Franta

Proiect realizat de
Mihaiu Corina-Teodora
 Franta in perioada 1900-1914
Regim politic :
Sistemul politic francez ne oferă o imagine specială dintr-o perspectivă
analitică de tip istoric a evoluţiei sale. Ultimii 200 de ani de istorie politică a
Franţei au primit din partea politologilor francezi eticheta de "istorie a
republicilor", evoluţia sistemului de organizare a instituţiilor politie ale statului
francez alternând forma monarhiei, cu cea a Imperiului şI a republicilor.
Francezii se raportează la istoria lor democratică prin intermediul republicilor
numerotate. Diferite calitativ de la o epocă la alta, Republicile franceze dau
seamă de o evoluţie a ideii de organizare politică de tip democratic prin
intermediul a cinci republici.
Republica a III-a a fost direct legată de războiul franco-german, care s-a soldat
cu înfrângerea Franţei, nevoită să plătească daune de război Germaniei
unificate, care preia de la Franţa Alsacia şI Lorena. Ea a funcţionat între 1870-
1940, an în care Camera Deputaţilor şI Senatul a predat atribuţiile mareşalului
Petain.
 Constitutie :
A Treia Republică a fost oficial
instaurată în 1875 prin adoptarea legilor
constituționale. Șeful statului era un
președinte, conform amendamentului
lui Henri Wallon care spunea :
• Președintele Republicii Franceze este
ales prin majoritatea absolută a
voturilor de către Senat și de Camera
Deputaților reunită în Parlamentul
 național. El este numit pe șapte ani;
el este reeligibil.
 Perioada interbelica
Franţa a ieşit învingătoarea din primul război mondial dar a simţit din plin ororile
conflagraţiei. Franţa a devenit dependentă financiar de Marea Britanie şi SUA.
Restituirea Alasaciei şi Lorenei a mărit considerabil potenţialul industrial al Franţei.
Franţa era condusă de o uniune de partide, numită Blocul Naţional. În 1919, au avut loc
alegeri parlamentare în care Blocul Naţional a ieşit învingător.
În 1921 Franţa a fost cuprinsă de o profundă criză economică. Guvernul a căutat ieşirea
din situaţia creată prin acţiuni externe, contestate atât în interior cât şi de cercurile
conducătoare ale Marii Britanii şi S.U.A. În anii stabilizării economice (1926-1929) în
Franţa s-a dezvoltat rapid unele ramuri ca metalurgia, industria constructoare de maşini,
industria chimică.
În 1924, socialiştii şi radicalii au constituit un nou bloc electoral numit „Blocul celor de
stânga”. Alegerile parlamentare din mai 1924 au fost câştigate de acest Bloc, care a
format guvernul, condus de Edouard Herriot.
În iulie 1926, partidele au format guvernul numit al Unităţii Naţionale, în frunte cu
Raymond Poincare. Guvernul a reuşit să stabilizeze francul pe contul majorării
impozitelor directe şi indirecte, reducerii salariilor, pensiilor etc. Politica promovată de
guvernul Poincare a dus la înviorarea economiei, la creşterea rezervelor de aur ale ţării,
au fost acordate credite unui şir de state Italia, Polonia, Cehoslovacia etc.
Franţa a fost afectată ceva mai târziu de criza economică decât alte state: scăderea producţiei industriale a
fost resimţită abia la sfârşitul anului 1930. Această întârziere se datora faptului că ea primise teritorii
industrializate, beneficia de reparaţii din partea Germaniei. Criza economică ce afectase Franţa nu a fost
atât de profundă ca cea din S.U.A. şi Germania dar a fost mai îndelungată, fiind înregistrate două căderi
economice: în 1932 şi în 1935. Criza economică a dus la slăbirea poziţiilor internaţionale ale Parisului.
