Revoluţiile care au

marcat anul 1989

Realizat de:
Universitatea București Popescu Anca Radu Andreea
Facultatea Științe Răican Daniela Sacalianu Simona
Politice
Siminiuc Caterina Sorica Laura
Secția:Romana
Șandru Ioana Șerbănoiu Cătălin
Anul I Toma Gabriela
Seia B

4/9/2012
 Pentru a putea explica evenimentele din 1989 ce au dus la căderea regimurilor comuniste din
Europa de Est trebuie realizată o analiză care să ia în considerare mai multe perspective. Un prim aspect
demn de discutat este componenţa economică. Daniel Chirot susţine că au existat 5 ere industriale:

1) era industriei de bumbac şi textile, dominată de Marea Britanie şi care a ţinut din 1780 până în
1830.

2) era industriei fierului şi a căilor ferate, dominată tot de Marea Britanie, a avut loc între 1840 şi
1870.

3) era industriei chimice şi a oţelului, bazată pe crearea şi utilizarea de maşini/ utilaje electrice. S.U.A
şi Germania erau principalele forţe.

4) era industriei petrochimice şi a industriei automobilelor, având S.U.A ca principal exponent (1910-
1970)

5) era electronicii, a informaţiei şi a biotehnologiei (1970-prezent), principalele forţe fiind statele din
Europa de Vest, S.U.A şi Japonia.

Modelul economic propus de comunişti se regăseşte în cea de-a treia eră industrială. Declinul
economic al regimurilor comuniste a venit din incapacitatea de a se adapta celei de a patra. Având în
vedere că nu a existat o economie de piaţă bazată pe concurenţă, activitatea firmelor era foarte dificil de
evaluat (managerii nu măsurau eficienţa în funcţie de profit, ci în funcţie de cantitatea de produse şi de
capacitatea de a menţine un număr cât mai mare de angajaţi). Acest timp de economie planificată dorea să
elimine modelul arbitrar aplicat în Vest. Trebuie menţionat că regimurile comuniste au reuşit să realizeze ce
şi-au propus, dar tocmai acest lucru a dus la căderea lor.

O a doua perspectivă din care putem analiza revoluţiile din 1989 este cea a legitimităţii regimurilor
comuniste. Scăderea acesteia împreună cu problemele economice au reprezentat doi factori decisivi
pentru căderea comunismului. Acest lucru poate fi explicat într-un mod relativ simplu: revoluţiile apar atunci
când elitele unui stat, dar şi o parte importantă a populaţiei îşi pierd încrederea în validitatea morală a
sistemului lor politic. În primă instanţa, regimul comunist şi-a câştigat încrederea din cauza performanţelor
slabe ale capitalismului în anii '30, din cauza incapacităţii democraţiilor liberale de a-l opri pe Hitler să

1
înceapă un nou război, iar Stalin îşi făcuse o imagine de salvator al Uniunii Sovietice. Toţi aceşti factori au
convins mulţi intelectuali de validitatea comunismului.

Deşi represiunea, teroarea şi viaţa mizerabilă a oamenilor a mai scăzut din această încredere,
moartea lui Stalin a adus cu ea noi speranţe asupra realizării proceselor de urbanizare, industrializare sau
a dezvoltării unor sisteme de educaţie şi sănătate moderne. Abia în 1968, în urma "Primăverii de la Praga"
a devenit clar că Brejnev nu va admite nicio urmă de reformă politică. O liberalizare relativă a economiei ar
fi dus la speranţa realizării unei liberalizări politice şi spre democratizarea regimului. Aceste lucruri ar fi
ameninţat monopolul partidului asupra puterii. Modelul stalinist a creat tirania, puterea aflându-se în mâinile
câtorva persoane. Având un lider autoritar la vârf, şefii organizaţiilor birocratice se comportau ca nişte tirani
la nivel mai mic, acţionând în funcţie de propriile interese, ducând la nemulţumirea populaţiei, dar şi la
alimentarea fenomenului corupţiei care era larg răspândit în sistemele comuniste.

