Sovietizarea Romaniei a fost un proces

complex, favorizat in oarecare masura de factori interni, dar a carui aparitie a fost mai ales determinata de contextul international postbelic. Avand granita cu URSS, Romania nu putea scapa unei masive influente sovietice, care sa incurajeze ascensiunea spectaculoasa a PCR, desi in 1944 acest partid era insignifiant ca reprezentativitate politica. S-au facut pasi importanti in procesul de sovietizare prin formarea guvernului Petru Groza (6 martie 1945), prin alegerile din 19 noiembrie 1946, alungarea regelui (30 decembrie 1947), inceperea colectivizarii (1949), etc.

 Odat cu ascensiunea comunista si sovietizarea Romniei

este implementata epurarea dusmanilor de clasa, care s-a facut la toate nivelele, incepand de la ministri pana la tarani instariti, acuzati de "sabotaj economic": fosti membri ai partidelor istorice sau legionari, proprietari de fabrici sau terenuri, ofiteri deblocati, "chiaburi", etc.O mare parte din adversarii regimului au fost arestati ,altii insa au incercat o rezistenta armata. Organizarea rezistentei armate in Romania s-a produs pe fondul impresiei generale ca in scurt timp urma sa inceapa un nou razboi care sa opuna democratiile occidentale U.R.S.S. - ului. In acest caz , grupurile de rezistenta urmau sa indeplineasca rolul clasic , consacrat in al doilea razboi mondial fiind utilizate mai ales in spatele frontului. Se poate spune ca speranta cea mai mare a partizanilor romani, aceea ca "vin americanii", a persistat pan la jumatatea deceniului cinci. Astfel, unele grupuri au rezistat o perioada indelungata (incepand de la 2 luni la 9-10 ani).

 Primele formatiuni de partizani apar inca din primavara anului 1944. Ele au

luat nastere in Bucovina, in contextul razboiului, dupa ce in martie - aprilie 1944 linia frontului s-a stabilizat pentru o vreme in felul urmator: frontul romano - german s-a oprit de-a lungul Obcinei Mari, iar trupele sovietice s-a oprit la o departare variind intre 8-15 km de culmea Obcinei pana aproape de Gura Humorului. Intre cele doua linii a ramas o zona impadurita de aproximativ 800 m2, o "tara a nimanui" in care s-au refugiat satenii din zona romaneasca ocupata de rusi. Din aceasta populatie refugiata s-au ridicat, la mijlocul lunii mai 1944, cea mai mare parte a voluntarilor ce au format primele trupe de partizani romani.
Aceste grupuri de partizani erau subordonate Comandamentului romano - german

din Campulung Moldovenesc. Ele erau unitati auxiliare ale armatei. Desi unii dintre partizani aveau o pregatire militara anterioara, ei au fost instruiti suplimentar in scoli special infiintate la Sadova si Fundu Moldovei, instructorii erau romani si germani si le aratau modul de folosire a armamentului din dotare si executarea misiunilor pe teren muntos si impadurit3. Intre misiuni se numarau patrulari prin padure, supravegherea potecilor de acces spre Obcina Mare, organizarea de ambuscade pentru distrugerea patrulelor sovietice, lichidarea punctelor de observatie sovietice inaintate, diversiuni in spatele liniei sovietice.

 Intre formatiunile de partizani ce au

actionat alaturi de armata romano germana pana in august 1944, cele mai cunoscute sunt:grupul Vladimir Ma coveiciuc, grupul Ion Vatamaniuc, grup ul Vladimir Tironiac - C. Cenusa si grupul Petre Maruseac. Dupa 23 august 1944, acesti partizani au fost nevoiti prin forta imprejurarilor sa actioneze in continuare alaturi de germani pana in octombrie 1944, cand frontul ajunge aproape de Satu Mare. Atunci ei se fac nevazuti, ingroapa o parte din armament si echipament si se imprastie prin paduri. Vor fi insa insistent urmariti de N.K.D.V. Multi au fost prinsi, anchetati si condamnati de tribunalele militare sovietice. Unii au fost deportati in Siberia in lagare de munca, unde li s-a pierdut urma. Altii insa au reusit nu doar sa supravietuiasca, dar si sa organizeze o alta faza a rezistentei in Bucovina. Oricum, acesta este sfarsitul primei faze a miscarii de partizani din Romania.

 O a doua faza a rezistentei se poate distinge intre toamna anului 1944 si sfarsitul

anului 1946, putin dupa alegerile din 19 noiembrie. Diferite documente semnaleaza faptul ca in aceasta perioada au existat grupuri de persoane inarmate retrase in munti. In general, componenta si activitatea acestor grupuri nu poate fi exact precizata. In primul rand, structura lor nu era foarte stabila. Din septembrie 1944 pana in mai 1945 obiectivul lor era lupta in spatele trupelor sovietice care treceau spre front. In momentul de fata nu s-au descoperit dovezi ca asemenea misiuni ar fi fost indeplinite. Din mai 1945 pana la sfarsitul anului 1946, ele au ramas in expectativa in speranta reizbucnirii razboiului, pastrandu-si aceeasi forma nebuloasa.
Se cunosc 2 grupuri de rezistenta: grupul "Haiducii lui Avram Iancu - Divizia