Viaţa politică în perioada crizei economice s-a caracterizat prin desele schimbări de guvern: din
noiembrie 1929 până în mai 1932 Franţa a fost guvernată de 6 cabinete de miniştri. În mai 1932 s­au
desfăşurat alegeri parlamentare, victoria revenind radicalilor şi socialiştilor care au constituit din nou
„fîlocul celor de stânga”, iar prim-ministru a fost numit Edouard Herriot. Guvernul a depus un efort
considerabil pentru a lichida deficitul bugetului de stat dar s-a confruntat cu numeroase probleme ce au
dus la demiterea lui în decembrie 1932. În anul 1933 s-au succedat încă 7 cabinete de miniştri.
În situaţia instabilităţii politice în ţară s-au activizat forţele de extremă dreaptă. În februarie 1934 ei au
încercat să pună mâina pe putere, organizând o lovitură de stat ce s-a scondat cu o nereuşită. În aceste
condiţii liderii comunişti şi-au revizuit şi ei tactica şi s-au apropiat de socialişti şi radicali. Astfel, în
Franţa a apărut ideea Frontului Popular. Alegerile parlamentare din mai 1936 au fost dominate de
candidaţii Frontului Popular, cu 57 %, obţinând şi dreptul de a forma Guvernul. La 4 iunie 1936, Leon
Blum a preluat funcţia de prim-ministru. Guvernul era alcătuit din socialişti şi radicali. Divergenţele
apărute în cadrul Frontului Popular au dus la căderea guvernului. Preşedintele Franţei, A.Lebrun, i-a
încredinţat radicalului, Camille Chautemps, misiunea de a crea un nou guvern, ce va conduce Franţa timp
de nouă luni de zile. În aprilie 1938, a fost constituit un nou guvern în frunte cu radicalul, Edouard
Daladier, care s-a pronunţat împotriva programului Frontului Popular.
 In cel de-al doilea Razboi
Mondial,Franta a fost ireversibil
slăbita, atat din punct de vedere
economic cat si militar.In
interiorul Franței și în întreaga
lume,coloniile au început să ceară
independen ta ,insa spre deosebire
de Marea Britanie , Franta a fost
rezistenta la acordarea
independentei coloniilor , și a
încercat să mențină imperiul ,
având ca rezultat conflicte lungi si
violente. În cele din urmă , toate
coloniile franceze vor atinge
independența
 Perioada postbelica
Franta se confrunta cu o serie de noi probleme . După o scurtă
perioadă de guvern provizoriu condus initial de generalul
Charles de Gaulle ,o nouă constitutie (13 octombrie1946) a
pus Republica a IV-a sub o formă de guvernare controlată de o
serie de coaltii. Caracterul mixt al coaltiilor si lipsa
consecventa a acordului privind unele măsuri pentru tratarea
războaielor coloniale din Indochina si Algeria a provocat crize
de cabinet succesive si modificări ale guvernului.Războiul din
Indochina s-a încheiat cu înfrângerea franceză si retragerea în
1954. Algeria nu mai era o simplă colonie . Cu peste un milion
de locuitori europeni in Algeria, Franta a refuzat să acorde
independenta fara un război sângeros (Războiul Algerian de
Independentă)care s-a transformat într-o criză politică si civilă
franceză; Algeria a primit independenta în 1962,declansând un
val masiv de imigrare din fosta colonie înapoi în Franta.
Amenintarea unei lovituri de stat în luna mai 1958 de către
unitătile armatei franceze si colonistii francezi s-au opus
concesiilor în fata insurectiei nationaliste arabe ce a dus la
căderea guvernului francez si la o propunere din partea lui de
Gaulle pentru a forma un guvern de urgentă pentru a preveni
amenintarea războiului civil.Inlocuind constitutia existentă, el
a fost ales în luna decembrie a acelui an, inaugurand Republica
a V-a Frantei.
