„REVOLUŢIA GLORIOASĂ”

De la monarhie absolutistă la republică

La moartea reginei Elisabeta I (1603), neexistând urmaşi direcţi, tronul Angliei a fost ocupat
de Iacob I Stuart (1603-1625), fiu al Mariei Stuart şi descendent al lui Henric VII Tudor. Iniţial
rege al Scoţiei ca Iacob VI, prin ascendenţa sa la tronul Angliei a realizat uniunea personală
între cele două ţări, punând bazele a ceea ce avea să fie peste un secol, Marea Britanie.
Mergând pe urmele înaintaşilor săi şi în ton cu tendinţa generală a epocii, noul monarh a
căutat să sporească absolutismul regal. Dar dacă acest lucru era posibil în Spania
ultracatolică şi monarhistă sau în Franţa, unde tradiţia centralismului era veche de câteva
secole, nu era la fel de fezabil şi în Anglia, care inaugurase în 1215, prin Magna Charta
Libertatum, impusă lui Ioan Fără de Ţară de baroni, modelul regimului politic bazat pe
echilibrul dintre monarh şi reprezentanţii Stărilor din regat. Monarhii din familia Tudorilor
introduseseră anglicanismul şi, sprijinindu-se pe mica nobilime şi burghezia comercială,
cultivaseră antipapismul, obţinând enorme beneficii din secularizarea averilor mânăstireşti.
Iacob I, deşi catolic ca şi mama sa, adoptase anglicanismul şi dovedea o intransigenţă
deosebită faţă de catolici şi puritani deopotrivă. Prigonirea puritanilor a determinat emigrarea
unora dintre ei în America (1620), unde au întemeiat prima colonie britanică. Încercările sale
de a fundamenta monarhia de drept divin i-au adus opoziţia Parlamentului, care i-a respins
nenumăratele solicitări de subsidii reclamate de proiectele războinice ale favoriţilor săi,
Sommerset şi Buckingham. Fiul său, Carol I (1625-1649), atras de catolicism şi ducând o
politică filofranceză, a stârnit o dată în plus opoziţia Parlamentului. Antrenarea Angliei în
Războiul de 30 de ani a solicitat noi sume de bani, care puteau fi obţinute doar prin sporiri de
impozite, fapt ce a necesitat convocarea Parlamentului. În faţa opoziţiei acestuia, Carol a
trebuit să cedeze semnând ceea ce s-a numit Petiţia dreptului (Petition of Right, 1628). Acest
document, extrem de important pe calea instituirii parlamentarismului englez, adică a acelui
regim politic care a constituit avangarda europeană a democraţiei moderne, reafirma o serie
de garanţii constituţionale, printre care inviolabilitatea persoanei, obligativitatea aprobării
preventive a Parlamentului pentru impunerea de impozite şi interzicerea proclamării legii
marţiale pe timp de pace. Aprobând acest act, regele a reuşit să-l atragă de partea sa pe
principalul oponent, Thomas Wentworth, înnobilat ca lord Straford, ceea ce i-a permis să
guverneze până în 1640 fără să mai convoace Parlamentul. Disputa s-a mutat însă pe teren
religios, regele încercând să impună, cu ajutorul lui William Laud, arhiepiscop de Canterbury,
Scoţiei calviniste şi prezbiteriene aşanumita Carte a Rugăciunii Comune (Book of Common
Prayer), adică rugăciuni şi rituri ale Bisericii anglicane (1637). Revolta Scoţiei a determinat
angajarea regelui în două „războaie episcopale” pentru a căror susţinere a fost nevoie să fie
convocat Parlamentul. Refuzul acestuia de a aproba creditele solicitate de rege a dus la
încheierea lucrărilor lui după numai 3 săptămâni (Short Parliament). Continuarea războiului
de către scoţieni a dus la convocarea unei noi sesiuni parlamentare, iar îndelungatele
dispute cu regele Carol I i-au adus denumirea de Parlamentul lung (Long Parliament, 1640-
1653). Acesta a votat Triennal Bill, care impunea regelui convocarea forului legislativ o dată
la trei ani. Dominat de puritani, care au încercat să-i elimine pe episcopi – principalii
susţinători ai regelui – din Camera Lorzilor, Parlamentul a intrat în conflict acut cu regele,
abolind toate măsurile fiscale şi religioase luate de acesta, care a ordonat arestarea
principalilor cinci lideri ai opoziţiei. Refuzul Parlamentului de a-i preda şi fuga regelui la
Oxford (1642), au reprezentat semnalul declanşării războiului civil (Civil War sau Puritan
Revolution, august 1642 –ianuarie 1649), prima mare confruntare între doi factori ai puterii
dintr-un stat modern. De partea regelui s-a aliniat nobilimea, o mare parte a proprietarilor de
pământ, preoţii anglicani şi catolici, magistraţii şi ţărănimea, care împreună formau tabăra
„Cavalerilor”, victorioşi în prima fază a războiului împotriva „Capetelor rotunde”, partizanii
Parlamentului – puritanii, mica nobilime rurală, burghezia urbană. Într-o fază ulterioară, învins
în luptă, Carol a fugit în Scoţia, dar a fost predat Parlamentului. O nouă tentativă de fugă a
regelui a servit drept pretext liderului puritanilor din Parlament, Oliver Cromwell, organizator
al noilor forţe armate (New Model Army), pentru a obţine alungarea aripii moderate din rândul
parlamentarilor şi deci, mână liberă de a dispune de soarta regelui. Parlamentul rămas,
format numai din puritani radicali (Rump Parliament), a decis trimiterea în judecată a regelui,
pentru trădare. Prin condamnarea la moarte a regelui (decapitarea a avut loc la Whitehall, la
30 ianuarie 1649), s-a înfăptuit primul regicid din istoria modernă a Europei, iar conceptul de
sacralitate a puterii regale, care acţionează prin graţia divină, a fost pus sub semnul
întrebării. Ulterior, Revoluţia franceză va desăvârşi această tendinţă, ducând la dispariţia
uneia dintre cele mai importante unităţi conceptuale pe care Evul Mediu o elaborase, iar
lumea modernă o teoretizase la nivelul filosofiei politice.

