CONGRESUL DE LA VIENA ŞI CONCERTUL EUROPEAN

SAU

RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX

După înfrângerea lui Napoleon Bonaparte în anul 1815 la Waterloo, statele învingătoare au
impus, în funcţie de propriile lor interese, o nouă ordine politico-teritorială pe continentul
european, care a fost ulterior dominat, pentru câteva decenii, de marile puteri conservatoare,
Rusia, Austria şi Prusia reunite sub egida Sfintei Alianţe. Evoluţia relaţiilor dintre acestea, a
cunoscut fluctuaţii semnificative, determinate atât de noile realităţi politice de după 1815,
caracterizate prin lupta popoarelor aflate sub stăpânire străină pentru independenţă şi unitate,
cât şi de schimbarea raporturilor de forţă între puterile dominante.

Congresul de la Viena (1814-1815)

O dată cu înăbuşirea Imperiului napoleonian, se impunea reconstrucţia Europei. Pentru a

armoniza „restauraţia” şi pentru a angaja naţiunile europene în elaborarea „noii ordini” care
urma să o anuleze pe cea stabilită de Revoluţia franceză, în anul 1814 s-a întrunit Congresul de
la Viena. La această reuniune au participat reprezentanţi ai tuturor naţiunilor Europei, cu
excepţia Imperiului Otoman (15 monarhi, aproximativ 100 de diplomaţi şi aproape 200 prinţi).
Lucrările Congresului se deschid în septembrie 1814, dar şedinţele oficiale au început la
1 noiembrie 181424. La congres au participat personalităţi politice care au influenţat adoptarea
deciziilor finale, precum ministrul austriac Klemens Lothar Wenzel von Metternich (1773-
1859; cancelar 1821-1848), ministrul de externe francez Charles-Maurice de Talleyrand-
Périgord (1754-1838), reprezentantul Angliei, lordul Castlereagh sau ţarul Alexandru I al
Rusiei, ajutat de contele Nesselrode.
La 9 iunie 1815 a fost adoptat Actul final, care punea bazele noii ordini europene, în care
ideea menţinerii echilibrului de putere a triumfat, a stabilit noile graniţe din Europa.
Astfel, FRANŢA a fost redusă la frontierele din 1792 şi, în jurul acesteia s-a creat o centură
de state-tampon pentru a anihila pe viitor eventuala expansiune: Prusia Renană, Ţările de Jos,
Confederaţia germană şi CONFEDERAŢIA ELVEŢIANĂ (alcătuită din 22 cantoane), a cărei
neutralitate veşnică a fost proclamată. În plus, are obligaţia de a plăti despăgubiri de război în
valoare de 700 milioane de franci şi să suporte ocupaţia militară a Aliaţilor timp de 3-5 ani.
ANGLIA s-a mulţumit cu revendicări de ordin colonial, iar în Europa câştiga cateva puncte
de sprijin sau baze navale: insula Helgoland, care separa Marea Nordului de Marea Baltică, în
Mediterana, insulele Ionice şi Malta, care, împreună cu Gibraltarul îi consolidau poziţia de
mare putere maritimă; i-au mai revenit şi câteva foste colonii ale Franţei, sau ale aliaţilor
acesteia: Colonia Capului (Africa), Ceylonul (Asia), Guyana, Trinidad şi Tobago în America.
RUSIA a obţinut importante câştiguri teritoriale: o parte a ducatului Varşoviei, păstra
Finlanda şi Basarabia obţinute anterior (1809, respectiv 1812).
AUSTRIA intra în posesia Tirolului şi Salzburgului până în Bavaria, provinciile ilirice
(Dalmaţia, Ragusa) şi a celei mai mari părţi a nordului Italiei (Regatul Lombardo-Veneţian).
Pierdea în schimb Belgia, care împreună cu Olanda, a format Regatul Ţărilor de Jos,
încredinţat Casei de Orania.
PRUSIA a primit Pomerania şi o mare parte din Renania şi Saxonia.
În spaţiul german numărul statelor a fost redus, de la 360 la 38 (34 de state şi 4 oraşe
libere), creându-se CONFEDERAŢIA GERMANĂ condusă de Dieta federativă de la
Frankfurt prezidată de Austria. Din acest moment va începe rivalitatea austro-prusacă pentru
dominarea spaţiului german.
SUEDIA, care a sprijinit coaliţia antinapoleoniană, a primit Norvegia, pe care a stăpânit-o
până în 1905.
24
Revenirea lui Napoleon în Franţa (domnia celor 100 de zile) a determinat întreruperea lucrărilor Congresului.
 Tot acum a fost interzis comerţul cu sclavi. Nu s-a discutat situaţia Imperiului Otoman
şi nu s-a reglementat statutul Dunării.