În 1965,pentru prima dată în secolul XX poporul francez a
mers la urne pentru a alege un presedinte prin vot direct .De
Gaulle a fost reales cu o cotă de 55% din voturi,. Între timp,
Războiul algerian a continuat furios, cu de Gaulle adoptand
progresiv o pozitie care favorizează independenta Algeriei.
Acest lucru a fost interpretat de sustinatorii sai în 1958 ca o
formă de trădare, si o parte dintre ei, s-au organizat în grupul
terorist OSA răzvrătindu-se împotriva.Dar De Gaulle a reusit
să pună capăt războiului prin negocierea Acordurilor Evian din
martie 1962 cu Frontul de Eliberare National (partid politic din
Algeria). Cu toate acestea,la sfârsitul anilor 1960, societatea
franceză se satura de abordarea gaullista, si incompatibilitătile
dintre viata modernă si vechile traditii si institutii. Acest lucru
a condus la revolte studentesti cu o varietate de cereri, inclusiv
educationale, de muncă si a reformelor guvernamentale,
libertatea artistică si sfârsitul războiului din Vietnam. Dar,
după o grevă generală de o lună, cei mai multi dintre francezi
aspira la comanda, iar la alegerile legislative din iunie 1968 s-a
văzut o majoritate de gaullisti în parlament. Cu toate acestea,
Mai 1968 a fost un punct de cotitură în relatiile sociale
franceze în directia mai multor libertăti personale si mai putin
control social, fie că este vorba de muncă, educatie sau viata
privata.În luna aprilie 1969, de Gaulle a demisionat după
înfrângerea într -un referendum national dupa crearea a 21 de
regiuni cu puteri politice limitate.
 Franta in secolul 21
Politica Franței are loc în cadrul unei democrații reprezentative organizată ca o republică semi-prezidențială cu
puternice tradiții democratice guvernată conform constituției celei de-a Cincea Republici Franceze aprobată
prin referendum în 28 septembrie 1958. Republica Franceză este o republică unitară semi-prezidențială.
Puterea executivă este reprezentată de Președinte, ales prin sufragiu universal pe o durată de 5 ani și de guvern,
condus de un Prim Ministru numit de către președinte. Puterea legislativă este exercitată de către guvern și de
către parlament, bicameral, format din Adunarea Națională și Senat.
Sistemul politic este pluripartit, iar membrii parlamentului sunt aleși prin vot: deputații prin vot universal direct
uninominal pe o durată de 5 ani iar senatorii sunt aleși de către un colegiu electoral. Puterea judiciară este
independentă de puterea executivă și legislativă. Adunarea Națională are puterea de a demite guvernul, astfel
încât acesta este determinat de majoritatea parlamentară. Senatorii sunt aleși pe o perioadă de 6 ani de către un
colegiu electoral format din aleșii locali din teritoriu (consilieri municipali, departamentali, regionali). Puterile
legislative ale Senatului Francez sunt limitate, amândouă camerele trebuind să își dea acordul asupra legilor, dar
în cazul disconcordanțelor, Adunarea Națională este cea care decide, cu excepția legilor constituționale și ale
unor legi organice.
Principalele grupuri parlamentare sunt organizate în jurul a două grupări politice opuse: gruparea de stânga,
organizată în jurul Partidului Socialist și gruparea de dreapta organizată în jurul UMP (Union pour un
Mouvement Populaire). Actualmente, partidele de guvernământ sunt Partidul Socialist și PRG.
Puterea judiciară este un sistem de drept civil organizat sub formă de coduri bazate pe Codul Napoleonian și
respectând principiile Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului. Sistemul juridic este divizat în două
mari domenii: Drept public și Drept privat, dreptul privat incluzând Dreptul civil și Dreptul penal, iar dreptul
public incluzând Dreptul administrativ și Dreptul constituțional. În cadrul fiecărui jurisdicții, cu excepția
dreptului constituțional unde există doar Curtea Constituțională, există o serie de tribunale și curți organizate
ierarhic.