Republica

Decapitarea regelui a fost urmată de modificarea regimului politic: Anglia a fost proclamată
republică (Commonwealth). Punând capăt tendinţelor de consacrare a absolutismului
monarhic, această primă revoluţie, Revoluţia puritană, a şocat Europa prin actul ei de
violenţă regicidă, dar nu a înaintat prea mult pe calea acelor transformări politice pe care
lumea modernă le-a instaurat, ci doar le-a prefigurat la nivelul intenţiilor. Parlamentul a
proclamat principiul suveranităţii poporului, încredinţând puterea executivă unui Consiliu de
stat în care Cromwell era unul din cei 40 de membri (dar avea cuvântul hotărâtor). Cromwell
a impus organizarea unor campanii militare împotriva revoltei catolicilor irlandezi şi a
încercării scoţienilor de a-l reinstaura pe fiul lui Carol ca rege. Întreţinerea acestei stări de
spirit războinice a avut pe de o parte consecinţe politice, pentru că i-a permis lui Cromwell să
se menţină la putere, luându-şi titlul de lord-protector al Republicii (decembrie 1653) şi pe de
altă parte economice, pentru că în competiţia cu Olanda, transformată repede în conflict
militar, Anglia a început să capete un important ascendent economic. În 1651, prin adoptarea
Actului de navigaţie, Anglia instituia un protecţionism comercial inflexibil, proclamând
monopol de stat asupra tuturor importurilor, ceea ce avea să pună capăt primatului olandez
în comerţul maritim spre Anglia. Ascensiunea colonialismului britanic începuse – în 1655
englezii smulseseră Jamaica de la spanioli, ea continuând în a doua jumătate a secolului şi
mai ales în secolul următor, când s-au pus bazele a ceea ce avea să fie imperiul colonial
britanic. La venirea lui Cromwell la putere, Parlamentul se compunea dintr-o minoritate
extremistă, nereprezentativă, aşa-numitul Rump. La început, Cromwell a încercat să poarte
negocieri pentru desfăşurarea de noi alegeri. În momentul întreruperii tratativelor, a dizolvat
Rump-ul cu forţa. De atunci şi până la moartea lui Cromwell (de malarie, 1658), s-au format
şi au fost dizolvate 3 parlamente. Cromwell a revizuit o serie de legi dure şi a luat măsuri
pentru îmbunătăţirea sistemului educaţional. Adept al toleranţei religioase, le-a permis
evreilor să revină în Anglia şi să-şi practice nestingheriţi religia. Din punct de vedere politic,
proclamarea lui Cromwell ca lord-protector şi regimul pe care la instaurat reprezintă un
preambul la dictaturile militare moderne. Puritanismul intransigent – care a contribuit la
abolirea Bisericii anglicane ca biserică de stat – reprimarea promptă a oricărei tentative de
insubordonare faţă de hotărârile luate – între altele, dizolvarea Parlamentului în 1653, tocmai
de cel care fusese campionul luptei parlamentare împotriva abuzurilor regale şi numirea unei
Adunări Naţionale fidele – toate aceste excese au transformat într-o anume măsură prima
revoluţie engleză într-o expresie parţial reuşită de experienţă politică cu adevărat
transformatoare. Rămâne totuşi, din această contradictorie manifestare, semnificaţia sa de
pas important în constituirea şi afirmarea principiului politic fundamental al societăţii
moderne, care constă în afirmarea regimului parlamentar ca un garant al echilibrului de
putere între instituţiile politice ale unui stat şi în constituirea a ceea ce se poate numi replica
societăţii civile faţă de orice tendinţă abuzivă a puterii politice. De la Restauraţie la
parlamentarism

Nemulţumirea generală produsă de regimul autoritar al lui Cromwell a creat condiţiile pentru
restaurarea monarhiei. Fiul lui Carol I, contactat de generalul Monk, a făgăduit, prin
Declaraţia de la Breda (mai 1660), o amnistie generală şi garantarea libertăţii de conştiinţă.
Întors la Londra într-un entuziasm general, noul monarh, sub numele de Carol II (1660-
1685), a instaurat o politică de libertăţi, inspirată în bună măsură de modelul francez, pe care
se străduia să-l imite, cel puţin în aspectele lui sociale şi culturale. În ciuda numeroaselor
calamităţi care i-au marcat domnia (marea ciumă din 1665, incendiul care a distrus o bună
parte din Londra în 1666) şi a tentativelor de refacere a absolutismului monarhic, regimul
instaurat de Carol II la începutul perioadei de restauraţie se pliază tendinţelor generale ale
societăţii engleze, care evolua spre echilibru politic în cadrul societăţii. Sub presiunea
curentelor majoritare, Carol II a acceptat prin Actul de mărturisire a credinţei (Test Act, 1673)
excluderea catolicilor din toate funcţiile statului. Dar cel mai important document promulgat
de regele Carol II Stuart a fost Habeas Corpus Act (1679), actul de naştere al garanţiei
libertăţii individuale. În mod concret, acest concept juridic bazat pe formulările articolului 29
din Magna Charta (1215) şi Petiţia dreptului (1628) stipula că orice cetăţean care consideră
că este reţinut arbitrar poate, printr-o cerere adresată lordului-cancelar sau unuia dintre
judecătorii regali, să obţină un ordin scris de eliberare sau de conducere a lui în faţa unui
magistrat căruia să i se facă dovada plauzibilităţii motivului reţinerii într-un interval de timp
determinat. De o importanţă covârşitoare, nu doar în practica juridică, acest act constituie de
fapt temeiul inviolabilităţii civice în societate, fiind însă un element al procesului de creare a
modelului politic britanic ca nucleu al sistemului democratic modern. Trecerea la catolicism a
urmaşului la tron, Iacob II (1685-1688) şi naşterea fiului acestuia care apărea adversarilor
catolicismului ca virtual moştenitor, au determinat o puternică reacţie populară. S-a mai
adăugat un fapt important, anume promulgarea de către rege a Declaraţiei de indulgenţă
(1687), prin care se acordă catolicilor, în afară de libertatea exercitării publice a cultului şi
libertatea politică – care le fusese retrasă prin actul din 1673 al lui Carol II – şi aceasta a
condus la votarea în Parlament a unui Act de excludere, care să garanteze succesiunea la
tron doar a necatolicilor. Procesul a fost finalizat prin apelul general (fără deosebire de
opţiune politică, care se configurase încă din timpul domniei lui Carol II) la ginerele lui Iacob,
guvernatorul general (stathouder) al Olandei, Wilhelm III de Orania-Nassau, căsătorit cu fiica
protestantă din primul mariaj al regelui. Instalarea în noiembrie 1688 ca regenţi ai Angliei,
fără niciun fel de incident, a lui Wilhelm III şi a soţiei sale, Maria, a intrat în istorie sub numele
de „a doua Revoluţie” sau „Revoluţia glorioasă” (Glorious Revolution).
„Revoluţia glorioasă” şi debutul regimului parlamentar

Proclamarea de către Parlament, în februarie 1689, ca suveran, sub numele de Wilhelm III
de Orania-Nassau a noului rege a fost precedată de semnarea de către acesta, împreună cu
soţia sa, Mary Stuart, a Declaraţiei drepturilor (Bill of Rights, 22 februarie 1689), declaraţie
solemnă a „vechilor drepturi şi libertăţi” ale poporului englez, elaborată de Camera Lorzilor şi
Camera Comunelor. Actul stabilea că: - suveranul nu putea să procedeze la impunerea unui
impozit sau la organizarea unei armate fără avizul Parlamentului, pe care trebuia să-l
convoace la intervale de timp regulate; - suveranul nu putea să suspende punerea în
execuţie a legilor şi nici să obstrucţioneze în vreun fel respectarea lor; - cetăţenii au dreptul
de a-şi alege reprezentanţii; - procedurile judiciare se desfăşoară prin intermediul juraţilor.
Triennal Act din 1694 fixa durata unei legislaturi la 3 ani, instituind obligativitatea alegerilor
periodice şi luând astfel regelui posibilitatea de a convoca sau nu Parlamentul după bunul
plac. Trei texte completează „Revoluţia glorioasă”: Toleration Act (1689) – acordă
disidenţilor (dar nu catolicilor) libertatea exercitării publice a cultului; Act of Settlement (1701)
– interzice oricărui pretendent catolic succesiunea la coroană, deschizând astfel calea
instaurării de mai târziu a dinastiei protestante germane de Hanovra; Act of Union (1707) –
înlocuieşte uniunea personală a celor două regate (Anglia şi Scoţia) sub un singur rege, cu o
uniune politică sub numele de Regatul Unit al Marii Britanii, iar din 1801 Regatul Unit al Marii
Britanii şi Irlandei.