Concertul european şi mişcările naţionale din prima jumătate a secolului al XIX-lea

Fidel principiului legitimităţii şi conservatorismului, Congresul de la Viena a restaurat

familiile domnitoare detronate de Napoleon în Spania, Portugalia, Ţările de Jos, Piemont-
Sardinia, Regatul celor două Sicilii. În practica şi teoria diplomaţiei europene, a fost introdus
conceptul de „concert european” ca efort al puterilor europene de conjugare a acţiunilor în
vederea menţinerii echilibrului pe continent.
„Noua ordine” europeană, făurită pe temeiul trecutului şi pe încălcarea principiului
naţionalităţilor, trebuia şi apărată. În acest scop, la 26 septembrie 1815, s-au pus bazele
Sfinte i Alianţe , formate din Rusia, Austria şi Prusia, la care au aderat ulterior Anglia şi
Franţa, aceasta din urmă în 1818, în urma Congresului de la Aachen.
A fost o înţelegere bizară care pretindea că sprijină acţiunea politică pe percepte religioase,
dar care reunea semnăturile împăratului catolic al Austriei, regelui protestant al Prusiei şi a
ocrotitorului ortodocşilor, ţarul Rusiei. Semnatarii se obligau „să-şi acorde în orice loc şi prilej,
asistenţă, sprijin şi ajutor”. Baza ideologică a Sfintei Alianţe era mistică şi conservatoare.
Suveranii se socoteau „delegaţi ai Providenţei”, cărora popoarele le „aparţin ca proprietate”.
Revenirea Burbonilor pe tronul Franţei a determinat încheierea pactului „Cvadruplei
Alianţe”, prin care învingătorii lui Napoleon se puneau la adăpost în faţa unei eventuale
expansiuni franceze.
Întrunită în congrese periodice, Sfânta Alianţă a hotărât intervenţii militare împotriva
mişcărilor revoluţionare din Germania, Italia şi Spania, desfăşurate între anii 1819-1821.
Franţa epocii Restauraţiei a fost mandatată să reprime revoluţia din Spania, printr-o
intervenţie armată care s-a produs în 1823. Această acţiune nu a fost susţinută de Anglia, la fel
cum diplomaţia britanică s-a opus unei preconizate intervenţii a Sfintei Alianţe împotriva
revoluţiilor din America de Sud. Preşedintele american James Monroe a avertizat forţele
intervenţioniste asupra hotărârii SUA de a se opune amestecului european în problemele
americane, lansând celebra „Doctrină Monroe” (1823). Divergenţele dintre membrii Sfintei
Alianţe au determinat dizolvarea acesteia, mai întâi prin retragerea Angliei, urmată de Franţa
şi Rusia, care au sprijinit lupta pentru independenţă a grecilor (1826)25. Chiar dacă a
stopat pentru moment răspândirea ideilor liberale, Sfânta Alianţă n-a putut împiedica
manifestările iredentiste ale popoarelor din centrul şi sud-estul Europei.
Revoluţia franceză din iulie 1830 a marcat prăbuşirea dinastiei restaurate în 1815, prin
alungarea de la tron a ultimului Burbon, Carol al X-lea, iar Ludovic Filip d’Orleans a fost
încoronat „rege al francezilor”, instaurându-se un regim constituţional. Ample mişcări naţionale
s-au desfăşurat în Belgia (1830), care şi-a câştigat independenţa, în Polonia26, unde se
declanşează insurecţia împotriva regimului autocrat al ţarului Nicolae I, în Germania, Italia şi
Peninsula Iberică. În Europa centrală şi de est, unde legitimismul monarhic era puternic
ancorat, a triumfat represiunea împotriva mişcărilor naţionale.
La rândul lor, Revoluţiile de la 1848-1849 au pus din nou sub semnul întrebării concertul
european al Marilor Puteri, dar lipsa de coeziune a acţiunilor revoluţionare a dat câştig de cauză
regimurilor conservatoare. Astfel, ordinea vechiului regim a fost restabilită aducând o aparentă
stabilitate politică, în umbra căreia se vor pregăti viitoarele conflicte.

