Sunteți pe pagina 1din 7

Instaurarea comunismului în Iugoslavia

Introducere

Dupa consumarea parteneriatului strategic necesar învingerii Germaniei si trecerea anilor in care
sovieticii afirmau ca nu intenţionează sa schimbe regimul politic in tarile pe care le va "elibera",
lucrurile au început sa se schimbe in tarile din Europa centrala si de sud-est. In Asia comuniştii
dupa ce câştigă războiul civil instaurează un regim marxist in China.
Începutul războiului rece a însemnat sfârşitul iluziilor oamenilor politici democraţi din tarile
eliberate de Armata Roşie de a se instaura un regim democratic dupa încheierea celei de-a doua
conflagraţii mondiale. Stalin ajunge la concluzia ca "a sosit momentul sa abandoneze orice
retorica liniştitoare privind "fronturile populare si coaliţiile naţionale" ce-au funcţionat atâta timp
cat i-au adus un spor de imagine in perioada când dorea sa dovedească partenerilor săi apuseni ca
URSS este străina de "exportul de revoluţie".
Pentru Moscova angajamentul anglo-americanilor de a sprijini forţele anticomuniste din Grecia
si apoi decizia de refacere economica a întregii Europe prin planul Marshall erau semne clare ca
trecuse timpul înţelegerii cu foştii aliaţi burghezi si "căile naţionale spre socialism trebuiau
definitiv părăsite"
Modelul impus Europei răsăritene si de sud-est a constat intr-o extrem de violenta distrugere,
sociala, economica si politica a vechii orânduiri "burgheze", eliminarea tuturor duşmanilor
potenţiali sau reali si completa înregimentare a culturii. In zona sa de ocupaţie diplomaţii si
militarii sovietici au instaurat guverne total aservite Moscovei. Cucerirea puterii de către
comunişti - principalele instrumente de presiune si control ale Moscovei in sfera sa de influenta -
s-a făcut cu anumite particularităţi de la o tara la alta.
Sistemul politic a fost pana in 1929 democraţia parlamentara, perioada a fost marcata de crize si
convulsii sociale, tot acum apar si primele neînţelegeri intre politicienii croaţi si Belgrad. Acestei
situaţii incerte ii pune capăt regele Alexandru la 6 ianuarie 1929. El aboleşte constituţia din 1921,
scoate partidele in afara legii si da o noua o noua organizare administrativa, de asemeni schimba
numele statului in Iugoslavia (in traducere, “statul slavilor de sud”). Regimul personal al regelui
Alexandru a fost numit “dictatura de la 6 ianuarie”). In 1931 a fost elaborata o noua Constituţie
care garanta suveranului puteri executive. In 1934 regele este asasinat la Marsilia in Franţa de o
organizaţie macedoneana separatista, atentatul fiind sprijinit si de liderii partidelor interzise cat si
de ustaşii croaţi (mişcare croata de extrema dreapta). Urmează o regenta, condusa de prinţul
Paul, prinţul moştenitor fiind minor. Continua tensiunile interne dintre sârbi si croaţi referitoare
la refederalizarea statului. Mărul discordiei erau Bosnia si Vojvodina, atât sârbii cat si croaţii
vroiau ca in cadrul federaţiei statele lor sa obţină teritorii din aceste doua regiuni. In 1939 se
ajunge la un compromis si e creata regiunea autonoma Banovina si Croaţia cu un parlament
propriu. Soluţia este insa departe de a satisface cererile naţionaliştilor croaţi iar tratamentul
minoritarilor sârbi din Banovina si Croaţia nelinişteşte Belgradul. Evenimentele se precipita
dupa 1940, in 1941 Iugoslavia adera la Axa, in urma acestei decizii are loc o lovitura de stat
susţinută de englezi prin care prinţul e înlăturat de la putere, fiind încoronat regele Peter II. In
acelaşi an Hitler invadează Iugoslavia, familia regala se refugiază in străinătate, teritoriul
iugoslav e împărţit in mai multe entităţi (statul croat, părţi din Serbia sunt anexate de Ungaria si
Bulgaria, iar restul e administrat de regimul colaboraţionist al lui Milan Nedić). In Croaţia sub
regimul ustaşilor au loc masacre împotriva minoritarilor sârbi. In munţi se organizează grupări de
partizani, comunişti si anticomunişti. Grupările de partizani comunişti conduse de Tito sunt
ajutate de aliaţi si dupa alungarea germanilor aceste preiau controlul tarii. Noile autorităţi
comuniste proclama la 2 decembrie 1945 Republica Federala Democrata Iugoslavia. Josep Broz
Tito (croat de origine) devine primul preşedinte iugoslav. Regimul comunist sârb se remarca prin
libertatea fata de Moscova (o caracteristica rară printre regimurile comuniste ale vremii ) si prin
intrarea in “mişcarea de nealiniere”, prin încercarea (eşuată de altfel) de industrializare,
Iugoslavia rămânând insa o tara semi-agricolă şi desigur prin opresiunea tipică tuturor
regimurilor comuniste. Pe plan administrativ Iugoslavia devine o federaţie de 6 republici si 2
regiuni autonome (Kosovo si Vojvodina), iar constituţia din 1974 prevedea o descentralizare
semnificativă, din anii `80 politicile economice ale celor 6 republici devin tot mai neuniforme,
primele care au făcut paşi timizi spre o economie de piaţă fiind Croaţia si Slovenia.