Constituirea Regatului Unit al Marii Britanii

Istoria constituirii Marii Britanii (Anglia, Irlanda, Scoţia şi Ţara Galilor) comportă mai multe
etape. În secolul al XII-lea, regele Henric II Plantagenet a început cucerirea Irlandei.
Uniunea legislativă dintre Marea Britanie şi Irlanda s-a petrecut în 1800, iar Regatul Unit prin
uniune politică al Marii Britanii şi Irlandei a început să funcţioneze de la 1 ianuarie 1801.
Scoţia a suferit primele tentative de cucerire din partea Angliei la sfârşitul secolului al XIII-lea.
În 1371, a fost fondată dinastia scoţiană a Stuarţilor. În 1603, unirea celor două coroane a
devenit efectivă, prin urcarea pe tronul Angliei ca Iacob I Stuart a lui Iacob VI, regele Scoţiei.
Sub domnia reginei Ana (1702-1714), protestantă ca şi sora ei, regina Mary, s-a înfăptuit
unirea efectivă a Angliei şi Scoţiei, prin actul de la 1707. În acest fel se constituia formal
Marea Britanie. Ţara Galilor (Wales) s-a unit cu Anglia între 1536-1543, pe baza unui act de
anexiune, aprobat în ultima sesiune a aşa-numitului Parlament al Reformei (1536).

Monarhia parlamentară

Instaurarea în 1714 a dinastiei germane de Hanovra, prin George I (1714-1727) şi George al

II-lea (1727-1760) a marcat triumful principiului monarhiei constituţionale: regele domneşte
dar nu guvernează. Schimbarea dinastică în istoria Angliei nu va opri evoluţia ţării spre un
regim parlamentar. Atât George I, cât şi George II, fiind germani, s-au interesat prea puţin de
activitatea miniştrilor lor, manifestând o înţelegere scăzută faţă de particularităţile vieţii
politice engleze. Necunoscând limba engleză, aceştia au renunţat treptat să mai participe la
şedinţele Consiliului de Cabinet (Cabinet Council), împrejurare care a contribuit decisiv la
apariţia unei noi forme de guvernare, Cabinetul. Teoretic, suveranii din dinastia de Hanovra
dispun, în virtutea prerogativei regale („Rege în Parlamentul său”, „Rege în Consiliul său”),
de puteri legislative – promulgă legile; executive – conduc diplomaţia şi armata; judecătoreşti
– sunt izvor al justiţiei; ecleziastice – sunt conducătorii Bisericii anglicane. În fapt, ei deleagă
aceste atribuţii unor organisme separate, care reprezintă în mod efectiv puterile în stat:
Parlamentul – preia prerogativa regală a patronajului coroanei asupra Bisericii şi statului sau
formarea ministerelor; guvernul (Cabinetul); organele judecătoreşti. Constrânşi de
prerogativele parlamentare şi de toate reglementările promulgate după Revoluţia glorioasă,
puterea efectivă a monarhilor este considerabil restrânsă. În felul acesta se configurează
sistemul monarhiei constituţionale, fundamental în democraţiile moderne, care lasă
monarhului doar dreptul de reprezentativitate: el este simbolul statului, al coerenţei şi
funcţionalităţii sale, dar nu se implică în elaborarea şi punerea în aplicare a politicii, care este
misiunea partidelor politice şi a guvernului format din reprezentanţi ai acestora, nici în
elaborarea legislaţiei, care constituie misiunea Parlamentului şi nici în procedura juridică,
apanaj al magistraţilor şi tribunalelor. Reunind principalii miniştri, Cabinetul devenise, în
absenţa regilor, adevăratul guvern al Angliei. El hotăra principalele direcţii de acţiune, supuse
apoi spre aprobare regelui şi Parlamentului. Cel dintâi care l-a înlocuit pe suveran la
conducerea Cabinetului a fost Robert Walpole, care, în calitatea sa de premier, a jucat un rol
mai important în conducerea statului decât suveranul său. Robert Walpole a pus bazele
sistemului politic modern de guvernare, bazat pe principiul separării puterilor în stat; a stabilit
reşedinţa primului ministru în Downing Street. Un rol important l-a jucat şi William Pitt senior,
care s-a remarcat în lupta împotriva Bourbonilor, pe mare şi în colonii. Odată cu urcarea la
tron a lui George III (1760-1820) se înregistra o tentativă de reacţie autoritară, noul suveran
propunându-şi să-şi exercite pe deplin prerogativele regale. Născut şi crescut în Anglia,
vorbea corect engleza şi era un bun cunoscător al istoriei ţării. El a încercat să oprească
sistemul parlamentar în plină evoluţie, exercitând timp de două decenii o conducere
personală. Această atitudine a provocat o opoziţie din ce în ce mai vie în rândul opiniei
publice, iar criza americană şi consecinţele ei au pus capăt experimentului de restaurare a
Prerogativei regale. George III îl va chema în fruntea Cabinetului pe William Pitt junior
(1783). Datorită autorităţii sale şi trecerii progresive a regelui în plan secund (în urma unor
crize de nebunie), oficiul de prim-ministru începea să semene cu ceea ce este astăzi. El
reface regimul parlamentar, consolidează poziţia cabinetului şi drepturile Parlamentului. În
maniera aceasta, Anglia evoluează în sens opus faţă de ţările de pe continent, care s-au
îndreptat mai curând către consolidarea puterii monarhice.

Sistemul bipartid

Restauraţia Stuarţilor, însoţită de creşterea tendinţelor absolutiste şi a influenţei Bisericii

catolice, a determinat constituirea în Parlament a două facţiuni, care vor sta la baza celor
două mari partide ale Angliei moderne. Tory grupa partizanii lui Iacob II (iacobiţii), fiind
alcătuit din reprezentanţii marii nobilimi, adepţi ai monarhiei autoritare şi apărători ai
prerogativelor regale. Mai târziu vor întemeia Partidul Conservator. Whig era format din
protestanţi şi antiabsolutişti, reprezentând interesele burgheziei financiare şi ale claselor
mijlocii, susţinători ai supremaţiei Parlamentului, fiind în timp adepţi ai curentului liberal. Mai
târziu vor alcătui Partidul Liberal. Cele două partide au pus bazele sistemului parlamentar
britanic de guvernământ. Acest sistem bipartid, bazat pe binomul putere-opoziţie, va fi un
element de bază al democraţiei parlamentare, permiţând exercitarea puterii de către partidul
care deţinea majoritatea, sub observaţia atentă a celuilalt, aflat în opoziţie. Sistemul
alegerilor parlamentare va conduce treptat spre o alternanţă la guvernare, care reprezenta o
garanţie că sistemul nu va devia spre o guvernare autoritară. Dacă Revoluţia glorioasă a
fost opera ambelor facţiuni, secolul al XVIII-lea, cu deosebire perioada primilor regi din
dinastia de Hanovra, a fost dominată de whig, din rândurile căruia făcea parte şi Robert
Walpole.