25
Deşi Metternich s-a opus sprijinirii insurecţiei din Grecia, opinia publică europeană, în covârşitoare proporţie
filoelenă, a determinat Anglia, Franţa şi Rusia să intervină în ajutorul poporului elen şi să oblige Imperiul Otoman să
recunoască independenţa Greciei în 1830.
26
Reprimarea revoluţiei poloneze a fost extrem de dură, Varşovia a fost ocupată din septembrie 1831 şi toate libertăţile
acordate anterior au fost anulate.
 SISTEMUL DE ALIANŢE
SAU

RELAŢI LE INTERNAŢIONALE ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX

Războiul Crimeii (1853-1856) şi Congresul de la Paris (1856)

Cel mai complicat aspect din politica internaţională a secolului XIX a fost „problema
orientală”. Rusia şi Austria au fost principalele beneficiare ale declinului Imperiului Otoman.
Sub paravanul protejării creştinilor ortodocşi, Rusia a vizat expansiunea în Balcani. Aceleaşi
intenţii expansioniste le nutreau şi Habsburgii.
Anglia şi Franţa şi-au modificat atitudinea faţă de Imperiul Otoman, urmărind propriile
interese şi militând pentru menţinerea integrităţii teritoriale a acestuia.
La câţiva ani după dispariţia Sfintei Alianţe, împăratul Franţei, Napoleon III (1852-1870), a
vrut să imite exemplul înaintaşului său şi să schimbe cursul politicii europene. Ambiţia sa a fost
temperată de grija de a nu ridica împotriva Franţei o coaliţie europeană. Prilejul afirmării
Franţei l-a constituit Războiul Crimeii (1853-1856). Insistenţa Rusiei de a lua sub protecţia ei
pe toţi creştinii din Imperiul Otoman, inclusiv Locurile Sfinte, s-a lovit de refuzul sultanului.
Anglia şi Franţa au sprijinit rezistenţa autorităţilor otomane, au pătruns cu flotele lor în Marea
Neagră şi au desfăşurat operaţiuni militare în Peninsula Crimeea împotriva trupelor ţariste
(martie 1854 – septembrie 1855). Cucerirea puternicei cetăţi Sevastopol a marcat victoria
trupelor anglo-franceze.
Pacea cu Rusia a fost încheiată în cadrul Congresului de pace de la Paris (februarie – aprilie
1856). Franţa a apărut atunci ca prima mare putere de pe continent, care răzbunase eşecul lui
Napoleon I în Rusia (1812) şi ocupaţia militară a Aliaţilor (1814-1815).
Prevederi ale Tratatului de Pace de la Paris (30 martie 1856):
- garantarea integrităţii Imperiului Otoman;
- neutralitatea Mării Negre;
- abolirea pirateriei;
- înfiinţarea Comisiei Europene a Dunării (formată din reprezentanţi ai Austriei, Angliei,
Franţei, Rusiei, Imperiului Otoman şi Sardiniei), cu scopul de a asigura libera navigaţie
pe Dunăre;
- Rusia cedează Moldovei sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail);
- Rusia renunţă la protectoratul asupra Principatelor Române;
- Rusia pierde Delta Dunării în favoarea Imperiului Otoman;
- intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a Marilor Puteri;
- menţinerea suzeranităţii Imperiului Otoman asupra Principatelor Române;
- recunoaşterea autonomiei Principatelor Române;
Consecinţe:
- reorganizarea sistemului european al statelor, prin transferarea hegemoniei Rusiei
asupra Franţei;
- începutul tensiunilor austro-ruseşti în Balcani;
- deschiderea căii pentru unificarea Italiei şi României.