La începutul anilor '80, problemele economice au dus la o destabilizare tot mai accentuată în
aproape toate statele comuniste. Cu excepţia Iugoslaviei şi a Germaniei de Est care puteau fi considerate
state relativ bogate, celelalte ţări din blocul comunist traversau crize economice foarte serioase. Astfel s-a
ajuns la un "faliment moral" care a împiedicat soluţionarea acestor crize, mai ales în Polonia şi Ungaria. În
Polonia s-au încercat discuţii cu sindicatul "Solidaritatea" pentru o relegitimare a regimului şi mai ales
pentru a da timp înfăptuirii unor reforme care să amelioreze situaţia dificilă prin care ţara trecea.

O altă cauză a decăderii a fost conştientizarea minciunii şi pierderea bazelor morale ale regimului.
După ce generaţiile din anii '40-'50 au sperat la realizarea obiectivelor propuse, generaţiile următoare nu
mai sperau, ştiau că totul este o minciună. Tineri educaţi, absolvenţi ai universităţilor sau chiar şi din licee
ştiau îndeajuns de multe despre lumea exterioară încât să-şi dea seama că au fost înşelaţi şi că nici măcar
liderii lor nu mai cred în obiectivele promise. Un alt aspect important a constat în schimbările sociale care
asociate cu problemele economice au dus la revoluţiile din 1989. Aceste schimbări sociale au avut la bază
percepţia pe care clasa mijlocie o avea despre Europa de Vest. Vesticii nu se mai află într-o alertă continuă
de război pentru colonii sau pieţe de desfacere ca atunci când Europa de Est a început să privească
Europa de Vest ca pe un model.

Acum toate ţările din Vest sunt democrate şi cooperează între ele. Esticii considerau că modelul
occidental era unul viabil, mai bun decât cel propus de sovietici. Tuturor acestor cauze mai putem adăuga
şi modelul utopic pe care comuniştii îşi propuseseră să-l realizeze.

2
 Ce a fost socialismul şi de ce s-a prăbuşit?

Uimitoarea dezintegrare a regimurilor comuniste din Europa de Est în 1989 şi prăbuşirea relativ mai
lentă a Uniunii Sovietice între 1985 şi 1991 se situează printre evenimentele cele mai importante ale
secolului.

 Ce a fost socialismul ?

Societăţile socialiste ale Europei de Est şi Uniunea Sovietică se deosebeau unele de altele în mod
semnificativ prin intensitatea, întinderea şi eficacitatea controlului central, dimensiunea sprijinului sau a
rezistenţei populare şi prin măsura în care s-au reformat. Din punct de vedere analitic, asemănările dintre
ţările socialiste au fost mai importante decât varietatea lor, societatea franceză, japoneză, vest-germană şi
nord-americană fiind variante ale unui singur sistem capitalist.

 Producţia

Din momentul elaborării primului model de “totalitarism”, imaginea americanilor despre “comunism” a
fost aceea a unui stat autocratic, atotputernic, care îşi impunea în chip inexorabil voinţa sa aspră. Chiar şi
după ce majoritatea specialiştilor au încetat să mai folosească termenul “totalitar”, imaginea autocraţiei
totalitare s-a menţinut atât la publicul mai larg, cât şi la numeroşi politicieni.

Totuşi, vorbind în general, imaginea era greşită. Statele comuniste nu erau atotputernice: erau relativ
slabe. Deoarece liderii socialismului au reuşit doar parţial şi intermitent să câştige o atitudine pozitivă şi de
susţinere de la cetăţenii lor, regimurile au fost constant subminate de rezistenţa internă şi de formele
ascunse de sabotaj la toate nivelurile din sistem. Acest lucru a contribuit la prăbuşirea lor finală.

Fragilitatea socialismului începe cu sistemul “planificării centralizate”, pe care centrul nici nu l-a
planificat, dar nici nu l-a controlat adecvat. Planificatorii de la centru schiţau un plan cu cantităţile tuturor
lucrurilor care trebuiau produse, apoi descompuneau planul în părţi ce puteau fi executate şi estimau
necesarul de investiţii şi de materii prime pentru ca directorii de întreprinderi să-şi îndeplinească planul.
Directorii însă au înţeles repede faptul că planul creştea anual şi că materialele necesare nu soseau nici la
timp, nici în cantităţile cuvenite. Astfel, ei răspundeau prin negocierea planului cerând mai multe investiţii şi
materii prime decât erau în realitate necesare pentru obiectivele lor. Rezultatul umflării bugetelor şi al
3
stocării de materiale a fost apariţia pe scară largă a lipsurilor, motiv pentru care economiile socialiste sunt
numite economii de lipsuri.