Activităţile premergătoare instaurării depline a comuniştilor

În Iugoslavia, acapararea şi chiar consolidarea puterii de către comunişti avusese loc încă din
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care acolo avusese totodată şi caracterul combinat de
război civil şi război revoluţionar, pe lângă cel al războiului de eliberare naţională. Într-adevăr,
Iugoslavia postbelică a sărit peste faza coaliţiei pluripartite, care în celelalte democraţii populare
a avut la început o realitate substanţială de durată variabilă, iar apoi o continuitate nominală.
După 22 iunie 1941, comuniştii iugoslavi au organizat rapid forţe de rezistenţă şi au iniţiat
primul atac împotriva germanilor, în iulie. În decembrie, Tito s-a retras din Serbia spre Bosnia,
nevoit să abandoneze structura de partizani existentă. Din rândul celora care îi rămăseseră
alături, a format prima brigadă de şoc. La mijlocul lui 1942 existau 5 asemenea brigăzi, fiecare
cu 800 până la 1000 de luptători. Din cauza faptului că respectivele brigăzi duceau lipsă de
muniţie, în 1942 ele au început „marşul cel lung”, de 300 km, către munţii din nord-vestul
Bosniei. În regiunile controlate de partizani, au fost înfiinţate comitete populare, dominate de
comunişti. În noiembrie 1942, Tito a înfiinţat un Consiliu Antifascist pentru Eliberarea
Iugoslaviei (AVNOJ). Comuniştii iugoslavi erau adânc înrădăcinaţi în mişcarea de rezistenţă, iar
în noiembrie 1943, la cel de-al doilea congres al AVNOJ, organismul a fost practic declarat
guvern provizoriu. Erau ajutaţi şi de faptul că Iugoslavia se număra printre puterile învingătoare
şi, de aceea, nu avea de a face cu o forţă de ocupaţie, nici cu o comisie de control aliată. Mai
mult, în ochii iugoslavilor, puterile occidentale erau compromise de alianţa cu Mihajlovic, al
cărui nume comuniştii îl ponegriseră sistematic, şi cu regele Petru, al cărui comportament în exil
îi nemulţumea pe mulţi. Toată această perioadă a fost dominată şi de lupta continuă între Tito şi
Mihajlovic, fostul ministru de război, cel care comanda cu cetnicii - regalişti sârbi. Germanii,
până la mijlocul 1943, i-au considerat pe cetnici inamicul principal, iar britanicii le acordau
susţinere financiară enormă. Până la sfârşitul lui 1943, britanicii s-au convins că partizanii
reprezentau o forţă mai eficientă împotriva germanilor decât Mihajlovic, motiv pentru care
acesta a fost abandonat şi toate resursele destinate Iugoslaviei s-au îndreptat către unităţile de
partizani.
