Niță Paul Andrei H313 Anul 3

Expansiunea Rusiei spre Marea Neagră și Țările Române

Problema zonei Mării Negre cât și cea a Țărilor Române și Moldova au reprezentat un
important punct de interes de-a lungul multor secole între marile puteri ale vremi, cu
precădere lunga discută între Rusia și Imperiul Otoman.

Odată cu urcarea țarului Aleksei Mihailovici Romanov între 1645-1676 pe tronul

Rusiei sa reușit o oarecare consolidare a statului pe plan politico-administrativ, militar și
economic precum și evenimentele petrecute în Ucraina între 1648-1654 au jucat un rol
important în evoluția relațiilor ruso-otomane. Rusia a început să pună în aplicare vechile sale
planuri de expansiune spre Marea Neagră, Țările Române și Strâmtorile.

Conducători Rusiei care au denumit Moscova drept „a treia Romă” aveau în plan
înființarea unui imperiu panortodox sub conducerea țarului. Spre a realiza acest plan Rusia
urma să ia întinse teritorii ale Imperiului Otoman și Poloniei drept mod de „eliberare” a
popoarelor creștin-ortodoxe care au trăit sub un regim de asuprire islamică respectiv romano-
catolică. De asemenea în marele plan al acestui imperiu panortodox erau incluse și teritoriile
suedeze de pe litoralul estic al Mării Baltice. Acest măreț plan a dus î cele din urmă prin
rezistența blocului otomano-crimeean la zece războaie ruso-otomane între anii 1673-1878.

Perioada anilor 1654-1686 a fost una de mari tensiuni politice între Rusia și Imperiul
Otoman. Către anul 1654, Rusia anexează regiunea Smolensk precum și regiunile centrale și
estice ale Ucraine de astăzi. Folosind puterea armată sub forma războiuui ruso-polono-
crimeean din 1654-1667 și războiul ruso-otoman din 1673-1681, Rusia a obligat Polonia și
Imperiul Otoman să recunoască oficial aceste anexări. Astfel Rusia a reușit să își pună bazele
viitoarelor planuri de anexare a Nordului Mării Negre otomane. Această perioadă 1654-1686
poate fii înțeleasă drept prima etapă a expansiunii Rusiei spre Marea Neagră, Țările Române
și Strâmtori.

Sub Petru cel Mare, Rusia a fost proclamată imperiu în 1721 și a devenit recunoscută
ca putere mondială. Domnind între 1682 la 1725, Petru a învins Suedia în Marele Război al
Nordului, obligând-o să-i cedeze Karelia Occidentală și Ingria (două regiuni pierdute de Rusia
în Timpurile Tulburi), precum și Estonia și Livonia, asigurând Rusiei accesul la mare și

1
comerțul maritim. La Marea Baltică, Petru a fondat o nouă capitală numită Sankt Petersburg,
cunoscută mai târziu ca „fereastra spre Europa” a Rusiei. Reformele lui Petru cel Mare au
adus considerabile influențe culturale vest-europene în Rusia.

Cert este că pentru Țările Române a urmat secolul fanariot, dominația otomană și
groaznica situație de a servi drept câmp de luptă pentru războaiele dintre marile puteri vecine:
Imperiul Țarist, Imperiul otoman și Imperiul Habsburgic. Fiecare cu pregnantele și specificele
sale interese geopolitice asupra Balcanilor. Puținele trupe fanariote au luptat când de partea
otomanilor, împotriva muscalilor și habsburgilor (1736-1739), când de partea rușilor (1768-
1774), împotriva turcilor.