Modelul monarhiei constituţionale În secolul al XVIII-lea, Anglia se bucura în rândul ţărilor

europene de un mare prestigiu, fiind un simbol şi model al monarhiei constituţionale. Deşi
nici azi nu există o Constituţie britanică în adevăratul sens al cuvântului, conducerea statului
este asigurată printr-un ansamblu de legi elaborate în funcţie de împrejurările istorice ale
momentului (precedente faptice) şi care, împreună, joacă rolul acesteia, fundamentând
organizarea politică a Angliei. Dar ceea ce va reţine Europa se baza mai puţin pe texte şi
mai mult pe tradiţia britanică, care a avut ca efect diminuarea puterii regale şi naşterea unui
sistem original de guvernare, bazat pe separarea puterilor. Puterea legislativă era împărţită
între rege şi Parlament. Regele numea miniştrii şi generalii, sancţiona legile aprobate de
Parlament, dar fără a le putea abroga. Orice act al regelui trebuia contrasemnat de ministrul
de resort. Începând cu secolul al XVIII-lea, noţiunea de suveran era înlocuită cu cea de „rege
al englezilor”. Parlamentul devine principala putere în stat, fiind format din două camere:
Camera Lorzilor (membri ereditari, numiţi de monarh) şi Camera Comunelor (membri aleşi de
popor). Ales la început la 3 ani, ulterior la 7 ani (1716), el vota legile, aproba bugetul şi
controla guvernul reprezentat de Cabinet. Nu se putea lua nicio măsură importantă fără
asentimentul său. Puterea executivă era deţinută de Cabinet, compus din miniştri aleşi de
partidul cu susţinere majoritară în Camera Comunelor. Era condus de premier, care iniţial era
Primul Lord al Trezoreriei şi care se substituia regelui în calitate de executor al politicii
stabilite de Parlament. Guvernul era responsabil în faţa Parlamentului şi funcţiona atâta timp
cât era susţinut de majoritatea parlamentară. Puterea judecătorească era exercitată de
organele judecătoreşti.

Evoluţia Angliei în secolul al XVIII-lea

Modelul britanic impus în 1689 va contribui decisiv la dezvoltarea politică şi economică a

Angliei. Aici se va produce în secolul al XVIII-lea prima revoluţie industrială din lume, Anglia
devenind şi un model din acest punct de vedere. Spre 1780, marea industrie engleză, bazată
pe cărbune, bumbac, fier şi maşina cu aburi, obţinuse deja un avans de jumătate de secol
faţă de ţările de pe continent. În plan extern, Anglia desfăşura în această perioadă o
înverşunată luptă diplomatică şi militară cu Franţa (1689-1815), conflict cunoscut şi sub
numele de „al doilea război de 100 de ani”. Acest conflict s-a desfăşurat aproape întotdeauna
în favoarea Angliei. Victorioasă şi în lupta pentru hegemonia politică cu Olanda, Marea
Britanie va deveni, pentru două secole, principala putere maritimă a lumii. Pe de altă parte,
şi-a constituit un vast imperiu colonial, a dominat comerţul ibero-american şi a deţinut
importante puncte strategice pe toate mările globului. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, din
imperiul său colonial făceau parte colonii din America (Antile, Canada) şi Asia (India). Tot
atunci Anglia începe colonizarea Australiei şi îşi extinde influenţa asupra Africii. În această
perioadă, Marea Britanie devenise şi „teatrul” unor intense activităţi culturale. În centrul
acestei „revoluţii culturale” se găseau două personaje majore: John Locke şi Isaac Newton.
Primul s-a remarcat ca un teoretician politic de primă importanţă, fiind partizan al „revoluţiei
glorioase”, iar cel de-al doilea pune bazele ştiinţei pentru următoarele două veacuri.

CONSTITUIREA S.U.A.

Situaţia coloniilor nord-americane până la independenţă

Descoperirea Americii a însemnat realizarea unui schimb cultural şi economic între două lumi
diferite, fără egal în istorie. Alături de Spania şi Portugalia, şi alte puteri (Anglia, Franţa,
Olanda) doreau să colonizeze acest vast şi bogat teritoriu. 13 colonii engleze au luat naştere
pe coasta estică a Americii de Nord (1607-1733), clasificate în trei grupuri, în funcţie de
activitatea productivă, de modul de viaţă şi chiar de climă, putându-se discuta astfel de:
1. Coloniile Noii Anglii (din nord) – formate din New Hampshire, Massachusetts,
Connecticut, Rhode Island. Aceasta era o zonă rece, în care se practica pescuitul, creşterea
animalelor, comerţul, industria constructoare de vase şi industria metalurgică. Populaţia era
în majoritatea sa puritană1, religia guvernând viaţa privată, publică, familia, politica şi
activitatea intelectuală. Pactul stabilit de pasagerii de pe Mayflower devine lege pentru
populaţia acestor colonii. Foarte curând, aici se dezvoltă şi o viaţă spirituală bogată, se pun
bazele primelor colegii, care vor deveni celebrele universităţi din est, precum Harvard.
Bostonul devine la mijlocul secolului al XVIII-lea metropola desăvârşită a Noii Anglii, fiind
unul dintre primele oraşe care se va ridica la lupta pentru independenţă.
2. Coloniile Sudice – reprezentate de Maryland (colonie întemeiată din iniţiativă privată),
Virginia (prima colonie engleză, întemeiată în 1607 de către o companie înfiinţată prin
ordonanţă regală), Carolina de Nord, Carolina de Sud şi Georgia. Cu o climă caldă şi umedă,
aceste colonii erau mai puţin populate, cu oraşe şi porturi mai puţine, cu o economie bazată
exclusiv pe agricultură practicată pe marile plantaţii, unde se exploata munca sclavilor negri
aduşi din Africa. Dependenţa acestor colonii faţă de metropolă era mult mai mare şi datorită
comerţului cu aceasta. Aici întâlnim o societate aristocratică, diferită de cea democratică a
Noii Anglii, care a transplantat în America modul de viaţă al aristocraţiei europene.
3. Coloniile intermediare (din centru) – reprezentate de New York, New Jersey, Delaware,
Pennsylvania. Observăm aici mai multe trăsături comune cu coloniile Noii Anglii. O colonie
originală era Pennsylvania, care era populată de quakers2, cu capitala la Philadelphia, cel
mai mare şi mai admirat dintre oraşele americane.
Coloniştii proveneau, în general, dintre oamenii săraci care încercau să ducă o viaţă mai
bună în Lumea Nouă. Unii dintre ei erau persecutaţi religios de către Stuarţi şi doreau să-şi
exercite liber cultul. O altă categorie era aceea a unor aventurieri care doreau să se
îmbogăţească repede prin orice mijloace. În general însă, majoritatea coloniştilor era formată
din oameni harnici şi întreprinzători, a căror muncă a constituit baza actualei bogăţii a
Americii de Nord. Sub aspect etnic, majoritatea populaţiei era alcătuită din englezi şi, într-un
număr mai mic, şi din olandezi, francezi, irlandezi, suedezi şi germani. La nord de coloniile
engleze, francezii au întemeiat colonia Canada, pe valea fluviului Sf. Laurenţiu. Canada a
fost mult mai slab populată decât coloniile engleze. Coloniştii s-au aşezat pe pământurile
fertile aparţinând amerindienilor. Cunoscuţi sub numele de piei roşii sau indieni, ei se aflau