Regimul comunist din Iugoslavia beneficia, desigur, de cea mai bună poziţie dintre toate
guvernele socialiste din Europa de est. Forţele partizanilor, care numărau 800.000 de oameni,
deţineau controlul militar total. Nu existase nici o ocupaţie sovietică sau aliată, astfel că nu se
punea problema vreunui amestec străin. Pe lângă faptul că guvernul central se afla în mâinile
AVNOJ, fusese instituită încă din timpul războiului o structură administrativă eficientă care
acoperea tot teritoriul tării. Unica limitare a puterii acestuia consta în acordul semnat între Tito şi
Šubašić în privinţa includerii în guvernul lui a câtorva membri ai guvernului în exil de la Londra,
la insistenţa/ ordinul lui Stalin. La 1 noiembrie 1944, imediat după ocuparea Belgradului, o a
doua înţelegere a fost încheiată între aceşti doi oameni, care definea mai amănunţit viitoarele
aranjamente. S-a căzut de acord ca relege Petru să nu revină în ţară înainte de organizarea unui
plebiscit asupra chestiunii monarhiei; până atunci puterea executivă avea să fie exercitată de o
regenţă. AVNOJ urma sa fie lărgit prin cooptarea unor membri ai ultimei adunări oficiale care nu
colaboraseră cu forţele de ocupaţie germane. Acesta constituia, cel puţin temporar, organismul
naţional legislativ. Regele Petru a protestat energic împotriva acestor termeni; el susţinea că în
constituţia iugoslavă nu era specificată instituirea unei regenţe pe cât timp regele era capabil să
domnească. Sub puternica presiune britanică, el a renunţat însă să mai insiste. În martie 1945 trei
membri ai guvernului în exil au devenit membri ai guvernului lui Tito: Šubašić, Milan Grol,
liderul Partidului Democrat Sârb, şi Juraj Šutej, colaborator apropiat a lui Šubašić şi membru al
Partidului Ţărănesc Croat.
A fost instituită în acest moment o regenţă formată dintr-un sârb, un croat şi un sloven. După
cum era de aşteptat, ea l-a numit premier pe Tito şi l-a însărcinat cu formarea unui guvern. Pe
lângă funcţia de prim-ministru, Tito şi-a asumat-o şi pe cea de ministru de război, Šubašić
primind postul de ministru de externe. Dintre cele douăzeci şi opt de posturi de cabinet, numai 5
nu se aflau în mâinile partizanilor. Cu toate acestea, guvernele aliate au recunoscut guvernul.
Prevederile referitoare la lărgirea AVNOJ nu constituiau absolut deloc o provocare şi nici nu
împiedicau exercitarea controlului de către comunişti. Ultima adunare fusese aleasă în 1938 şi
dizolvată în 1939; mulţi dintre membrii ei decedaseră, iar alţii urmau acum să fie excluşi din
motive politice. În cele din urmă au fost incluşi în AVNOJ 39 din foştii delegaţi, 69 de membri ai
unui număr de 6 partide necomuniste şi 13 personalităţi de frunte. În august 1945 acest organism
a devenit adunarea naţională provizorie şi a început apoi pregătirile pentru organizarea alegerilor.
În ciuda poziţiei lui extrem de puternice, regimul partizanilor a recurs la metode de terorizare şi
intimidare practicate şi în alte ţări. A fost înfiinţată o poliţie secretă condusă de Alexandru
Ranković. Ea a fost întitulată Departamentul de Apărare a Poporului (OZNA), dar numele ei a
fost curând schimbat în Serviciul de Securitate al Statului (UDBA). Presiunea poliţiei, spionii şi
informatorii erau utilizaţi frecvent în vederea eliminării opoziţiei politice, iar partidele
tradiţionale au descoperit nu peste multă vreme că nu-şi puteau desfăşura activitatea. Mai mult,
cei trei membri ai guvernului de la Londra se aflau şi ei într-o postură imposibilă: ei nu-şi puteau
îndeplini îndatoririle şi nu erau consultaţi în luarea deciziilor politice. Grol a demisionat în
august 1945, iar cei doi colegi ai lui i-au urmat exemplul în septembrie. Ulterior, Šubašić a fost
pus sub arest la domiciliu. Împiedicate să presteze o campanie politică liberă şi să-şi editeze
ziarele de partid, formaţiunile politice din opoziţie eu boicotat alegerile, astfel că radicalii sârbi,
agrarienii şi democraţii, precum şi Partidul Ţărănesc Croat, s-au retras din campanie. Alegerile
