Unificarea Germaniei

In primul deceniu al secolului al XIX-lea, Europa se confrunta, adesea cu tendintele

expansioniste ale Frantei imperial. Data de 8 octombrie 1806 marcheaza inceputul razboiului
Prusiei cu Franta, incheiat cu infrangerea si zdrobirea totala a celei dintai, in urma sangeroaselor
batalii de la Jena si Auerstedt. La 27octombrie 1806, Napoleon Bonaparte intra in Berlin, Prusia
era practice desfiintata. Era semnalul de nastere al nationalismului german al carui purtator va fi
Prusia.

S-a spus si se spune in continuare ca Imperiuol german a fost intemeiat in 1871. Aceata
conceptie este intr-o oarecare masura eronata. Fara indoiala, imperiul nu a aparut din senin, ci
dimpotriva incepand cu primul deceniu al secolului al XIX-lea, iar in plan economic incepand cu
deceniul al doilea1.

Imperiul german rezultat dintr-o coalitie intre politica prusaca si miscarea national
germana . Coalitia a fost de la inceput o greseala nu numai pentru ca Bismark consolidase in mod
preponderant latura prusaca a coalitiei, dar si pentru ca aceasta, create intre puteri opuse, parea
din capul locului irealizabila. Prusia si miscarea nationala germana erau fenomene noi. Prusia
exista ca stat din 1701, iar ca mare putere s-a constituit de abia prin Actul final al Congresului de
la Viena din 1815. Anul 1815 i-a adus tanarului stat national german un masiv adoas teritorial,
fapt ce-i va permite sa devina a doua mare putere germana dupa Austria.

Miscarea nationala germana a aparut in epoca napoleoniana. Trebuie precizat ca nu a

existat niciodata un stat national german inainte de secolul al XIX-lea. Germanii nu au resimtit
acest lucru ca pe ceva neobisnuit.2

Sfantul Imperiu Roman al Natiunii Germane fusese dizolvat neoficial in 1806 dupa
abdicarea imparatului Francisc al II-lea in timpul razboaielor napoleoniene. In pofida
problemelor legale, administrative si politice cauzate de destramarea Imperiului, popoarele
regiunilor germanofone ale vechiului imperiu aveau o traditie legala, lingvistica si culturala
comuna si au trait experiente similare in timpul Razboaielor Revolutionare si Napoleoniene
Franceze. Liberalismul european a oferit o baza intelectuala pentru unificare prin contestarea
modelelor dinastice si absolutiste de organizare sociala si politica; manifestarea sa in regiunile
germane a pus accent pe importanta traditiilor, educatiei si a unitatii lingvistice a popoarelor
dintr-o zona geografica. Din punct de vedere economic, infiintarea Zollverein-ului (uniune
vamala) prusac in 1818, si expansiunea sa spre includerea altor state din Confederatia Germana,
a redus competitia dintre state si din cadrul statelor. Aparitia noilor mijloace de transport a

1
Stiles Adriana, Unificarea Germaniei 1815-1890, Bucureşti, All, 1998, p.50.

2
Ibidem, p.52.

1
facilitat afacerile si turismul, ducand la noi contacte si uneori si la conflicte intre germanofonii
din toata Europa Centrala.3

Modelul sferelor de influenta creat de Congresul de la Viena din 1814-1815 dupa

Razboaiele Napoleoniene a stabilit dominatia austriaca in Europa Centrala. Totusi, negociatorii
de la Viena nu au tinut cont de forta crescanda a Prusiei in randul statelor germane, neprevazand
ca Prusia avea sa conteste suprematia Austriei in randul statelor germane. Acest dualism german
a prezentat doua solutii la problema unificarii: asanumita Kleindeutsche Lösung, solutia
Germania Mica (Germania fara Austria), sau Großdeutsche Lösung, solutia Germania Mare
(Germania impreuna cu Austria).4