Evoluţia relaţiilor internaţionale după Congresul de la Paris

Deceniile şase şi şapte ale secolului al XIX-lea au fost marcate de formarea statelor
naţionale – România, Italia şi Germania, după eforturile perseverente ale naţiunilor respective
şi cu suportul altor state moderne.
Din 1871 până în 1890, Germania, ieşită victorioasă din războiul cu Franţa (1870-1871),
domină jocul diplomatic european datorită politicii lui Bismarck. De aici a rezultat o
configuraţie aparent simplă a relaţiilor internaţionale: o izolare franceză şi o reţea de alianţe
ţesută în jurul Germaniei. Prima reuşită a cancelarului german a fost Alianţa celor Trei
Împăraţi27 (1873), încheiată între Germania, Rusia şi Austro-Ungaria. Această alianţă s-a
dovedit a fi fragilă şi inoperantă datorită marii rivalităţi dintre Rusia şi Austro-Ungaria pentru
dominarea Balcanilor. Preocuparea permanentă a lui Bismarck era să prevină revanşa Franţei
şi să direcţioneze eforturile diplomatice franceze în afara perimetrului european. De aceea
Germania a încurajat aventurile coloniale ale Franţei, în speranţa că aceste succese vor atenua
amărăciunea provocată de pierderea Alsaciei şi Lorenei.

Congresul de la Berlin (1878)

Războiul ruso-turc din 1877-1878 a pus din nou în discuţie „problema orientală”. Rusia
dorea să anuleze prevederile Tratatului de la Paris (1856) şi urmărea să profite cât mai mult de
slăbiciunea Imperiului Otoman. În consecinţă, în urma victoriei obţinute în război, Rusia a
impus Imperiului Otoman pacea de la San Stefano (3 martie 1878) care a alarmat marile
puteri prin prevederile care deteriorau echilibrul balcanic în favoarea Rusiei. În această
situaţie, Bismarck a organizat Congresul de la Berlin menit să acorde „compensaţii” tuturor
competitorilor din zona balcanică.
Tratatul de la Berlin, semnat la 13 iulie 1878, prevedea următoarele:
- independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului;
- România primeşte Delta Dunării, Dobrogea şi Insula Şerpilor;
- Bulgaria ca principat autonom, rămâne tributară, dar pierde în favoarea Imperiului
Otoman Macedonia şi Rumelia de Est (care îşi câştigă autonomia internă);
- Rusia obţine sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail) şi părţi ale Armeniei
(Kars);
- Anglia primeşte Cipru;
- Austria primeşte drept de administrare asupra Bosniei şi Herţegovinei;
Consecinţe:
- menţinerea păcii;
- răcirea relaţiilor ruso-germane;
- agravarea conflictului balcanic ruso-austriac;
- consolidarea relaţiilor austro-germane;
- nesoluţionarea problemelor naţionale din Balcani.

Formarea blocurilor militare

Diplomaţia ţaristă a fost foarte afectată de atitudinea Germaniei care nu a sprijinit Rusia şi se
va îndepărta din Alianţa celor Trei Împăraţi. Conştient de pericolul izolării Germaniei, Bismarck
va încheia o alianţă defensivă cu Austro-Ungaria (1879), cea mai stabilă colaborare până la
Primul Război Mondial. Italia, cu ambiţii de mare putere, dar cu un potenţial economic şi militar
redus, se va apropia de Germania şi Austro-Ungaria, formând Tripl a Alianţă (1882).
Această opţiune a reflectat nemulţumirea italienilor faţă de Franţa care ocupase Tunisia în
1881. Tripla Alianţă (denumită şi Puterile Centrale) a fost primul bloc politico-militar format în
perioada imperialistă a relaţiilor internaţionale.