au avut loc în noiembrie 1945. o parte din votanţi au fost excluşi din cauza activităţilor lor din
timpul războiului. Cu toate că nu exista decât lista guvernului, exista posibilitatea exprimării
dezaprobării. Votul era teoretic secret, dar fraudele electorale şi violenţele erau ceva obişnuit şi
era dificil să fie pus în urne un vot negativ. Exista de asemenea o convingere larg răspândită că
poliţia ştia cum vota fiecare individ. Guvernul a depus un mare efort pentru asigurarea unei mari
participări la vot şi a unei masive demonstraţii de aprobare. Au participat 88% din cei cu drept de
vot, dintre care 90% au votat pentru guvernul lui Tito. În noiembrie 1945 a fost convocată o nouă
adunare constituţională. Monarhia a fost abolită şi la 29 noiembrie 1945 a fost proclamată
Republica Populară Federativă Iugoslavia. După adoptarea unei noi Constituţii, la 31 ianuarie
1946, adunarea s-a transformat într-un legislativ obişnuit. Fusese stabilit astfel controlul deplin al
comuniştilor. Cu toate că membrii altor partide continuau să facă şi ei parte din guvern, ei
deţineau posturile ca indivizi, nu ca reprezentanţi ai unor organizaţii politice separate. Nu exista
bineînţeles nici un fel de opoziţie tolerată sau loială. Tranziţia fusese realizată cu o uşurinţă
destul de mare. Ca forţă victorioasă, guvernul partizanilor iugoslavi nu prea putea fi influenţat de
opinia occidentală; el nu era nevoit să-şi facă probleme în legătură cu termenii tratatului de pace
sau cu Declaraţia de la Yalta. În aceste condiţii şu în ciuda acordului cu Šubašić, existau şanse
mici ca liderii partizanilor să rişte revenirea la vechiul sistem pluripartit sau să organizeze alegeri
cu adevărat libere.
Spre deosebire de celelalte state comuniste est-europene, Iugoslavia postbelică a fost organizată
pe o bază federală. Într-o încercare de vindecare a urmărilor câtorva conflicte naţionale crâncene
din perioada interbelică, statul a fost împărţit în 6 republici: Bosnia-Herţegovina, Croaţia,
Macedonia, Muntenegru, Serbia şi Slovenia. Au fost înfiinţate în cadrul Serbiei 2 provincii
autonome: Kosovo, cu o majoritate albaneză, şi Vojvodina, cu o populaţie mixtă alcătuită din
unguri, români, sârbi, croaţi, slovaci şi ucraineni. Erau recunoscute 4 limbi importante: croata,
macedoneana, sârba şi slovena; albaneza şi maghiara aveau un statut de limbi acceptate în
regiunile autonome. Cele 3 organizaţii religioase majore, catolică, ortodoxă şi musulmană,
continuau să funcţioneze, dar cu limitarea activităţii lor, obişnuită în statele dominate de
comunişti. Iugoslavia avea deci o organizare internă mai complexă decât cea a oricăruia dintre
vecinii ei.
După preluarea puterii, comuniştii şi-au continuat campania împotriva adversarilor, trecuţi şi
prezenţi, reali şi imaginari. Mihajlovic a fost capturat în martie 1946 şi, după ce procesul său a
fost folosit pentru a ataca puterile occidentale, a fost executat pe 17 iulie. În septembrie, la
Zagreb, câţiva dintre membrii mai importanţi ai Ustasa (forţe militare locale) au intrat în boxa
acuzaţilor, într-un proces care a dus la încarcerarea arhiepiscopului Stepinac. În 1947, liderul
aripii radicale a agrarienilor, profesorul Dragoljub Jovanivic, a fost arestat, împreună cu mai
mulţi conducători de partid necomunişti.
Capturarea puterii politice şi a statului iugoslav de către comunişti fiind simultană cu războiul,
revoluţia lor postbelică a fost aplicată imediat în domeniile economic şi socio-cultural. Acest
lucru a antrenat nu numai dirijarea economiei, ci şi investiţiile masive în sectoarele industrial,
comercial şi de credit, însoţite de naţionalizarea extensivă a acestora. Perspectiva colectivizării a
întâmpinat o îndârjire din partea ţăranilor, cu atât mai mare cu cât regimul o aplica mai intens.
Planul economic al regimului îşi depăşea vizibil ambiţiile şi era îngreunat de slaba productivitate
şi lipsa muncii calificate şi a personalului, ajungând să întâmpine dificultăţi serioase.
