CURSURI 4-6

Instaurarea comunismului ca urmare a intervenției directe a Uniunii

Sovietice

Exceptând Albania și Iugoslavia, în toate celelalte state răsăritene

constituirea unor regimuri de „democrație populară” s-a realizat pe etape atent
monitorizate de către Moscova și sub presiunea sufocantă a trupelor sovietice de
ocupație.
În prima fază, micile partide comuniste s-au văzut nevoite să colaboreze
cu celelalte mișcări politice în cadrul unor fronturi așa-zis „democratice” sau
„populare”, participând la crearea unor guverne de coaliție. Pentru a-și consolida
poziția în interiorul respectivelor formațiuni ministeriale, comuniștii au acaparat
ab initio portofoliile-cheie, precum: Internele, Justiția, Apărarea Națională,
Finanțele sau Transporturile.
Asocierea cu „tovarășii de drum” avea menirea de a conferi o oarecare
legitimitate partidelor comuniste, permițându-le totodată să-și pregătească
marșul pentru a accede la puterea deplină. Deținerea de către comuniști a unor
poziții solide în noile guverne, le-a dat posibilitatea de a pregăti lichidarea
celorlalte forțe politice, începând cu cele considerate mai periculoase.
Pentru a-și forța adversarii să treacă în opoziție, comuniștii au apelat la o
întreagă panoplie de metode și mijloace, pornind de la supralicitarea
promisiunilor făcute țăranilor, de la acuzarea unor partide că făceau spionaj în
favoarea anglo-americanilor și ajungând până la aplicarea strategiilor
„salamului” sau a „calului troian”.
Prin strategia „salamului” se înțelegea hărțuirea permanentă și divizarea
partidelor rivale, pentru a le slăbi și elimina, unul după altul. Ea a fost explicată,
într-o manieră simplă, dar plastică, de către unul dintre practicienii săi,
maghiarul Matyaș Rakoși, care preciza că, trebuia tăiată „zi de zi, felie cu felie,
reacțiunea care se ascunde în celelalte partide politice”.
La rândul său, strategia „calului troian” avea în vedere infiltrarea
insidioasă în partidele social-democrate, socialiste și agrariene a unor elemente
comuniste, astfel încât, în interiorul fiecărei astfel de formațiuni politice să se
constituie facțiuni de stânga, favorizate de către autorități, în detrimentul restului
grupării, pe care propaganda oficială o cataloga drept „reacționară”. Prin
urmare, partidului deja infiltrat îi rămâneau două opțiuni: fie se dezmembra, fie
ajungea să solicite unificarea cu cel comunist.
Profitând de locul privilegiat ocupat în sferele guvernamentale, comuniștii
urmau să se debaraseze de toate elementele ostile sau nesigure, plasându-și
partizanii în posturi-cheie din care puteau să acționeze rapid și eficient.
Practic, începând din 1945 se poate observa o veritabilă invazie de
comuniști în toate funcțiile politice, administrative și economice, fenomen
dublat de o sporire accelerată a efectivelor partidelor respective, aflate în căutare
de noi cadre, atrase, la rândul lor, de mirajul ocupării unor funcții publice,
menite a le conferi diverse privilegii și a le îmbunătăți statutul social.
După încheierea etapei de subordonare a tuturor instituțiilor statului,
comuniștii au trecut la organizarea minuțioasă a alegerilor parlamentare, soldate
cu prăbușirea opoziției democratice și cu afirmarea hegemoniei lor politice,
Într-o ultimă etapă, s-a operat arestarea figurilor exponențiale ale
grupărilor politice ostile comuniștilor și la dizolvarea acestor formațiuni, astfel
încât să dispară orice obstacol politic din calea edificării societății socialiste.
Principala victimă a Pactului Ribbentrop-Molotov, Polonia s-a aflat în
centrul atenției Uniunii Sovietice, datorită poziției sale geostrategice, dar și a
unui potențial demografic și economic demn de luat în seamă.
Invadarea de către Hitler a U.R.S.S.-ului în iunie 1941 va favoriza, în
lunile următoare, reluarea unor contacte diplomatice între Moscova și guvernul
polonez al generalului Wladyslaw Sikorski (1881-1943), aflat în exil la Londra.
Acest lucru nu semnifica însă și recunoașterea de facto de către sovietici că
renunțaseră la intenția de a-și impune dominația asupra teritoriilor poloneze.
Prin urmare, chiar la finele anului 1941, la scurtă vreme după ce Sikorski
se întâlnise cu Stalin la Kremlin, aviația sovietică a parașutat în apropiere de
Varșovia un prim grup de comuniști polonezi, elemente fanatice, special
instruite de Comintern pentru a coagula o mișcare de rezistență prosovietică,
menită să o concureze pe cea sprijinită de Londra, denumită după 1942 Armata
Interiorului.
