Introducere

Istoria modernă a Europei este puternic marcată de evenimentele petrecute în Franța la

sfârșitul secolului al XVIII – lea, de ceea ce Tocqueville numea, în lucrarea cu același nume,
Vechiul regim și revoluția, dar și de cele de la începutul secolului al XIX – lea, evenimente ce
stau în strânsă legătura cu persona lui Napoleon Bonaparte.
Franța a fost la sfârșit de secol XVIII promotorul ideilor de libertate și egalitate, idei
expuse cu mult înainte de Althusius și Grotius, dezvoltate de Jhon Locke prin teoria dreptului
natural care subliniază faptul că omul fiind din natură liber, egal și independent nu poate fi
suspus fără consimțământul său, puterii politice a altui om. Ecoul acestor idei s-a perpetuat și
în scrierile lui Montesquieu, care începe să nege caracterul divin al autorității monarhice și în
același timp să caute soluții pentru a crea o formă de guvernământ nouă care să evite
despotismul. Eforturile lui Montesquieu nu sunt zadarnice, iar rezultatul este unul meritoriu.
Așa s-a născut ideea separării celor trei puteri: legislativă, executivă și judiciară.
Spiritul libertății este în curând însoțit de cel al proprietății și al libertății conștiinței.
Astfel se naște idealul lui Voltaire care cere ca libertatea să fie reglementată de un cod, iar
proprietatea garantată de un stăpân. Punctul culminant al ideii revoluționare este atins prin
persoana lui Jean-Jacques Rousseau. Plecând de la eșafodul creat de Montesquieu și Voltaire
– libertatea un drept inalienabil și inseparabil al omului – Rousseau conchide că rostul oricărei
organizații de stat este acela de a garanta libertățile individuale. Afirmând că adevăratul
suveran este poporul, care poate schimba forma de guvernământ, Jean-Jacques răstoarnă
principiul fundamental al monarhiei absolute.1 Contractul social este lucrarea care a stat la
baza abolirii absolutismului și a propulsării ideilor republicane.
Revoluția în Franța are drept principală cauză anacronismul structurilor politice,
sociale și economice ale țării. Revoluția franceză n-a avut drept țel schimbarea unei guvernări
vechi, ci abolirea vechii forme de societate, ea a trebuit să atace toate puterile aflate în funcție,
dar și să ruineze toate puterile aflate în funcție, să reînnoiască moravurile și obiceiurile.2
Curând revouția capătă un caracter european, iar moștenirea ei, Declarația Drepturilor
Omului și Cetățianului3, este preluată rând pe rând de toate națiunile europene și nu numai.

1
Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, trad. H. H. Stahl, ed. Antet, Prohova, 2007, p.27.
2
Alexis de Tocqueville, Vechiul regim și revoluția, trad. Cristian Preda și Constantin Davidescu, ed. Nemira,
București, 2000, p. 29.
3
Marcel Gauchet, Revolutia drepturilor omului, trad. Angela Cismas, ed. Compania, București, 2004, p.19.

1
 Ineditul continuă să se propage în politica franceză odată cu întemeierea republicii la
data de 21 septembrie 1792 și cu decapitarea regelui în 21 ianuarie 1793. Schimbarea
autorității absolute monarhice a fost imediat înlocuită cu cea a dictaturii iacobine care la
rândul ei va fi înlocuită de așa numiții thermidorieni în 1795. Toată această mișcare nesigură
a politicului francez avea să fie estopată prin cuvintele: Eu sunt Revoluția!4 rostite de
Napoleon odată cu lovitura de stat din 8 – 9 noiembrie (17 – 18 brumar).5
Lucrarea de față își propune să prezinte succint și sistematic situația Franței
revoluționare, cât și ascensiunea lui Napoleon prin războaiele sale.

I. Franța revoluționară
4
Marian Deaconu, Ascensiune și decăderea lui Napoleon Bonaparte, ed. Athena, București, 2000, p. 139.
5
Biografia lui Napoleon Bonaparte, nașterea sa, educația, cariera militară, guvernarea, căderea, exilul și
moartea, trad. Gilda Lorintz, ed. Alfabetul, Sibiu, 1996, p. 30.

