Pădurariu Rebecca

Clasa a XI-a F

Rezistența anticomunistă din România

Rezistența anticomunistă românească este o mișcare populară de

luptă împotriva dictaturii Partidului Comunist Român (6 martie 1945-22
decembrie 1989). A fost activă începând cu anul 1944 și a durat timp de
mai mult de treizeci de ani, unele luptători izolați subzistând efectiv
până la mijlocul anilor ’70. În România, opoziția armată a fost prima și
una dintre cele mai organizate forme de rezistență împotriva regimului
comunist. Abia după căderea lui Nicolae Ceaușescu, în decembrie 1989,
detaliile unei asemenea mișcări au fost aduse la cunoștința publicului.
Dacă românii cunoșteau deja existența bandelor armate, acest lucru era
posibil numai via propaganda comunistă care le evoca în mod regulat,
faptele fiind deformate, puterea arătându-i pe luptătorii anticomuniști
drept niște vulgari tâlhari la drumul mare, în solda puterilor imperialiste
externe.
Dispersați, dar relativ numeroși, acești oameni constituiți în mici
grupuri înarmate se auto-denumeau uneori ‘Haiduci’, refugiați în Munții
Carpați, unde se vor ascunde ani în șir din fața autorităților. Unul dintre
ultimii combatanți a fost eliminat în Munții Banatului în 1962, în timp ce
un alt luptător din Munții Făgăraș a fost capturat în 1976. Rezistența
română a fost una dintre mișcările de rezistență cele mai longevive din
cadrul Blocului Estic. Este important de subliniat că subiectul reprezintă
o descoperire relativ recentă în România, grație deschiderii parțiale a
arhivelor Securității, fapt care a permis examinarea de date istorice
precise, unele necunoscute istoricilor înainte de anul 2005. În 2017,
acest proces a avansat mult chiar dacă volumul arhivelor este
considerabil și o parte importantă a dosarelor a dispărut. Cercetările și
descoperirile recente vor aduce probabil noi perspective și clarificări
asupra un subiect care este foarte recent pentru istorici.

1
Geneză

În martie 1944, Armata Roșie invadează Bucovina de Nord, care, la acel

moment, era o provincie a Regatului României, aliat celui de-al Treilea Reich. Primul
act de rezistență este oficial și este organizat de Marele Stat Major Român: un batalion
special, o unitate teritorială a Armatei Române, este creat și antrenat pentru a lupta
împotriva invadatorului sovietic și a NKVD-ului: Batalionul Fix Regional din
Bucovina.
Sute de români au fugit atunci din calea terorii sovietice și a deportărilor,
pentru a se refugia în păduri. Aceștia au înființat gherile antisovietice, în grupuri de 15
până la 20 de persoane. Primele grupuri de luptători au apărut astfel în nordul
Bucovinei, uneori încadrate și susținute de comandamentul militar german, dar
conduse întotdeauna de români. Constituit exclusiv din voluntari locali, acest batalion
va atinge un efectiv de 1378 de combatanți, repartizați în 3 companii. Un ofițer de
rezervă era însărcinat cu instrucția militară a voluntarilor.
La 23 august 1944, România se alătură Aliaților și declară război Germaniei
naziste. Totuși, Aliații așteaptă până pe 12 septembrie 1944 pentru a semna armistițiul
cu România, perioadă în care Armata Roșie acționează ca una de ocupație, dedându-se
jafurilor și numeroaselor violențe. Odată de ultimele forțe germane sunt alungate din
țară, forțele sovietice dispun de o libertate totală în România. Guvernul român nu mai
are nici o autoritate asupra Basarabiei și Bucovinei de Nord, regiuni cedate oficial
URSS-ului în iulie 1940. În acest context, cea mai mare parte a trupelor de voluntari
din Bucovina sunt dizolvate, unele dintre acestea menținându-se în munți unde vor
rămâne active, urmărite de NKVD, executate sau deportate în Gulag. Regăsim urmele
existenței acestei prime rezistențe până în octombrie 1944.
În mai 1946, Generalul Aurel Aldea, fost ministru de interne în
guvernul Constantin Sănătescu, este arestat și acuzat că ar fi reunit sub comanda sa
mai multe grupuri subversive. În realitate, MNR sau „Mișcarea Națională de
Rezistență” embrionară pe care încerca să o coordoneze nu reprezenta decât o slabă
amenințare la adresa înființării regimului comunist.
Alegerile generale din România anului 1946, masiv viciate de fraude și de
intimidări, într-o țară ocupată integral de trupele sovietice, au favorizat fuziunea
forțelor anticomuniste. Un Comitet Național Român instalat la Paris în
1948 însărcinat, în speranța unei intervenții a Vestului, cu informarea guvernelor
occidentale asupra situației din România, este de asemenea în contact cu câțiva
luptători anticomuniști de pe teritoriul românesc. În același timp, nici o structură de
coordonare, nici un comandament central nu va reuși să apară vreodată. Acesta din
urmă informa, la rândul său, guvernele occidentale.