Acționând cu celeritate, agenții Cominternului au fondat pe 5 ianuarie
1942 Partidul Muncitoresc Polonez și au trecut la constituirea unei rețele
paralele de rezistență, precum și a unei Armate Populare.
În aprilie 1943, ca urmare a descoperirii de către ostașii naziști a gropilor
comune de la Katyn, au fost suspendate orice relații dintre Moscova și guvernul
polonez din exil, fapt repercutat imediat prin accentuarea rivalității dintre cele
două mișcări de rezistență.
 Pe fondul ofensivei fulminante a Armatei Roșii până pe teritoriul Poloniei,
din inițiativa sovieticilor, se va constitui la Lublin, pe 21 iulie 1944, Comitetul
Polonez de Eliberare Națională, prezidat de către comunistul Boleslaw Bierut
(1892-1956).
Din dorința de a-și reafirma legitimitatea, dar și forța, guvernul din exil a
ordonat Armatei Interiorului să declanșeze o insurecție generală la Varșovia,
începând cu 1 august 1944. Deși se afla în apropierea orașului, oștirea lui Stalin
a refuzat să treacă Vistula pentru a-i sprijini pe insurgenți, sub pretextul oboselii
acumulate de către militari, dar și a întinderii excesive a liniilor sale.
În acest fel, cinicul țar roșu le-a permis germanilor să distrugă Varșovia,
să extermine elita poloneză și să dezintegreze Armata Interiorului, care a
capitulat pe 2 octombrie 1944.
Sovieticii vor relua ofensiva abia în debutul anului 1945, ocupând întreaga
Polonie și îndreptându-se către Germania. Ei își vor impune nu doar punctul de
vedere în privința configurației teritoriale a statului polonez, ci vor forța și
constituirea unui guvern provizoriu de unitate națională, pe 27 iunie 1945,
dominat de către comuniști și aliații lor. În paralel, poliția politică sovietică
(N.K.V.D.) a trecut la urmărirea, arestarea, torturarea, executarea sau deportarea
în U.R.S.S. a supraviețuitorilor din Armata Interiorului.
Sfidând atmosfera de teroare impusă de către ocupanți, poporul polonez
și-a îndreptat sprijinul, în marea sa majoritate, către Partidul Țărănesc al lui
Stanislaw Mikolajczyk (1901-1966), pe care comuniștii au depus eforturi
disperate pentru a-l discredita.
Pregătindu-se pentru viitoarea confruntare electorală cu țărăniștii,
conducerea Partidului Muncitoresc a pus bazele, în ianuarie 1946, Blocului
Partidelor Democratice, la care au aderat Partidul Socialist, Partidul Democrat și
Partidul Țărănesc de Stânga, cea din urmă fiind o grupare țărănistă dizidentă,
infiltrată de comuniști cu scopul de a produce confuzie în rândurile electoratului.
Alegerile parlamentare vor fi programate pe 19 ianuarie 1947, după ce, în
prealabil, coaliția guvernamentală a efectuat o repetiție generală la 30 iunie
1946, atunci când a organizat, cu succes, un referendum referitor la desființarea
Senatului, înfăptuirea reformei agrare, naționalizarea industriei de bază și
acceptarea granițelor occidentale ale țării.
Consolidându-și în permanență poziția în stat, Blocul Partidelor
Democratice a obținut peste 80% din voturile pentru Seim, în urma falsificării
grosolane a scrutinului. Întrunit pe 4 februarie 1947, noul parlament l-a ales în
fruntea sa pe Wladyslaw Kowalski (1894-1958), un experimentat agent
cominternist, infiltrat în mișcarea țărănească.
Legislativul de la Varșovia va acționa cu maximă eficiență, sub imboldul
Blocului, care deținea 394 de mandate din 444, adoptând pe 19 februarie 1947
Constituția cea Mică, în virtutea căreia , puterea legislativă era încredințată
Seimului, cea executivă președintelui (ales de Seim pe o perioadă de șapte ani),
guvernului și Consiliului de Stat, iar cea judecătorească tribunalelor, formal
independente.
În lunile următoare, presiunile asupra țărăniștilor au crescut în
permanență, determinându-l pe liderul opoziției, Stanislaw Mikolajkzyk, să
părăsească țara înainte de a-i fi retrasă imunitatea parlamentară și de a se cere
arestarea sa, sub acuzația de „legături cu reacțiunea internațională”, dar și pentru
„colaborarea cu servicii de spionaj străine”.