O slăbiciune similară în relaţiile de putere verticale derivă din modul în care producţia socialistă şi
lipsurile au hrănit conştiinţa opoziţionistă şi rezistenţa muncitorilor. Printre multe alte lucruri deficitare în
sistemele socialiste se afla şi munca. Directorii stocau forţa de muncă întocmai ca pe oricare altă materie
primă, pentru că nu ştiau niciodată de câţi muncitori vor avea nevoie.

 Supravegherea şi redistribuirea paternalistă

În fiecare ţară exista un echivalent al KGB-ului care asigura serviciul de supraveghere, intensitatea şi
succesul acestuia fiind variabile. Eficiente în mod special erau poliţiile secrete din Uniunea Sovietică,
Germania de Est şi România, însă reţelele de informatori şi colaboratori nu se lăsau mai prejos. Acestea
formau un sistem de “producţie” extrem de elaborat, paralel cu sistemul de producţie a bunurilor, un sistem
care producea documente în care erau conţinute istorii reale şi falsificate ale oamenilor. Munca de
producere a dosarelor (acestea reprezentau rezultatul muncii realizate de poliţiile secrete) a creat o
atmosfera de neîncredere şi suspiciune, dezbinând oamenii. Declaraţiile puteau fi de asemenea false.
Informatorii care denunţau pe cineva nu erau niciodată întrebaţi care ar fi motivul pentru care dădeau
informaţiile; cuvintele lor intrau direct în dosarul celeilalte persoane.

Dacă supravegherea era faţa negativă a precarei legitimităţi a acestor regimuri, faţa pozitivă a
acestora era constituită de promisiunile de redistribuire şi bunăstare socială. În centrul ideologiei oficiale a
partidului şi al eforturilor sale de a-şi asigura sprijinul popular s-a aflat “paternalismul socialist”, care juca
rolul partidului, punând la dispoziţie orice aveau nevoie oamenii: hrană ieftină, slujbe, îngrijire medicală,
locuinţe accesibile, învăţământ ş.a.m.d.

 Consumul

Accentul pus pe redistribuire conduce către unul dintre marile paradoxuri ale unui regim paternalist
care pretinde că satisface nevoile. În aceste sisteme exista o tensiune fundamentală între ceea ce era
necesar pentru legitimitatea lor, redistribuirea lucrurilor către populaţie şi ceea ce era necesar pentru
puterea lor, acumularea lucrurilor la centru. De exemplu, Ungaria după 1968 şi Polonia în anii ’70 au
redistribuit mai mult, în timp ce România şi Cehoslovacia au acumulat mai mult. Contractul social întâlnit în
socialism le garanta oamenilor hrană şi îmbrăcăminte, dar nu le promitea (aşa cum fac sistemele
capitaliste) că ele vor fi de calitate, că vor fi uşor de găsit sau că va exista posibilitatea de a alege.
4
  Facţionalismul birocratic şi pieţele

Deşi puterea sistemului însuşi se întemeia pe acumularea permanentă, asemenea tendinţe scăpate
de sub control ar fi putut obstrucţiona munca celor care trebuiau efectiv să producă resurse sau să le
redistribuie. Astfel, atunci când acumularea centrală a mijloacelor de producţie a început să ameninţe
capacitatea de producţie a unităţilor de la nivelele inferioare, au apărut presiuni pentru schimbarea
orientării în economie. Presiunile veneau în mare parte de la populaţia căreia nu-i erau alocate bunuri
suficiente.

Pentru acele grupuri care au devenit interesate de producţie şi de productivitate, soluţiile implicau
,aproape întotdeauna, introducerea unor mecanisme precum criteriile de profitabilitate şi pieţele mai libere.
Acestea presupuneau că interesul individual şi “mâna invizibilă”, mai degrabă decât mâna cârmuitoare a
partidului, să asigure binele comun.