2
Începutul mișcării de rezistență armată

La începutul toamnei anului 1948, în ciuda dispariției oricărei coordonări,

grupuri mici, uneori chiar simpli indivizi, au intrat în clandestinitate în munții
Carpați. Ei vor constitui astfel diverse puncte de rezistență armată, în ceea ce a
devenit o mișcare totalizând mai multe mii de persoane. Rebelii proveneau din
toate păturile sociale și din toate religiile țării. Aceste grupuri sunt independente
însă uneori comunică între ele prin mesaje. S-au identificat trei forme diferite de
manifestare a Rezistenței: tentative de rezistență armată organizată și condusă de
ofițeri trecuți în rezervă (cum ar fi colonelul Uță, Locotenentul-colonel
Arsenescu și maiorul Dabija), acte de nesupunere civilă concretizate prin mișcări
de refugiați în munți și crearea de depozite de armament drept centre de rezistență
și de adăpost pentru cei căutați de poliția politică.
Pentru marea majoritate a membrilor rezistenței, intervenția americanilor era
consecința logică a unei situații dramatice care aruncase țara în teroare și bulversări
sociale și economice fără precedent. Credința lor în venirea iminentă a
americanilor a fost un factor major în motivația lor era un element major al
motivației de care dădeau dovadă. Șefii grupurilor erau însă lucizi în evaluarea
șanselor pe care le-ar fi putut avea acțiunile lor, ca fiind reduse în absența unei atac
american împotriva forțelor de ocupație sovietice din România care să le susțină.
Absența unei reacții militare a Occidentului, pe lângă condițiile de subzistență
extrem de dure la care se adăuga și dificultatea înfruntării unui inamic ce dispunea
de forțe disproporționate pentru a-i combate, va duce la distrugerea lor în anii '50.

3
Factori determinanți

Aplicare brutală a politicii comuniste

Un ansamblu de măsuri radicale ce tulbură societatea elimină o
parte importantă a populației active sau îi obligă pe români să se
adapteze prin metode ce includ supunerea totală. Acest cadru inflexibil a
produs, evident, o respingere a regimului și un refuz din partea multor
cetățeni de a participa la distrugerea societății existente. Poziția
constituțională de jure a Partidului comunist român ca „partid unic și
organ conducător al statului” interzice de facto constituirea de asociații,
sindicate sau alte structuri sociale independente de putere și impune o
autoritate totală a partidului comunist, mergând de la vârf (Comitetul
Central) și până la bază. La acest tablou sumbru trebuie să adăugăm
prezența masivă în societate a organelor de securitate ale poliției
politice, activă prin cenzură, dar și implementarea unei politici de
supraveghere cu spectru larg, fără control judiciar. Pe plan economic,
o planificare de stat strictă afectează nu doar orientările macro-
economice, ci toate aspectele producției, distribuției și consumului, în
ciuda resurselor disponibile, a posibilităților tehnice, a mediului și a
nevoilor populației. În cele din urmă, controlul total al activităților
culturale, sportive, controlul mass media, dispariția libertății de
exprimare și restricțiile de călătorie blochează orice inițiativă culturală și
interzice existența oricărui spațiu de libertate.
Valurile masive de arestări și epurări
«Curățarea» profundă și sistematică a sistemului administrativ se
abate asupra țării după ce comuniștii pun mâna pe putere în ajunul lui
1948. Armata suferă o epurare completă, Imensa majoritate a cadrelor
formate înaintea comunismului sunt trecute în rezervă sau pensionate.
Epurarea armatei regale a avut loc între 1945–1949, prin intermediul mai
multor decrete. Acestea aveau rolul de a elimina nu numai cadrele care
nu dovedeau loialitate față de regimul comunist sau față de Uniunea
Sovietică, ci și pe cele a căror origine socială nu era «sănătoasă». Poliția
a fost transformată în Miliție, iar jandarmeria s-a transformat în trupe de

