Imperiul Otoman de la Asediul Vienei la Pacea de la Passarowitz.

Începutul descreșterii

Considerații generale cu privire la Imperiul Otoman

După cum bine cunoaștem, Imperiul Otoman a fost unul dintre imperiile importante ale
Evului Mediu a cărui existență a durat inclusiv pe perioada modernității, până după Primul
Război Mondial, când acesta a fost acoperit de neantul istoriei.
Imperiul Otoman a fost o supraputere imperială, care și-a manifestat dominația în zona
mediteraneană și care a existat din  1299 până în 1922. Inițial, a fost un stat islamic sunnit fondat
de turcii oghuzi sub conducerea lui Osman I, în nord-vestul Anatoliei, în 1299.
Odată cu ascensiunea otomanilor sub conducerea lui Murad I și cucerirea Peninsulei
Balcanice între 1362-1389 și a Constantinopolului de către Mehmed al II-lea în 1453, Sultanatul
Otoman s-a transformat într-un imperiu. Ulterior, între secolele XVI și XVII, Imperiul Otoman a
devenit una dintre cele mai puternice entități politice și statale ale lumii, țările europene
simțindu-se amenințate neîncetat de înaintarea continuă a acestuia prin Balcani și spre sudul
Uniunii polono-lituaniene.
Între secolele XVI-XVII, imperiul a ajuns la apogeu sub domnia lui Selim I, devenind un
imperiu multinațional, multilingvistic, stăpânind Anatolia, Orientul Mijlociu, părți din Africa de
Nord, Balcanii și Caucazul, adică o suprafață de circa 5,2 milioane de km².
La începutul secolului al XVII-lea, Imperiul Otoman cuprindea 32 de provincii și
numeroase state vasale și tributare, unele dintre ele fiind absorbite de imperiu, în timp ce
celorlalte le era garantată autonomia. Multe dintre provinciile sau regiunile asupra cărora
Imperiul Otoman își exercita suveranitatea erau doar sub controlul indirect al guvernului central.
Imperiul Otoman, de-a lungul celor șase secole de istorie, a fost o punte de legătură între
culturile estului și vestului.
Dispariția Imperiului Otoman a fost o consecință a victoriei Antantei în primul război
mondial, când forțele Aliaților, în rândurile cărora se aflau și arabii, i-au înfrânt în cele din urmă
pe turci în Orientul Mijlociu. La sfârșitul primului război mondial, guvernul turc s-a dovedit
absolut neputincios, iar imperiul a fost împărțit între puterile învingătoare. 
 Istoria Imperiului Otoman se întinde pe mai mult de 6 secole, fiind împărțită în diferite
perioade istorice, atât din perspectiva cuceririlor/pierderilor teritoriale cât și al elementelor
economice, politice și militare, respectiv: Originile (950-1299); Ascensiunea (1299–1453);
Apogeul (1453–1683); Stagnarea (1683–1800); Declinul (1828–1908) și Disoluția (1908–1922).
În cele ce urmează voi face referire doar la începutul declinului Imperiului, respectiv la
etapa premergătoare Asediului Vienei până la Pacea de la Passarowitz, care a marcat încheierea
războiului dintre Imperiul Otoman pe de-o parte și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană
de cealaltă parte.
Controverse privind începutul declinului Imperiului Otoman
Pentru a înțelege mai bine factorii care au contribuit la declinul mărețului imperiu al
sultanilor consider că se impune să amintim mai întâi de perioada de apogeu a otomanilor și
anume secolul XVI, cunoscut în istorie și ca ,,Secolul de aur’’. Pe parcursul secolului al XVI-lea,
Imperiul Otoman a atins maximul de dezvoltare și expansiune teritorială, mai ales în perioada
lui Selim I (1512-1520) și Soliman Magnificul (1520-1566).
Conform tezei declinului otoman, după o epocă de aur asociată cu domnia Sultanului
Suleiman Magnificul, imperiul a intrat treptat într-o perioadă de stagnare și declin
atotcuprinzător din care nu a fost niciodată capabil să se recupereze, care a durat până la
dizolvarea imperiului în 1922. Unul dintre cei mai de seamă scriitori despre declinul otoman a
fost istoricul Bernard Lewis, care și-a expus opiniile în articolul din 1958 „Unele reflecții asupra
declinului imperiului otoman”, susținând că Imperiul Otoman a cunoscut un declin
atotcuprinzător care afectează guvernul, societatea și civilizația, articol foarte criticat ulterior de
istoricii moderni.