Comunismul în Europa de Est

Prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est a fost unul dintre cele mai dramatice
evenimente din istoria omenirii, în mod sigur cel mai dramatic de la cel de-al doilea Război Mondial
încoace.

Care este semnificaţia lor?

Sunt aceste revoluţii similare marilor revoluţii: războiul civil englez, revoluţiile americană, franceză,
rusă şi chineză – care în multe privinţe au inaugurat modernitatea, creând sistemul politic modern? Este
probabil ca ele să ducă după o posibilă perioadă turbulentă de tranziţie la o epoca relativ stabilă
modernităţii, cu constituţionalismul liberal anunţând un anume sfârşit al istoriei? Sau ne spun ceva despre
nestatornicia şi fragilitatea modernităţii şi chiar ale regimurilor democratic-constituţionale?

Într-un anumit sens, evident, prăbuşirea regimurilor comuniste reprezintă revoluţii, schimbări de
regim radicale, dramatice. Aceste schimbări, spre deosebire de multe dintre schimbările de regimuri din
istoria Americii Latine sau Asiei de Sud, au fost strâns legate de transformări ideologice şi culturale
esenţiale. Procesul revoluţionar în sine, procesul social care a dus la aceste schimbări prezintă paralele
interesante cu ceea ce s-a întâmplat în revoluţiile „clasice”. Asocierea dintre revoltele populare şi conflicte
la centru – conflicte în jurul diferitelor încercări de reformă, începute în timpul scurtului regim Andropov, în

5
special între conservatori şi reformişti a fost într-adevăr foarte serioasă. Aceste conflicte, combinate cu
revolte populare mai largi, au contribuit împreună la răsturnarea regimului comunist .

Un alt element comun acestor schimbări şi marilor revoluţii a fost importanţa hotărâtoare a
intelectualilor. Ei au jucat un rol esenţial în prăbuşirea regimurilor comuniste. Importante figuri intelectuale
au fost atât de active în procesele de la sfârşitul secolului XX, încât de multe ori s-a pretins că prăbuşirea
regimurilor comuniste s-a datorat într-adevăr intelectualilor. Deşi diferitele grupuri de intelectuali au fost
importante, modul lor de acţiune, precum şi orientarea lor fundamentală nu au fost cele ale intelectualilor
din revoluţiile clasice. Participarea lor la accelerarea procesului de prăbuşire a regimurilor comuniste din
Europa de Est a contribuit mult la accentuarea elementului de protest moral în aceste revoluţii.

Un aspect ce trebuie neaparat remarcat ca fiind caracteristic pentru Revoluţiile din 1989 este acela
că, exceptând România, procesul a fost relativ lipsit de vărsare de sânge, nonviolent. Acolo unde au avut
loc proteste şi demonstraţii violente, ele au fost, în perspectivă comparativă, foarte limitate.. Nu a existat o
asemenea exaltare a violenţei nici în Europa de Est şi nici în Uniunea Sovietică. Dimpotrivă ,oponenţii
regimurilor comuniste i-au acuzat pe cei de la putere pentru faptul că au recurs la violenţă în încercarea de
a-i reprima pe aceia care ar fi vrut să-i înlăture de la putere. Foştii lideri au fost rareori pedepsiţi; puţini
au fost judecaţi. Chiar şi în Germania, unde se intenţiona aducerea lui Honecker în faţa justiţiei, nu s -
a întâmplat nimic; a fost preluat de so vietici, iar de-abia recent, anumiţi oficiali est-germani
au compărut în faţa unei instanţe g e n e r a l e g e r m a n e ( n u e s t - g e r m a n e ) .