4
Securitate. Marea majoritate a cadrelor formate înainte de instaurarea
comunismului sunt pensionați sau trecuți în rezervă. În paralel, măsurile
politice și economice menite să elimine toate profesiile liberale și toată
autonomia profesională sau autonomia țăranilor i-au privat pe aceștia din
urmă și clasa medie de mijloacele de supraviețuire. Avem aici de a face
cu cele mai puternice pârghii care au dus la nașterea unei rezistențe
armate. Ruinate, victimele economice ale noului regim puteau fi țărani
cărora li se confiscaseră mijloacele de producție pentru că fuseseră
etichetați drept «chiaburi», meșteri lăsați fără ateliere sau comercianți
cărora li se luaseră magazinele în primele valuri ale naționalizărilor.
Lista este lungă și include foștii funcționari, angajații de la stat sau din
instituțiile importante, concediați pentru că nu prezentau încredere din
punct de vedere politic. Tot aici intră membrii guvernelor și
parlamentelor anterioare, polițiștii, judecătorii, preoții, numiți «lachei ai
capitalismului», dar și foștii membrii ai claselor conducătoare :
profesiuni liberale, șefi de întreprinderi, acționari, bancheri, aristocrați,
considerați de regim «exploatatori ai poporului». Mulți dintre ei riscă
pușcăria, chiar eliminarea fizică, din cauza apartenenței sociale sau
politice din trecut. În cele din urmă, la această listă se adaugă cei care
intră în clandestinitate pentru a scăpa de o arestare iminentă. Un număr
mare de familii s-au refugiat în munți la sfârșitul lui 1948 și începutul lui
1949. În acest sens, un funcționar al Consulatului Britanic la Cluj scrie
la 1 mai 1949, referitor la subiectul situației partizanilor:
“ Hainele și medicamentele lipseau și probabil că acest lucru
este adevărat pentru că numărul lor crescuse cu o proporție
considerabilă de femei și copii începând cu expropierile de la
1 Martie. Mi s-a comunicat valoarea de 20.000 ca număr al
celor care s-au alăturat după expropiere (...) Creșterea
numărului de femei și copii va crea probleme de supraviețuire
în iarna următoare (...) și mi se spune din nou că la partizani
ajung camioane cu provizii militare, uneori prin captură,
alteori prin dezertare, dar nu pot estima anvergura acestui
fenomen.... ”