Cu toate acestea, tocmai pentru a-şi justifica revendicările de puritate ideologică şi de a refuza
acuzaţiile staliniste de „revizionism” şi „capitulare în faţa capitalismului” din timpul incubaţiei
conflictului între Tito şi Stalin din 1947-1948, liderii comunişti iugoslavi şi-au dublat iniţial
elanurile de investiţii, dezvoltare şi colectivizare de la sfârşitul anilor ’40, chiar şi în situaţia în
care URSS şi celelalte democraţii populare adânceau criza economică iugoslavă, renegându-şi
propriile angajamente faţă de ţară.

Modelul iugoslav de comunism

Începând din 1945, conducerea comunistă a beneficiat de o poziţie mult mai favorabilă decât alte
partide. Dat fiind faptul că partizanii controlau întreaga ţară, nu a fost nevoie de o perioadă de
tranziţie înainte de preluarea puterii politice depline şi de introducerea unui program comunist de
dezvoltare internă. Între 1945-1949, statul a urmat îndeaproape modelul stalinist, introdus şi în
celelalte ţări din lagărul comunist. Accentul era pus pe dezvoltarea marilor industrii şi pe
proiectele de electrificare. Boris Kidric a fost responsabil de planificarea centrală până în 1953,
când a decedat. Spre deosebire de omologii săi din URSS şi din celelalte state socialiste,
planificatorii iugoslavi erau nevoiţi să ţină cont şi de problemele naţionale şi regionale. Au fost
astfel dezvoltate industrii noi în zonele înapoiate, ca Bosnia-Herţegovina, Macedonia şi
Muntenegru, care fuseseră centrul activităţii anterioare a partizanilor. Deşi intenţia era egalizarea
situaţiei economice din cadrul republicilor iugoslave, aceste „fabrici politice” aveau să provoace
ulterior multe dificultăţi.
Politica de naţionalizare a întâmpinat la început puţine obstacole. Autorităţile de ocupaţie
germane preluaseră controlul asupra industriilor, minelor, băncilor, reţelelor de transport şi
comunicaţii. Mulţi dintre proprietarii particulari rămaşi au fost acuzaţi de colaboraţionism cu
Axa sau cu Mihajlovic, sau de faptul că erau „duşmani de clasă”. Altfel, pe la jumătatea anului
1947, cea mai mare parte a industriei şi a comerţului, transportul, se aflau sub controlul
guvernului. Colectivizarea avea să fie mai dificilă. Iniţial, măsurile radicale s-au limitat la
confiscarea marilor proprietăţi şi a gospodăriilor deţinute până atunci de etnici germani şi de alţii
care au colaborat cu autorităţile Axei. Ulterior nu s-a ţinut cont de faptul că baza socială a
conducerii comuniste erau ţăranii şi, în ianuarie 1949, la 6 luni de la declanşarea conflictului cu
URSS, guvernul a iniţiat o politică de colectivizare forţată, pentru a contracara criticile
sovieticilor.
Dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Tito, Kardelj, Djilas şi Kidric erau preocupaţi în mod
deosebit de aspectul doctrinar. Înţelegând faptul că trebuie să-şi justifice acţiunile pe bază
ideologică, liderii partidului au încercat să demonstreze că politica lor reprezenta cu adevărat
gândirea marxistă şi că partea sovietică deviase de la linia acesteia. Ei au restudiat textele
marxiste ca să-şi motiveze atitudinea critică. Atacurile lor s-au orientat asupra deficienţelor
evidente ale sistemului sovietic, în special a extremei centralizări a guvernului, a dimensiunilor şi
influenţei aparatului birocratic şi a naturii relaţiilor cu statele blocului comunist. Acuzaţia consta
în faptul că guvernul sovietic era practic mai degrabă o formă a capitalismului de stat decât a
socialismului: statul nu avea mai puţine prerogative, dimpotrivă, devenea şi mai puternic, iar
birocraţia profita de poziţia ei, creându-se astfel o prăpastie între ea şi societate. Mai mult, în
relaţiile ei cu alte naţiuni, URSS avea o atitudine imperialistă. Ea se folosea de alte state ca surse
de materii prime şi obţinea profituri din zonele dependente de ea.
Lovind astfel în guvernul sovietic în punctele cele mai slabe, sistemul centralizat şi relaţiile cu
statele din sfera lui de influenţă, teoreticienii iugoslavi au trecut la expunerea propriilor lor idei.
În privinţa celorlalte din blocul socialist, cel mai important concept era cel al necesităţii adoptării
unor căi diferite de înaintare spre socialism. S-a argumentat că, din cauza condiţiilor materiale
diferite ale statelor sud-est europene, era firesc ca fiecare să se dezvolte prin propriile instituţii şi
strategii în vederea atingerii scopului comun conform necesităţilor locale. Iugoslavia ataca prin
acest mod modelul stalinist de dezvoltare economică şi politică.