Gestul lui Mikolajczyk a fost urmat și de alți conducători ai Partidului
Țărănesc, dar unii dintre ei au căzut în mâna autorităților, care i-au deferit
justiției sub acuzația de înaltă trădare.
Pentru a salva aparențele, comuniștii au menținut din punct de vedere
formal Partidul Țărănesc, impunând însă în fruntea sa o echipă „de încredere”.
La începutul anului 1948, Partidul Muncitoresc a declanșat operațiunea de
preluare deplină a controlului asupra mișcării socialiste poloneze, soldată în
decembrie același an, cu organizarea unui congres special de unificare a stângii,
la finele căruia a fost creat Partidul Muncitoresc Unit Polonez.
Prin urmare, scena politică din Polonia s-a simplificat, menținând totuși
iluzia pluralismului, întrucât au continuat să activeze trei partide (Muncitoresc
Unit, Țărănesc Unit și Democrat), exponente, din punct de vedere formal, ale
intereselor muncitorilor, țăranilor și intelectualilor.
Încă din timpul războiului, situația din Germania a constituit subiectul
unor negocieri complexe, purtate între liderii coaliției Națiunilor Unite. Astfel,
Stalin s-a pronunțat în favoarea demilitarizării Reichului și a împărțirii sale în
câteva state, deposedate de industrie, pentru a nu mai putea periclita securitatea
U.R.S.S.-ului, precum și pacea Europei.
Cu prilejul Conferinței de la Ialta (4-11 februarie 1945), americanii
propuseseră un plan oarecum similar, dar, ulterior, își vor nuanța atitudinea,
solicitând aplicarea unui tratament mai îngăduitor față de Germania. În ceea ce-l
privește, Churchill va manifesta mai multă condescendență în problema
germană, deoarece spera ca acest stat, împreună cu Franța și cu Marea Britanie
să creeze o barieră împotriva expansionismului sovietic.
 În cele din urmă, cei trei conducători au convenit asupra următoarei soluții
de compromis: Germania a fost divizată în patru zone de ocupație (americană,
britanică, franceză și sovietică), formulă aplicată și în cazul orașului Berlin.
Liderii occidentali au respins ideea de a obliga Germania să plătească uriașe
despăgubiri de război U.R.S.S.-ului, ca și pe aceea de a confisca întreprinderile
industriale ale marelui învins.
Pentru supravegherea modului de demilitarizare și de denazificare a
Germaniei, puterile învingătoare au convenit să creeze o Comisie Aliată de
Control.
Sovieticii, care ocupaseră teritoriile germane de la răsărit de Elba, au
trimis în regiunea respectivă, pe 30 aprilie 1945, zeci de comuniști germani
pentru a pregăti „dezvoltările viitoare”. Condusă de Walter Ulbricht (1893-
1973), echipa instruită la Moscova a contribuit la refacerea partidelor social-
democrat, creștin-democrat și liberal, cu scopul de a le infiltra și determina să li
se alăture comuniștilor în cadrul Frontului Unit Antifascist Democratic, înființat
pe 14 iunie 1945.
Încă de la început, numeroși social-democrați s-au arătat favorabili ideii
unificării stângii, dar Ulbricht a primit-o cu ostilitate, invocând necesitatea
inexorabilă a unei clarificări ideologice prealabile. În realitate însă, comuniștii
erau devansați categoric în opțiunile electoratului de către social-democrați, ceea
ce i-ar fi pus într-o postură de incontestabilă inferioritate în cazul realizării unei
fuziuni cu P.S.D.-ul.
Pe fondul sprijinului substanțial primit de la Moscova, Ulbricht și
tovarășii săi își vor schimba discursul în lunile următoare, pronunțându-se în
favoarea unificării forțelor de stânga într-un viitor apropiat. Prin urmare, pe 21
decembrie 1945 s-a făcut un prim pas pe linia strângerii legăturilor dintre
comuniști și social-democrați, atunci când, conducerile celor două formațiuni au
adoptat o rezoluție comună, pronunțându-se, printre altele, în favoarea instituirii
unei republici parlamentar-democratice.
Pe 21 aprilie 1946 destinul social-democrației din Germania Răsăriteană
va fi pecetluit: ca urmare a presiunilor infernale exercitate de către sovietici, a
fost organizat congresul de unificare a stângii, soldat cu apariția Partidului
Socialist Unit, în fruntea căruia a fost instalat Walter Ulbricht.