27
Alianţa celor trei împăraţi a fost o alianţă politică cu caracter defensiv între Alexandru II (Ţarul Rusiei), Franz Joseph I
(Împărat al Austriei şi rege al Ungariei) şi Wilhelm I (Împărat al Germaniei). S-a constituit în 6 iunie 1873, prin Acordul
consultativ (Convenţia de la Schönbrunn) între Alexandru II şi Franz Joseph I. În cazul unei ameninţări de atac din partea
unei terţe puteri, ambii monarhi se obligau să se înţeleagă pentru a adopta o „linie de conduită comună“.
La 23 octombrie 1873, Wilhelm I, împăratul Germaniei, aderă la Convenţia de la Schönbrunn. Se constituie astfel Alianţa
celor trei împăraţi. Este un fel de „Sfânta Alianţă“ între împăraţii Rusiei, Germaniei şi Austriei. Guvernul rus urmărea prin
această alianţă excluderea unei eventuale înţelegeri germano-austriece în Balcani împotriva Rusiei şi să asigure graniţele de
apus în cazul unei ciocniri cu Anglia în Asia Mică. În anul 1881 este semnat un nou acord al celor trei împăraţi, care nu
mai este numit consultativ ca primul, ci prevedea obligaţia semnatarilor de a se menţine neutralitatea. Dar, în
continuare, desfăşurarea evenimentelor face ca ciocnirile de interese între Rusia şi Germania şi Rusia şi Austro-Ungaria
să ducă la încordarea relaţiilor dintre ele şi la constituirea, treptată, a celor două blocuri militare: Tripla Alianţă
(Germania, Austro-Ungaria, Italia) şi Tripla Înţelegere sau Antanta (Rusia, Franţa, Anglia).
 Noul împărat al Germaniei, Wilhelm II (1888-1918) a abandonat politica prudentă a lui
Bismarck şi a lansat Weltpolitik, politică mondială, foarte ambiţioasă şi tot atât de imprudentă.
Decalajul dintre cadrul european şi, prea strâmt, al politicii bismarckiene şi puternica
expansiune economică şi demografică a celui de-Al Doilea Reich era greu de ţinut sub control.
Pentru burghezia industrială şi comercială germană, politica de expansiune mondială
preconizată de Wilhelm II, însemna avânt economic şi depăşirea rivalilor în competiţia colonială.
Franţa şi Rusia, care fuseseră încorsetate de sistemul conceput de Bismarck, au abandonat
vechile suspiciuni şi au semnat o serie de acorduri28 politice, militare şi economice între 1891-
1893. Alianţa franco-rusă era îndreptată împotriva Triplei Alianţe şi mai ales împotriva
tendinţelor de dominaţie ale Germaniei. Polarizarea marilor puteri a fost grăbită de politica
agresivă dusă de kaiserul Wilhelm II. În avântul său spre o Realpolitik29, monarhul a
nemulţumit Anglia, obligând-o să renunţe la politica ei de „splendidă izolare” şi să-şi caute aliaţi
pe continent. Îndemnul „viitorul nostru este pe mare” precum şi formidabilul program de
înarmare navală a Germaniei coordonat de amiralul von Tirpitz, au fost interpretate de Anglia
ca o ameninţare directă la supremaţia ei colonială şi maritimă. În 1904 se semnează Antanta
Cordială între Anglia şi Franţa, reglementându-se cu acest prilej conflictele coloniale mai
vechi. Astfel, francezii au recunoscut ocuparea Egiptului de către britanici, în schimbul
ajutorului pe care Franţa trebuia să-l primească în Maroc. Ultima etapă în constituirea
Tr ip l ei Î nţe l e ge r i (sau Antanta) a fost alianţa anglo-rusă din 1907, prin care cei doi
semnatari îşi împărţeau zonele de dominaţie în Asia. Din ciocnirea celor două blocuri
militare va rezulta Primul Război Mondial.