Teoreticienii iugoslavi ofereau idei alternative şi asupra organizării vieţii statului. Deoarece
condamnaseră în primul rând centralizarea şi birocratizarea socialistă sovietică, ei erau, în mod
evident, obligaţi să se orienteze spre descentralizare şi debirocratizare. Teoriile lor includeau
întregul domeniu guvernamental şi pe cel al organizaţiei de partid, cu toate că efectul lor cel mai
important avea să se manifeste în sistemul economic. Adunarea Naţională a aprobat în iunie 1950
legea cu privire la conducerea întreprinderilor economice de stat şi a asociaţiilor economice de
nivel înalt de către colectivele de muncă. Bazat pe principiul autoconducerii muncitoreşti, noul
sistem priva teoretic statul de proprietatea supra mijloacelor de producţie, care erau declarate
„proprietate socială”. Muncitorii erau consideraţi acum mandatari ai conducerii întreprinderilor
individuale, iar proprietarii urmau în acest fel să aibă controlul asupra propriei producţii.
Sistemul iugoslav a început să se deplaseze lent spre o economie de piaţă. Partidul iugoslav era
mândru de acest nou concept, pe care îl considera ca fiind o formă superioară a socialismului, o
reîntoarcere la leninism şi o corectare a devierilor staliniste. După 1951 a fost modificată şi
politica de colectivizare forţată. Opoziţia ţăranilor era prea intensă ca să i se poată rezista. În
martie 1953 au fost instituite măsuri prin care li se permitea ţăranilor să iasă din gospodăriile
colective şi să ia cu ei ceea ce avuseseră iniţial cu condiţia ca pământul lor să nu depăşească 10
ha. Ulterior, gospodăriile colective s-au desfiinţat într-un ritm destul de rapid, astfel încât în 1957
în subordinea statului se aflau numai 9 % din totalul terenurilor arabile.
Accentul pus pe descentralizare a afectat structurile guvernamentale şi cele de partid. Partidul
Comuniştilor şi-a schimbat în 1952 numele în Liga Comuniştilor din Iugoslavia. Teoretic, sarcina
principală a partidului avea să fie de acum înainte educarea politică a populaţiei şi elaborarea
programelor generale. Comuniştii urmau să-şi exercite influenţa ca cetăţeni şi indivizi, iar
organizaţiilor locale li s-au acordat o mai mare autoritate în cadrul structurii de partid.
S-au înregistrat schimbări şi în administraţia statului, care reflectau noua direcţie ideologică. Este
foarte important faptul că republicile au obţinut mai multe prerogative, care le garantau o mai
mare autonomie. A fost acordată mai multă autoritate comunelor, unităţile de bază ale
administraţiei locale. Obiectivul principal în acest sector era instituirea unui model de democraţie
socialistă şi implicarea populaţiei în luarea deciziilor.
Cu toate că multe dintre schemele noi nu au funcţionat pe măsura intenţiilor din momentul
aplicării lor, iar controlul partidului a rămas o realitate efectivă, aceste experimente conţineau
multe elemente demne de urmat. Sistemul iugoslav a dat dovadă în anii următori de mai multă
flexibilitate şi libertate decât guvernele din celelalte state socialiste. Pe lângă aceasta, cu toată
atenţia acordată doctrinei, liderii iugoslavi erau preocupaţi de adoptarea instituţiilor eficiente,
fiind astfel dispuşi să modifice sau să renunţe la practicile care nu dădeau rezultate, indiferent de
baza lor ideologică.
Unul din rezultatele majore ale reformelor iugoslavilor a fost instalarea unei atmosfere culturale
mai libere. Spre deosebire de guvernele socialiste vecine, cel iugoslav nu a impus standarde
rigide în artă şi literatură, atât timp cât nu era depăşită o anumită limită. O atitudine tolerantă era
manifestată şi faţă de religie: relaţiile dintre autorităţile statului şi toate instituţiile religioase s-au
îmbunătăţit. În această perioadă a început să existe o anumită preocupare faţă de legalitate.