Degradarea accentuată a relațiilor dintre Moscova și Washington îi va
determina pe occidentali să aplice o reformă monetară unitară în zonele lor de
ocupație, care vor fuziona într-o singură entitate. Siderat de solidaritatea
manifestată între statele democratice, Stalin va decreta pe 24 iunie 1948 o
blocadă totală asupra Berlinului de Vest, obligându-i pe Aliați să organizeze un
veritabil „pod aerian”, menit să asigure aprovizionarea cu alimente,
medicamente și diverse alte bunuri de larg consum a celor circa două milioane
de locuitori ai metropolei, aflați în izolarea impusă de Armata Roșie.
Grație eforturilor susținute depuse de către puterile democratice, în frunte
cu S.U.A., blocada s-a dovedit a fi ineficientă, astfel încât, Moscova va decide
ridicarea sa, începând din 12 mai 1949. Câteva zile mai târziu, pe 23 mai 1949,
americanii, britanicii și francezii au decis să creeze Republica Federală a
Germaniei, având capitala la Bonn, stat aflat până în 1955 sub controlul parțial
al Aliaților.
Răspunsul sovietic nu se va lăsa prea mult timp așteptat: un așa-numit
Congres al Poporului va adopta în Berlinul de Est o Constituție pentru „o
Germanie democratică indivizibilă”, punând astfel bazele, pe 7 octombrie 1949,
Republicii Democrate Germane.
Extrem de importante pentru securitatea U.R.S.S.-ului s-au dovedit a fi și
două dintre statele din zona Balcanilor, Bulgaria și România, deoarece, prin
controlarea lor, Moscova își întindea influența până în apropierea Strâmtorilor,
stabilind totodată o linie de comunicație directă cu Iugoslavia și Albania.
La finele primului război mondial, Bulgaria s-a aflat în tabăra învinșilor,
motiv pentru care, de-a lungul perioadei interbelice a dus o politică revizionistă,
nutrind speranța că, odată cu degradarea climatului internațional și cu căderea în
desuetudine a tratatelor de pace, va obține o serie de teritorii de la România,
Iugoslavia și Grecia.
Încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov le-a oferit autorităților de la
Sofia imboldul și oportunitatea de a se apropia de Berlin, care le-a oferit
susținere diplomatică în acțiunea de anexare a Cadrilaterului. În paralel, abilul
rege Boris al III-lea (1918-1943) a respins ofertele de colaborare venite din
partea Uniunii Sovietice, preferând să joace în continuare „cartea germană”, prin
aderarea la Pactul Tripartit, în martie 1941.
Alăturându-se Axei, Bulgaria va fi folosită împotriva Iugoslaviei și a
Greciei, ocupând și administrând o serie de teritorii ale acestora, astfel încât se
va iluziona că, la sfârșitul conflagrației va avea granițe asemănătoare cu cele
fixate prin tratatul ruso-otoman de la San Stefano, din 1878.
Întrucât își atinsese obiectivele expansioniste, guvernul de la Sofia a
refuzat să participe la campania militară împotriva Uniunii Sovietice,
declarându-le război doar anglo-americanilor. Nefiind prea sigur de fidelitatea
aliaților săi, Hitler a dislocat câteva unități militare și pe teritoriul bulgar,
invocând necesitatea asigurării liniilor de comunicații cu forțele din Balcani, dar
și o potențială invazie a sovieticilor sau a occidentalilor dinspre mare.
În vara anului 1941, Cominternul a parașutat și în Bulgaria activiști
comuniști, într-o tentativă eșuată de a declanșa o revoltă populară antigermană.
Urmând directivele Moscovei, transmise prin cunoscutul activist cominternist
Gheorghi Dimitrov (1882-1949), Partidul Comunist-fondat în 1919 și aflat din
1923 în ilegalitate- va pune bazele, în iulie 1942, unui Front al Patriei, la care au
aderat agrarienii, social-democrații și principalii lideri ai grupării Zveno
(Veriga).
Deși și-a folosit întregul arsenal persuasiv, Führerul nu l-a putut convinge
pe Boris al III-lea să participe la campania din Răsărit, determinându-l în schimb
să accepte extinderea sarcinilor de ocupație în Balcani, cu precădere în
Macedonia și sudul Serbiei.
Acțiunile brutale întreprinse de către autoritățile bulgare în zonele pe care
le administrau i-au adus pe Aliați în situația de a solicita capitularea
necondiționată a Sofiei, pe fondul înfrângerilor suferite de forțele Axei, cu
începere din 1943.
În atare condiții, va surveni în august 1943 și moartea suspectă a lui Boris
al III-lea, înlocuit de fiul său minor Simeon al II-lea, pus sub tutela unei
Regențe.