2
 La sfârșitul secolului al XVIII – lea, în Franța. Sistemul politic absolitist era cel ce
provoca o parte însemnată din nemulțumirea generală. Arbitrarul actelor puterii regale și ale
aparatului ei politic și administrativ erau considerate ca încălcări ale drepturilor naturale, ale
libertății, iar absolutismul era privit ca o concepție injustă, impotriva funcționării firești a
puterii politice, pe temeiul contractului social dintre suveran și supuși.
Majoritatea poporului francez dorea o scimbare fundamentală a cadrului social-politic
în care trăia. Pentru a putea pune în mișcare anvergura maselor era nevoie de un crez, și acesta
a fost găsit în ideea egalității, gândită drept condiția și scopul noului pact social. Dar ea nu
fabrică direct energie revoluționară; aceasta trece printr-un releu cuplat nemijlocit cu ideea de
egalitate, pentru că este principiul contrar, care face să apară conflictul și să justifice violența:
este complotul aristocratic.6
În data de 5 mai 1789, la Versailles, s-a întrunit Adunarea Stărilor Generale. În cadrul
acestei întâlniri, deputații stării a III –a au prezentat un program sintetizat din doleanțe
exprimate de alegătorii lor: constituție, desființarea privilegiilor, apărarea dreptului de
proprietate, reformă în justiție, ș.a.. Din acceptarea acestor revendicări ar fi rezultat o altă
Franță, în care puterea regelui ar fi fost limitată de lege și exercitată sub controlul
reprezentanților națiunii, în care toate clasele societății ar fi beneficiat de drepturi egale și ar fi
fost supuse la obligații publice egale.7
Adunarea Stărilor Generale s-a scindat în tabere pro și contra. Deputații stării a III – a,
pentru a dezarma impotrivirea privilegiaților au făcut uz de o acțiune îndrăzneață și
neașteptată în același timp. Astfel la 17 iunie 1789 deputații stării a III – a s-au proclamat
Adunare Națională, iar la 9 iulie, același an, au numit-o „Constituantă”.
Acțiunea nu a rămas fără ecou. Regele și Curtea au concentrat trupe în preajma
capitale dorind să dizolve prin forță militară Adunarea. Acțiunea nu a avut sorți de izbândă
deoarece populația Parisului s-a ridicat împotriva armatei, iar la 14 iulie 1789, mișcarea
revoluționară din Paris cucerește închisoarea Bastilia. Regele refuză un război civil, retrage
trupele și este nevoit să accepte situația impusă de Adunarea Națională Constituantă.
Următorul pas făcut de noua Adunare se derulează în ședința din seara de 4 spre 5
august 1789, când în Franța este desființată orânduirea feudală. Acest lucru a dus la abrogarea

6
Franḉois Furet, Reflecții asupra Revoluției Franceze, trad. Mircea Vasilescu, ed. Humanitas, București, 1992, p.
75.
7
Guy Hermet, Istoria Națiunilor și a naționalismului în Europa, trad. Silvia Dram, ed. Institutul European, Iași,
1997, p. 117.

3
tuturor privilegiilor, a egalității cetățenilor în fața legii și a secularizării pământurilor
bisericești împreună cu desființarea dijmei către cler.
Tumultul revoluționar atinge apogeul prin adoptarea la 26 august 1789, pe câmpul lui
Marte, a Drepturilor omului și ale cetățianului. Declarația conține 17 articole iar originalul din
1789 nu s-a păstrat. Ea enunță în definiții scurte drepturile natutale ale omului, suveranitatea
poporului, egaliatatea cetățenilor, atribunțile fundamentale ale guvernării și câmpul de acține
al legilor împreună cu dreptul la liberă exprimare. Aceste principii au fost puse în aplicare
prin Constituția din 1791, numită și Constituția anului I.

I.1. Revoluție și contrarevoluție (1789-1793)

Începuturile Revoluției franceze au un sens total diferit. În primul rând pentru că

