Lumea la sfârşitul sec XIX şi începutul sec XX

Europa
Secolul al XIX-lea a reprezentat o perioadă revoluționară în istoria
europeană, o perioadă de mari transformări în toate domeniile vieții. Drepturile
omului și drepturile civile, democrația și naționalismul, industrializarea și
sistemele pieței libere, toate au dat naștere unei perioade de transformări și
oportunități.

La sfârșitul acestui secol, Europa a atins apogeul puterii sale la nivel

mondial. Cu toate acestea, tensiunile sociale și naționale, precum și rivalitățile
internaționale musteau, ceea ce a dus la izbucnirea unui conflict la începutul
secolului al XX-lea.

În această perioadă (n.r.: sfârşitul secolului XIX, începutul secolului

XX), în Europa existau atât mari puteri dezvoltate economic (Germania,
Franţa, Marea Britanie), cât şi state mai mici dintre care unele erau
dezvoltate (Belgia, Olanda), iar altele mai puţin dezvoltate (România).
Din punct de vedere politic se afirmau în această perioadă în
întreaga Europă mai multe ideologii:
 liberalismul care punea accent pe respectarea drepturilor şi
libertăţilor omului, susţinea separarea puterilor în stat şi
neamestecul statului în economie. Iniţial liberalii au susţinut
votul cenzitar, dar cu timpul au început să aprobe votul
universal;
 conservatorismul care apăra tradiţia şi considera că progresul
trebuie să fie lent, respectând interesele claselor sociale
conducătoare;
 socialismul denunţa inegalităţile crescute de avere şi dorea
crearea unei societăţi mai drepte, egalitare. În timp, socialiştii
s-au împărţit în social-democraţi, care susţin folosirea
reformelor pentru transformarea societăţii şi comunişti care
susţin folosirea revoluţiei, a violenţei pentru transformarea
societăţii;
 naţionalismul susţinea că naţiunea este valoarea supremă;
naţiunea se caracteriza prin limbă comună, culturi şi tradiţii
comune, iar naţionaliştii susţineau formarea de state naţionale
care să-i cuprindă pe toţi membrii unei naţiuni. Existau însă
 teritorii revendicate de mai multe naţiuni şi aceasta a dus
uneori la războaie.

Din punct de vedere al organizării statelor, în Europa existau doar

câteva republici, restul fiind monarhii.
Regimurile politice erau mai diverse, existau regimuri
democratice (Franţa, ţările scandinave: Suedia, Norvegia etc.), state cu
regim politic liberal (România, Marea Britanie, Belgia), state cu
regimuri politice autoritare (Germania, Austro-Ungaria şi altele), state
cu regim politic autocratic (absolutist) (Rusia şi Imperiul Otoman).
Din punct de vedere economic, s-a schimbat ierarhia marilor puteri:
Marea Britanie şi Franţa au fost întrecute de Germania. Totuşi, Marea
Britanie şi Franţa rămâneau principalele puteri financiare şi coloniale ale
lumii.

Africa
 După 1870 marile puteri europene au trimis exploratori şi soldaţi
care au făcut cunoscute, dar au şi cucerit teritoriile Africii. Până în 1914
a fost cucerită aproape întreaga Africă, teritoriile sale devenind colonii
sau protectorate ale marilor puteri europene.

Cele mai întinse colonii erau cele franceze şi engleze, dar existau şi
colonii belgiene, germane, italiene etc.. 
 Cauzele cuceririi au fost complexe. Printre acestea se numără
dorinţa de a jefui bogăţiile africane, de a obţine mai multă putere şi
prestigiu, dar şi dorinţa de a-i creştina şi civiliza pe africani.

 Asia

Asia a fost şi ea supusă cuceririi europene. Rusia a cucerit Siberia,

Marea Britanie a cucerit India, Birmania şi alte teritorii, iar Franţa a cucerit
Indochina.
Au fost şi state care n-au fost cucerite. Cele mai importante, China şi
Japonia, au fost multă vreme izolate de restul lumii.
În secolul XIX statele europene şi SUA au forţat aceste ţări să-şi
deschidă comerţul spre exterior. Evoluţia lor a fost însă diferită: China a
încercat să reziste şi orice încercare de modernizare s-a lovit de o mare
opoziţie. În cele din urmă, China înfrântă de europeni, a fost obligată să le
închirieze teritorii întinse, pe care aceştia le-au exploatat cum doreau.
Japonia a îmbrăţişat cu entuziasm modernizarea. În 1868 împăratul
Mutsuhito a inaugurat Era Meiji, era luminii, în care Japonia s-a
transformat rapid după modelul european. În 40 de ani ea a devenit o
mare putere economică şi militară, înfrângând în 1895 China şi în 1905
Rusia.

Statele Unite ale Americii

După cucerirea independenţei, Statele Unite ale Americii au
cunoscut o dezvoltare spectaculoasă. Din punct de vedere politic s-a
trecut la democraţie prin adoptarea în 1828 a votului universal.
Teritoriul american a fost mult mărit prin:  

 cumpărări: Louisiana (de la Franţa în 1803), Florida (de la Spania în

1819), Alaska (de la Rusia în 1867);
 cuceriri: Texas, California, New Mexico, Nevada; 
 înţelegeri: Oregon (obţinut prin înţelegere cu Marea Britanie).

Populaţia americană a crescut şi ea rapid de la 4 milioane (1800) la

aproape 100 de milioane (1914).
Dezvoltarea SUA a fost pentru un timp încetinită de disputa cu privire
la problema sclaviei negrilor. Statele din nord nu permiteau sclavia
negrilor, în timp ce în sud sclavia juca un rol important în dezvoltarea
economiei. 
În prima jumătate a secolului XIX s-a dezvoltat o puternică mişcare
aboliţionistă. În 1860 funcţia de preşedinte a fost ocupată de către un
cunoscut aboliţionist – Abraham Lincoln. Statele din sud temându-se că
acesta va promova o lege prin care sclavia va fi abolită au declarat
secesiune. Ele au format Confederaţia Statelor Americane şi au
declanşat război împotriva nordului pentru a le recunoaşte independenţa
(1861). Iniţial sudiştii, având o pregătire militară mai bună au obţinut
câteva victorii, dar nordiştii aveau o populaţie mai mare şi o economie
mai dezvoltată. Ca urmare, nordiştii i-au înfrânt pe sudişti în mai multe
bătălii şi în 1865 armata nordistă a capitulat. Între timp la 1 ianuarie 1863
sclavia a fost desfiinţată. 

După războiul de secesiune Abraham Lincoln a fost omorât (1865).

În deceniile următoare Statele Unite ale Americii s-au dezvoltat,

ajungând în 1900 prima putere economică a lumii. Factorii acestei
dezvoltări au fost: libertatea şi economia de piaţă, pământul abundent şi
foarte ieftin, bogăţiile subsolului uriaşe şi mâna de lucru ieftină datorată
imigraţiei. Având această putere economică, SUA au început să ducă o
politică externă expansionistă. Încă din 1823 prin doctrina Monroe, SUA
s-a opus implicării statelor europene în problemele Americii.

În deceniile următoare SUA şi-au impus influenţa economică şi politică

în ţările Americii Latine, iar în 1898 au înfrânt Spania şi au cucerit de la
ea Cuba, Puerto Rico, Insulele Filipine şi alte teritorii. În perioada
următoare puterea SUA a crecut şi politica lor externă a devenit mai
activă.