E s t e s e m n i f i c a t i v f a p t u l c ă t o c m a i î n Germania, unde statul autonom est-german

a fost desfiinţat, au fost declanşate cele mai multe proceduri judiciare. Între timp, Jivkov
este judecat acum în Bulgaria şi poate că se vor produce şi alte evoluţii în aceeaşi direcţie. Vor avea
loc poate şi alte procese, o oarecare vânătoare de vrăjitoare, dar este foarte puţin probabil
să existe ceva asemănător proceselor lui Carol I sau Ludovic al XVI -lea, „semiprocesului”
lui George al III-lea în America sau execuţiei ţarului. În general, elitele conducătoare ale
acestor regimuri (din nou, cu excepţia României) nu au opus rezistenţa; ele au renunţat,
abdicând relativ cu uşurinţă.

De un interes deosebit, desigur, este faptul că eşaloanele de mijloc ale forţelor de

securitate şi ale armatei nu au mai protejat conducătorii sau regimurile. Au abandonat
puterea, şi asta nu pentru că au pierdut un război. Foarte surprinzător , mai ales dacă ne
amintim că multe dintre aceste eşaloane de mijloc au beneficiat în mare măsură de pe urma
6
acestor regimuri: aparatul de securitate şi armatele constituiau principalele vehicule pentru mobilitate
socială. Şi totuşi, adeseori, diferitele eşaloane ale acestor organizaţii au cedat – de bună
voie sau nu – fără rezistenţă. În mod similar , este important de remarcat că aproape toate
schimbările de regim au fost efectuate în cadrul instituţiilor politice existente, al
constituţiilor în vigoare.

Chiar şi amendamentele iniţiale la textul constituţional, inclusiv cel mai radical –

abolirea monopolului partidului comunist – au fost formulate sau ratificate în cadrele
legislative ale regimurilor precedente, în parlamentele existente . Nu a fost nevoie să fie
schimbată întreaga structură de guvernământ, să fie creat un nou cadru constituţional
pentru a face acest lucru. Totul s -a realizat prin proceduri stipulate în constituţiile existente
sau prin consultări extraparlamentare ratificate ulterior de parlamente.

Deşi au fost formulate revendicări ideologice pentru libertate şi economie de piaţă –

care într-adevăr confirmă unele expectaţii nerealiste , vag „utopice”, economia de piaţă nu a
fost niciodată sanctificată în felul în care au fost luate în considerare „drepturile omului” de
către Revoluţia franceză. Nu a existat nicio viziune totalitaristă, utopică, provenind din
aşteptările escatologice ale unui nou tip de societate. V iziunea sau viziunile răspândite în
Europa Centrală şi de Est, cerând eliberarea de sub regimurile autoritare sau totali tare
represive, s-au bazat pe diverse corective pragmatice .

Deşi multe dintre cauzele declinului sistemului sovietic, diversele manifestări ale stagnării interne
şi ale neputinţei în arena internaţională, amintesc de declinul multor imperii, inclusiv al
celor care au produs marile rev oluţii clasice, acestea însă nu ne spun destul. Pentru a
putea explica ceea ce s-a întâmplat, este absolut necesar să privim atent contradicţiile
caracteristice ale acestor regimuri, care, de fapt, er au legate de însăşi baza legitimităţii lor.

La cel mai general nivel, contradicţiile şi -au avut originea în faptul că regimul sovietic ,
aşa cum a evoluat după instituţionalizarea lui la începutul anilor ’20, a fost definit de o
combinaţie destul de neobişnuită de caracteristici. El a combinat caracteristici
„traditionale”, istorice, patrimoniale şi birocratice specifice, desigur, în special imperiului
ţarist, cu cele ale unui regim modern, care mobiliza întreaga populaţie şi care îşi a vea
sorgintea în monolitismul mişcării şi ideologiei revoluţionare.

7
 Cea dintâi scenă în care contradicţiile au devenit vizibile a fost cea economică, eşecul
economiei planificate de a distribui în conformitate cu premisele sale. Stagnarea crescândă
din perioada Brejnev reprezintă punctul critic în articularea problemelor economice ale
regimului sovietic. Cauzată de incapacitatea generală a planificării centralizate de a
reglementa o economie modernă, relativ diversificată şi rutinată, stagnarea a fost agravată
de povara extrem de grea a cheltuielilor mi litare.