Franța este cea mai mare putere din Europa, prin populație, stare economică, organizare
politico-administrativă și armată. Cucerirea Bastiliei produce un efect considerabil în opinia
europeană. Presa străină consacră eveenimentului numeroase articole și există poeți care
omagiază prin versuri Adunarea Națională. (Klopstock în 1890 la Hamburg). Revoluția este
salutată și privită cu interes atât de Kant, cât și de Schiller. 8 Cu toate acestea începând din
anul 1793, Franța revoluționară reprezintă în primul rând străinul, dușmanul. În consecință
tinerii intelectuali germani se vor îndepărta de revoluție și se vor îndrepta spre romantism.9
Lumina Revoluției franceze în afara granițelor a avut de suferit deoarece în rândul
revoluționarilor francezi a apărut ideea conform căreia Franța avea datoria de a purta un
război revoluționar pentru eliberarea popoarelor. William Pitt jr. numește aceste idei ”opinii
înarmate”, iar ”datorită” lor Franța declansează în anul 1792 o serie de războaie care își vor
avea finalitatea abiia în 1815.
Anul 1792 începe cu o declarație de război din partea Franței la 20 aprilie, regelui
Boemiei și Ungariei, formularea având în vedere un suveran și nu un popor, pentru a evita
orice aluzie la Sfântul Imperiu. În vara anului 1792, teritoriile franceze sunt invadate de
armatele austro-prusace. Înfrângerile armatei au fost puse pe seama regelui, care era numit
tradător. Astfel acesta este înlăturat și decapitat la 21 ianuarie 1793. Puterea de guvernare
revine iacobinilor, care la 21 septembrie detronează monarhia și instaorează Republica. Cu
această ocazie s-a ales un nou corp legislativ: Convenția Națională.

8
Larousse, Istorie universală, vol al III – lea, A. Jourcin, P. Milza, trad. Maria Cazanacli și George Anania, ed.
Univers enciclopedic, București, 2006, p. 50.
9
Ibidem, p. 56.

4
 I. 2. Franța între anii 1793 – 1799

Iacobinii au instaurat o dictatură susținută prin teroare, dar acest lucru se pare că a avut
efectul scontat. Prin această metodă de guvernare au putut organiza o armată franceză formată
din circa un milion de soldați, cu ajutorul căreia au putut au respins ofensiva austriaco-prusacă
dincolo de granițele țării. O altă reușită iacobină poate fi considerată rezolvarea temporară a
crizei alimentare și restabilirea încrederii oamenilor în revoluție și în spiritul ei. 10 Tot iacobinii
au fost cei care au desființat fără răscumpărarea orice drept de origine feudală, transformând
Franța într-o țară de mici proprietari agrari.
Iacobinismul a însemnat o politică democratică ridicată la rang de ideologie 11 și a
insuflat francezilor acel spirit eroic : timpuri de tinerețe de entuziasm , a căror amintire
oamenii o vor păstra veșnic.12 Totuși guvernarea prin teroare a iacobilor a fost o greșeală. Ea a
însemnat suspendarea garanțiilor legii și ale procedurilor legale, pentru cei acuzați de lipsă de
fidelitate față de revoluție. Iacobinii motivau necesitatea terorii prin gravitatea și permanența
primejdiei invaziei străine și a uneltirilor contra-revoluționare în interior.
În primavara anului 1794, lumea a început să murmure împotriva acestor excese.
Protestatarii au fost ghilotinați, dar acest lucru a dus la indignări din partea populației. Astefel
la 27-28 iulie, în Convenția națională s-a organizat un complot care a trimis pe eșafod nucleul
iacobinilor intransigeți, în frunte cu Maximilian Robespierre.
După prăbușirea iacobinilor, puterea a fost preluată de așa numiții thermidorieni care
au adopdat o nouă constituție și au organizat regimul numit Directorat, fiindcă în fruntea
republicii a fost instituit un prezidiu din 5 membri, având titlul de directori.
Sub acest regim Franța a făcut câteva progrese, dar s-a confruntat și cu crize interne,
aceste culminând cu răsturnarea regimului prin forța armată de către Napoleon Bonaparte.

II. Napoleon Bonaparte, întemeietorul Franței moderne

10
Guy Hermet, op.cit., p. 119.
11
Franḉois Furet, op. cit., p. 101.
12
Alexis de Tocqueville, op.cit., p. 99.

5
 Bonaparte este cel care a răspuns cu promtitudine la apelul Franței, organizând locitura
de stat din 18 Brumar, anul al VIII – lea al Republicii (9 noiembrie 1799). Motivând
cădescoperise un complot, el cere Consiliului bătrânilor și Consiliului celor 500 să-și mute
provizoriu reședința la St. Cloud, o mică localitate lângă Paris. Aici sprijinit de trupele sale el
dizolvă cele două organisme. Membrii celor două adunări fug, doar câțiva dintre ei sunt prinși
de soldați și constrâși să voteze decretul prin care puterea politică trece în mâna a trei consuli:
Bonaparte, Sieyes și Ducos. Acest formal triumvirat se va reduce la o singură persoană,
Bonaparte.13

