Cls a X-a

Anul 1848 în Europa

Situația politică la mijlocul secolului al XIX-lea în Europa se afla sub umbra regimurilor politice absolutiste, cu
mici excepții ale unor țări precum Franța, Anglia sau Belgia unde se afirma liberalismul.
Imperiile multinaționale, Habsburgic și Țarist, țineau încătușate popoare dornice să-și afirme idealurile naționale.
Liberalismul şi naţionalismul își reconsiderau forțele cu prilejul crizei economice europene (1845-1848), manifestată
îndeosebi în agricultură: recoltele cerealiere au fost deosebit de slabe în 1845-1848, datorită secetei și apoi inundațiilor,
ceea ce a dublat prețul grâului și a crescut prețul celorlalte alimente; în Germania îmbolnăvirea cartofului a afectat
țărănimea întrucât acesta era alimentul de bază al acestei categorii sociale. Criza s-a extins și în ce privește activitatea
industrială, determinând numeroase falimente, precum și creșterea șomajului.
Asistăm așadar la o scădere generală a puterii de cumpărare atât în mediul urban, cât și în cel rural și la o scădere
a nivelului de trai al populației. La acestea se adaugă nemulțumirile burgheziei, a nobilimii liberale și a țărănimii legate de
revenirea regimului absolutist. Dorința de unire a statelor fărâmițate și dominația străină au amplificat valențele naționale
ale mișcării revoluționare europene. Putem astfel afirma că influențele revoluționare și extinderea lor pe cuprinsul
întregii Europe a fost datorată reunirii acestor doi mari factori: pe de o parte, răspândirii ideilor naţionale şi liberale,
iar pe de altă parte, crizei economico-financiare.

Revoluția în Franța
Izbucnită inițial în Italia, revoluția a cuprins apoi rând pe rând celelalte țări ale Europei: Franța, Austria,
Germania, Transilvania, Moldova și Țara Românească.
În Franța revoluția a izbucnit la 22 februarie 1848. Mișcarea a fost declanșată de opoziția republicană,
guvernul încercând să o reprime într-un mod brutal, cu ajutorul armatei. Revoluționarii au ocupat palatul regal și au
incendiat tronul iar regele Ludovic-Filip a fost silit să abdice, la 25 februarie fiind proclamată Republica (a II-a).
Republicanii au format un guvern provizoriu și au emis un număr de decrete, prin care se introduceau o serie largă de
drepturi și libertăți cetățenești, votul universal, dreptul de muncă ș.a. De asemenea, pentru a oferi de lucru șomerilor, au
fost înființate Atelierele Naționale, muncitorii care lucrau aici fiind plătiți de către stat.
În martie a fost aleasă o Adunare Constituantă, formată predominant din republicani burghezi. După preluarea
puterii, în 4 iunie, Adunarea Constituantă a desființat cluburile muncitorești și Atelierele Naționale, ceea ce a generat din
nou ieșirea în stradă a muncitorilor. Generalul Cavaignac a fost desemnat să restabilească ordinea, iar bilanțul
frământărilor a fost unul dramatic, înregistrând în jur de 3000 de morți, și zeci de mii de arestări și deportări. 
Toamna lui 1848 a adus Constituția Rebublicii a II-a, prin care președintele dobândea o putere mai mare;
președinte al republicii a fost ales Ludovic Napoleon Bonaparte.
Mișcarea muncitorească a fost practic prima mare confruntare între cele două clase sociale ale istoriei moderne, și
anume burghezia și proletariatul. Patru ani mai târziu, pe 2 decembrie 1852, sprijinit de un grup de ofițeri și bancheri,
Ludovic Napoleon Bonaparte se proclamă împărat, luând numele de Napoleon al III-lea.

Revoluția în Imperiul Habsburgic

Mișcarea revoluționară s-a răspândit și în statele vecine, precum Imperiul Habsburgic. 
În primăvara lui 1848 revoluția găsește imperiul în plin absolutism, consolidat și apărat de cancelarul
Metternich. În pragul izbucnirii revoluției, Imperiul habsburgic era un veritabil ansamblu de popoare, precum italienii,
slovacii, cehii, polonezii, sârbii, croaţii, ucrainenii, ungurii, românii – popoare care îndurau tot mai greu asuprirea
națională a habsburgilor și a nobilimii austriece sau maghiare. Situația economică a Imperiului nu era foarte înfloritoare,
țărănimea suferind din cauza lipsei pământurilor și a libertăților.
În 13 martie 1848 revoluţia izbucneşte în capitala Imperiului, Viena, cancelarul Metternich fiind silit să
fugă din faţa mulțimii nemulțumite. Încep răvrătirile și în alte părţi ale imperiului - Ungaria, Italia, Cracovia, Praga,
Transilvania – ceea ce l-a determinat pe împărat să promită anumite libertăți şi o Constituţie, care nu se va ridica însă la
nivelul așteptărilor mulțimii revoluționare. Împăratul va părăsi Viena și se va retrage la Innsbruck cu scopul de a pregăti
contrarevoluţia. A aplicat tactica întărâtării națiunilor una împotriva celeilalte, încercând să le slăbească forţa
revoluţionară, după care a trimis armatele împotriva acestora.
 Inițial, în iunie 1848, armatele imperiale au atacat și bombardat Praga, înfrângând în final revoluția cehilor.
Toamna, în octombrie 1848, trupele revoluționare asediază din nou Viena. Pentru a reuși să pună capăt revoltelor, noul
împărat - Franz Josef (1848-1916) - va apela la ajutorul țarului Nicolae I al Rusiei.