Din cauza orientărilor militare ferme ale regimului şi a dezvoltării armatei ca un sector
autonom al societăţii şi economiei sovietice, dar şi a uriaşelor cheltuieli militare şi
economice din perioada Brejnev, datorate politicii internaţionale sov ietice în perioada
războiului rece, a existat o tendinţă ascendentă a regimului de a mitui diferite sectoare ale
societăţii prin intermediul unor privilegii subvenţionate. Eşecul din domeniul economic a
atins nervul central al regimului, în domeniul economic urma să fie realizată viziunea
salvaţionistă a regimului; domeniul economic a furnizat cel mai grăitor test al viziunii
regimului.

Contradicţiile inerente ale acestor politici ar fi putut fi suprimate de un regim totalitar

puternic, dar în acelaşi timp, consecinţele unei asemenea reprimări ar fi slăbit sistemul în
mai multe privinţe. O dată ce restricţia totalitară a fost ridicată, cum s -a întâmplat sub
Gorbaciov, contradicţiile au explodat, ameninţând însăşi existenţa sistemului.

Caracteristicile specifice ale contradicţiilor regimului sovietic şi ale regimurilor

comuniste oferă punctul de pornire pentru posibile explicaţii privind deosebirea dintre
revoluţiile sau schimbările de regim din Europa de Est şi toate revoluţiile clasice. Aceste
revoluţii nu au fost orientate împotriva regimurilor „tradiţionale”, premoderne sau chiar
modernizatoare. Ele nu au fost rebeliuni sau proteste împotriva regimurilor autoritare
tradiţionale, împotriva dreptului divin al monarhilor, care au avut loc în numele modernităţ ii
sau iluminismului. Ele au fost, mai degrabă, o rebeliune şi un protest împotriva a ceea ce a
fost perceput, din ce în ce mai mult, de către sectoare largi ale societăţilor est -europene,
ca reprezentând o blocare şi o denaturare a modernităţii de către r egimurile totalitare.

Deşi aceste regimuri au blocat şi au denaturat modernitatea şi dezvoltarea în mai

multe feluri, în ceea ce priveşte aspectele lor de bază, simbolice şi instituţionale, ele au
fost societăţi foarte moderne. Asemenea altor regimuri mod erne, legitimarea lor îşi avea
8
originea în tipurile „clasice” de experienţa revoluţionară (engleză, americană, franceză),
legitimarea noului centru a fost formulată în termeni care presupuneau transformări
extensive ale relaţiilor centru – periferie. Acolo a avut loc o infiltrare crescândă a centrului
către periferie, dar şi o ciocnire a periferiei cu centrul, culminând, deseori, cel puţin prin
ştergerea diferenţelor simbolice dintre centru şi periferie, făcând astfel din apartenenţa la
colectivitate un echivalent al participării la centru.

Modernitatea acestor regimuri este, în mod paradoxal, cel mai bine evidenţiată de
faptul că toate au anunţat alegeri. Deşi este foarte adevărat că alegerile erau fictive, cum
erau şi constituţiile, se poate pune întrebare a de ce ţarii s-au opus alegerilor, în timp ce
liderii sovietici le-au impus. Ei au impus alegeri pentru ca legitimitatea regimului, formulată
în termeni politici moderni, să accepte necesitatea participării politice; apelul la ceva
similar dreptului divin al monarhiilor era de neconceput.

„Divinul” era vocea poporului, o viziune escatologică secularizată născută din

imaginaţia poporului sau a unui sector imaginar al acestuia, proletariatul sau ceva similar.
În consecinţă, aceste regimuri au promovat const ituţii moderne, chiar dacă în practică, ele
erau la fel de fictive ca şi alegerile. Atât constituţiile, cât şi alegerile au atestat faptul că
aceste regimuri totalitare, prin modul lor de legitimare, prin relaţiile între centru şi periferie,
dar şi prin programul lor politic şi cultural total, au fost regimuri moderne. Într -adevăr,
programul lor politic şi cultural a făcut parte din modelul cultural al modernităţii.

Orientările politice şi culturale caracteristice promovate de aceste regimuri s -au

dezvoltat din tensiunile inerente ale programelor culturale ale modernităţii, în special
tensiunile dintre elementele iacobine şi cele liberale sau pluraliste ale acestui program.
Orientările iacobine, cu credinţa lor în posibilitatea transformării societăţii prin acţiuni
politice totaliste sunt foarte moderne, chiar dacă rădăcinile lor istorice merg înapoi la surse
escatologice medievale.