II. 1. Războaiele napoleoniene

Primejdia din afara granițelor continua să amenține Republica. În Italia de nord se afla
concentrată o puternică armată austriacă. Napoleon trece Alpii prin pasul Saint-Bernard și
pătrunde spre direcția Genovei. Din marea bătălie de la Marengo, la data de 14 iunie 1800,
Binaparte iese victorios. Austriecii cer pace, iar prin tratatul din 1801, Napoleon întărea
drepturile Franței asupra Belgiei și asupra teritoriului din stânga Rinului. Victoria lui
Napoleon este completată de tratatul cu Rusia țarului Pavel I, împotriva Angliei. Alianța nu a
durat deoarece țarul a fost asasinat. Pus în fața aceste situații Napoleon negociază pacea cu
Anglia care nu durează decât până în 1803.14
În anul 1804 Napoleon este încoronat Împărat al Franței 15, iar un an mai târziu se
pregătea de invadarea Angliei, având la dispoziție o flotă de 23.000 de vase. Anglia a reușit să
se salveze datorita abilităților ei politice. Astfel Rusia și Austria au pornit împotriva Franței,
iar Napoleon s-a văzut nevoit să părăsească proiectul debarcării în Anglia. El a ridicat tabăra
de la Boulogne și împreună cu 250.000 de soldați întră în Bavaria, unde la Ulm, încercuiește
trupele austriece comandate de generalul Mack.16 Campania lui Napoleon continuă și reușește
să intre în Viena, de unde Împăratul Francisc fugise.17
În ziua de 2 decembrie, lângă Austerlitz (azi Slakovo) s-a desfășurat „bătălia celor trei
împărați”. Trupele țarului Alexandru I si cele austriece au fost zdrobite, iar cei ce au încercat

13
Vladimir Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Hammurapi, Iustinian, Napoleon, Editura Științifică și
enciclopedică, București, 1977, p. 199.
14
Larousse, op.cit., p. 58.
15
Julius Michelet, Franța sub Napoleon, de la 18 Brumar la Waterloo, trad. Bogdan Bădulescu, ed. Saeculul
Vizual, București, 2007, p. 91.
16
Vladimir Hanga, op. cit., p. 200.
17
Andrina Stiles, Napoleon, Franța și Europa, trad. Iuliu Popescu, ed ALL, București, 1995, p. 47.

6
să fugă peste lacurile înghețate și-au găsit sfârșitul în apele reci din cauza
bombardamentelor.18
Următorul război purtat de Napoleon a fost cel împotriva Prusiei, care nemulțumită de
înființarea sub protectorat francez a Confederației Rinului declară război Franței. Conflagrația
a avut loc la Iena și Auerstädt, la 14 respectiv 15 octombrie 1806 și a însemnat nimicirea
armatei Prusiei.
Cu toate că reușise importante victorii pe continent, Napoleon tânjea după o victorie
asupra Angliei, mai ales că în 1805, flota sa a suferit o înfrângere catastrofală la Trafalgar.
Din aceste considerente Bonaparte hotărăște să ruineze Anglia. Astfel la 21 noiembrie 1806,
Napoleon dă la Berlin celebrul decret al „blocadei continentale”.19
Pe continent Napoleon continua lupta cu singurul inamic major, țarul Alexandru I.
Astfel după lupta nedecisă de la Eylau din 1807 și înfrângerea Rusiei la Friedland, Napoleon
ajunge la Tilsit, pe fluviul Niemen, la granița Rusiei. Țarul cere pacea și acceptă să participe
la blocada continentală împotriva Angliei și în același timp se obligă să recunoască toate
posesiunile Franței. La 9 iulie 1807 cei doi împărați se îmbrățișează în fața ostașilor.20
Cu toate mărețele sale realizări militare, Napoleon nu a putut impune blocada
continentală datorită șubrezirii economiei Franței și a revoltelor din Spania pe care a încercat
s-o cucereasă având nevoie de poziția ei strategică pentru a da consitență embargoului impus
Angliei.
În primăvara anului 1808, Bonaparte alături de o armată de 180.000 de soldați întră
triumfător în Madrid, dar e nevoit să se întoarcă la Paris pentru că Austria se pregătea de
război, iar fostul său ministru de externe Talleyrand complota împotriva lui. Întors află că
zvonurile sunt adevărate și pornește un nou război împotriva Austriei, război câștigat la 6 iulie
1809 la Wagram.21
Restricționat de criza economică din anii 1810 – 1811 și convins fiind că atât timp cât
Anglia mai avea încă legături economice cu țările europene și în special cu Rusia, situația în
Europa nu se putea redresa. Ajungând la această concluzie și conștientizând că nu putea
invada Anglia, Bonaparte hotărăște atacarea Rusiei pentru a nimici ... Londra.
La data de 24 iunie 1812, trupele lui Napoleon intră în Rusia însumând un număr de
400.000 de oameni dintre care doar 200.000 erau francezi. După batălia de la Smolensk,