Faptul că Imperiul Otoman a continuat să domine lumea creștină europeană și după
moartea lui Suleiman Magnificul (moment considerat de unii istorici ca fiind începutul
declinului) este atestat și de istoricul Richard Krolles care afirma, în 1603, că Imperiul Otoman
este ,,teroarea lumii actuale’’. Totuși, pe parcursul secolului al XVII-lea, atât străinii cât și
otomanii înșiși și-au dat seama că ,,Secolul de Aur’’ a luat sfârșit și că otomanii vor intra în
ultima lor etapă de existență, cea de declin. Andrina Stiles constată, în cartea sa ”Imperiul
Otoman 1450-1700”, faptul că istoricii nu au convenit asupra momentului/datei la care a început
efectiv declinul propriu-zis al Mărețului Imperiu al Sultanilor. Autorul remarcă faptul că istoricii
din Vest ar data ca moment al începutului declinului la puțin timp după moartea lui Soliman
Magnificul în timp ce istoricii turci situează acest moment mult mai târziu.
Fernand Braudel, în lucrarea sa ,,Lumea Mediteraneană’’ susține că declinul otoman nu a
fost ”în mod special rapid și cu siguranță nu a fost continuu, fiind întrerupt de succese de diferite
mărimi, de revitalizări”. Același Braudel datează începutul ,,inexorabilului declin’’ în jurul
anului 1600, autorul identificând printre cauzele ce au stat la baza căderii puterii otomane
incompetența șefului statului (în cazul nostru cea a sultanului) vizibilă începând cu secolul al
XVII-lea, apoi faptul că otomanii nu erau obișnuiți cu pacea, întregul lor sistem centrându-se pe
războaie și cuceriri.
Dacă asupra momentului începutului declinului Imperiului Otoman au existat și există
numeroase controverse, în ceea ce privește factorii care au contribuit la începutul declinului
imperiului sultanilor aceștia se rezumă în principal la: slaba înzestrare a armatei otomane și
incapacitatea de adaptare la schimbare și la normele europene cu privire la arme (statele
europene utilizau puștile de mână,pe când otomanii utilizau arme ce țineau mai degrabă de Evul
Mediu); economia otomană era într-o stare de cădere continuă; explozia demografică; inflația dar
și sfârșitul erei cuceririlor teritoriale, la care se adaugă neloialitatea popoarelor vasale acestuia și
amplele mișcări naționale de independență ce vor duce la restrângerea considerabilă a teritoriilor
turcești.
În urma studierii istoriografiei la care am avut acces pot concluziona că moartea lui
Soliman Magnificul a constituit doar un semnal al declinului imperiului, eșecul de la Viena din
1683 fiind momentul decisiv în care a început decăderea imperiului sultanilor, înfrângerea
turcilor dând speranțe lumii creștine europene că pe viitor barbarii asupritori vor dispărea. Îmi
fundamentez opinia pe faptul că luptele Imperiului Otoman nu s-au terminat după epoca
Soliman, ci din contră au continuat fiind îndreptate împotriva rușilor, a perșilor, a habsburgilor,
chiar și a venețienilor, iar sorții acestor războaie au fost schimbători. De la mijlocul secolului al
XVII- lea, în timpul domniei lui Mehmed al IV-lea Köprülü, guvernarea a trecut în mâinile
familiei albaneze de mari viziri Köprülü care a declarat război împotriva corupției și a întărit
puterea centrală. În 1571 a reușit cucerirea Ciprului, aflat sub tutelă venețiană, în 1669 au reușit
să smulgă venețienilor Creta și în 1672, de la polonezi, Podolia. Sultanul a introdus reforme în
economie și armată, iar șansele otomanilor au renăscut. În 1676, Kara Mustafa a devenit mare
vizir, conducându-și armatele către Ungaria. Observatorii europeni vorbeau de un imperiu căruia
familia Köprülü îi conferise o nouă putere și glorie similară cu cea existentă în timpul domniei
lui Soliman Magnificul.
Asediul Vienei (1683) şi urmările sale. Pacea de la Karlowitz (1699)
Momentul de cotitură al Imperiului Turc l-a reprezentat Al-II-lea Asediu al Vienei,
desfășurat în intervalul 15 iulie - 12 septembrie 1683, (Primul Asediu avusese loc în 1529, în
timpul sultanatului lui Soliman care se soldase cu eșec din partea imperialilor turci ). Având o
fină observație asupra acestui eveniment de o conotație decisivă, atât asupra otomanilor cât și a
lumii creștine, istoricul Neagu Djuvara descrie în lucrarea sa ,,O scurtă istorie a românilor
povestită celor tineri’’ acest asediu asupra Vienei: ,,La sfârșitul secolului, are însă loc un
eveniment cu urmări cu totul neprevăzute: într-un ultim elan de agresivitate, turcii, în 1683, sub
impulsul unui mare-vizir din dinastia albaneză Köprülü, pornesc o mare ofensivă împotriva
Habsburgilor și împresoară Viena’’. A. Stiles descrie în lucrarea sa ,,Imperiul Otoman 1450-
1700’’ Al doilea asediu al Vienei ca fiind unul de o importanță crucială pentru familia Köprülü
și pentru ultimul său membru ,,războinicul Kara Mustafa’’(așa cum îl numește Stiles): ,,Succesul
ar fi marcat pentru totdeauna restaurarea puterii otomane de către familia Köprülü. Eșecul ar fi
putut reprezenta ruina pentru Kara Mustafa însuși și familia sa’’.