Elementul iacobin exista sub diferite înfăţişări în multe mişcări populiste,

fundamentaliste sau fasciste, şi într -adevăr în toate societăţile moderne, inclusiv în cele
constituţional-democratice. Exista, de asemenea, în mişcările naţionaliste. După cum a
subliniat deseori Norberto Bobbio, elementul iacobin este puternic şi în fascism şi în
comunism, fiecare dintre acestea reprez entând, într-un fel, imaginea în oglindă a celuilalt.
9
În societăţile constituţionale pluraliste, în Statele Unite, Marea Britanie sau Franţa,
elementul iacobin este îngrădit; el constituie numai o singură componentă a ordinii
constituţionale pluraliste globale.

În regimurile totalitare, ideologiile şi structurile pluraliste au fost suprimate aproape

cu desăvârşire, dar n-au fost niciodată distruse complet. Această reprimare sugerează că
s-au dezvoltat contradicţii serioase nu numai în privinţa performanţei economice, dar şi
în privinţa premiselor politice de bază.

Din punctul de vedere al condiţiilor economice, sociale şi al instituţiilor, societăţile

comuniste nu au fost societăţi tradiţionale sau subdezvoltate în sensul în care aceşti
termeni sunt folosiţi pentru a caracteriza aşa-numita "Lume a treia", ea însăşi fiind o
entitate extrem de eterogenă. Structurile lor economice au fost cele ale unei economii
politice relativ industrializate şi urbanizate. E v o l u ţ i i l e i n s t i t u ţ i o n a l e , e x t i n d e r e a
e d u c a ţ i e i , p o s i b i l i t a t e a p a r t i c i p ă r i i politice, controlate, dar potenţial semnificative,
precum şi legătura lor cu industrializarea, au fost create chiar de regim. Acestea nu au fost
în afara regimului; ele au generat contradicţiile majore din interiorul regimurilor.

Atât societatea sovietică, cât şi societăţile comuniste nu au fost înapoiate sau

subdezvoltate, ele aspirând astfel să devină moderne. Mai degrabă, ele au fost societăţi
moderne sau pe cale de a dev eni moderne, care, încercând să le ajungă din urmă pe cele
mai dezvoltate, au selectat şi combinat elementele instituţionale şi ideologice iacobine ale
modernităţii.

Faptul că prăbuşirea regimurilor comuniste pare să ducă la instituţionalizarea unor

regimuri noi şi, judecând după aparenţe, democrat -constituţionale a unor societăţi mai
moderne, nu înseamnă că o asemenea instituţionalizare se va face cu uşurinţă. Este acum
pe deplin recunoscut faptul că tranziţia este fragilă. Numeroasele capcane economice,
marile agitaţii şi tulburări sociale care însoţesc tranziţia de la economiile de comandă
comuniste la anumite tipuri de economie de piaţă, fragilitatea tradiţiilor constituţionale şi
democratice în ţările est-europene, precum şi ameninţarea continuă a intensificării
loialităţilor etnice, primordialiste au devenit di n ce în ce mai vizibile.

10
 Prăbuşirea, ca şi naşterea comunismului ca formă de organizare politică a unei societaţi, au fost în
opinia politologilor, istoricilor, dar şi a opiniei publice, evenimentele care au marcat în mod deosebit istoria
secolului al XX-lea. În contextul incapacităţii Uniunii Sovietice de a interveni pentru a ocupa ţara, regimul
comunist din Polonia a fost primul care a căzut, deschizând astfel drumul celorlalte Revoluţii, fiind urmat la
scurt timp de cel din Ungaria şi Germania de Est. Astfel de evenimente au avut loc în cele din urmă şi în
Cehoslovacia, România şi Albania, România fiind singura ţară în care liderul comunist a fost înlăturat prin
violenţă.

