Sugestie de rezolvare subiect

test
OLIMPIADA DE ISTORIE
CLASA a XII-a
SUBIECTUL I (40 de puncte)
Citiţi cu atenţie sursele de mai jos:

A.Conducerea statului era împărţită între Marea Adunare Naţională şi Guvern. Marea Adunare
Naţională, de fapt noul parlament, este considerată „organul suprem al puterii de stat”. Ea are atât
atribuţii legislative, cât şi executive: votează legile şi bugetul, se ocupă de problemele de pace şi de
război, dar formează şi guvernul şi stabileşte atribuţiile ministerelor. Marea Adunare Naţională este
condusă de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, alcătuit din 19 membri, dintre care unul este preşedinte.
Prezidiul are atribuţii pe care de obicei le deţine un şef de stat cu puteri sporite: emite decrete,
interpretează legi, numeşte în unele funcţii publice, are drept de graţiere, conferă decoraţii, reprezintă
ţara în relaţiile internaţionale, numeşte ambasadorii etc. Guvernul coordonează şi planifică economia
naţională, realizează bugetul şi asigură ordinea publică şi securitatea statului. La nivel local,
conducerea este deţinută de consilii populare (din 1950, sfaturi populare), alese prin vot universal.
(Fragment din constituţie din 1948)

B. Puterea legislativă este deţinută de Parlament, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Parlamentul
este ales pentru o perioadă de patru ani şi are ca principale atribuţii adoptarea legilor şi a bugetului.
Iniţiativa legislativă (adică propunerea unor proiecte de legi) aparţine membrilor parlamentului,
membrilor guvernului, dar şi cetăţenilor, dacă un proiect este semnat de cel puţin 250000 de cetăţeni din
cel puţin un sfert din judeţele ţării.
Puterea executivă este reprezentată de Guvern şi Preşedintele României. Guvernul urmăreşte punerea în
aplicare a legilor. Primul ministru este propus de preşedinte, în urma consultării cu partidul sau
partidele care deţin majoritatea parlamentară. El propune Parlamentului spre aprobare o listă de
miniştri. Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului; el poate fi demis de Parlament prin acordarea
votului de neîncredere.
( Principii de bază ale constituţiei din 1991)

Răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Precizați, pe baza sursei B, secolul la care se referă documentul prezentat. 4 puncte

Secolul la care se referă documentul prezentat este secolul al XX-lea.

2. Scrieţi, pe foaia de examen, litera corespunzătoare sursei care susţine subordonarea Guvernului faţă
de Parlament 4 puncte

Litera corespunzătoare sursei este B.

3. Menţionaţi, pe baza sursei A, două informaţii aflate în relaţie cauză-efect. 6 puncte

CAUZA:„ Ea (M.A.N.) are atât atribuţii legislative, cât şi executive: votează legile şi bugetul, se
ocupă de problemele de pace şi de război, dar formează şi guvernul şi stabileşte atribuţiile
ministerelor.”

EFECT: „ Marea Adunare Naţională, de fapt noul parlament, este considerată „organul suprem al
puterii de stat”.
4. Formulaţi, pe baza sursei B, un punct de vedere referitor la rolul Guvernului, susţinându-l cu două
informații selectată din sursa respectivă. 10 puncte
Un punct de vedere referitor la rolul Guvernului, pe baza sursei B, este acela că acesta este
deținător al puterii executive alături de Președinte, precum și faptul că el (Guvernul) este
responsabil de actele sale în fața Parlamentului (se manifestă o responsabilitate ministerială). O
primă informație de susținere este: „ Puterea executivă este reprezentată de Guvern şi Preşedintele
României.” A doua informație de susținere este: „ Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului;
el poate fi demis de Parlament prin acordarea votului de neîncredere”.