18
Vladimir Hanga, op. cit., p. 201.
19
Jean Tulard, Napoleon, trad. Janina Ianoși, ed. Compania, București, 2000, p. 175.
20
Vladimir Hanga, op. cit., p. 202.
21
Jean Tulard, op.cit., p. 267.

7
urmează cea de la Borodino din 7 septembrie 1812, numită de Napoleon, ”cea mai
înfricoșătoare.”22 În cele din urmă francezii ajung în Moscova și staționează acolo până la 19
octombrie, când Napoleon, care aștepta ca țarul să ceară pace, hotărăște retragerea. Aceasta a
fost una devastatoare pentru francezi, nevoiți să se întoarcă tot pe la Smolensk, printr-un ger
năprasnic ( - 36 de grade C) și urmăriți îndeaproape de armata generalului Kutuzov, armata
franceză este simțitor zdruncinată, suferind pierderi grele. Armata lui Bonaparte se retrage la
Vilna, iar comanda soldaților care au mai rămas îi este încredințată lui Murat, Napoleon
plecând la Paris la începutul lunii decembrie.
Ajuns la Paris la 19 decembrie Napoleon le spune lui Decres și lui Lacuee de Cessac:
„Norocul m-a înșelat. Am ajuns la Moscova, am crezut că voi semna pacea. Am rămas prea
multă vreme acolo. Am comis o mare greșeală, dar voi găsi mijloace s-o repar.”23
Ordonă noi recrutări și reușește să strângă o armată de tineri entuziaști, gata de
sacrificiu, dar fără pregătire militară și insuficient de bine înarmați. Cutoate aceste obține
victorii la Lutzen și Bautzen, dar în ciuda acestui fapt se vede nevoit să semneze armistițiul de
la Pleiswitz la 4 iunie 1813.
Urmează lupta de la Leipzing (16 – 19 octombrie 1813), numită și „bătălia națiunilor”,
în care francezii au fost obligați să țină piept rușilor, austriecilor, prusienilor și suedezilor.
Franța suferă o înfrângere grea și se vede în cele din urmă nevoită să-și apere propriul
teritoriu. Cu toate eforturile lui Napoleon, Franța este invadată dinspre răsărit de ruși,
germani, austrieci și suedezi, dinspre sud, de spanioli și englezi. La 31 martie 1814, Parisul
capitulează, iar aliații marșăluiesc prin capitală. 24 La 6 aprilie, împăratul Napoleon abidică și
este exilat de către aliați pe insula Elba.