Sumanelor Negre" si organizatia "Miscarea Nationala de Rezistenta". Primul a fost infiintat in ianuarie - februarie 1945, iar al doilea in martie 1945. Procesul M.N.R. Sumanele Negre s-a desfasurat cu multa publicitate in perioada electorala a anului 1946

Grupul "H.A.I. - Sumanele Negre" a fost infiintat de GavrilaOlteanu, fostul sef al batalioanelor de volun tari "Garzile Iuliu Maniu". Aceste garzi se constituisera in septembrie 1944 cu aprobarea Marelui Stat Major al armatei romane. Scopul era de a indeplini misiuni de paza si curatire pe teritoriul Transilvaniei care fusese sub autoritate maghiara. Garzile "Iuliu Maniu" au fost desfiintate in decembrie 1944 la interventia comandamentelor sovietice, datorita unor excese savarsite impotriva populatiei maghiare din zona. Pe numele lui Gavrila Olteanu s-a emis un ordin de arestare, iar acesta s-a retras in Bucovina, unde infiinteaza grupul de rezistenta anticomunista "Sumanele Negre". Pana la lichidarea grupului, in 1946, activitatea lui a constat in incercarea de extindere si raspandirea de manifeste anticomuniste. A elaborat si un plan de lupta impotriva sovieticilor, in cazul reizbucnirii unei conflagratii.

Organizatia "Miscarea Nationala de Rezistenta" (M.N.R.) se remarca in primul rand datorita personalitatilor pe care le reunea: generalul de Corp de Armata (in rezerva) Aurel Aldea, amiralul (in rezerva) ori Macellariu, generalul (in rezerva) C-tin Eftimiu, lt. - col. Eugen Plesnila si multi altii, militari sau nu. Datorita influentei membrilor, aceasta organizatie detinea un serviciu neoficial de informatii pe langa sase ministere, Marele Stat major si pe cuprinsul tarii. Avea posibilitatea sa obtina date referitoare la miscarile trupelor sovietice, paza depozitelor de munitii, echipament si alimente. Acestea permiteau studiul ipotezelor de actiune pe teren in caz de conflict. Scopul principal al M.N.R. era sa coordoneze la nivel national intreaga rezistenta anticomunista. Dorea sa sincronizeze toate acele grupuri nebuloase existente in tara sub un comandament unic, esalonand responsabilitatile pe grade si regiuni. Teritoriul tarii era impartit in mai multe zone, care urmau sa fie subordonate unor comandamente

 Incepe a treia faza a rezistentei armate. Apar grupurile de rezistenta

anticomunista in forma lor clasica pentru Romania, asa cum le vom gasi pana la inceputul deceniului sase. Fosti membri ai partidelor istorice si ai Miscarii Legionare, ofiteri deblocati, tarani instariti sau nu, acuzati de a fi "chiaburi" si "sabotori" incearca sa evite niste represalii absurde stand ascunsi in propria casa, la rude, cunostinte sau in munti. Pentru documentele oficiale ei sunt "fugari",erau numiti "banditi". Acest termen desemna persoane organizate intr-un grup care recunostea un sef, actiona intro zona impadurita si cel mai adesea muntoasa, in apropierea unor sate unde erau destui sustinatori. Acesti sustinatori (de obicei rude si prieteni) le procurau alimente, informatii si uneori armament, rolul lor fiind decisiv. In aceasta faza a rezistentei, cel putin la inceputul ei, partizanii mai credeau inca in "venirea americanilor". Initial, ei isi vedeau misiunea desfasurandu-se in contextul unui razboi care sa opuna tarile democrate URSS - ului.

 O prima concluzie este de ordin cronologic. Dupa cum am aratat, miscarea de

partizani a inceput in Romania in timpul razboiului, anume in aprilie - mai 1944. Pana in august 1944, ea a fost legala, sprijinita de Marele Stat Major. Dupa 23 august 1944 pana la alegerile din 1946, rezistenta armata a contiunuat sa existe. Se aflau in munti grupuri inarmate, desi nu foarte bine structurate si existau si incercari de coordonare a acestora(cum si-a propus Miscarea Nationala de Rezistenta). Desi nu oficial, personalitati ale vietii politice afirmate pana in 1944 promiteau un sprijin miscarii de rezistenta. Promisiunile insa erau vagi, nimic concret. Dupa noiembrie 1946 au incetat orice contacte de acest gen. Regimul s-a inasprit din ce in ce mai mult, si ca urmare s-au inmultit si grupurile de rezistenta. In majoritatea cazurilor, povestea acestor grupuri din a treia faza a rezistentei contine similaritati frapante. Oameni de cele mai diferite categorii sociale si orientari politice, ca si oameni ce nu facusera politica inainte de 1944, iau calea muntilor. De fapt, dincolo de motivele individuale ce i-a impins spre aceasta decizie, problema de fond era regimul totalitar. Un regim care suprima individualitatile, care urmarea sa topeasca destinele intr-o masa ordonata si tacuta. Tocmai de aceea nu concepeau opozitia. Desi fara sorti de a-si atinge finalitatea, actiunea partizanilor anticomunisti nu a fost inutila. Ea a demonstrat ca opozitia era totusi posibila, chiar si in acele conditii. In aceasta perspectiva, totul se reduce la o chestiune de curaj.