5. Formulaţi un punct de vedere referitor la rolul constituţiilor în funcţionarea statului, folosind ca

argument alte două fapte istorice, în afara celor menţionate în sursele A şi B 10 puncte

Un punct de vedere cu privire la rolul constituțiilor în funcționarea statului este că la începuturile

vieții constituționale românești, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în perioada interbelică,
ele au avut un rol semnificativ în trasarea cadrului democratic de dezvoltare a țării și au configurat
un regim politic liberal bazat pe monarhia constituțională ca formă de organizare a statului.

Un prim fapt istoric argumentativ este Constituția din 1866, prima constituție modernă românească.
Adoptată ca urmare a dorinței de modernizare a statului a domnitorului Carol de Hohenzollern de
către Parlament la 10 mai 1866, Constituția instituia un regim liberal, inspirat puternic de
Constituția belgiană din 1831. Ea prevedea monarhia constituțională ereditară ca formă de
organizare a statului, stat al cărui teritoriu era definit ca „indivizibil și inalienabil”. De asemeni,
Constituția din 1866 cuprinde o fundamentare solidă în articolele sale ale principalelor drepturi și
libertăți cetățenești: dreptul la libera exprimare (opinie), dreptul la întrunire și dreptul la asociere
politică, dreptul la educație, dreptul la muncă, dreptul la proprietate „sacră și inviolabilă”, etc.
Totuși, se poate afirma că existau limitări ale regimului democratic prevăzut de Constituția din
1866, iar una dintre aceste limitări era faptul că prevedea un sistem electoral bazat pe vot cenzitar
(condiționat de plata impozitelor), dat pe colegii electorale. Prezența acestui tip de vot cenzitar a
făcut ca Constituția din 1866 să instaleze politic doar un regim liberal și nu o democrație extinsă.
Al doilea fapt istoric argumentativ este textul Constituției din 1923, care a introdus un regim politic
liberal-democratic . Adoptată la 28 martie 1923 în condițiile transformărilor demografice, teritoriale
și economice ale României după Marea Unire, Constituția din 1923 reia principalele drepturi și
libertăți cetățenești din textul fundamental din 1866: dreptul la libertatea de exprimare, dreptul la
asociere și întrunire, dreptul la proprietate condiționată însă de dreptul statului la expropriere în
condiții de utilitate publică, dreptul la educație gratuită și obligatorie, dreptul la muncă, etc.
Referitor la sistemul electoral, Constituția din 1923 prevede un vor de tip universal, renunță la
colegii electorale și angajează la urnele de vot majoritatea populației cu vârsta minimă de 21 de ani
(cu exceptia femeilor, magistraților din Justiție și ofițerilor superiori). Prin faptul că prevede
drepturile fundamentale ale cetățeanului dar și votul de tip universal, Constituția din 1923 pune
bazele unui regim liberal-democratic.
În al treilea rând, bazele statului de drept, a unui regim democratic ca echilibru perfect între
autoritatea politică a statului și drepturile și libertățile cetățenești, sunt puse de Constituția
României adoptată în noiembrie 1991. Ea reia toate drepturile cetățenești, consacră principiile
clasice ale democrației: principiul separării puterii în stat, principiul suveranității poporului,
principiul reprezentativității, funcțional pe baza unui sistem de vot universal, secret, direct și liber
exprimat.
Ca urmare, se poate constata faptul că România modernă și contemporană au fundamentat,
evolutiv, un cadru democratic de dezvoltare a țării, pe baza regimului politic liberal la 1866, a celui
liberal-democratic la 1923 și a celui ce definește statul de drept prin constituția din 1991.