Ceea ce Petru cel Mare nu a reușit în 1711 (încercarea de a transforma Moldova și

Țara Românească în state vasale), a obținut Ecaterina cea Mare prin pacea de la Kusciuk
Kainargi din 1774 prin care ieșirea la Marea Neagră, se transforma dintr-un lac turcesc în unul
rusesc. În 1787, atunci când împărăteasa Ecaterina a vizitat Crimeea și noua bază navală de la
Sevastopol, teritoriile anexate de prințul Potemkin. A fost doar primul pas în drumul Rusiei
spre mările calde prin strâmtorile Bosfor și Dardanele controlate de Imperiul otoman, aflat în
evident declin. Atunci a început construcția flotei rusești din Marea Neagră. Tot în aceeași
perioadă, în urma Războiului de șapte ani (1756-1763), Rusia a fost recunoscută drept mare
putere europeană.

Trebuie înțeles tot odată faptul că au existat numeroși factori interni sau externi ce au
împedicat într-o mai mare sau mai mică măsură. Pe plan inter au existat și ani de instabilitate
politică precum perioada dintre 1725-1730. Tot odată în timpul războaielor de lungă durată
apăreau mari dificultăți economic care alături de epidemii și eventual mari răscoale (a se
aminti regiunea cuprinsă între Donul inferior, Volga și Munții Urali). Până spre a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea dificultățile pe plan logistic ale armatei rusești alături de cele
sanitare și respectiv climatice întâlnite în nordul Mării Negre nu au fost rezolvate.

Asupra factorilor externi care au creat dificultăți Rusiei în conflictul cu Imperiul

Otoman o reprezintă uriașul efort de expansiune în alte direcții precum Suedia, Polonia și Iran
precum și opoziția vizibilă sau ascunsă a marilor puteri europene ale vremii față de dorința de
înaintare a marelui Imperiu țarist spre Marea Neagră, Moldova, Țările Românești și Strâmtori
(Imperiul Habsburgic, Prusia, Suedia, Franța și Anglia).

Succesoarea lui Petru, Elisabeta în 1741-1762 a dus Rusia spre o perioadă de

expansiune, pentru început prin participarea în Războiul de Șapte Ani 1756-1763. În timpul

2
acestui conflict, Rusia a anexat temporar Prusia de Est și chiar a cucerit Berlinul. Cu toate
acestea, la moartea Elisabetei, toate aceste cuceriri au fost retrocedate Regatului Prusiei.

Ecaterina a II-a cea Mare, care a domnit între 1762-1796 a extins controlul politic
rusesc asupra Uniunii Polono-Lituaniene și a încorporat cele mai multe dintre teritoriile sale
în Rusia în timpul împărțirilor Poloniei, împingând spre vest frontiera rusă în Europa
Centrală. Ocuparea Nordului Mării Negre și a liniei Dunării de Jos între 1769-1771 nu a fost
suficient pentru a obliga imperiul otoman să încheie pace cu Rusia în condițiile țarinei. Doar
în urma victoriilor categorice obținuite de armata ruă la sude de Dunăre, în primăvara anului
1774 s-a pus capăt războiului Rusiei cu Poarta. Tratatul de pace ruso-otoman s-a încheiat la
Kucuk Kaynarca lângă Silistra la 10/21 iulie 1774. Astfel Ecaterina a dus frontierele Rusiei
până la Marea Neagră, învingând Hanatul Crimeei.

Asupra zonei Mării Negre în anul 1774 aceasta nu mai este exclusiv otomană. În
planul politico-militar Marea Neagră devenise un condominium ruso-otoman în cadrul caruia
raportul de forțe era mai favorabil Rusiei.

Ca urmare a victoriilor împotriva Iranului Qajar în Războaiele Ruso-Persane, până în

prima jumătate a secolului al XIX-lea Rusia a dobândit și importante câștiguri teritoriale
în Transcaucazia și în Caucazul de Nord, forțând Iranul să-i cedeze definitiv Rusiei zonele
cunoscută astăzi drept Georgia, Daghestan, Azerbaidjan și Armenia. Expansiunea a continuat
și în timpul lui Alexandru I (1801-1825) care a smuls Finlanda de la slăbitul regat al Suediei
din 1809, și Basarabia de la Moldova dominată de otomani în 1812.

