Revoluţia în Ţările Germane

Începând cu 6 martie, se organizau numeroase reuniuni ale tinerilor, studenţilor, muncitorilor,

meşteşugarilor, micilor negustori din Berlin. Aceştia cereau egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii,
libertăţi politice, convocarea parlamentului german, amnistia deţinuţilor politici. Regele Frederic
Wilhelm al IV-lea, susţinut de comandamentul militar prusac, refuză să îndeplinească cerinţele
poporului. Ca urmare, la 13 martie s-au produs ciocniri cu armata. Un demonstrant a fost omorât, iar
mai mulţi au fost răniţi. În zilele următoare au continuat confruntările cu armata. La 16 martie berlinezii
au aflat despre revoluţia din Austria şi căderea lui Metternich. Poporul se pregătea pentru acţiuni
hotărâte. Spre dimineaţa zilei de 19 martie devenise clar că oştirile n-au sorţi de izbândă. Atunci regele a
publicat un manifest, şi a ordonat armatei să părăsească oraşul, dacă insurgenţii vor pleca de pe
baricade. Totodată, a fost emis decretul despre înarmarea detaşamentelor de burghezi. La 22 martie
regele a fost nevoit să publice proiectul unei legi ce prevedea libertatea persoanei, a adunărilor,
responsabilitatea miniştrilor în faţa Landtag-ului, curtea cu juraţi, inamovibilitatea judecătorilor,
desfiinţarea poliţiei şi a jurisdicţiei moşierilor. Ca răspuns, la mitingul de la 23 martie, muncitorii
Berlinului au cerut; sufragiul universal, desfiinţarea Adunării stărilor sociale şi convocarea reprezentanţei
populare. La 26 martie, muncitorii au organizat un alt miting, la care au formulat noi cerinţe: majorarea
salariului şi micşorarea zilei de muncă până la 10 ore. Regele a conştientizat necesitatea de a încheia un
compromis cu liberalii. La 29 martie el a format un nou guvern, în frunte cu liderul liberalilor. Problema
centrală a revoluţiei era unificarea Germaniei. Cu scopul realizării acestui deziderat, a fost convocată, la
31 martie, Adunarea Reprezentanţilor Statelor Germane, numită Preparlament. Majoritatea deputaţilor
acestei adunări au respins propunerea unei grupări radicale de a proclama Germania republică şi au
hotărât, în urma unui acord cu monarhii germani şi cu seimul unional, să aleagă Adunarea Constituantă
a Germaniei. Revoluţia de la 1848 din Germania s-a îmbinat cu lupta pentru eliberarea naţională a
popoarelor asuprite. Ştirea despre revoluţia din februarie din Franţa şi răscoala din Berlin au activizat
într-o mare măsură procesele revoluţionare din Silezia şi Poznan, care au avut un larg ecou în Europa în
decursul primei jumătăţi a sec. al XIX-lea. In primăvara anului 1848 au avut loc alegerile în parlamentul
care şi-a deschis lucrările la 18 mai în Frankfurt pe Main. Majoritatea parlamentară o alcătuiau liberalii şi
intelectualitatea burgheză. Din 831 de parlamentari numai unul era meşteşugar, iar 4 erau ţărani. În
parlament au fost aleşi numai 85 de nobili, dar ei aveau o mare influenţă asupra altor categorii. Un
segment important al parlamentarilor reprezenta Prusia – cel mai reacţionar stat german. În organul
legislativ activa o grupare însemnată (150 de membri) ce milita pentru republica federală germană.
Totuşi, parlamentul admitea păstrarea orânduirii monarhice într-un şir de state. Parlamentul din
Frankfurt pe Main trebuia să proclame unificarea şi suveranitatea poporului german, să adopte
constituţia şi să formeze guvernul întregii Germanii. Însă prin acţiunile sale acesta a demonstrat că se
teme mai mult de masele populare decât de comploturile contrarevoluţionare. Astfel, n-a susţinut lupta
voluntarilor din Main, Ulm, Friedberg împotriva oştirilor prusace. În acelaşi timp, parlamentul a luat o
poziţie reacţionară faţă de mişcările naţionale din Germania şi Austria. Democraţii revoluţionari cereau
restabilirea Poloniei şi independenţa popoarelor slave şi a italienilor din Austria. Liberalii tindeau să
menţină în componenţa Germaniei toate teritoriile locuite de alte naţionalităţi. Parlamentul a aprobat
astfel represaliile guvernului prusac împotriva polonezilor din Poznan; el a salutat înăbuşirea răscoalei
din Praga de către Windischgraetz şi acţiunile sângeroase ale lui Radetzky în Italia. Astfel, parlamentul
din Frankfurt a trădat interesele revoluţiei din Schleswig şi Holstein. Numai în toamna anului 1848, când
forţele restauratoare au învins în centrele principale ale revoluţiei—Paris, Berlin şi Viena, parlamentul a
iniţiat discuţii pe marginea constituţiei, care trebuia să rezolve chestiunea unităţii Germaniei. Acest
document, adoptat la 28 martie 1848, recunoştea egalitatea tuturor locuitorilor Germaniei, indiferent de
apartenenţa lor la un anumit stat german, desfiinţa păturile sociale şi toate titlurile nobiliare, introducea
serviciul militar obligatoriu pentru toţi cetăţenii, proclama inalienabilitatea personalităţii şi a locuinţei,
anula pedeapsa cu moartea în timp de pace, pedepsele corporale, decreta libertatea presei şi a
adunărilor.

Revoluţia în Ţările Germane

Cerinţele revoluţionarilor germani se compuneau din:libertăţi economice, sociale, politice, dar şi din
dorinţa de a participa la conducerea ţării şi unificarea Germaniei. Faţa de Franţa, apare pentru prima
dată scopul naţional.

Revoluţia a pornit din statele din sud şi a ajuns în 15 martie la Berlin, capitala Prusiei, când au loc
demonstraţii populare. Regele Frederic Wilhelm al IV-lea aduce armata, dar poporul se apără pe
baricade. După 3 zile de lupte grele, regele cedează. Se formează o Adunare Naţională Constituantă. În
aceeaşi perioadă are loc şi revoluţia polonezilor din regiunea Poznan, care se afla sub stăpânirea Prusiei.

Pentru a se înfăptui unificarea Germaniei, se constituie o adunare a reprezentanţilor poporului german,

care a fost denumită Parlamentul de la Frankfurt, după oraşul unde şi-a desfăşurat lucrările. Acesta
votează Constituţia pentru întreaga Germanie şi oferă coroana regelui Prusiei, care o refuză, pentru că
nu vrea să domnească conform unor principii democratice.

Nemulţumiţi pentru că burghezia începuse să se înţeleagă cu monarhia şi aristocraţia, muncitorii din

Berlin încep din nou lupta în iunie 1848. Dar guvernul burghez şi regele aduc trupe care înăbuşesc
sângeros insurecţia. Este dizolvată Adunarea Naţională Constituantă.

Regele Frederic Wilhelm al IV-lea trimite trupe şi spre alte zone din Prusia cu populaţie răsculată.
Polonezii sunt înfrânţi de trupele prusace cu ajutorul trupelor ţariste.

În primăvara lui 1849 Marx, Engels şi alţi revoluţionari comunişti sau democraţi au încercat să reaprindă
scânteia revoluţiei. După lupte anevoioase pe baricade în mai multe oraşe, şi acestă încercare este
înfrântă. Parlamentarii de la Frankfurt sunt împrăştiaţi cu forţa şi burghezia se mulţumeşte cu dreptul de
a participa la formarea guvernului şi cu unele avantaje economice.