Din inițiativa comuniștilor, Frontul Patriei va lansa o serie de apeluri
privind necesitatea încetării participării armatei bulgare la operațiunile din
Serbia, restaurarea drepturilor și a libertăților civice și proclamarea neutralității
țării. În pofida sprijinului primit de la Moscova, Partidul Comunist n-a reușit să
coaguleze o mișcare de rezistență propriu-zisă, înfăptuind doar câteva acte
teroriste în orașe și organizând niște bande armate în munți, care au acționat mai
degrabă haotic.
Evenimentele petrecute în august 1944 la București au facilitat înaintarea
rapidă a Armatei Roșii până la Dunăre, determinându-i pe bulgari să-și proclame
neutralitatea pe 2 septembrie, iar peste șase zile să declare chiar război Reichului
nazist.
În noaptea de 8/9 septembrie 1944, pe fondul apropierii trupelor sovietice
de capitală, Frontul Patriei va intra în acțiune, preluând controlul asupra Sofiei.
Se va forma un nou guvern, prezidat de Kimon Gheorghiev (1882-1969), liderul
grupării Zveno. În cadrul respectivului cabinet de uniune națională comuniștii
și-au adjudecat ministere-cheie, precum Justiția și Internele.
 După încheierea Armistițiului cu Națiunile Unite din 28 octombrie 1944,
Bulgaria a intrat sub controlul unei Comisii Aliate, dominate de către sovietici.
Aceștia vor impune comunizarea rapidă a țării, prin eliminarea brutală a tuturor
oponenților Partidului Comunist, acuzați de „colaboraționism”, de „fascism” și
chiar de comiterea unor crime de război.
Atent consiliați de către ocupanți, comuniștii și sateliții lor, grupați în
Frontul Patriei vor câștiga, printr-o fraudă masivă, alegerile parlamentare din 18
noiembrie 1945, cu 86%. În urma scrutinului, se va constitui un guvern condus
de fostul fruntaș cominternist Gheorghi Dimitrov, care, împreună cu Adunarea
Națională, va proclama pe 15 septembrie 1946 Republica Populară Bulgaria, al
cărei prim președinte interimar (1946-1947) va deveni un apropiat colaborator al
lui Dimitrov, Vasil Kolarov (1877-1950).
În România, Partidul Comunist, fondat în mai 1921, a fost o forță politică
marginală, deoarece a activat sub directa îndrumare a Cominternului, ale cărui
obiective vizau dezmembrarea țării. Scoși în afara legii încă din 1924,
comuniștii au creat diverse organizații socio-profesionale și politice legale, dar
impactul lor asupra societății românești a continuat să rămână insignifiant.
Tragicele evenimente din vara anului 1940 vor duce la prăbușirea
regimului carlist, înlocuit de cel antonesciano-legionar și apoi de cel al
generalului Ion Antonescu.
Noii guvernanți de la București s-au văzut nevoiți să se orienteze către
forțele Axei, singurele dispuse în acel moment să mai garanteze existența
statului român, supus deja unor grave amputări teritoriale.
Invadarea Uniunii Sovietice de către Hitler în iunie 1941 va însemna și
implicarea activă a României în războiul ce viza eliberarea Basarabiei și a
Bucovinei de Nord.
Începând din 1943, succesele inițiale ale Reichului și ale aliaților săi au
devenit o simplă amintire, iar comuniștii din România vor fi consiliați de către
Moscova în vederea constituirii unui front antigerman. Prin urmare, în iunie
1943, comuniștii și sateliții lor (Uniunea Patrioților, Frontul Plugarilor,
MADOSZ-ul, Partidul Socialist-Țărănesc), cărora li s-au adăugat câțiva
politicieni social-democrați, vor pune bazele Frontului Patriotic Antihitlerist,
organizație lipsită însă de vreo forță combativă reală.
Apropierea continuă a Armatei Roșii de granițele românești a facilitat însă
activizarea micului Partid Comunist, care, în iunie 1944, a reușit să-i atragă în
Blocul Național Democrat pe reprezentanții partidelor tradiționale autohtone:
Național-Țărănesc, Național-Liberal și Social-Democrat.
 Acționând de conivență cu tânărul rege Mihai, reprezentanții Blocului
Național Democrat vor pregăti înfăptuirea loviturii de stat din 23 august 1944,
soldată cu înlăturarea regimului Antonescu și cu trecerea României în tabăra
Națiunilor Unite. Ca urmare a actului de la 23 august, trupele sovietice au putut
ocupa țara fără a întâmpina nicio opoziție, declanșând în paralel și operațiunea
de propulsare a Partidului Comunist spre putere.