5
Opoziția țăranilor la colectivizare
Este elementul esențial al revoltei împotriva puterii comuniste. În
1945, România era o țară 80% rurală, prin urmare, desființarea
proprietății private a fost un șoc pentru lumea de la sate. Respinsă de
aceasta, colectivizarea a fost considerată drept un furt cu violență și a
fost puternic combătută de țăranii atașați de pământurile lor. S-au
intensificat refuzurile de supunere față de noile legi, manifestațiile și
actele de nesupunere civilă. Reprimate dur de Securitate, care nu ezita să
închidă sau să execute conducătorii protestelor, campaniile au constituit
creuzetul unei rezistențe și, de asemenea, suportul ei logistic pe termen
lung. Rezistența țăranilor la colectivizarea forțată și brutală este un
fenomen puțin cunoscut atât în Europa de Vest cât și în Europa Centrală.
Într-o țară cunoscută pentru agresivitatea poliției politice, Securitatea
mult temută, dar și pentru pasivitatea sau indiferența poporului în fața
dominației comuniste, intensitatea opoziției țăranilor față de regimul
stalinist este o realitate ieșită din comun.
Forța mișcării legionare
În 1937, rezultatele au arătat că peste 15,58% din voturi erau
pentru Partidul Legionar Partidul Totul pentru Țară, echivalentul a
478.000 voturi. În 1938, mișcarea legionară cuprindea sute de mii de
membri, inclusive o forță paramilitară semnificativă. Foarte active,
organizată și având puterea politică între septembrie 1940 și ianuarie
1941, această formațiune devenise ilegală, dar a rămas «interesantă» din
punct de vedere politic în 1944-1945, în special pentru comuniști care le-
au «uitat» atitudinea anticomuniști și acțiunile uneori violente, recrutând
până în 1948 foști legionari. La acel moment, PCR căuta să diminueze
riscul unei opoziții masive la reformele radical pe care urma să le
implementeze în societate, mai ales că formațiunea de extremă-stângă
avea numai câteva sute de membrii, iar mișcarea legionară câteva zeci
de mii, o parte dintre aceștia din urmă fiind antrenați și înarmați.
Importante grupuri de tineri cu pregătire militară și care făcuseră parte
din organizații legionare au intrat în clandestinitate după lovitura de stat
eșuată din ianuarie 1941, devenind adversari ai regimului Antonescu, s-
au văzut nevoiți să colaboreze cu inamicii lor de dinainte de război:
6
comuniștii. Unii legionari, în special cei din mediul muncitoresc și cei
care erau împotriva elitelor interbelice, au profitat de mână întinsă mai
ales că alternative părea să fie închisoarea; alții, precum Ion Gavrilă
Ogoranu au preferat clandestinitatea, împotrivindu-se pe cale armată
împotriva comuniștilor și a ocupantului sovietic. De-a lungul războiului
rece, Occidentul, în special Franța și Statele Unite, au profitat de
legionarii refugiați în vestul continentului și care erau dispuși să sprijine
rezistența anticomunistă din România, mai ales că opoziția democratică
românească din exil se dovedise incapabilă să furnizeze resursele.
Refuzul dictaturii comuniste
Un alt element important al Rezistenței armate este motivația
indivizilor și a grupurilor convinse că doar o implicare armată ar putea
să reducă teama crescândă și să oprească ajungerea irevocabilă a
comuniștilor la putere. Grupurile de rezistență conduse de foști ofițeri
acționau în mod coordonat și planificat. Se pare că își puneau speranțele
în incitarea la o insurecție armată generală, la o revoltă masivă, care nu
s-au produs niciodată. O categorie mai redusă de insurgenți dornici să
lupte împotriva comunismului era formată din refugiați români recrutați
în Europa de Office of Policy Coordination (OPC), antrenați în Franța,
în Italia și în Grecia și apoi parașutați în Carpați. Majoritatea dintre ei nu
au reușit să creeze contacte locale, care le erau indispensabile pentru
supraviețuire, și au fost rapid capturați, iar cei mai mulți judecați de
tribunalele militare și executați.
Persecuția Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice
Considerate «reacționare» prin naturalor, instituțiile bisericești și
mișcările religioase pacifiste au fost verificate și supravegheate atent,
dar politica PCR față de acestea a variat de la caz la caz: deoarece nu
avea legături de subordonare sau de interdependență cu alte state și nici
nu poseda o rețea școlară proprie , Biserica Ortodoxă Română a făcut
obiectul unei schimbări rapide de generații la nivelul conducerii (o parte
a fost întemnițată, la fel ca prelații care au protestat), precum și a unei
monitorizări vaste a clerului. Niciun preot sau călugăr nu putea accede
pe o înaltă poziție în ierarhia ecleziastică fără aprobarea poliției politice

7
comuniste. Este interesant de citat o frază populară în epocă: „Dacă vrei
să denunți pe cineva fără să te demaști ca informator, du-te la
spovedanie”. În contrapartidă, Bisericile catolice, indiferent că erau
de rit latin sau de rit bizantin, precum și Bisericile protestante,
cea Iudaică și musulmană, aveau școli confesionale și legături solide cu
străinătatea, în special cu țări considerate drept «imperialiste»: prin
urmare, persecuția lor a fost mult mai dură. Școlile pe care le dețineau au
fost desființate, numeroase mânăstiri și lăcașuri de cult închise, unii
clerici fiind întemnițați sau uciși, iar proprietățile confiscate. O parte
dintre proprietățile Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) au
fost atribuite Bisericii Ortodoxe. Astfel, la sfârșitul lui septembrie 1948,
în încercarea de a rupe legătura cu occidentul și de a diminua influența
Romei în rândul catolicilor români, regimul comunist a impus
credincioșilor și preoților greco-catolici să treacă la ortodoxie.
Autoritățile comuniste din România, după modelul impus de Stalin, au
declarat ilegală, desființând practic Biserica Română Unită cu Roma,
Greco-Catolică, la 1 decembrie 1948, confiscându-i acesteia toate
bunurile. S-a instituit o represiune brutală și sistematică ce avea să
dureze până în 1964. Toți episcopii greco-catolici (dar și unii romano-
catolici, precum Anton Durcovici) au fost trimiși la închisoare, unde o
parte dintre ei au murit din cauza condițiilor de detenție. Mulți preoți au
fost torturați, încarcerați în lagăre de muncă sau pur și simplu asasinați.
În consecință, unii preoți și credincioși catolici, cu precădere
din Transilvania, s-au alăturat mișcărilor de rezistență anticomunistă.
Tentative de rețele susținute din exterior
Estimați la 20-50.000 de către serviciile occidentale, dintre cei
70.000 de români aflați în taberele de refugiați din occident [40], cei care
își doreau să lupte contra regimului comunist [41] reprezentau o mană
cerească pentru serviciile de informații din lumea liberă. Majoritatea
acestor refugiați erau, precum Virgil Ierunca, democrați, dar această
majoritate nu avea, în general, nici o antrenament sau educație militară.
În schimb, printre aceștia se aflau și numeroși legionari gata de luptă [31].
CIA a văzut în asta oportunitatea de a forma o rețea de agenți infiltrați
în Blocul Estic și a recrutat pe unii dintre ei, refugiați cel mai des în