1
puritan = secta protestanta ce s-a desprins la jumatatea sec. XVI din Biserica anglicana.
2
quakeri = adeptii unei secte protestante a carei baza a fost pusa de George Fox (1642-1691) si care promova
ca valori mila si simplitatea moravurilor.
pe treapta cea mai joasă a ierarhiei sociale sau chiar în afara ei. O mare tragedie a istoriei
nord-americane a constituit-o soarta acestor indieni. În faţa superiorităţii economice şi
militare a albilor, rezistenţa băştinaşilor a fost înfrântă. Cea mai mare parte a lor a pierit
datorită războaielor, epidemiilor aduse de europeni, distrugerii surselor de hrană etc.
Structura socială era asemănătoare în toate coloniile: Aristocraţia era alcătuită din marii
neguţători, plantatori, avocaţi şi clerici mai bogaţi, funcţionari superiori britanici, inclusiv
guvernatori. Între vârful şi baza piramidei sociale era o distanţă considerabilă, deşi nu atât de
mare precum cea din oricare dintre ţările europene, dat fiind lipsa unei aristocraţii de titluri şi
a unei ierarhii clericale. După familiile cârmuitoare urma clasa mijlocie – fermierii, coloana
vertebrală a coloniilor. Cei mai mulţi stăpâneau mici ferme (în Noua Anglie, coloniile centrale
şi regiunile vestice din Sud) pe care le lucrau cu propriile mâini. Strâns legat de fermieri era
grupul de meşteşugari independenţi şi micii neguţători. Aristocraţia menţinea cu străşnicie
distanţa dintre ea şi clasa mijlocie. Mai jos de clasa mijlocie, pe scara socială, se aflau
„mâinile închiriate” – muncitori, pescari, argaţi, meşteşugari etc. – oamenii liberi – lipsiţi de
avere. Neavând o proprietate imobilă, aceştia nu aveau drept de vot şi nu puteau ocupa nicio
funcţie publică. Pe o treaptă mai jos, pe scara socială, erau indentured servants (sclavii albi)
care se vânduseră pe 4–5 ani, pentru a-şi plăti călătoria peste ocean. O situaţie mai grea
decât a acestor servitori (emigranţi voluntari) era aceea a condamnaţilor, care fuseseră
trimişi, făra voia lor, în America şi vânduţi ca servitori. La baza piramidei erau sclavii negri; ei
se aflau în toate coloniile, tratamentul lor diferind de la o colonie la alta, în funcţie de
proporţia acestora în totalul populaţiei şi de gradul de teamă al legislatorilor albi de o revoltă
a sclavilor. În statisticile privind numărul populaţiei coloniale, religia, naţionalitatea,
apartenenţa socială, etc., indienii sunt de regulă ignoraţi, întrucât refuzau să se lase înrobiţi –
se aflau în afara piramidei sociale. Ei trebuiau să se retragă necontenit către Vest sau să se
lase striviţi de tăvălugul mânuit de omul alb. Dezvoltarea economică a coloniilor a fost în
general rapidă datorită uriaşelor bogăţii naturale (minerale, lemn, teren fertil propice
agriculturii), dar şi datorită mentalităţii capitaliste adusă de colonişti din Anglia. Coloniile Noii
Anglii au progresat mai rapid – aici au apărut şantiere navale, manufacturi, ferme, s-au
deschis mine, s-a dezvoltat pescuitul. Aceste colonii ajunseseră să concureze însăşi
metropola (Londra). Coloniile din sud aveau o economie bazată pe munca sclavilor negri pe
plantaţiile de orez şi tutun. Dezvoltarea economică era stimulată de sporirea populaţiei, în
primul rând prin colonizare, dar şi prin natalitatea ridicată. Astfel, o familie de colonişti avea
în medie 10-12 copii. Între 1690-1776, populaţia coloniilor engleze din America de Nord s-a
înzecit.
Dezvoltarea economică a impulsionat dezvoltarea comerţului, principalul partener comercial
fiind Anglia. Principalele articole de export erau tutunul, orezul, lemnul, peştele. În schimb, se
importau produse industriale, mărfuri de lux necesare traiului proprietarilor de plantaţii, sclavi
negri etc. În general balanţa comercială era deficitară, ceea ce a impus introducerea
monedei de hârtie pentru realizarea plăţilor (monedă ce a început să fie numită dolar).
Oraşele au înflorit, cele mai mari centre urbane fiind Philadelphia, New Yok, Boston. Aici a
apărut burghezia bogată, alcătuită în special din negustori. Progrese s-au realizat şi în
cultură şi educaţie. S-a dezvoltat presa, au apărut instituţii de învăţământ (exemplu: Yale şi
Harvard). Ideile înaintate din Europa, cele ale iluminiştilor, erau cunoscute în cercurile
intelectuale. Una din marile personalităţi ale iluminismului a fost savantul, filosoful, scriitorul
şi omul politic Benjamin Franklin (1706-1790). Credinţa religioasă a reprezentat o trăsătură a
vieţii spirituale a coloniilor, dar în acelaşi timp s-a manifestat şi spiritul de toleranţă. Coloniile
fiind întemeiate de oameni aparţinând unui mare număr de confesiuni, în faţa primejdiei
reprezentate de indieni şi de francezi, locuitorii au învăţat să-şi respecte convingerile.
Toleranţa a reprezentat unul din izvoarele forţei societăţii americane de mai târziu.
Diferenţele existente între cele 13 colonii priveau economia, moravurile, clima, structura
socială, religia, dar şi regimurile juridice. Găsim aici colonii ale Coroanei, guverne
proprietare, colonii cu Cartă3. Între ele găsim şi asemănări precum: originile apropiate,
populaţia, dependenţa faţă de Coroană, anumite tradiţii politice. Toate au constituţii, un
guvernator care reprezenta Coroana şi Adunări legislative (alese de locuitori), care
reprezentau populaţia. Adunările votează impozitul iar guvernatorul are nevoie de acceptul
acestora pentru a percepe taxele. Multă vreme, coloniile au ignorat legislaţia britanică, iar
autoguvernarea colonială a devenit realitate, gradul de autoguvernare fiind cel mai mare în
Noua Anglie. Această situaţie a dus la îndepărtarea lor de Anglia, ele devenind tot mai
americane. În acelaşi timp, coloniile au manifestat receptivitate la noile concepţii ştiinţifice şi
curente ideologice venite de peste ocean, iluminismul câştigând teren în Lumea Nouă.
Filosofia lui John Locke îşi pune amprenta asupra gândirii politice de aici. Înainte de 1763
guvernul metropolei se amesteca destul de puţin în problemele coloniilor. În 1754 s-a propus
chiar unirea tuturor coloniilor engleze din America de Nord, dar Coroana n-a aprobat acest
plan, fiindcă s-ar fi creat o entitate politică greu de controlat. Un mare război împotriva
francezilor şi indienilor a fost declanşat în 1756. În 1763 războiul s-a încheiat cu victoria
englezilor, iar Canada a fost alipită imperiului colonial britanic. Războiul din 1756-1763 a
reprezentat punctul de cotitură al relaţiilor dintre colonii şi Anglia.
Drumul către revoluţie