Pe cale de consecință, în septembrie-octombrie 1944, comuniștii, sateliții
lor și P.S.D.-ul vor constitui Frontul Național Democrat, cerându-i tot mai
vehement monarhului să aducă la putere un guvern al respectivei alianțe.
Apelând la o gamă variată de mijloace de presiune și de intimidare,
sovieticii au reușit să impună formarea, pe 6 martie 1945, a unui cabinet
dominat de comuniști, condus însă formal de către liderul Frontului Plugarilor,
Petru Groza. Pentru a conferi substanță noii formațiuni ministeriale, comuniștii
l-au atras în rândurile sale și pe liberalul Gheorghe Tătărescu, oferindu-i funcția
de vicepremier, cumulată cu cea de șef al diplomației românești.
Beneficiind de sprijinul nemijlocit al sovieticilor, comuniștii vor trece la
organizarea alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946, candidând sub sigla
Blocului Partidelor Democratice. Gruparea respectivă va obține, conform datelor
oficiale, peste 70% din voturi, asigurându-și o majoritate confortabilă în
Parlament.
Întrucât rămăsese practic ultimul obstacol în calea comunizării țării,
monarhia va fi înlăturată pe 30 decembrie 1947, luând astfel naștere Republica
Populară Română.
Pentru ca sistemul de securitate est-european conceput de către Stalin să
devină complet, dar și eficient, era imperios necesară și transformarea Ungariei
și a Cehoslovaciei în „democrații populare”, atent controlate de către Moscova.
De-a lungul perioadei interbelice, Ungaria a dus o politică revizionistă,
vizând refacerea himerei Regatului Sfântului Ștefan. De aceea, orientarea sa
către forțele Axei, precum și campania militară din Răsărit la care a participat
oștirea maghiară începând din vara anului 1941 nu au constituit o surpriză
pentru nimeni.
Succesele înregistrate de Armata Roșie de-a lungul anului 1943 și în
debutul lui 1944 au determinat forțele ostile regimului horthyst să creeze pe 15
mai 1944, Frontul Ungar, un organism menit să pună bazele unei autentice
mișcări de rezistență antifascistă.
În urma loviturii de stat de la București, din august 1944, situația din
Ungaria a devenit extrem de tensionată, oligându-i pe germani să intervină
pentru impunerea unui guvern fidel Berlinului, după o scurtă perioadă în care,
cabinetul „de salvare națională” și Consiliul de Regență solicitaseră încheierea
unui armistițiu cu Națiunile Unite.
După ce, la sfârșitul lunii octombrie 1944, trupele sovietice și cele române
au pătruns pe teritoriul Ungariei, din inițiativa comuniștilor va lua ființă la
Szeged, pe 2 decembrie, Frontul Național Maghiar al Independenței, alcătuit din
reprezentanții Partidului Micilor Proprietari, Partidului Național Țărănesc,
Partidului Social Democrat și Partidului Comunist. Scopul declarat al respectivei
alianțe era acela de a asigura democratizarea și reconstrucția țării. În consecință,
liderii formațiunilor grupate în cadrul Frontului vor trece la constituirea, sub
controlul unei comisii militare conduse de mareșalul Voroșilov, Adunarea
Națională Provizorie a Ungariei, reunită pe 21 decembrie 1944 la Debrețin,
acolo unde s-a format și un guvern provizoriu în care comuniștii dețineau câteva
portofolii economice.
Impulsionat de prezența sovieticilor pe teritoriul țării, Partidul Comunist
va acționa sistematic pentru a-și afirma preeminența pe scena politică ungară.
Sub atenta supraveghere a Comisiei Aliate (Sovietice) de Control va fi
declanșată o epurare de proporții, căreia i-au căzut victimă nu doar elementele
fasciste compromise, ci și numeroși adversari politici.
În februarie 1945, Matyas Rakoși (1892-1971) a devenit secretar general
al Partidului Comunist Maghiar, cu prilejul unei reuniuni care a fixat și strategia
viitoare a acestei formațiuni politice. Astfel, pentru comuniștii unguri, obiectivul
primordial pe termen scurt va fi cel legat de discreditarea pe toate căile posibile
a Partidului Micilor Proprietari și a liderilor săi. De asemenea, comuniștii și-au
propus să se apropie de social-democrați, dar aceștia au refuzat oferta de a
candida pe o listă unică a forțelor de stânga în alegerile parlamentare din 4
noiembrie 1945, convocate în urma unei decizii a Conferinței de la Ialta.