8
Germania, Austria și Iugoslavia și gata să se angajeze în lupta împotriva
comunismului. Decizia a fost luată împreună de președintele
american Harry Truman și de președintele francez Vincent Auriol[44].
Deja organizați, solidari și beneficiind de formare militară în cea mai
mare parte, legionarii au fost foarte apreciați în acest context, în care
trecutul lor tumultuos și contestabil era pus între paranteze în fața nevoii
de a combate comunismul. Acceptând oferta americană, șefii legionari
au jucat un rol important în recrutarea și coordonarea viitorilor agenți.
Grupurile de rezistență
Grupurile de rezistenți români din munți au fost foarte numeroase
și diferite. Se numără mai mult de o mie, precum și câteva zeci de centre
ale rezistenței. Este vorba nu doar de grupuri înarmate, ci mai ales de
organizații subversive, multe dintre ele în localități urbane; activitatea
lor a fost cel mai adesea efemeră, unele implicându-se în realizarea și
răspândirea de manifeste. Puține dintre ele au reușit să se coordoneze la
nivelul regiunii în care se aflau. Conform arhivelor Securității care au
putut fi recuperate și după mărturiile rezistenților care au supraviețuit,
există câteva grupuri mai importante. Prin ‘importanță’ înțelegem fie
numărul de membri, fie acțiunile excepționale întreprinse, fie urma vie
pe care au lăsat-o în regiunea în care au combătut. Totuși, clasificarea
grupurilor este o acțiune dificilă, deoarece pentru unele dintre ele
informațiile nu sunt disponibile în totalitate (dosare clasate încă secrete
în Arhivele Securității la SRI), iar pe de altă parte, martorii au fost de
multe ori eliminați în totalitate de autoritățile comuniste sau, pur și
simplu, au dispărut. Luând în considerare drept criteriu importanța
activității lor și literatura disponibilă în arhive, sunt reținute șapte
grupuri, descrise pe scurt, aici. Dacă ținem cont doar de mărimea
dosarelor din arhivele oficiale ale statului, atunci numărul grupurilor este
mult mai mare. După descrierea a șapte grupuri remarcabile, un tablou
sintetic adună toate grupările considerate importante de către C.N.S.A.S.

9
Teodor Șușman
Primar al satului Răchițele (în Munții Apuseni) de trei ori, pentru
mai mult de zece ani, înainte de 1945, Teodor Șușman a devenit unul
dintre cei mai cunoscuți rezistenți ca urmare a descoperirii osemintelor
sale, la 23 iunie 2010, de către CICC, Centrul de Investigare a Crimelor
Comunismului, dar și după cercetările făcute pe 5 și 6 iulie 2011, cu
scopul de a găsi osemintele fiilor săi, care l-au urmat în luptă: Toader și
Avisalon Șușman.â
Șef respectat și recunoscut în Țara Moților, Șușman va intra rapid
în colimatorul autorităților comuniste, apoi va fi destituit din funcția de
primar, la puțină vreme după ajungerea comuniștilor la putere, în 1945.
Fiind greco-catolic și susținând Partidul Național Țărănesc, va fi
calomniat și acuzat pe nedrept de comuniștii locali oportuniști și geloși
pe reușita lui personală. După ce a încercat de mai multe ori, fără succes,
prin mai multe scrisori, să își dovedească inocența și să arate cât de
perfizi erau acuzatorii, Șușman se simte în pericol și decide să fugă în
munți. Acest lucru se va întâmpla în august 1948, iar Șușman va fi
însoțit de cei trei fii ai săi: Toader (Teodor junior), Avisalon și Traian.
La început, rezistența lor se va limita la asigurarea supraviețuirii, apoi va
include reacția la teroarea impusă de comuniști asupra țăranilor care îi
ajutau. Vor ataca mai multe cooperative și societăți de exploatare
forestieră, fără să facă vreodată uz de violență contra muncitorilor sau
cadrelor și încercând să micșoreze consecințele pentru aceștia din urmă.
După trei ani de rezistență în fruntea unui grup format din zece persoane,
Teodor va fi împușcat în 1951. Doi dintre cei trei fii ai lui vor muri în
1958, într-o șură incendiată de Securitate. Întreaga familie Șușman va
avea un destin tragic, cu excepția lui Traian, singurul care va supraviețui
după ani lungi de pușcărie.
Maior Nicolae Dabija - Rețeaua „Frontul Apărării Naționale,
Corpul de Haiduci
Există încă un grup armat din regiunea Munților Apuseni, numit
Frontul Apărării Naționale - Corpul de Haiduci, pe care istoricii îl
consideră drept important. Acest grup era condus de un fost ofițer al