Istoricii nu au cazut inca de acord daca Otto von Bismarck, prim-ministrul Prusiei, avea
un plan de expansiune a Confederatiei Germane de Nord din 1866 spre a include si restul de state
germane intr-un imperiu. sau daca el doar cauta sa extinda puterea Regatului Prusiei. Pe langa
forta Realpolitik (a politicii reale) practicata de Bismarck, si alti factori au determinat mai multe
protostate moderne sa-si reorganizeze relatiile politice, economice, militare si diplomatice in
secolul al XIX-lea. Reactiile impotriva iredentismului danez si a nationalismului francez au
furnizat puncte focale ale unitatii germanilor. Succesele militare in trei razboaie regionale au
generat entuziasm si mandrie, pe care politicienii le-au exploatat pentru a promova unificarea.
Aceasta experienta a fost ecoul realizarilor comune din timpul Razboaielor Napoleoniene, in
deosebi al Razboiului de Eliberare din 1813-1814. Creand o Germanie fara Austria, unificarea
politica si administrativa din 1871 a rezolvat cel putin temporar problema dualismului.5

Nevoia de fier si sange a devenit in curand evidenta. Pana in 1862, cand Bismarck si-a
tinut discursul, ideea de stat national german in spiritul pasnic al germanismului evoluase de la
caracterul liberal si democratic pe care il avea in 1848 pentru a face loc Realpoliticului lui
Bismarck. Vesnic pragmatic, Bismarck intelegea posibilitatile, obstacolele si avantajele unui stat
unit, si importanta legaturii acelui stat cu dinastia de Hohenzollern, aceasta din urma ramanand,
pentru unii istorici, una dintre principalele contributii ale lui Bismarck la crearea imperiului in
1871. Conditiile tratatelor ce legau intre ele diverse state germane ii interziceau actiunea
unilaterala; politicianul si diplomatul din el realizau cat de nepractica ar fi o astfel de
actiune.Pentru ca statele germane sa intre in razboi, sau, asa cum banuia ca se va intampla, sa fie
fortate sa declare razboi impreuna impotriva unui singur dusman, adversarii sai diplomatici ar
trebui intai sa declare razboi unuia dintre statele germane. Istoricii au dezbatut vreme indelungata
rolul lui Bismarck in evenimentele ce au dus la razboiul franco-prusac. Desi o opinie traditionala,
3
Giura Lucian, Otto von Bismarck, artizanul Germaniei modern, Sibiu, Techno Media, 2003, p.40.

4
Ibidem, p.48.

5
Jonathan Steinberg, Bismarck: o viata, editie ingrijita si prefata in limba romana de George Cristian Maior, Cluj-
Napoca, 2012, p.126.

2
promovata in mare parte de istoricii pro-prusaci din secolul al XIX-lea si din prima jumatate a
secolului al XX-lea, sustine ca Bismarck a fost singurul arhitect al unificarii, unii istorici de dupa
1945 critica cinismul lui Bismarck manifestat in manipularea circumstantelor pentru a declansa
un razboi. Oricum, Bismarck nu a fost nici sfant, nici diavol; manipuland evenimentele din 1866
si 1870, el a demonstrat abilitatile politice si diplomatice care il determinasera pe Wilhelm sa
apeleze la el in 1862.6

In 1866, impreuna cu nou-formata Italie, Bismarck a creat un mediu diplomatic in care

Austria a declarat razboi Prusiei. Preludiul dramatic al razboiului a avut loc mai ales la Frankfurt
unde, la Parlament, cele doua puteri au pretins ca reprezinta toate statele germane. In aprilie
1866, reprezentantul Prusiei la Florenta a semnat un pact secret cu italienii. Cele doua state s-au
angajat sa se ajute intr-un razboi impotriva Austriei. A doua zi, delegatul prusac de la adunarea
de la Frankfurt a prezentat un plan pentru o constitutie nationala si o Dieta nationala creata prin
alegeri directe si vot universal. Relatia dificila si ambigua a lui Bismarck cu Landtagul din
Prusia, uneori calda, alteori conflictuala, a cauzat scepticismul liberalilor germani, care vedeau
propunerea sa ca pe un plan de marire a puterii Prusiei.7

Dezbaterea privind constitutia nationala propusa a trecut pe planul doi atunci cand la
Viena a sosit vestea miscarilor de trupe italiene din Tirol si de la granita venetiana (21 aprilie
1866). Guvernul austriac a ordonat mobilizarea partiala in regiunile sudice; italienii au raspuns
ordonand mobilzarea generala. In ciuda apelurilor pentru actiune si gandire rationala, Italia,
Prusia si Austria a continuat cursa spre conflictul armat. La 1 mai, Wilhelm a dat lui Moltke
comanda fortelor armate, si a doua zi a inceput mobilizarea generala in Prusia.