Principalele contradicţii între puterile europene

1. Antagonismul franco-german era datorat condiţiilor umilitoare puse francezilor de
Germania la sfârşitul războiului din 1870-1871. Astfel, Franţa era obligată să plătească o
sumă imensă drept despăgubire de război şi să cedeze două provincii (Alsacia, Lorena).
Recuperarea acestor provincii era scopul declarat al politicii externe a Franţei.
2. Antagonismul ruso-austriac. În 1867, în urma unui compromis între Habsburgi şi
naţionaliştii maghiari, a fost instituit dualismul austro-ungar. În aceste condiţii, celelalte
naţiuni din imperiu, între care şi românii din Transilvania, Banat şi Bucovina nu
obţinuseră drepturile lor legitime, ceea ce a tensionat situaţia internă a statului. Pe de
altă parte, între Rusia şi Austro-Ungaria exista un conflict pentru stăpânirea Peninsulei
Balcanice. Sub pretextul ajutorării fraţilor slavi din Imperiul Austro-Ungar, lipsiţi de
drepturi, Rusia urmărea slăbirea rivalului său în SE european.
3. Antagonismul anglo-german. Germania intrase mai târziu în cursa pentru obţinerea
de teritorii coloniale şi dorea reîmpărţirea acestora. De această dorinţă se simţea
ameninţată prima putere maritimă şi colonială mondială – Marea Britanie. Ameninţarea a
devenit cu atât mai serioasă, cu cât Germania a iniţiat un formidabil program de înarmare
navală↑, care punea în pericol supremaţia Marii Britanii. Pe de altă parte, mărfurile
germane, ieftine şi de calitate, le concurau pe cele engleze chiar în coloniile britanice.

Evoluţia relaţiilor internaţionale în contact cu lumea extraeuropeană

În ultima parte a secolului al XIX-lea s-a consemnat ridicarea la rangul de mari puteri a
două state din afara Europei – SUA şi Japonia. După încheierea războiului de secesiune (1865),
economia americană a progresat considerabil. În 1894, Statele Unite ale Americii depăşesc
Marea Britanie şi devin prima putere industrială a lumii. Acestui avânt economic îi corespund şi
mari ambiţii în planul relaţiilor internaţionale. Războiul cu Spania din 1898 aduce americanilor
stăpânirea arhipelagului Filipine, ocuparea teritoriului Porto Rico şi protectoratul asupra Cubei.
Tot în 1898, SUA anexează arhipelagul Hawaii, iar în 1899 cumpără Guam din arhipelagul
Mariane, dezvăluind interesul preponderent al americanilor pentru zona Pacificului.

28
Dubla alianţă franco-rusă: dezvoltarea industriei şi căilor ferate ruseşti cu capital francez; începutul politicii ruse în
Asia de Est.
29
Politică externă adaptată condiţiilor concrete, reale, din lume. Sensul ei a fost deturnat de Wilhelm II spre o
expansiune rapidă şi agresivă.
 După 1868 (revoluţia Meiji), Japonia împăratului Mutsu-Hito va fi angajată într-un imens
efort de modernizare, după model occidental. Ambiţiile coloniale ale noii puteri se manifestă în
1894 când Japonia declanşează războiul împotriva Chinei. Prin tratatul de la Shimonoseki
(1895), se stabileşte dominaţia japoneză în Coreea şi ocuparea insulei Taiwan. Rivalitatea ruso-
japoneză în Extremul Orient va fi tranşată în favoarea Japoniei prin războiul din 1904-1905.
Pacea de la Portsmouth, mediată de SUA, prevedea cedarea către japonezi a Port-Arthur şi a
altor puncte strategice din Pacific. În 1910 Japonia va anexa Coreea, stârnind îngrijorarea
marilor puteri europene şi a SUA.

Crizele internaţionale din perioada antebelică

1. Răscoală antiotomană în Macedonia (1903)

=> se proclamă Republica de la Kruşevo (locuită mai ales de aromâni)
- autorităţile otomane au înăbuşit-o cu cruzime
2. Prima criză marocană (1905)
- declanşată pe fondul neînţelegerilor anglo-franceze în 1904
- declanşată în urma intervenţiei kaiserului Wilhelm II, care se erijează într-
un apărător al marocanilor ameninţaţi de ocupaţia franceză
- 31 martie 1905: vizita kaizerului la Tanger
- kaizerul dorea destrămarea sistemului de alianţe creat de Franţa (n-a
reuşit)
- criza se încheie prin Conferinţa de la Algesiras, în favoarea Franţei
3. Criza bosniacă (1908)
- declanşată ca urmare a încluderii în Imperiul Austro-Ungar a Bosniei şi
Herţegovinei
- reacţia Rusiei – neconvingătoare – deşi promova politica panslavismului nu a
putut interveni eficient; nu se refăcuse după eşecul cu Japonia (1905) şi
mişcările sociale.
4. A doua criză marocană (1911)
- 1 iulie 1911: acostarea canonierei germane „Panther” în portul Agadir
- a demonstrat soliditatea Triplei Înţelegeri <= Marea Britanie a sprijinit
consistent aliatul francez
- 7 noiembrie 1911: acord franco-german – Germania obţine acces prin Congo
francez, renunţând în schimb la pretenţiile asupra Marocului.
5. Războiul italo-otoman (1911-1912)
- se adânceşte criza IO
- Italia ocupă Tripolitania + Cirenaica (N Africii)
6. Războaiele balcanice (1912-1913)
- au reprezentat o altă cale, opusă tratativelor, de a rezolva litigiile
- s-au declanşat din dorinţa statelor balcanice de a elibera ultimele teritorii
europene rămase sub stăpânire otomană
- Bulgaria + Serbia + Muntenegru + Grecia   Imperiul Otoman
1912