După moartea lui Stalin, Hruşciov a întreprins încercări de a pune capăt tensiunii dintre cele
două guverne. Punctul culminant al politicii de apropiere a sovieticilor a fost atins în mai 1962,
când liderul sovietic a făcut o vizită la Belgrad. Cu toate că fuseseră restabilite relaţii amicale cu
Moscova, guvernul iugoslav nu s-a alăturat aliniamentului socialist nici din punct de vedere
militar, nici economic. Chiar dacă a obţinut ulterior un statut de observator în CAER, el nu a
semnat Pactul de la Varşovia.
Pe toată durata anilor ’50, în ciuda unor opoziţii, curentul general fusese cel de liberalizare a
sectorului economic. Anii 60 aveau să se caracterizeze printr-o luptă şi mai intensă şi permanentă
între punctul de vedere liberal şi cel conservator. Liberalii vroiau permiterea unui control mai
mare al întreprinderilor individuale asupra propriilor câştiguri, închiderea fabricilor
neproductive. Ei erau pentru introducerea unei descentralizări mai mari şi a mai multor libertăţi
civile, dar aceasta semăna mai mult a economie de piaţă decât socialism cu planificare
centralizată. Cu toate măsurile întreprinse, existau probleme interne serioase. Sistemul economic
era construit în aşa fel încât regiunile bogate deveneau mai bogate, iar cele sărace sărăceau şi mai
mult. Cu toate eforturile depuse, situaţia din zonele mai înapoiate nu s-a îmbunătăţit deloc, iar
migraţia forţei de muncă în Europa Occidentală atingea cote enorme.
Descentralizarea economiei, a administraţiei şi a organizării partidului avea să aibă un rezultat în
parte neaşteptat. Cele 6 republici federale erau bazate pe vechile diviziuni naţionale şi istorice.
După slăbirea legăturilor cu centrul, capitalelor a fost transferată o mai mare autoritate, ceea ce a
contribuit la reapariţie unor puternice sentimente naţionaliste. Centralizarea guvernului era
identificată de majoritatea cu dominaţia sârbească, ceea ce crea o atitudine nefavorabilă a
celorlalte naţionalităţi faţă de sârbi, din care cauză au început nenumărate conflicte interne, de
ordin etnic şi confesional.

Concluzii

În ciuda numeroaselor dificultăţi cu care s-a confruntat guvernul iugoslav după 1945, trebuie
menţionate şi realizările remarcabile ale acestuia. În primul rând, statul a rămas unit. Iugoslavia,
o federaţie de grupuri naţionale cu limbi, religii, legături istorice şi resurse economice diferite,
era expusă unor mai mari presiuni decât statele vecine din Balcani, care aveau populaţii mai
omogene. În al doilea rând, la fel de important era faptul că asocierea era suficient de puternică
ca să permită efectuarea unor experimente sociale şi politice. Spre deosebire de omologii lor din
celelalte state ale blocului comunist, liderii iugoslavi puteau încerca diferite forme de organizare
socialistă. Pe lângă aceasta, ei le puteau acorda locuitorilor o gamă de libertăţi civile mai largă
decât îşi putea permite orice alt stat comunist. Cetăţenii iugoslavi erau liberi să călătorească, să
lucreze în afara ţării şi să emigreze. În cel de-al treilea rând, statul a putut adopta o poziţie neutră
între lagărul sovietic şi Occident şi să reziste amestecului în afacerile lui interne.
Iugoslavia a avut o poziţie aparte în rândul statelor din bloc. Această ţară nu numai că a dus o
politică externă extrem de independentă, dar a şi permis o mare libertate în interiorul ţării.
Menţinând un sistem monopartid şi controlul ideologic, ea nu a instituit însă aceeaşi
supraveghere strictă a vieţii şi persoanelor ca în statele vecine. În plus, având o structură
naţională complexă, conducerea ei a încercat cel puţin să găsească un sistem care să le permită
naţionalităţilor ei, fiecare având trecut istoric propriu şi dificultăţi economice singulare, să
convieţuiască într-o relativă armonie. Nemulţumirile din trecut nu au fost în nici un caz uitate,
dar a fost cel puţin recunoscută existenţa problemelor.
Pe lângă toate aceste realizări pozitive, trebuie menţionat faptul că situaţia din Iugoslavia a
menţinut conflicte latente care erup în perioada contemporană. Cel mai elocvent caz este cel al
Kosovo, care a reprezentat unul dintre cele mai fierbinţi puncte din Balcani, de la destrămarea
Iugoslaviei.