6. Prezentaţi o asemănare sau o deosebire dintre constituţiile din 1866 şi cea din 1938 6 puncte

Constituțiile României din 1866, respectiv din 1938 prezintă foarte multe deosebiri, deoarece ele
descriu baza politică a unor forme de organizare ale statului diferite: monarhia constituțională în
opoziție cu monarhia autoritară. În acord cu această diferență, este deosebirea între faptul că legea
 fundamentală din 1866 prevede aplicarea principiului separării puterilor în stat, pe când actul
fundamental din 1938 stabilește principiul supremației regelui în calitate de „cap al statului”.
Constituția din 1866 apără un regim liberal, cu separația între puterea executivă, legislativă și
judecătorească, acordarea drepturilor și libertăților cetățenești și prezența unui sistem electoral pe
baza votului cenzitar. Constituția din 1938 stabilește un regim autoritar (regim de autoritate
monarhică) în care regele are putere executivă numind membrii Guvernului și are putere
legislativă pentru că guvernează prin decrete-lege și pretinde membrilor Parlamentului să-i depună
jurământ de credință.
Asemănările dintre cele două Constituții nu sunt deloc facil de realizat. Poate doar ideea
organizării politice a statului sub forma monarhică, sau faptul că teritoriul statului este
„inalienabil”. Prezența drepturilor și libertăților cetățenești în cele două Constituții din 1866,
respectiv din 1938, este o asemănare doar formală.

SUBIECTUL II (50 puncte)

Elaboraţi, în aproximativ trei-patru pagini, un eseu despre constituţiile României, având în vedere:
- menţionarea a două caracteristici ale primei constituţii a statului român modern;
- prezentarea unui fapt istoric care a dus la modificarea primei constituţii a statului
român moderm;
- menţionarea a două constituţii ale României interbelice;
- precizarea unui fapt istoric care a dus la adoptarea unei noi constituţii în a doua jumătate a
secolului al XX-lea;
- formularea unui punct de vedere referitor la rolul actelor constituţionale pentru consolidarea în
plan intern a statului român şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei
cauză-efect, susţinerea unui punct de vedere cu argumente istorice (pertinenţa argumentării elaborate prin
utilizarea unui fapt istoric relevant, respectiv a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia),
respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi încadrarea eseului în limita de spaţiu
precizată.

Constituțiile României

Istoria constituționalismului românesc începe în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu

adoptarea primelor acte cu caracter constituțional în Principatele Române, și continuă cu
promulgarea la 1 iulie 1866 a primei legi fundamentale moderne românești.
Constituția din 1866 a fost un act liberal, inițiat de politicieni liberali, inspirată fiind de textul
Constituției belgiene din 1831, cea mai democratică din Europa la data respectivă. Ea se caracteriza
prin asigurarea unor principii politice ale democrației ca regim. Organiza statul ca o monarhie
constituțională, pe baza principiului separării în stat, a suveranității poporului și a reprezentativității
prin instrumentul electoral al unui tip de vot cenzitar.
Legea fundamentală din 1866 a necesitat revizuiri repetate în cursul timpului, modificări ale
textului ei care dovedesc evoluția statului român modern atât în plan politic intern cât și în plan
internațional. Prima revizuire a Constituției din 1866 a survenit în contextul diplomatic al
recunoașterii internaționale a independenței de stat după războiul ruso-româno-turc dintre 1877-
1878. Obiectivul independenței a însoțit planurile domnitorului Carol de Hohenzollern încă de la
urcarea sa pe tron în 1866, el fiind convins că libertatea statală era condiția esențială a progresului
politic, social, economic și cultural al Patriei sale. Ca urmare, în contextul creat de noile evenimente
ale problemei orientale din anii 1875-1876, când Bosnia, Herțegovina, Bulgaria și Serbia au lansat
revolte contra autorității sultanului otoman în Pen. Balcanică, guvernul român a solicitat Porții
independența de stat încă din iulie 1876. Sultanul otoman a decis împotriva acestui lucru, să facă
cunoscut în noua constituție otomană din decembrie 1876, că Principatele Unite erau o „provincie
 privilegiată” a Imperiului Otoman. Curând, eforturile militare ale Imperiului Rusiei, s-au asociat
sprijinirii luptei popoarelor balcanice contra Imperiului Otoman. Noua situație a condus la negocieri
diplomatice dintre reprezentanții diplomatici ai României și țarul Rusiei, care a refuzat însă orice
ajutor militar al unei eventuale alianțe militare cu România contra Porții otomane. În final, Rusia a
fost de acord să încheie o convenție de tranzit (4/16 aprilie 1877) a trupelor sale pe teritoriul românesc
la sud de fluviu, în Balcani, pe un drum unic de acces, cu respectarea integrității teritoriale a statului
român. Actul respectiv a fost interpretat de către Imperiul Otoman ca unul de ostilitate militară.
Artileria otomană de pe Dunăre a bombardat în aprilie 1877 principalele orașe românești de pe linia
fluviului: Corabia, Bechet, Calafat, Giurgiu, etc. Condițiile mobilizării armatei române (120.000
soldați, din care 58.000 Armata de Operațiuni) existau astfel în mod deplin. În condițiile în care
Parlamentul adopta legi de înzestrare a armatei române, iar incidentele de pe Dunăre mențineau o
situație tensionată, deputatul Nicolae Fleva l-a interpelat pe ministrul Mihail Kogălniceanu
solicitându-i să indice atitudinea Guvernului în problema aceasta. Kogălniceanu a proclamat astfel, la
9/21 mai 1877, independența României. Dar noua situație de statut intern a României urma să fie
consfințită pe câmpul de luptă.
La sud de fluviu, în Balcani, trupele rusești care acționau sub comanda Marelui Duce Nicolae, s-
au izbit de rezistența implacabilă a celor otomane în fața redutei Plevna. La 19 iulie 1877, Marele
Duce Nicolae telegrafia lui Carol cerându-i să „facă joncțiune” cu trupele sale în Balcani. Domnitorul
Carol și-a condus pe la Zimnicea armata peste Dunăre și a luptat în fruntea lor la Plevna, reușind
capturarea redutei Grivița, iar mai apoi a fortificațiilor otomane de la Rahova și Vidin. Din rândurile
ostașilor români au pierit peste 10.000 pe câmpurile de luptă din Balcani, dar capitularea
comandantului otoman, Osman Pașa, avea să aducă, la 28 noiembrie 1877 un armistițiu multașteptat.
Negocierile de pace de la San Stefano, din febr.-mart. 1878, au fost mai apoi anulate de dezbaterea
unui plan de pace de către Marile Puteri europene la Congresul de la Berlin din iunie-iulie 1878.
Marile Puteri au recunoscut condiționat independența României la Berlin în textul Tratatului de
Pace, dar au condiționat-o juridic și teritorial. Din punct de vedere juridic, Marile Puteri au solicitat
ca în schimbul recunoașterii unui statut independent, să modifice textul articolului nr.7 din
Constituția din 1866 referitor la excluderea de la dreptul de cetățenie a tuturor celor de „religiune
străină” în speță, evreii. Aceștia din urmă, au primit dreptul de împământenire/cetățenie după
revizuirea constituției din 1878, în sensul dorit de Marile Puteri europene din concertul european.
În secolul al XX-lea România nu a cunoscut un regim democratic continuu. În perioada
interbelică, democrația ca regim poate fi constatată între 1919-1938, ea avânduși rădăcinile în