Tratatul de pace de la Paris din 1763 consemna pierderea de către Franţa a imperiului ei din
America. Anglia se afla la apogeul puterii sale. Avântul economiei din anii de război a fost
urmat în colonii de o lungă perioadă de depresiune economică. În toate coloniile „raritatea
alarmantă a monedei, stagnarea constantă a comerţului şi creşterea aproape generală a
plângerilor despre datorii şi sărăcie” au lovit în primul rând masele de fermieri, meseriaşi şi
muncitori. Erau deci de aşteptat noi ciocniri între colonii şi metropolă. Într-un anumit sens,
diferendul cu metropola a apărut odată cu înfiinţarea coloniilor. Chestiunile aflate în dispută
erau definite şi aveau, în principal, un caracter economic. Politica guvernanţilor britanici de a
face imperiul, pe cât posibil, închis din punct de vedere economic, politică dusă în interesul
lorzilor şi marii burghezii din metropolă, s-a concretizat într-un ansamblu de măsuri adoptate
în timp de peste un secol. Fricţiunile alimentau nemulţumirile, creau o stare de tensiune, mai
ales că economia americană creştea, se umfla, izbindu-se la tot pasul de barierele controlului
britanic. Aplicarea Legii Zahărului, adoptată de parlamentul britanic, în aprilie 1764, cu scopul
declarat de a obţine venituri din colonii, completată cu prevederi menite să pună capăt
contrabandei, a stârnit o furtună de proteste.
Turnând gaz pe foc, Londra a votat apoi Legea timbrului (martie 1765), ce prevedea taxe
mari pe acte legale, cambii, periodice, cărţi de joc etc. Spre deosebire de celelalte legi privind
negoţul şi cărăuşia pe mare, aceste taxe loveau toate păturile societăţii, făcând ca
nemulţumirea să devină generală. Mai mult, legea era o inovaţie: „taxe externe”, adică taxe
vamale, percepute în porturi, la ordinul Londrei, nu erau noi, se adăugau eventual noi
articole, dar legi care să scoată bani atât de direct din buzunarele coloniştilor nu au fost

3
act special prin care Coroana Britanica încredinteaza coloniile unor grupuri de investitori privati.
niciodată înainte adoptate de parlament. Taxele afectau sensibil – şi nu printre cei din urmă –
pe jurişti şi pe editorii de gazete – oameni pricepuţi în gâlcevi, elocvenţi şi obişnuiţi, dacă era
cazul, să pescuiască şi în ape tulburi. Argumentele împotriva legii se centrau pe ideea că
locuitorii din colonii erau cetăţeni englezi, dar ei nu erau reprezentaţi în parlamentul de la
Londra, ci numai în adunările lor coloniale, prin urmare parlamentul britanic nu avea
autoritatea de a impune dări şi taxe coloniştilor. După cum rezultă din scrierile vremii
(pamflete, corespondenţă, însemnări, note de jurnal ş.a.), nimeni dintre liderii mişcării de
protest nu dorea cu adevărat, ca America să fie reprezentată în parlamentul britanic. Dacă s-
ar fi obţinut acest lucru, se crea o mare încurcătură, pentru că era cert că reprezentanţii
coloniştilor ar fi votat dările şi taxele chiar opresive, propuse de vreun membru al Camerei
Comunelor. Se dorea de fapt întoarcerea la „zilele de aur” de dinaintea războiului din 1756-
1763, când legile Londrei erau de cele mai multe ori ignorate, impozitele fiind impuse şi
percepute numai de Adunarea legislativă colonială. În Adunările legislative protestele
împotriva politicii parlamentului s-au concretizat în memorii şi rezoluţii, unele, precum cele
din Virginia, foarte dure – Prologue to Revolution. Pretutindeni s-au format organizaţii
cunoscute sub denumirea „Fiii libertăţii”. În marile centre – Boston, New York, Philadelphia şi
Charleston – „Fiii libertăţii” au atacat birourile agenţiilor de timbre, au devastat clădiri oficiale
şi locuinţe ale slujbaşilor detestaţi de mase, au spânzurat agenţi de timbre etc., iar
personalităţi ale vieţii politice precum Patrick Henry, Benjamin Franklin sau Thomas
Jefferson au adresat proteste regelui Angliei, George III şi au îndemnat la boicotarea
produselor engleze purtătoare de taxe care nu fuseseră votate de reprezentanţii coloniilor.
Drept urmare a acestor acţiuni de protest, parlamentul de la Londra a anulat legea timbrului
(februarie 1766). Guvernanţii britanici cedaseră, dar asta nu însemna că aveau să renunţe la
politica lor. Noul ministru de finanţe, Charles Townshend, a impus o nouă serie de taxe
vamale pe diverse articole precum: sticlă, plumb, vopsele, trestie de zahăr, ceai ş.a. (iunie
1767). Legea a fost violent atacată în colonii şi vechile lozinci, de a nu se importa bunuri
britanice, au fost readuse pe ordinea de zi. Dar taxele erau mici, indirecte, contrabanda în
floare şi acţiunea de protest, în general, slabă. Flăcările nemulţumirii au fost în continuare
alimentate de eforturile redutabile ale oficialităţilor britanice pentru a pune capăt contrabandei
şi a asigura respectarea legilor de comerţ şi navigaţie. În acei ani s-a afirmat Samuel Adams,
„primul organizator al democraţiei americane ca o forţă politică” prin energia sa tumultoasă,
consecvenţă şi clarviziune. El a organizat la Massachusetts, sub egida Adunării legislative
„Comitete permanente de corespondenţă” – organe menite să apere drepturile coloniştilor.
Curând, însuşi parlamentul britanic a oferit coloniştilor prilejul de a verifica eficienţa acestei
structuri. Compania Indiilor de Vest se afla în pragul falimentului. Parlamentul, spre a-i veni
în ajutor, suprimă taxa vamală pe ceaiul importat de colonişti şi acordă companiei dreptul de
a-şi desface ceaiul direct, prin agenţii proprii (mai 1773). Cu ajutorul „Comitetelor
permanente de corespondenţă”, în Boston, în noaptea de 16 decembrie 1773, un grup de
cetăţeni deghizaţi în indieni s-a urcat în cele 3 corăbii aflate în port şi a aruncat încărcătura
de ceai în golful portului. „Partida de ceai de la Boston” a fost primită cu satisfacţie de către
radicali şi cu îngrijorare de către conservatori. Distrugerea proprietăţii private apărea ca un
act de vandalism şi mulţi considerau că se mersese prea departe. Parlamentul britanic – în
ciuda opoziţiei unor lideri whigi – s-a grăbit să adopte (martie– iunie 1774) o suită de măsuri,
cunoscute sub numele de „legi represive”. Acestea erau îndreptate împotriva Massachusetts-
ului, fiind vizat în special oraşul Boston, în sensul încercării de reprimare a mişcării emanate
din „Partida de ceai” – portul a fost înschis iar populaţia obligată la plata unor noi taxe pentru
întreţinerea trupelor engleze. Legea Quebec adoptată tot atunci, nemulţumea toate coloniile,
solidarizându-le, deoarece pământurile din Vest, râvnite de toate erau acordate Canadei
devenită provincia Quebec. Aceasta a făcut ca elesă răspundă prompt şi cu înţelegere
Adunării legislative din Massachusetts de a-şi trimite reprezentanţi la un Congres
Continental, al tuturor coloniilor. Primul Congres Continental şi-a desfăşurat lucrările la
Philadelphia între 5 septembrie–26 octombrie 1774 şi s-a transformat rapid dintr-un organ
consultativ, într-un organ al puterii (între anumite limite) care a adoptat o politică generală, în
vederea obţinerii retragerii „legilor represive”. Cu acest prilej, s-a decis oficial boicotarea
mărfurilor englezeşti şi respingerea autorităţii Parlamentului de la Londra. Tot cu ocazia
acestui Congres s-a constituit şi primul guvern central care va coordona de aici înainte efortul
politico-militar în favoarea independenţei coloniilor. Guvernul britanic, susţinut de o
majoritate solidă în Parlament, a respins cererile Congresului Continental, astfel că tensiunile
dintre metropolă şi colonii au atins punctul culminant, care a degenerat în luptele de la
Lexington şi Concord din 1775, după ce în august 1775, regele George III a declarat coloniile
americane în stare de rebeliune şi a ordonat represiunea armată. Războiul revoluţionar
începuse.