In Dieta, gruparea statelor de dimensiune medie, denumite Mittelstaaten (Bavaria,

Württemberg, marile ducate Baden si Hessa, si ducatele Saxonia-Weimar, Saxonia-Meiningen si
Nassau), au sustinut demobilizarea completa in cadrul Confederatiei. Guvernele lor individuale
au respins amestecul de promisiuni si amenintari cu care Bismarck le cerea sustinerea impotriva
Habsburgilor. Cabinetul de razboi al Prusiei a inteles ca singurii sai sustinatori intre statele
germane impotriva Habsburgilor erau marile ducate Mecklenburg-Schwerin si Mecklenburg-
Strelitz , si singurul sustinator din strainatate era Italia.8

Opozitia fata de tactica Prusiei a iesit la iveala si in alte grupuri politice si sociale.
Consiliile locale din toate statele germane, parlamentarii liberali unionisti si camerele de comert
care vedeau avantaje mari ale unirii se opuneau oricarui razboi intre Prusia si Austria: orice astfel
de conflict ar servi doar dinastiilor, nu si intereselor lor, pe care ele le considerau "civile", si/sau
6
Giura Lucian, Otto von Bismarck, artizanul Germaniei modern, Sibiu, Techno Media, 2003, p.54.

7
Peter Alter, Problema germana si Europa, traducere de Irina Cristea, Editura Corint, Bucuresti, 2004, p.87.

8
Ibidem, p. 95.

3
"burgheze". Opinia publica se opunea si ea dominatiei prusace. Populatiile catolice de pe raul
Rin, mai ales in regiunile cosmopolite ale Kölnului si din foarte populata vale a Ruhrului, au
continuat sa tina partea Austriei. Pana la sfarsitul primaverii, majoritatea statelor importante se
opuneau eforturilor Berlinului de a reorganiza statele germane cu forta. Cabinetul prusac vedea
unitatea germana ca pe o chestiune de putere. Liberalii din adunarea de la Frankfurt vedeau
unitatea germana ca pe un proces de negociere, si distributia puterii intre mai multe parti.

Desi mai multe state germane erau initial de partea Austriei, trupele prusace le-au
interceptat soldatii si i-au trimis inapoi, iar Austria, ajutata doar de Saxonia, s-a luptat singura cu
Prusia; desi Franta a promis ajutor, acesta a venit tarziu si a fost insuficient. Pentru a complica
situatia Austriei, mobilizarea italiana la granita de sud obliga armata sa lupte Al Treilea Razboi
Italian de Independenta pe un al doilea front si pe Marea Adriatica.Batalia de la Königgrätz, care
a durat o zi si s-a desfasurat langa satul Sadová, s-a incheiat cu o victorie incontestabila si
decisiva a Prusiei.9

In ciuda implicarii Frantei de partea Austriei, Wilhelm a acceptat ajutorul lui Napoleon al
III-lea ca mediator; o pace rapida era esentiala pentru a impiedica Rusia sa extinda conflictul
intervenind de partea Austriei. Prusia a anexat Hanovra, Hesse-Kassel, Nassau, si orasul
Frankfurt. Statele de la sud de raul Main (Baden, Württemberg si Bavaria) au semnat tratate
separate prin care se obligau sa plateasca despagubiri si sa formeze aliante ce le aduceau in sfera
de influenta a Prusiei. Austria si majoritatea aliatilor sai au fost exclusi din Confederatia
Germana de Nord.10

