizat potrivit Constitutiei
Romaniei din anul 1866. Romania era o monarhie constitutionala, bazata pe
principiul separarii puterilor in stat, iar regele Carol I (1866-1914) si-a indeplinit
rolul de arbitru al vietii politice. In conditiile exercitarii votului cenzitar (doar de
catre barbati), in primii ani ai secolului al XX-lea, cele doua formatiuni care au
dominat viata politica, Partidul National Liberal si Partidul Conservator, au
guvernat alternativ (potrivit principiului rotativei guvernamentale, practica
introdusa in 1895). Acestea erau exponentele a doua ideologii diferite cu privire
la evolutia Romaniei. Liberalismul, reprezentat de oameni politici precum Ion I.C.
Bratianu (presedinte al P.N.L. din 1909), se pronunta pentru dezvoltarea rapida a
tarii, dupa model occidental, pe baza capitalului autohton. Conservatorismul,
reprezentat de politicieni ca Gh.Gr. Cantacuzino (conducator al Partidului
Conservator intre anii 1899-1907), dorea o dezvoltare organica, treptata, a
statului, prin crearea institutiilor moderne pe masura ce societatea simtea nevoia
aparitiei lor.

b) Ideologii si practici politice in perioada interbelica. Caracterizare generala.

Secolul al XX-lea a mai fost numit si secolul extremelor. Regimurile politice au
cunoscut o evolutie spectaculoasa, de la extrema dreapta la extrema stanga.
Dupa 1918, sub influenta unor diversi factori (votul universal, schimbarile in plan
economico-social, integrarea provinciilor unite, noile mentalitati s.a.), regimul
politic din Romania a cunoscut o importanta evolutie. In anii '30 in Europa se
inregistreaza o criza a regimului democratic si o tendinta de crestere a gruparilor
de extrema dreapta. Aceasta tendinta se manifesta si in Romania. Dinamica
partidelor politice s-a inscris pe doua directii: o tendinta de fuziune, specifica
primului deceniu dupa razboi; aparitia in anii '30 a multor partide mici, situatie
alimentata de tendintele lui Carol al II-lea de a discredita sistemul pluripartidist si
de cresterea influentei miscarii legionare.
Factori care au contribuit la afirmarea democratiei romanesti: adoptarea votului
universal pentru barbatii de la 21 de ani in sus, cu exceptia magistratilor si a
cadrelor militare (16 noiembrie 1918); Constitutia din 1923, unde erau consfintite
drepturile si libertatile cetatenesti si se preciza separatia puterilor in stat
(executiva, legislativa, judecatoreasca); dinamica sistemului pluripartidist; unele
formatiuni au parasit scena politica (conservatorii), altele s-au mentinut (liberalii,
socialistii), aparand si partide (grupari) noi, de diverse orientari. In aceste
conditii, numarul partidelor parlamentare sau al celor care au reusit sa ajunga la
guvernare a sporit. Viata politica a devenit mai complexa, ca urmare a integrarii
in viata politica a partidelor din teritoriile unite in 1918, a confruntarii de idei si
multiplicarii ofertelor politice adresate electoratului, a mutatiilor produse in
mentalitatea colectiva si afirmarea spiritului civic, a diversificarii mijloacelor de
informare (de la 16 periodice in 1918, s-a ajuns la peste 2.351 de periodice in
1935), a eliminarii rotativei guvernamentale si organizarii periodice a alegerilor
parlamentare.

In perioada interbelica, in viata politica romaneasca, adepti numerosi au avut

ideologii politice democratice, precum neoliberalismul, reprezentat, in esenta, de
Partidul National Liberal, si taranismul, avand ca exponent principal Partidul
National Taranesc. In conditiile afirmarii in Europa a unor ideologii
antidemocratice, extremismul de stanga (comunismul) si de dreapta
(legionarismul) s-au manifestat si in viata politica romaneasca, incepand din
deceniul al treilea al secolului al XX-lea. Extremismul de dreapta a aparut ca
urmare a evenimentelor din Italia fascista si ca reactie la ideologia comunista.
Formatiunile politice de extrema-dreapta au avut un caracter antidemocratic,
xenofob si antisemit.

Monarhia a reprezentat, si in perioada interbelica, centrul functionarii sistemului

politic din Romania, bazat pe prevederile Constitutiei din 1923. Regele in timpul
caruia a fost infaptuita Marea Unire, Ferdinand I (1914-1927), nu a incalcat
principiile vietii politice democratice. Evolutia monarhiei a marcat si practicile
politice in stat. Criza dinastica din decembrie 1925, cand printul Carol a renuntat
la mostenirea tronului, a fost rezolvata de Parlament in ianuarie 1926, prin
proclamarea lui Mihai ca mostenitor al tronului. Dupa moartea regelui Ferdinand
I, acesta a condus tara tutelat de o Regenta, fiindca era minor. Dar, dupa ce a
revenit in tara, in anul 1930, si a fost proclamat rege, de Parlament, in locul lui
Mihai I, Carol al II-lea a urmarit reducerea rolului partidelor politice si instaurarea
unui regim in care monarhul sa aiba puteri sporite. Astfel, in anul 1938, acesta a
instaurat un regim autoritar, in timpul caruia singura formatiune care a
functionat a fost cea care il sustinea pe rege, Frontul Renasterii Nationale
denumita, din 1940, Partidul Natiunii. In conditiile pierderilor teritoriale din anul
1940 regele Carol al II-lea a abdicat (septembrie 1940).

Carente ale democratiei interbelice: subiectivismul unor politicieni; abuzurile

administratiei in timpul alegerilor parlamentare, judetene, comunale; in perioada
1919-1937, regele a dizolvat de opt ori parlamentul prin decret regal, inainte de
termenul legal de patru ani, fapt ce a afectat regimul democratic; Legea
electorala din 1926 stabilea ca partidul care obtinea minimum 40% din voturi
primea 50% din totalul mandatelor in Adunarea Deputatilor (prima electorala),
cealalta jumatate se impartea proportional intre toate partidele, inclusiv cel
castigator; sistemul "rasturnat" prin care regele numea guvernul, dizolva
parlamentul, se schimba conducerea administratiei locale si apoi se organizau
alegeri generale; astfel, guvernantii iti asigurau succesul electoral; exagerarile
presei, indeosebi ale celei de partid, demagogia, recurgerea la cenzura, starea
de asediu, abuzuri ale administratiei; amestecul tot mai evident al regelui Carol
al II-lea (dupa 1930) in activitatea de guvernare, cu scopul introducerii regimului
de autoritate monarhica (fapt realizat in februarie 1938); ascensiunea
organizatiilor extremiste de dreapta, fapt care a condus la practici
antidemocratice: amenintarea, santajul, violenta, crima (asasinarea lui I.G. Duca
in 1933, a lui A. Calinescu in 1939, a lui N. Iorga in 1940).