Deși erau mai mult decât încrezători în ceea ce privește rezultatul
scrutinului, comuniștii nu au reușit să-l falsifice, din cauza timpului insuficient
avut la dispoziție, astfel încât, Partidul Micilor Proprietari a obținut 57% din
voturi, Partidul Social Democrat 17%, Partidul Comunist 16,9 %, iar cel
Național Țărănesc 7%.
Intimidați de către sovietici, învingătorii au acceptat formarea unei coaliții
guvernamentale a celor patru partide parlamentare. Formula noului cabinet va fi
negociată de către câștigătorul alegerilor, Zoltan Tildy (1889-1961), președintele
Partidului Micilor Proprietari, cu mareșalul Voroșilov, atent îndrumat de către
șeful diplomației moscovite, Viaceslav Molotov. Prin urmare, comuniștii vor
obține posturile de vicepremier, prin Matyas Rakoși (1892-1971), pe cel de
ministru de Interne, prin Nagy Imre (1896-1958), alături de alte portofolii mai
puțin importante.
Ofensiva sovieto-comunistă asupra instituțiilor statului va crește în
intensitate în perioada imediat următoare, ducând, printre altele, la proclamarea
Republicii Ungare, pe 1 februarie 1946. Întrucât Zoltan Tildy a devenit
președinte, s-a constituit un nou guvern, condus de Nagy Ferenc (1903-1979),
lider al Partidului Micilor Proprietari. În noul cabinet, comuniștii își vor
consolida poziția, deținând postul de vicepremier și ministerele de Interne, al
Transporturilor și al Bunăstării Sociale.
Mai mult decât atât, pe 15 martie 1946, din inițiativa comuniștilor s-a
constituit un Bloc al Stângii, menit a-i reuni pe comuniști, social-democrați,
național-țărăniști și pe reprezentanții sindicatelor, într-o structură politică ce
susținea la nivel declarativ democratizarea țării. În pofida eforturilor disperate
depuse, Blocul Stângii nu a reușit să preia puterea prea repede, chiar dacă, în
februarie 1947 a obținut arestarea secretarului general al Partidului Micilor
Proprietari, Bela Kovacs (1908-1959), acuzat de organizarea unui complot
pucist. Abia după demonizarea respectivei formațiuni politice, vor fi organizate
noi alegeri parlamentare, atent monitorizate de către organele represive ale
statului.
De această dată, scrutinul organizat într-o manieră „profesionistă” s-a
soldat cu victoria categorică a Partidului Comunist și a aliaților săi, fapt menit a
le permite învingătorilor să-și elimine adversarii de pe scena politică.
Ultima etapă a consolidării controlului comuniștilor asupra Ungariei a fost
reprezentată de „unificarea” stângii, survenită în iunie 1948, atunci când s-a
constituit Partidul Muncitoresc Ungar.
În mod paradoxal, instaurarea comunismului a întâmpinat obstacole
majore tocmai în Cehoslovacia, stat republican în care forțele de stânga jucaseră
un rol important de-a lungul perioadei interbelice.
Prin urmare, nu trebuie să ne surprindă faptul că Stalin a inclus
Cehoslovacia în viitoarea centură de securitate a U.R.S.S.-ului. Pentru a facilita
atingerea obiectivelor sovietice, țarul roșu de la Kremlin l-a invitat în decembrie
1943 la Moscova pe Edvard Beneș (1884-1948), șeful guvernului cehoslovac
aflat în exil la Londra. Întâlnirea respectivă își va pune amprenta indelebilă
asupra destinului Cehoslovaciei, deoarece s-a finalizat cu încheierea unui tratat
de prietenie, colaborare și ajutor reciproc, în virtutea căruia, s-a convenit ca, pe
plan teritorial, regiunea Sudeților să se reîntoarcă la statul cehoslovac, iar
Ucraina Subcarpatică să fie cedată Uniunii Sovietice. Pe plan politic s-a decis
ca, după alungarea ocupanților naziști, comuniștii să fie cooptați în noul guvern,
urmând să le fie atribuite portofoliile Apărării, Internelor și Informațiilor.
Secondată de insurgenții cehi, Armata Roșie a preluat controlul asupra
orașului Praga pe 9 mai 1945, după trei zile de confruntări violente, facilitând
astfel instalarea în capitală a guvernului Frontului Național al Cehilor și
Slovacilor, o coaliție a forțelor de centru și de stânga, din care nu lipseau
comuniștii, ale cărei baze fuseseră puse la Moscova, pe 17 martie 1945.