Căderea blocului comunist din 1989 a pornit de la discuţiile purtate la masa rotundă în Polonia
(februarie-aprilie 1989), la care guvernul a negociat pentru prima dată cu sindicatul muncitoresc
Solidaritatea, la acea vreme interzis. S-a încercat atunci înăbuşirea protestelor sociale tot mai dese. S-au
obţinut primele alegeri parţial libere într-o ţară comunistă, în data de 4 iunie, care au condus la formarea
unui nou guvern coordonat de un prim ministru care nu era comunist şi la includerea membrilor de opoziţie.

Prăbuşirea comunismului în Ungaria a avut un curs asemănător, printr-o tranziţie la democraţie

negociată cu activiştii reformatori. Ungaria a contribuit la diminuarea influenţei blocului comunist prin
deschiderea graniţei sale cu Austria, permiţând câtorva mii de persoane din Germania de Est să evadeze
în vest.

În luna octombrie a anului 1989, Republica Democratică Germană îşi serba cea de-a 40-a
aniversare, iar câteva săptămâni după aceasta, în data de 9 noiembrie, cădea Zidul Berlinului. Dincolo de
faptul că a însemnat unificarea Germaniei, acest eveniment este privit de foarte multă lume ca un sfârşit
simbolic al comunismului în Europa.

Revoluţia din România

Evenimentele de pe parcursul săptamânii 16 -22 decembrie 1989, cunoscute ca

Revoluţia din 1989, au adus sfârşitul Comunismului în România, şi moartea lui Ceauşescu
şi a soţiei sale pe 25 decembrie 1989.

În data de 15 decembrie 1989, la Timişoara, s -a aprins scânteia care a dus la căderea

comunismului în România. Demonstraţiile din ce în ce mai ample au curprins întreaga ţară
şi au culminat cu procesul şi execuţia soţilor Ceauşes cu. România a fost singura ţară din

11
blocul estic care a trecut la democraţie printr -o revoluţie violentă şi în urma căreia
conducătorii au fost executaţi.

Spre deosebire de conducătorii Pactului de la Varşovia, Ceauşescu nu a sprijinit

interesele Uniunii Sovietice, ci a urmarit o politică externă proprie. Ceauşescu a devenit
fascinat de megalomania şi de cultul personalităţii specific liderilor comunişti est -asiatici.

Majoritatea populaţiei din România era nemulţumită de regimul comunist, de politica

economică, de sărăcia din ţară, precum şi de securitatea omniprezentă care a făcut din
România un stat poliţienesc. Printr -o politică plină de privaţiuni pentru populaţie, în 1989,
Ceauşescu a obţinut o victorie politică importantă: achitarea datoriei externe de circa 11
miliarde, cu câteva luni mai devreme decât însuşi Ceauşescu preconizase. Cu toate
acestea, nemulţumirea populaţiei era din ce în ce mai mare. Scânteia de la Timişoara a dus
la izbucnirea unor proteste, demonstraţii şi lupte de stradă în decembrie 1989 care au
determinat căderea regimului comunist.

Din perspectiva mişcărilor anticomuniste ce au dus la prăbuşirea regimului, România ocupă un loc
aparte între ţările Europei Centrale şi de Est, fiind un exemplu al inversării mecanismelor ce au dus la
căderea comunismului. Primăvara de la Praga, rebeliunea intelectualilor polonezi din 1968, dar şi revoltele
studenţeşti din Polonia şi Ungaria anului 1956 şi-au gasit echivalentul românesc abia mult mai tîrziu, în
evenimentele din aprilie-iunie 1990, din Piaţa Universităţii din Bucureşti.

Bibliografie:

1. Daniel Chirot, "What Happened in Eastern Europe in 1989?' Tn Daniel Chirot, ed., The Crisis

of Leninism and the Decline of the Left: The Revolutions of 1989 (Seattle: University of

Washington Press, 199 I), 3-32.

2. Katherine Verdery, "What Was Socialism, and Why Did It Fall?'ln Idem, What Was

Socialism, and What Comes Next? (Princeton: Princeton University Press, 1996), 19-38.

3. S. N. Eisenstadt, "The Breakdown of Communist Regimes," in Vladimir Tismgneanu, ed., The

Revolutions of 1989 (London: Routledge, 1999), 89- 107.

12