Revoluţia americană (1776)

În urma evenimentelor de la Lexington şi Concord, la 10 mai 1775 s-a întrunit la Philadelphia

cel de-al doilea Congres Continental. Congresul reprezenta un bloc patriotic a cărui unică
temelie comună era rezistenţa faţă de legile Londrei; majoritatea membrilor era încă loială
faţă de Anglia, nădăjduind că se va obţine retragerea măsurilor represive, şi numai o
minoritate restrânsă, radicală, considera că unica soluţie era independenţa. Congresul a
adoptat o linie care lăsa calea liberă spre împăcare. Aprobă rezistenţa armată, preia unităţile
de miliţieni constituite ad-hoc ce încercuiau trupele engleze la Boston, ca „Armata Coloniilor
Unite” şi numeşte comandant şef al acestei armate pe colonelul George Washington.
Pendulând între radicali şi conservatori, între rezoluţii şi măsuri belicoase şi memorii de
împăciuire către rege şi parlament, Congresul se străduia să mobilizeze şi să organizeze
forţele Americii. Londra a închis uşa tuturor speranţelor de reconciliere – proclamaţia regală
punea în afara legii, ca rebeli, pe „supuşii noştri” din „coloniile şi plantaţiile noastre din
America de Nord” şi ordona forţelor armate „să înăbuşe această rebeliune” (august 1775).
Rezistenţa coloniilor a fost primită cu admiraţie de către spiritele înaintate din ţările europene.
Unii, partizani înfocaţi ai ideilor revoluţiei americane, au trecut oceanul şi s-au înrolat în
armata revoluţiei. Cel mai cunoscut dintre ei, marchizul La Fayette, tânăr de 19 ani, numit
general-maior, datorită influenţei familiei sale şi calculelor politice, a adus reale servicii în
strângerea relaţiilor cu Franţa. „Armata Coloniilor Unite” nu avea nici arme, nici uniforme,
nici muniţie şi adesea nici proviziile strict necesare. Greutăţile şi lipsurile s-au menţinut până
la sfârşitul războiului. Înfrântă în numeroase bătălii de mai mică sau de mai mare importanţă,
pe cale uneori să dispară, ea a rezistat totuşi, renăscând din forţele nesecate ale poporului.
Congresul Continental nu avea autoritate şi era mai mult o adunare de dezbateri, care
acţiona împinsă de greutăţile momentului. Pe primul plan apăreau de regulă rivalităţile şi
ciocnirile de interese dintre statele americane. În ciuda tuturor acestor greutăţi, marea masă
a fermierilor, meşteşugarilor, lucrătorilor, micilor neguţători avea încredere în triumful
revoluţiei şi nu-şi precupeţeau nici bunurile, nici viaţa. Ca în toate epocile de răscruce,
revoluţia a ridicat în fruntea ei o pleiadă dintre cei mai talentaţi şi capabili oameni pe care i-a
avut atunci America: George Washington, Thomas Jefferson, Samuel şi John Adams,
Thomas Paine, George Mason, Patrick Henry, James Madison, Christophor Gadsen şi mulţi
alţii. După 3 săptămâni de pasionate dezbateri, Congresul a proclamat oficial independenţa
statelor americane (2 iulie 1776) şi adoptă, două zile mai târziu, Declaraţia de Independenţă
elaborată de Thomas Jefferson (4 iulie 1776). Pentru prima dată în istorie, se proclama într-
un act de stat principiul suveranităţii poporului: „Noi, reprezentanţii Statelor Unite ale
Americii, declarăm prin prezenta şi proclamăm în mod solemn şi public, în numele şi din
însărcinarea bravului popor al acestor colonii: coloniile sunt şi trebuie să fie, de drept, state
libere şi independente (...)”. Pentru prima dată într-un act de stat se formulau drepturile
inalienabile ale omului şi se afirmă dreptul poporului la revoluţie. Proclamarea independenţei
a delimitat net forţele interne antagoniste: de o parte republicanii – partizanii independenţei,
de alta loialiştii – legaţi într-un fel sau altul de coroana britanică. Victoria americană de la
Saratoga (octombrie 1777) înclină definitiv balanţa în favoarea revoluţiei. Franţa, dornică de
revanşă pentru umilinţa suferită în războiul de 7 ani, tinzând să recupereze Canada şi Indiile
de Vest, urmărise cu interes sporit lupta anticolonială a Americii împotriva Angliei. Mariajul
Franţei cu republica rebelă nu putea fi decât de convenienţă, determinat nu de dragostea
pentru America, ci de duşmănia pentru Anglia. Benjamin Franklin, primul ambasador al SUA
la Paris, a reuşit, folosind drept argument voalat eventualitatea unei înţelegeri cu Anglia, să
încheie tratatul de alianţă (6 februarie 1778). Spania a intrat şi ea în război împotriva Angliei
în 1779, iar Olanda în 1780. Flota combinată a aliaţilor SUA depăşea forţa maritimă britanică
şi, în câteva rânduri, Anglia a fost pusă în situaţii dificile. Războiul se ducea acum în Europa,
în America de Nord şi de Sud, în Marea Caraibelor şi în Asia. Franţa a pus la dispoziţia SUA
mari sume de bani, uriaşe cantităţi de echipament şi a aruncat împotriva Angliei cam
jumătate din forţele ei terestre şi întreaga forţă navală. Prin tratatul de pace de la Paris (3
septembrie 1783), Anglia recunoştea independenţa SUA şi le ceda uriaşa regiune de dincolo
de munţii Alleghani, până la Mississippi, ţinuturile nordice până în Canada şi cele din sud,
către Florida.