Câteva zile mai târziu, pe 18 mai 1945, se va reuni, din ordinul
sovieticilor, Comitetul Central al Partidului Comunist Cehoslovac cu scopul de a
analiza activitatea respectivei grupări din perioada ocupației germane și pentru a
stabili jaloanele acțiunilor viitoare. Astfel, în lunile următoare, se va trece la
infiltrarea discretă în posturile-cheie ale statului și societății civile, operațiune
dublată de constituirea, pe 8 iunie 1945 a Blocului Național al Oamenilor
Muncii de la Orașe și Sate, alcătuit din Partidul Comunist, Partidul Social
Democrat și Partidul Național Socialist.
Speriați de ofensiva comunistă și de tendința respectivului partid de a
absorbi celelalte forțe politice apropiate din punct de vedere ideologic, social-
democrații își vor reafirma individualitatea, în octombrie 1945, fără a denunța
însă colaborarea formală cu partenerii din Frontul Național al Cehilor și
Slovacilor.
După ce și-au ales o nouă conducere în martie 1946, reprezentată de
Klement Gottwald (1896-1953)-președinte și Rudolf Slansky (1901-1952)-
secretar general, comuniștii au solicitat interzicerea participării la alegerile
pentru Adunarea Națională Constituantă, programate a se desfășura pe 26 mai
1946, a formațiunilor politice profasciste sau ai căror conducători colaboraseră
cu germanii.
Prin urmare, n-au fost admise la scrutin decât cele cinci partide care
formau Frontul Național, adică: Partidul Comunist, cel Social Democrat, cel
Național Socialist, cel Popular Ceh și Partidul Democrat Slovac. Comuniștii au
obținut cel mai mare procentaj electoral (38%), iar Partidul Social Democrat
13%, astfel încât respectivele grupări de stânga dețineau majoritatea în
Adunarea Națională Constituantă.
În atare condiții, președintele Republicii Edvard Beneș s-a văzut nevoit să
încredințeze conducerea guvernului lui Klement Gottwald. Dominat de
comuniști, cabinetul format pe 2 iulie 1946 îl menținea totuși în fruntea
Ministerului Afacerilor Externe pe Jan Masaryk (1886-1948), catalogat de către
gazetarul american John Gunther drept „un om curajos, cinstit, turbulent și
impulsiv”.
După câteva luni de coabitare aparent armonioasă cu partenerii săi din
Frontul Național, Partidul Comunist va lansa în 1947 o puternică operațiune de
denigrare a acestora, dublată de supralicitarea unor promisiuni demagogice,
menită a crea o puternică stare de agitație socială. În paralel, se va intensifica
propaganda pro-sovietică, precum și controlul autorităților asupra presei.
Ca răspuns la atacurile imunde ce-i vizau, miniștrii democrați slovaci,
populari cehi și național-socialiști vor demisiona pe 20 februarie 1948,
declanșând astfel o criză guvernamentală în Cehoslovacia.
Simțind că a venit momentul aplicării loviturii de grație pentru
respectivele partide, comuniștii au organizat a doua zi un mare miting la Praga,
denunțând „complotul imperialist” ce amenința țara. Supus unei presiuni din ce
în ce mai mari, augmentate de prezența trupelor sovietice pe teritoriul
cehoslovac, președintele Beneș s-a văzut nevoit să facă un nou pas înapoi,
acceptând formarea pe 25 februarie 1948 a unui nou guvern Gottwald, compus
din 12 comuniști și 8 social democrați.
Evenimentul respectiv, denumit de către istoriografie drept „lovitura de la
Praga”, a contribuit la accelerarea procesului de instaurare a regimului de
„democrație populară” în Cehoslovacia. Pe cale de consecință, alegerile
parlamentare din 30 mai 1948 s-au solda cu victoria Frontului Național, o alianță
politică și electorală, a comuniștilor și a social democraților, care a obținut
aproape 90 % din voturi. Demn de menționat este și faptul că, celelalte 10% din
voturi au fost declarate nule.
Pentru ca tensiunea politică de la Praga să atingă cote paroxistice,
președintele Beneș a refuzat să promulge Constituția din 9 mai 1948 care
proclama Republica Populară Cehoslovacă. În consecință, comuniștii au forțat
obținerea demisiei sale pe 2 iunie, eliminând astfel un obstacol important din
calea comunizării țării.
Regimul de „democrație populară” se va consolida odată cu desemnarea
lui Klement Gottwald în fruntea statului, urmată de unificarea partidelor
comunist și social democrat, evenimente derulate de-a lungul lunii iunie.
Conchizând, constatăm faptul că, până la finele anului 1948, harta politică
a Europei a cunoscut prefaceri majore, comunismul fiind instaurat în Albania,
Iugoslavia, Polonia, Germania de Est, România, Bulgaria, Ungaria și
Cehoslovacia.