Revoluția în Germania
După ce ocupația franceză a fost înlăturată, statele germane au cunoscut un avânt economic, dezvoltându-se
burghezia. Înrăutățirea situației economice și sociale din perioada crizei economice a determinat poporul german să iasă în
stradă în primăvara lui 1848. Între cererile revoluționarilor menționăm o serie de libertăți sociale, economice și politice,
precum și unificarea statelor germane. Izbucnită în statele germane din sud, mișcarea revoluționară se va extinde
apoi în întreaga Germanie.
În capitala prusacă, Berlin, revoltele încep în 15 martie 1848 și după trei zile de luptă, regele Frederic Wilhelm
al IV-lea cedează; va accepta un guvern liberal și va anunța alegerea prin vot universal a unei Adunări Naționale
Constituante. Tot acum izbucnește și revoluția polonezilor din regiunea Poznan, aflată sub stăpânire prusacă. La Berlin,
muncitorimea, nemulțumită că burghezia colabora cu aristocrația și monarhia, declanșează un nou val de mișcări în iunie
1848. Revolta a fost însă înfrântă și Adunarea Constituantă dizolvată. Revoluția poporului polonez a avut aceeași soartă,
fiind înăbușită de trupele prusace în colaborare cu cele țariste.
Grupările liberale vor lansa proiectul unui Parlament a cărui misiune principală era unificarea statelor germane –
Parlamentul de la Frankfurt, însumând 580 de deputați, marea majoritate fiind intelectuali care nu aveau experiență
politică. Parlamentul va vota un act fundamental pentru întreaga Germanie și va oferi coroana regelui Prusiei, Frederic
Wilhelm al IV-lea. Acesta o va refuza, neîmpărtășind ideile democratice, și va trimite armata împotriva focarelor
revoluționare din Germania.
Problema unificării naționale a Germaniei va iniția însă un nou conflict, între dinastia Hohenzolernilor și cea a
Habsburgilor.

Revoluția în Italia
Idealurile revoluționare în peninsula italică se asemănau cu ale celorlalte popoare europene: libertăți și drepturi
sociale, economice și politice, ieșirea de sub asuprirea străină și unitatea țării – în urma Congresului de la Viena (1815)
Italia a fost împărțită în șapte state aristocratice (în care conducerea aparținea regimurilor absolutiste ce se sprijineau pe
aristocrația funciară). Regatul Piemontului și Sardiniei, în nord, reușea să reziste presiunilor habsburgice.
Revoluția se declanșează odată cu alegerea papei Pius al IX-lea, liberal ca și convingeri la acea vreme.
Demonstrațiile antiabsolutiste și antihabsburgice încep în Milano și Veneția, unde locuitorii reușesc să alunge trupele
imperiale și își proclamă independența. În statul papal, în Neapole, în Piemont, în Toscana, sunt date
Constituții. Revoluționarii au constituit la Roma o Republică, condusă de revoluționarul democrat Giuseppe
Manzzini.
Regele Piemontului, Carol Albert, urmărea să unifice Italia și, adunând voluntari din întreaga peninsulă, a
pornit războiul împotriva habsburgilor atacând Lombardia. A fost însă înfrânt și a încheiat pace cu Franz Josef. Armatele
austriece au cucerit Republica venețiană, apoi și Roma, revoluționarii italieni fiind în cele din urmă înfrânți.

Ultimele zile ale revoluției europene

Începutul anului 1849 înregistra încă în Europa focare ale revoluției în Italia, Germania și
Ungaria. Lucrările Parlamentului unificării de la Frankfurt erau încă în desfășurare, hotărându-se constituirea Imperiului
german ca uniune federală în ianuarie 1849; a fost elaborată și o Constituție a Imperiului german. În martie 1849 coroana
imperiului i-a fost oferită regelui Prusiei, Frederic Wilhelm al IV-lea, acesta refuzând-o însă. O lună mai târziu
Parlamentul se va dizolva, și, chiar dacă nu a reușit unificarea dorită, a avut o serie de merite incontestabile.
În Italia, în iulie 1848 are loc bătălia de la Custoza, când austriecii înving Piemontul, iar în 1849 Florența și
Roma se proclamă republici. În martie 1849 Piemontul suferă o nouă înfrângere din partea habsburgilor, la Novara. În
august 1849, răpusă de foamete și epidemii, capitula și Veneția.
Ungaria, ca provincie distinctă în cadrul Imperiului Habsburgic, era împărțită în 13 districte ce erau conduse de
comisari imperiali. Croația și Transilvania și-au câștigat autonomia.
Astfel, flacăra revoluției s-a stins, însă Europa nu mai putea continua pe drumul pe care mersese înainte.
Ideile revoluționare au zguduit întreaga Europă și au deschis calea reformelor și a schimbărilor la care istoria va
asista în anii următori.