10
armatei regale, care participase la războiul împotriva URSS pe Frontul
de Est, Maiorul Nicolae Dabija, și va ataca biroul perceptorului din
Teiuș, înarmat cu carabine și pistoale. Autoritățile române vor descoperi
refugiul rebelilor după ce îl vor aresta pe unul dintre ei, iar acesta le va
indica locul, pe Muntele Mare. O operațiune condusă de forțele de
securitate se lansează împotriva rebelilor în dimineața zilei de 4 martie
1949. Conduși de Colonelul Mihai Patriciu, securiștii vor ataca vârful
unde erau ascunși rebelii. Au urmat focuri și lupte corp la corp. Vor fi
trei morți și trei răniți, în rândul comuniștilor. Dabija a fost arestat pe 22
martie 1949, după ce a fost denunțat de către un sătean. Pe 28 octombrie
1949, șapte membri ai grupului, printre care și Maiorul Nicolae Dabija,
vor fi executați la Sibiu.
Colonelul Ion Uță
Inițiator al unui grup de rezistență important din Banat, Colonelul
Ion Uță este unul dintre cele mai extraordinare personaje ale Rezistenței
române. Unul dintre grupurile de rezistență pe care le-a fondat a fost
implicat într-o adevărată bătălie contra trupelor de Securitate, la Pietrele
Albe, fapt foarte rar în mișcările de rezistență din România, care erau cel
mai des axate pe defensivă. Prefect al județului Severin (între cele două
Războaie Mondiale), în perioada 1943-1944 căpitan în armata română,
Ion (sau Ioan) Uță a fost numit Colonel, apoi trecut în rezervă odată cu
epurarea armatei de către comuniști. Șef (local) în Partidul Național
Țărănesc (PNȚ) cu ocazia alegerilor generale din 1946, Uță a trebuit să
fugă, deoarece se știa urmărit de Securitate. Prin urmare, el se retrage în
munții Țarcul și Cernei. Încă de la implicarea lui în Rezistență, va căuta
să organizeze și să coordoneze între ele diferitele grupuri de rezistență
românească din Banat, cu scopul de a întări și a unifica forțele existente,
apoi de a organiza o revoltă populară generală în regiune. Este unul
dintre rarii șefi de rețea care au dorit să creeze un schelet regional, apoi
național, pentru Rezistență, printr-un plan precis și un calendar. Format
exclusiv din locuitori ai satelor de munte din Severin, grupul său va
include 30 de persoane - în grup se vor infiltra elemente ale Securității,
iar Uță va fi omorât în 1949.

11
Gogu Puiu - Rețeaua „Haiducii Dobrogei”
În jurul lunii iulie 1947, la București se decide formarea unei
organizații de Rezistență în Dobrogea - aceasta va începe să acționeze în
1948, sub conducerea fraților Nicolae și Dumitru Fudulea (în nordul
Dobrogei) și a lui Gogu Puiu (în sudul Dobrogei)[61]. Li se va
alătura Nicolae Ciolacu care va conduce mișcarea din centrul regiunii.
Singurul supraviețuitor al Haiducilor din Dobrogea și care va publica în
1995 o lucrare completă despre Rezistența din această regiune.
Grupul a fost numit Haiducii Dobrogei. Legionar macedo-român,
întors din Germania împreună cu alți câțiva camarazi, Gogu Puiu a
organizat și a structurat Rezistența, sprijinindu-se în fiecare localitate pe
micile grupuri de rezistenți care acționau independent, fiecare având
propriul șef. Coordonarea va fi realizată printr-un grup de comandă ce
va comunica printr-un sistem eficient de curieri. Între 1947 și 1956,
Dobrogea a fost un centru de rezistență extrem de activ, în care au fost
implicate numeroase familii, dintre care multe au devenit victime ale
represiunii comuniste. Aproape toți combatanți vor fi uciși de Securitate,
sau vor muri ca urmare a torturilor. Supraviețuitorii vor fi trimiși în
coloniile de muncă silnică de la Canalul Dunăre-Marea Neagră,
adevărate colonii de exterminare prin epuizare, în care regimul comunist
trimitea opozanții pe care nu dorea să îi mai vadă revenind în
societate[63]. Există mai multe dosare „Gogu Puiu” la Consiliul Național
pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) în 2017, dar nici unul
nu conține informații precise și detaliate în ceea ce privește activitățile
sale ca rezistent. Informațiile accesibile pe acest subiect sunt parțiale,
uneori contradictorii și se limitează la câteva rapoarte ale jandarmeriei
sau note ale poliției acoperind activitatea acestui șef de cuib legionar în
anii 1934-1940. Este urmărit și supravegheat încă de la înscrierea sa în
Mișcarea Legionară din anul 1934 și este considerat de către Securitate
drept un “terorist” și un “fascist”. Informații fragmentate privind
activitățile sale de rezistent sunt foarte limitate. Totuși, este aproape
sigur că Gogu Puiu a intrat în contact cu serviciile secrete franceze și
americane la Viena, în 1945-1947, apoi, probabil, a fost format în
vederea luptelor clandestine și a celor de gherilă. Carismatic, Puiu va