II. 2. Ultima opțiune –1815

22
Vladimir Hanga, op.cit., p.203.
23
Jean Tulard, op.cit., p. 343.
24
Vladimir Hanga, op.cit., p.204.

8
 Retras pe insula Elba, Napoleon dădea semne că s-a obișnuit cu ideea retragerii din
viața politică a bătrânului continent. Toate aceste aparențe sunt spulberate de prodigiosul marș
de 20 de zile, în care Napoleon a plecat de la Golfe-Juan și a ajuns la Paris. La 1 martie a
debarcat pe continent, iar la 5 martie la Paris s-a aflat acest lucru. Bonaparte întră în Lyon pe
10 martie, unde este întâmpinat o ovații de muncitorii mătăsari.
Șapte zile mai târziu Napoleon înfruntă trupele lui Ludovic al XVIII –lea conduse de
Ney la Auxerre, iar la 20 martie Napoleon flutură drapelul în Tuileries. Cu toate aceste
Napoleon nu a reușit să se impună în rândul tuturor francezilor. Trădarea și deruta erau cele
două arme care destabilzau Franșa din interior. Pe lângă aceste probleme interne, la 25 martie
aliații (Austria, Anglia, Rusia și Prusia) reînnoiau la Viena pactul de la Chaumont.
Războiul era inevitabil, iar lupta finală s-a desfășurat lângă satul Waterloo. Armata
engleză poziționată la sud de satul Waterloo, iar francezii s-au stabilit pe platoul vecin la
Belle Alliance. Oboseala soldaților și terenul mocirlos, l-au obligat pe Napoleon să amâne
lupta pentru a doua zi la prânz. Acestă întârziere a permis prusacilor să apără pe câmpul de
luptă și să provoace deruta francezilor. Armata dezordonată a lui Napoleon condusă de vechea
gardă s-a retras la Charleroi.25
Aceasta a fost ultima mare reprezentare pe scena operețiunilor militare a lui
Bonaparte.

Concluzii

25
Jean Tulard, op.cit., p. 380.

9
 Începând din primăvara anului 1789, era clar că puterea nu se mai afla în acele
Concilii și birouri ale regelui Franței de unde au pronit de-a lungul secolelor nenumărate
decizii și legi. Paradoxul este că dintr-o dată puterea nu s-a mai aflat în nici o instituție și așa
Franța a fost condusă o Adunare în sânul căreia existau mai mereu comploturi. 26 Aceată
situație tumultoasă a continuat să se propage în Franța revoluționară și postrevoluționară,
umbrind marile realizări ale Revoluției propriu-zise.
Situația s-a schimbat către finele secolului al XVIII – lea, odată cu acapararea puterii
de către armata lui Bonaparte. Acesta a reușit ca în decurs de un deceniu să cucerească și să
supună întreaga Europă aducând Franței un renume și o bunăstare aparentă. Cu toate că a
reuși victorii răsunătoare, Napoleon s-a vazut depășit de crizele economice ce măcinau
populația europeană, iar ideea națiunilor propagată de Bonaparte avea să se răsfrângă asupra
lui.
Începutul Epocii Moderne în Europa este marcat de Franța; țară care prin revoluția ei
și prin geniul militar a lui Bonaparte a ținut capul de afiș a întregii Europe și nu numai.
Lucrarea de față se dorește a fi o sinteză e evenimentelor desfășurate în Franța
revoluționară și a războaielor remarcabile purtate de Bonaparte.

Bibliografie:

26
Franḉois Furet, op.cit., p.68.

10
1. Biografia lui Napoleon Bonaparte, nașterea sa, educația, cariera militară,
guvernarea, căderea, exilul și moartea, trad. Gilda Lorintz, ed. Alfabetul, Sibiu, 1996;
2. Deaconu, Marian, Ascensiune și decăderea lui Napoleon Bonaparte, ed. Athena,
București, 2000;
3. Furet, Franḉois, Reflecții asupra Revoluției Franceze, trad. Mircea Vasilescu, ed.
Humanitas, București, 1992;
4. Gauchet, Marcel, Revolutia drepturilor omului, trad. Angela Cismas, ed. Compania,
București, 2004;
5. Hanga, Vladimir, Mari legiuitori ai lumii, Hammurapi, Iustinian, Napoleon, Editura
Științifică și enciclopedică, București, 1977;
6. Hermet, Guy, Istoria Națiunilor și a naționalismului în Europa, trad. Silvia Dram, ed.
Institutul European, Iași, 1997;
7. Larousse, Istorie universală, vol al III – lea, A. Jourcin, P. Milza, trad. Maria
Cazanacli și Anania, George, ed. Univers enciclopedic, București, 2006;
8. Michelet, Julius, Franța sub Napoleon, de la 18 Brumar la Waterloo, trad. Bogdan
Bădulescu, ed. Saeculul Vizual, București, 2007;
9. Rousseau, Jean-Jacques, Contractul social, trad. H. H. Stahl, ed. Antet, Prohova,
2007;
10. Stiles, Andrina, Napoleon, Franța și Europa, trad. Iuliu Popescu, ed ALL, București,
1995;
11. Tocqueville, Alexis, Vechiul regim și revoluția, trad. Cristian Preda și Constantin
Davidescu, ed. Nemira, București, 2000;
12. Tulard, Jean, Napoleon, trad. Janina Ianoși, ed. Compania, București, 2000.

11