(Primul Război Balcanic)

- neînţelegerile dintre foştii aliaţi + amestecul marilor puteri au dus la
declanşarea celui de-Al Doilea Război Balcanic (1913), dintre Bulgaria şi
foştii aliaţi + România şi IO
- România – s-a implicat în război adoptând mai mult rol de mediator <=
trupele nu desfăşoară operaţiuni militare;
- Pacea de la Bucureşti (1913) – pune capăt războiului => România primeşte
Cadrilaterul de la Bulgaria
- regiunea balcanică devine „butoiul cu pulbere al Europei”

Din (1), (2), (3), (4), (5), (6) => tensiuni diplomatice => Primul Război Mondial
România între Tripla Alianţă şi Tripla Înţelegere

În 1877-1878, în urma participării la războiul ruso-româno-turc, România a fost

recunoscută stat independent la Congresul de la Berlin (1878). Una din clauzele păcii semnate
la Berlin a fost cedarea de către România Rusiei a celor 3 judeţe din sudul Basarabiei (Cahul,
Bolgrad, Ismail). În schimbul acestui teritoriu, România a primit drept compensaţie Dobrogea,
Delta Dunării şi Insula Şerpilor. Atitudinea Rusiei, care n-a respectat integritatea teritorială a
României, încălcându-şi propriile angajamente luate înainte de intrarea în conflictul cu turcii, a
dezamăgit şi îngrijorat opinia publică românească. Pentru a-şi consolida independenţa,
România avea nevoie să se integreze într-o alianţă care să-i garanteze securitatea frontierelor
sale. Cum Rusia nu mai prezenta încredere, România s-a apropiat de Tripla Alianţă, la care a şi
aderat în 1883. Această orientare în politica externă a României a fost ţinută în secret de
oamenii politici, întrucât opinia publică era filofranceză, iar tratamentul aplicat de autorităţile
maghiare românilor în Transilvania provocau nemulţumiri la Bucureşti. Alianţa cu Germania şi
Austro-Ungaria a asigurat însă României securitatea, fiind un act de politică externă benefic
pentru dezvoltarea statului naţional.
Relaţiile internaţionale de la începutul secolului XX (prelungiri ale situaţiei internaţionale
de la sfârşitul secolului XIX) au fost tensionate de crize care erau gata să cauzeze izbucnirea
unui mare război între puterile europene. Datorită neînţelegerilor cu Austro-Ungaria în
legătură cu situaţia românilor din Transilvania, s-a petrecut o îndepărtare a României de Tripla
Alianţă şi o apropiere de Antanta. Acest fapt a fost evident în momentul în care România a
participat la al doilea război balcanic, când a luptat contra aliatului Austro-Ungariei în Balcani,
Bulgaria. Vizita ţarului Nicolae II la Constanţa (1914), a amplificat această tendinţă. Deşi
regele Carol I, german de origine, dorea păstrarea alianţei cu Germania şi Austro-Ungaria,
apropierea de Antanta a devenit ireversibilă, marcând noua situaţie internaţională şi voinţa
poporului nostru de împlinire a idealurilor naţionale, anume alipirea teritoriilor româneşti din
cadrul Austro-Ungariei (Transilvania, Bucovina).