12
lăsa după el impresia unui luptător curajos, hotărât, superior, asemeni
haiducilor din secolele trecute. În iulie 1949, va alege să se sinucidă,
explodând grenada pe care o avea tot timpul la el, în loc să cadă în
mâinile comuniștilor.
Obiectivul Rezistenței din Dobrogea era să pregătească România
pentru eventualitatea unui război între Occident și URSS. În acest
context, Gogu Puiu ar fi putut fi un agent de legătură și cel care trebuia
să pregătească terenul pentru sosirea americanilor.
Ion Gavrilă Ogoranu - Rețeaua „Carpatin Făgărășan
Ca urmare a arestărilor masive din 1947, care afectează în mod
special sute de studenți, militari și legionari din regiunea Făgăraș, toți cei
care au scăpat cu viață au format grupul Carpatin Făgărășan.
Longevitatea grupului - 9 ani - se explică prin organizarea sa de tip
militar și prin tactica utilizată. Nu exista o centralizare geografică sau un
cartier general, zona de intervenție era foarte largă, mobilitatea sporită,
totul era făcut în așa fel încât să surprindă inamicul și să facă cercetările
cât mai dificile. Folosind tactici de gherilă și despărțindu-se în mod
regulat în grupuri mici, pentru a-și crește șansele de supraviețuire,
Grupul Carpatin de Rezistență Națională Armată este cunoscut în special
datorită supraviețuirii șefului său, Ion Gavrilă Ogoranu, care aduc
numeroase detalii cu privire la supraviețuirea partizanilor în munți, în
condiții extrem de dificile. Legionar și credincios fervent, Ion Gavrilă
Ogoranu a marcat spiritele și a servit chiar ca sursă de inspirație pentru
un film românesc ce povestește viața de zi cu zi a unui grup de tineri
rezistenți anticomuniști. Dintre cei douăzeci de tineri care vor alege să
își sacrifice tinerețea și viața socială pentru a lupta pentru libertate, doar
doi vor supraviețui în fața Securității. Majoritatea vor fi împușcați în
timpul ciocnirilor cu Securitatea, sau vor fi trădați de apropiați ori de
agenți infiltrați.
Toma Arnăuțoiu - Rețeaua „Haiducii Muscelului
Longevitatea este prima caracteristică a grupului de rezistenți
fondat și condus de locotenentul Toma Arnăuțoiu. Haiducii Muscelului
și-au dat 10 ani din viață pentru lupta împotriva comunismului. Mulți
13
săteni și în special femei curajoase i-au susținut în tot acest timp și, dacă
au fost prinși, au avut aceeași soartă cu ei. Majoritatea rezistenților au
fost executați sumar, ceilalți au fost aruncați în pușcărie pentru mulți ani,
în condiții inumane, și, de multe ori, nu au supraviețuit. Elisabeta
Rizea a scăpat de acest destin, în ciuda torturii și a persecuției, și a
devenit un simbol viu, apoi o icoană a Rezistenței românești. Durata
acestei lupte a lăsat numeroase urme în arhivele Securității, permițând
astfel istoricilor să facă multiple studii și analize. Conform informațiilor
pe care le găsim aproape sistematic în rapoartele și mărturiile disponibile
despre rețelele de rezistență, această rețea a fost nimicită de Securitate
din cauza corupției membrilor săi, a trădărilor și a infiltrărilor agenților
externi.
Victor Lupșa - Rețeaua „Vlad Țepeș II”
Personaj controversat al Rezistenței din regiunea Vrancea, Victor
Lupșa era pentru unii un șef respectat și dinamic, un colonel format
în Iugoslavia, pentru alții un mincinos care nu avea decât studii primare,
fusese reformat din cauză că avea un picior mai scurt, iar pentru o a treia
categorie un spion în solda Securității și un trădător. Informațiile
accesibile și disponibile în 2017 nu ne permit să tragem o concluzie