organizarea democratică a instituțiilor statului din secolul al XIX-lea. Primele decenii ale secolului XX
corespund unui regim democratic în România, bazat pe două acte fundamentale cu valoare
democratică precum Constituția din 1866 și Constituția din 1923. Un prim aspect referitor la
democrația din România în primele trei decenii ale secolului al XX-lea este asigurarea principiului
democratic al separării puterilor în stat : executivă, legislativă și judecătorească. Un al doilea aspect
este respectarea drepturilor și libertăților cetățenești. Ele sunt prevăzute în Constituția din 1866, dar și
în cea din 1923 : dreptul la persoană, la libera exprimare, la asociere politică, la muncă, la educație
(învățământ gratuit de stat), la proprietate. Un al treilea aspect referitor la democrația din România în
primele trei decenii ale secolului al XX-lea este prezența dreptului la proprietate privată, garantat prin
constituție tuturor cetățenilor. În constituția din 1923 era prevăzut dreptul la proprietate individuală,
dar și dreptul statului de expropriere în caz de utilitate publică. Alt aspect al democrației în primele trei
decenii ale secolului XX în România este pluripartidismul, gama foarte largă de partide și formațiuni
politice care compun scena politică românească : Paridul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc,
PArtidul Comunist din România, Legiunea Arhanghelului Mihail, etc. Deceniul al patrulea al secolului
al XX-lea a întrerupt parcursul regimului democratic în România. La finalul anilor 1930, regele Carol
II (1930-1940) și-a dorit să preia întregul control politic al puterii în stat, abandonând respectul față de
sistemul politic democratic reprezentat de activitatea partidelor. În 1938, regele Carol II impune o nouă
Constituție, autoritară, care-i acordă atât puterea executive cât și pe cea legislative, introducând astfel
principiul supremației regelui, negând drepturile fundamentale cetățenești prin introducerea cenzurii.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea a avut loc adoptarea Constituției din 1948. Preluarea
puterii politice în România de către comuniști, după abdicarea forțată impusă regelui Mihai I la 30
decembrie 1947, ultimul reprezentant al cadrului politic democratic la conducerea statului, a pus și
problema adoptării unei noi constituții la 13 aprilie 1948. Aceasta prevedea un nou nume de stat,
Republica Populară Română, iar numele formațiunii politice unice era redefinit ca Partidul
Muncitoresc Român. Potrivit noii legi fundamentale din 1948, organul suprem al puterii era Marea
Adunare Națională, ceea ce elimina principiul democratic al separării puterilor în stat. Constituția din
1948 prevedea drepturi și libertăți cetățenești, dar ele nu au fost niciodată aplicate în practică,
funcționând un principiu al minciunii, aceste drepturi fiind constant abuzate de instituțiile de
represiune ale statului comunist precum poliția politică, Securitatea.
Un punct de vedere referitor la rolul actelor constituţionale pentru consolidarea în plan intern
a statului român este acela că Constituțiile democratice au jucat un rol esențial la consolidarea unui
cadru democratic de dezvoltare internă a statului român. Un exemplu argumentativ poate fi Constituția
României promulgată la 21 noiembrie 1991 și ratificată de Parlament la 8 decembrie 1991. Constituția
democratică din 1991 a fost adoptată după prăbușirea regimului comunist, în urma revoluției din
decembrie 1989, care a făcut posibilă revenirea la liberalism politic și crearea structurilor unui stat de
drept, bazat pe echilibrul perfect dintre autoritatea Statului și drepturile și libertățile cetățenești, în
scopul asigurării securității și bunăstării economice a corpului social. Legea fundamentală din 1991
definește statul ca o „republică” și îl caracterizează ca „unitar, național, independent, suveran” cu un
teritoriu „indivizibil”. Principii politice clasice ale democrației liberale, precum cel al separării
puterilor, al suveranității poporului, al reprezentativității, sunt prevăzute în funcționalitatea lor. Se
adaugă în sensul definitiv al consolidării statului de drept democratic și prevederea unor largi drepturi
și libertăți cetățenești precum: dreptul la exprimare, dreptul la întrunire și asociere, dreptul la
proprietate privată, dreptul la educație asigurată de Stat, dreptul la muncă și remunerație salarială,
dreptul la cultură și drepturi egale acordate minorităților naționale. Sistemul electoral asigurat de
textul constituțional din 1991 prevede un sistem de vot universal, secret, direct și liber exprimat,
condiționat de vârsta minimă de 18 ani a alegătorilor.
În concluzie, se poate afirma că o consolidare a organizării și structurilor statului român a avut
loc prin promulgarea constituțiilor democratice, precum este și cea din 1991.