Sfarsitul dominatiei Austriei in statele germane au dus la mutarea atentiei Austriei catre
Balcani. In 1867, imparatul austriac Franz Joseph a acceptat un compromis prin care a dat
teritoriilor ungare statut egal cu cel al domeniilor austriece, infiintand monarhia dualista a
Austro-Ungariei. Pacea de la Praga (1866) a oferit Austriei termeni favorabili, prin care relatia
acesteia cu noul stat national Italia au trecut prin restructurari majore; desi austriecii au avut mult
mai mult succes pe plan militar contra trupelor italiene, imperiul a pierdut importanta provincie a
Venetiei. Publicul francez nu a primit cu bucurie victoria prusaca si a cerut Revanche pour
Sadová, ceea ce a contribuit la sentimentul antiprusac in Franta, problema ce a accelerat in lunile
dinaintea declansarii Razboiului Franco-Prusac. Austria a incetat sa domine tarile germanofone
din Europa Centrala, si prima sfera de influenta stabilita la tratatul din 1815 s-a destramat
irevocabil. Realitatea infrangerii Austriei a avut ca rezultat regandirea diviziunilor interne,
autonomiei locale si liberalismului.11

9
Ibidem, p. 98-105.

10
Stiles Adriana, Unificarea Germaniei 1815-1890, Bucureşti, All, 1998, p.60.

11
Ibidem, p.70

4
Razboiul cu Franta

Pana in 1870 trei dintre cele concluziile importante ale razboiului austro-prusac au
devenit evidente: prin forta armelor, un stat puternic poate contesta vechile aliante si sfere de
influenta stabilite in 1815. Prin manevre diplomatice, un bun lider poate crea un mediu in care un
stat este obligat sa declare razboi primul, fortand statele din aliantele defensive sa vina in ajutorul
asa-numitei victime a agresiunii straine. Si capacitatea militara prusaca era mult peste cea a
Austriei, iar Prusia era in mod cert singurul stat din Confederatie si dintre toate statele germane
capabil de a le proteja pe toate de interventii si agresiuni straine. In 1866, majoritatea statelor
germane de dimensiune medie se opuneau Prusiei; pana in 1870, aceste state fusesera fortate sau
convinse sa intre in aliante de protectie reciproca cu Prusia. In cazul in care un stat european ar fi
declarat razboi unuia dintre membrii aliantei, toti ar fi sarit in apararea statului atacat. Prin
manipulari abile ale politicii europene, Bismarck a creat o situatie in care Franta a jucat rolul
agresorului statelor germane, iar Prusia pe cel de protector al drepturilor si libertatilor
germanilor.12

Imparatul Napoleon al III-lea (stanga) la Sedan, la 2 septembrie 1870, asezat langa

Cancelarul Prusiei Otto von Bismarck, tinand sabia lui Napoleon cu care acesta a capitulat.
Infrangerea armatei franceze a destabilizat regimul lui Napoleon; la Paris, o revolutie a dus la
proclamarea celei de-a treia republici franceze si razboiul a continuat.

Napoleon al III-lea al Frantei a dezvoltat o strategie similara cu cea a unchiului sau,

Napoleon Bonaparte: dezbina si cucereste. El spera ca Austria sa intre in razboi pentru a se
razbuna si ca fostele sale aliate, in particular statele germane Baden, Württemberg si Bavaria, i se
vor alatura, dar tratatul din 1866 a intrat in actiune: toate statele germane si-au unit fortele
miltare, desi nu neaparat cu entuziasm, pentru a se lupta cu Franta. In loc de razboi de razbunare
impotriva Prusiei, sustinuta de diversi aliati germani, Franta s-a vazut singura intr-un razboi
impotriva tuturor statelor germane. Reorganizarea armatei de catre Roon si strategia operativa a
lui Moltke s-au combinat impotriva Frantei cu mult succes. Viteza mobilizarii prusace i-a uimit
pe francezi, iar abilitatea prusacilor de a concentra puterea in anumite puncte, similara cu
strategia lui Napoleon cu saptezeci de ani in urma, au coplesit armata franceza. Utilizand
eficienta retea feroviara, trupele prusace au fost aduse spre campul de batalie rapid, odihnite si
gata de lupta. Trupele franceze a trebuit sa marsaluiasca distante mari pentru a ajunge la campul
de batalie. Dupa cateva batalii, si anume Spicheren, Wörth, Mars la Tour si Gravelotte, germanii
au invins principalele armate franceze si au avansat spre orasul Metz si spre capitala Frantei,
Paris. L-au luat prizonier pe imparatul Frantei impreuna cu o intreaga armata la Sedan la 1
septembrie 1870.13