Revoluţia americană a fost mai mult decât un război cu Anglia, ea a legitimat dreptul la
autodeterminare naţională şi la răscoală împotriva cârmuirii opresive, a legiferat drepturile
omului, a creat o societate nouă, apropiată de cea descrisă de gânditorii înaintaţi ai veacului.
Constituţia Statelor Unite ale Americii (1787)

Tratatul de la Versailles (1783) confirma apariţia pe harta lumii a unui stat nou, a unei noi
naţiuni, naţiunea nord-americană de limbă engleză. Pierderile, distrugerile provocate de
război au adus însă multe nemulţumiri, Congresul fiind incapabil să facă faţă noilor provocări.
Americanii nu se puneau de acord nici în plan politic. Republicanii, în frunte cu Thomas
Jefferson, doreau independenţa fiecărui stat, puterea federală fiind simbolică. Federaliştii, în
frunte cu George Washington, doreau un guvern central. Autoritatea lui Washington a pus
capăt acestor discuţii. În mai 1787, s-a întrunit la Philadelphia Convenţia Federală
(Constituţională), formată din reprezentanţii tuturor statelor, pentru a da o nouă Constituţie
SUA (adoptată la 17 septembrie 1787). Ideea nouă, care a stat la baza sa, constă în crearea
unui dublu sistem de suveranităţi. Deasupra statelor care-şi păstrau fiecare independenţa,
urma să se creeze un stat federal, având aceleaşi atribuţii de suveranitate în sfera lui de
acţiune. În limitele atribuţiilor lor, cele două suveranităţi erau absolute şi se exercitau fără
restricţii. Cetăţenii se supuneau simultan dublei autorităţi. SUA ofereau lumii primul exemplu
de federalism aplicat. Constituţia marca existenţa primei republici federale şi prezidenţiale
din istorie şi se întemeia pe principiul iluminist al separaţiei puterilor în stat, care era foarte
clar explicitat. Preşedintele statului şi al guvernului exercita puterea executivă, asistat de un
vicepreşedinte şi urma să fie ales pe 4 ani; el era comandantul suprem al forţelor militare şi
îşi alcătuia cabinetul cu acordul Senatului, miniştrii fiind răspunzători numai faţă de el, nu faţă
de Congres. Dreptul său de veto la hotărârile Congresului îşi menţinea validitatea, dacă la o
a doua votare, decizia Congresului nu întrunea 2/3 din voturi. Cele mai importante numiri în
funcţii erau făcute de preşedinte, dar trebuiau confirmate de Senat. Preşedintele putea fi
acţionat în judecată şi înlăturat din funcţie de către Congres. Având în vedere puterile extinse
ale preşedintelui, SUA devin o republică prezidenţială. Congresul – un parlament bicameral
– exercita puterea legislativă şi era alcătuit din Camera Reprezentanţilor şi Senat. Se
prevedea un anumit „echilibru” între „prima ramură” a legislaturii – Camera Reprezentanţilor,
aleasă de către toţi cei care aveau drept de vot; numărul congresmenilor fiecărui stat fiind în
funcţie de numărul populaţiei (incluzându-se la numărătoare şi 2/3 din numărul sclavilor,
ceea ce asigura Sudului o situaţie favorizată) şi „a doua ramură” – Senatul, câte 2 senatori
de fiecare stat, aleşi de către Adunările legislative. Camera Reprezentanţilor era mandatată
cu dreptul de a stabili impunerile, iar Senatul cu ratificarea tratatelor (o majoritate de 2/3).
Congresul, în principiu, era dominant în treburile interne, iar preşedintele avea mai multă
autoritate în problemele externe – dar un sistem de „oprelişti şi echilibrare” făcea ca nicio
ramură de guvernământ să nu poată funcţiona independent. Congresul avea dreptul de a
stabili tarife protecţioniste, ceea ce îndeplinea o cerinţă majoră a reprezentanţilor din Nord.
Curtea Supremă de Justiţie reglează conflictele dintre state şi controlează puterea judiciară,
jucând un rol politic considerabil. La baza acestei Constituţii stă postulatul doctrinei liberale
conform căruia puterea este limitată şi fragmentată. Constituţia veghează astfel la
menţinerea echilibrului între puterea executivă şi cea legislativă, fiecare fiind controlată
indirect de cealaltă, având nevoie de colaborarea acesteia. Puterea judecătorească este
superioară celorlalte puteri, actele executivului, deciziile legislativului putând fi deferite
justiţiei. Constituţia introducea un sistem de control reciproc: 1. între guvernul federal şi state
(dublă cetăţenie): federaţia răspunde de apărare, monedă, politică externă, comerţ exterior –
statele de transporturi, educaţie, justiţie, poliţie etc.; 2. între statele individuale ale Uniunii.
Potrivit constituţiei votul era cenzitar şi se recunoştea sclavia omului de culoare. Negoţul de
sclavi, dar nu sclavia, avea să fie interzis după douăzeci de ani (după 1808). De îndată ce
textul constituţiei a fost cunoscut, din toate părţile s-au ridicat glasuri de protest iar ratificarea
a întâmpinat în unele state o opoziţie puternică (în Convenţia din Massachusetts 187 pentru,
168 contra; în Virginia 89 la 79; în New York 30 la 27; în New Hampshire 57 la 46; Rhode
Island şi Carolina de Nord nu au ratificat-o). Naţiunea se împărţea în două tabere: federaliştii
– partizani ai noii Constituţii şi antifederaliştii – potrivnici Constituţiei, care susţineau că-i
lipseşte factorul cel mai însemnat – adevărata reprezentare a poporului. Fiind ratificată de
2/3 din state, Constituţia Statelor Unite ale Americii intră în vigoare în luna iunie a anului
1788 şi a rămas în vigoare până azi, cu amendamentele adăugate pe parcurs. Ea a oferit un
model de guvernare republicană, model adoptat şi de alte naţiuni de-a lungul timpului. S-a
bucurat de admiraţia spiritelor luministe şi a avut un mare ecou în Europa, mai ales în Franţa
şi în America Latină, unde ideile noi au cunoscut o mare răspândire. Noul Congres şi-a
început activitatea în martie 1789 la New York, iar primul preşedinte ales a fost George
Washington, care a îndeplinit două mandate (1789-1797). În timpul mandatului lui Thomas
Jefferson, sediul Guvernului a fost transferat în noua capitală federală – Washington.
Animată de un puternic suflu de inovaţii democratice pe plan politic şi social, Revoluţia
Americană a avut o imensă repercursiune în Lumea Veche, precipitând lanţul de mişcări
europene legate de Revoluţia Franceză, ce aveau să ducă la doborârea feudalismului pe
întreaga emisferă.