clară și nici măcar să știm în ce condiții a fost arestat în 1955, apoi
executat în 1956. Totuși, se pare că era vorba despre un personaj ciudat,
care folosea minciuni și exagerări pentru a-i convinge pe țărani să se
revolte. Va povesti tuturor că are susținerea lui Tito și a americanilor și
că aceștia din urmă vor aduce arme și materiale. Începând din vara 1948,
Victor Lupșa și Gheorghe Corneliu („Szarvas”) au înființat organizația
Vlad Țepeș II, pe care au extins-o în trei
regiuni: Galați, Brașov și Vrancea. Obiectivul lor era să ridice la luptă
populația din zonele muntoase.
În 1948, Lupșa redactează un manifest anticomunist semnat cu
propriul său nume și ștampilat cu o cruce creștină înconjurată de
mențiunea Vlad Țepeș II. Mai apoi distribuie acest manifest șefilor de
grupuri din diferitele sate în care își lansase mișcarea. Mesajul și
referința la un mare domnitor român cunoscut pentru onestitate și
dreptate, dar și pentru lupta neobosită împotriva hoților și a invadatorilor
14
turci pare să-i fi sedus pe oamenii simpli și să fi ușurat fondarea acestei
mișcări. Dar particularitățile locale au favorizat și ele aderarea la acest
apel: mentalitatea regională foarte independentă (cultura secretului, dar
și întâlnirile clandestine în păduri erau practicate de secole), o regiune
izolată și înapoiată, căi de acces puține, drumuri foarte proaste sau chiar
inexistente. Asemeni multor altor români, Lupșa credea în venirea
iminentă a americanilor pentru a elibera teritoriul de comuniști și se
purta în consecință. Astfel, a pus la punct noduri de rezistență și a
pregătit structuri care să permită o revoltă masivă. Tipul lui de
organizare era militar, incluzând paznici și semne de recunoaștere
vizibile. Victor Lupșa va intra în contact cu mai multe grupuri civile sau
religioase și va încerca, dar fără succes, să trimită un plic la legația
americană. Securitatea pornise deja în căutarea lui, prin urmare, în
februarie sau martie 1950, Lupșa se va ascunde în munți, împreună cu
Gheorghe Corneliu.
Episodul numit chermeză a aruncat o umbră asupra intențiilor reale
ale lui Victor Lupșa. În noaptea dintre 23 și 24 iulie 1950, apare un zvon
conform căruia urma să fie dat semnalul pentru începerea revoltei. 19
sate așteaptă în van acest semnal, care trebuia să fie însoțit de arme,
alimente și echipamente, ce urmau să fie parașutate. O singură comună
va trece la acțiune: Bârsești. Un grup de țărani înarmați va reuși să îi
oprească pe milițieni și pe activiștii comuniști. Dându-și seama de alerta
falsă (din cauza inerției tuturor celorlalte sate), răsculații se vor refugia
în pădure. Majoritatea vor fi prinși de Securitate, judecați și închiși. În
septembrie 1950, în Munții Vrancei se ascundeau peste 100 de partizani.
Gheorghe Corneliu se va sinucide în 1951, pentru a scăpa de următorii
comuniști, iar Lupșa se va ascunde în pădurile din Munții Zagon, de
unde se și trăgea. După mai mulți ani de urmărire și fugă, pe 27
noiembrie 1955, Lupșa s-a predat autorităților din Câmpulung Muscel,
declarând că nu dorește să facă recurs la sentința din iunie 1951, de
condamnare la moarte în contumacie. Va fi executat la penitenciarul din
Iași, pe 3 decembrie 1956.
Dincolo de zona de umbră care planează asupra personajului
Victor Lupșa, mișcarea Vlad Țepeș II rămâne, de departe, cea mai

15
importantă dintre toate mișcările de rezistență din țară. Mii de țărani vor
fi arestați și trimiși în pușcărie ca urmare a celei mai mari operațiuni
represive lansate vreodată de Securitate, între iulie și octombrie 1950. 

16