12
Peter Alter, Problema germana si Europa, traducere de Irina Cristea, Editura Corint, Bucuresti, 2004, p.128.

13
Ibidem, p.155.

5
Proclamarea Imperiului German

Umilitoarea capturare a imparatului francez si pierderea armatei franceze, care a ramas

prizoniera intr-o tabara de prizonieri improvizata in Saarland, a aruncat guvernul francez in haos;
energicii adversari ai lui Napoleon au rasturnat guvernul si au proclamat republica.
Comandamentul german se astepta la o propunere de pace din partea francezilor, dar noua
republica a refuzat sa negocieze. Armata prusaca a asediat capitala Paris pana la jumatatea lui
ianuarie. La 18 ianuarie 1871, printii germani si comandantii militari principali l-au proclamat pe
Wilhelm "Imparat German" in sala oglinzilor de la Palatul Versailles.In urma tratatului de pace,
Franta renunta la regiunile sale locuite de germani (Alsacia si partea germanofona din Lorena);
platea despagubiri de razboi, calculate pe baza populatiei, ca fiind echivalentul precis al
despagubirilor impuse de Napoleon Bonaparte Prusiei in 1807; si a acceptat administratia
germana a Parisului si a unei parti din nordul Frantei cu "trupele germane urmand sa fie retrase
pas cu pas" pe masura ce se platesc despagubirile.14

Victoria din razboiul franco-prusac s-a dovedit a fi piatra de hotar a problemei

nationaliste. In prima jumatate a anilor 1860, Austria si Prussia pretindeau ambele ca vorbesc in
numele statelor germane; ambele sustineau ca pot reprezenta interesele germane in strainatate si
in interior. Ca raspuns la iredentismul danez, ambele s-au dovedit hotarate sa faca aceasta. In
1866, insa, Austria si-a demonstrat inabilitatea de a se concentra pe problemele statelor germane
in timp ce isi disputa granitele de sud cu Italia. Dupa victoria in fata Austriei, Prusia si-a putut
exercita autoritatea de a reprezenta statele germane si de a apara interesele germane, cel putin pe
plan intern; Austria, pe de alta parte, si-a indreptat din ce in ce mai mult atentia spre posesiunile
din Balcani. Victoria impotriva Frantei in 1871 a confirmat Prusia ca jucator dominant intr-un
stat german unificat. Odata cu proclamarea lui Wilhelm drept Kaiser, Prusia a preluat conducerea
noului imperiu. Statele sudice au fost oficial incorporate Germaniei unite in urma Tratatului de la
Versailles (26 februarie 1871; ratificat apoi la Tratatul de la Frankfurt din 10 mai 1871), care a
pus oficial capat razboiului. Desi Bismarck condusese transformarea Germaniei dintr-o
confederatie slaba intr-un stat national federal, el nu a realizat aceasta de unul singur. Unificarea
a avut loc prin constructia unei traditii de colaborare legala in cadrul Sfantului Imperiu Roman si
de colaborare economica prin Zollverein. Dificultatile Vormärz, impactul liberalilor de la 1848,
importanta reorganizarii de catre Roon a armatei si geniul strategic al lui Moltke, toate au jucat
un rol in unificarea politica.15

14
Jonathan Steinberg, Bismarck: o viata, editie ingrijita si prefata in limba romana de George Cristian Maior, Cluj-
Napoca, 2012, p.167.

15
Ibidem, p.176.

6
 Bibliografie
 Giura Lucian, Otto von Bismarck, artizanul Germaniei modern, 16Sibiu, Techno
Media, 2003.

 Jonathan Steinberg, Bismarck: o viata, editie ingrijita si prefata in limba romana

de George Cristian Maior, Cluj-Napoca, 2012.

 Peter Alter, Problema germana si Europa, traducere de Irina Cristea, Editura

Corint, Bucuresti, 2004.

 Stiles Adriana, Unificarea Germaniei 1815-1890, Bucureşti, All, 1998.

16