În timpul refaceri Europei ca urmare a campaniilor lui Napoleon, un alt război ruso-
turc a avut loc între 1806 și 1812 perioadă în care Moldova, și apoi Țara Românească au fost
din nou ocupate militar de către ruși, domnia fanariotă fiind, în consecință, practic suspendată.
Napoleon cedase, prin pacea de la Tilsit cu împăratul Alexandru I, Principatele dunărene
sferei de influență ruse, iar Imperiul țarist avea în vedere anexarea acestor teritorii în
condițiile în care puterea otomană era slăbită în urma înfrângerilor austriece, doar iminentul
conflict cu Franța a stopat demersul. În 1812, chiar înainte de invazia napoleoniană, rușii i-au
înfrânt pe otomani în mai multe lupte purtate pe teritoriul Țării Românești și de-a lungul
Dunării, dar prin pacea semnată în mai 1812, la Hanul lui Manuc, din București, Rusia a
anexat Basarabia (teritoriul dintre Prut și Nistru). A fost primul pas în instaurarea unui
profund sentiment anti-rusesc în societatea românească. Deși rușii erau ortodocși, precum
românii, spre deosebire de otomanii cei musulmani, protectoratul rusesc instituit în Principate
nu s-a bucurat de simpatia locuitorilor, din pricina aroganței și lăcomiei imperiale. Cu
3
deosebire în prima jumătate a secolului al XIX-lea, soarta Țărilor Române a fost în mare parte
dependentă de jocurile politice ale marilor imperii europene: rus, habsburgic, german, francez,
și englez precum și de fluctuațiile echilibrului de putere dintre acestea.

Către anul 1803 Marea Neagrp devenise cu adevărat o mare internațională precum o
întâlnim astăzi. Poarta a permis accesul în aceasta mare a navelor comerciale engleze și
franceze.

A urmat un nou război ruso-turc între 1828 și 1829, pe timpul căruia Principatele au
fost ocupate de armata rusă; conflictul s-a încheiat prin victoria Rusiei, care a impus Porții, în
septembrie 1829, Tratatul de pace de la Adrianopol, document cu consecințe directe și foarte
importante asupra destinului Țărilor Române. Tratatul de la Adrianopole a stabilit redactarea
și adoptarea de către Principatele române, intrate sub protectorat rusesc, a unor Regulamente
organice, documente cu prerogative constituționale, ce urmau să le stabilească un regim
politic modern. Obiectivul ascuns al protectoratului și administrației rusești asupra
Principatelor Române urmărit de către regimul generalului Pavel Kiseleff a fost pregătirea
acestor teritorii pentru o viitoare anexare a lor de către Imperiul țarist. Îm anul 1829 Rusia
stăpânea deja întreg litoralul nordic și esti al Mării Negre. Beneficiind și de ridicarea (în zona
imperiului Otoman) restricțiilor încă impuse negustorilor străini, Marea Neagră se va integra
rapid în circuitul european și mondial un lucru ce a grăbit modernizarea și progresul în această
regiune. Doar prin opoziția marilor puteri europene expansiunea completă a Rusiei spre
această zonă a fost împedicată iar Marea Neagră nu a devenit un lac rusesc precum era
prevăzut de către aceștia. De perspectiva amenințătoare a anexării rusești, românii nu au
scăpat decât în urma victoriei puterilor occidentale împotriva Rusiei în Războiul Crimeii
(1853-1856).

4
 Bibliografie:

 Geoffrey Hosking, Rusia – popor si imperiu 1552-1917, Editura Polirom, Bucuresti,

2001.
 Nicholas V. Riasanovsky, O istorie a Rusiei, Institutul European Iași, 2001.
 Martin Sixsmith, Rusia. Un mileniu de istorie, traducere de Justina Bandol și Eugen Popa,
editura Humanitas, 2016,