Turcii otomani erau foarte aproape să reușească ceea ce Soliman I nu reușise cu un secol
înainte, numai că datorită sprijinului consistent de care au beneficiat austriecii din partea
papalității, a statelor italiene, germane, precum și a intervenției regelui polonez Jan Sobieski al
III-lea (1674-1696) victoria s-a transformat în înfrângere, acest atac fiind considerat ultimul din
istoria imperială otomană.
S-a pus întrebarea ”De ce a decis Sobieski să vină în ajutorul Vienei, trădând politica
predecesorilor săi?”. Până în anii 1670, nobilimea poloneză evitase implicarea Poloniei în
acțiunile anti-otomane, argumentând că din moment ce țara lor nu pierduse niciun teritoriu în
fața turcilor, nu aveau motive să se alăture unei ligi anti-otomane. Situația s-a schimbat în
deceniul al optulea al secolului XVII, când Polonia pierde Podolia. Atunci, mai mulți nobili
polonezi din Dietă au fost foarte nemulțumiți de pierderea pământurilor, pe care doreau să le
recupereze. În plus, mândria și prestigiul Poloniei avuseseră de suferit în urma înfrângerii în fața
turcilor, care a urmat altor eșecuri în fața suedezilor și rușilor. Totodată, cu cât ungurii se
apropiau mai mult de Imperiul Otoman, cu atât mai periculoasă devenea situația pentru Polonia.
De aceea, Sobieski a renunțat la sprijinul acordat rebeliunii ungare și s-a aliat cu Împăratul,
considerând că un rege ungar vasal al Sultanului ar fi fost un vecin prea periculos pentru
Polonia. Un alt motiv pentru gestul lui Sobieski a fost unul de ordin dinastic. Restaurând
prestigiul Poloniei printr-o victorie împotriva turcilor, ar fi putut asigura succesiunea la tron a
unuia dintre fiii săi. 
Țările Române au avut la rândul lor o contribuție importantă la înfrângerea otomanilor în
această bătălie. În virtutea obligațiilor decurgând din raporturile de vasalitate, domnitorii Țării
Românești (Șerban Cantacuzino) și Moldovei (Gheorghe Duca) au participat la asediul Vienei,
dar au întreținut în secret legături cu imperialii, furnizându-le acestora informații referitoare la
tacticile și pozițiile turcilor.
Un rol important în acest război vienez l-a avut și Rusia care a intervenit de partea
creștinilor lungind conflictul cu încă 16 ani până în 1699, când se încheie Pacea de la Karlowitz.
Negociatorul principal al păcii de la Karlowitz a fost marele-dragoman al Porţii -
Alexandru Mavrocordat, ajuns un fel de ministru de externe. Acesta reuşeşte să-i convingă pe
imperiali că turcii vor pace, iar pe turci că imperialii vor pace și în cele din urmă se semnează
tratatul de la Karlowitz.
După două luni de negocieri între Imperiul Otoman și Liga Sfântă - o coaliție formată din
mai multe puteri europene incluzând Casa de Habsburg, Uniunea Polono-Lituaniană, Principatul
Transilvaniei, Republica Venețiană și Imperiul Rus - tratatul de pace a fost semnat la 26 ianuarie
1699. Turcii otomani au cedat Casei De Habsburg cea mai mare parte a Ungariei și Slavoniei, iar
regiunea Podolia a revenit regatului Poloniei. Principatul ardelean devenea vasal față de
Monarhia Habsburgică, ieșind de sub suzeranitatea otomană, intrând într-o nouă epocă din
zbuciumata lui istorie. Habsburgii  impun recunoaşterea protecţiei imperiale în Transilvania şi
domnia ereditară a principelui Apafi. Imperiul Otoman a mai cedat, de asemenea, către Veneția,
teritorii din regiunea Dalmația și peninsula Peloponez, pe care însă otomanii au recuperat-o prin
tratatul de pace de la Passarowitz din 1718. Simultan au renunțat la vasalitatea Republicii
Raguzane, transferată Republicii Venețiene. Printr-un tratat adițional semnat un an mai târziu,
otomanii au cedat Azovul Rusiei.
Tratatul de la Karlowitz a marcat începutul declinului Imperiului Otoman în Europa de
Est și a stabilit Monarhia Habsburgică ca putere dominantă în Europa centrală.
Istoricul Walter Leitsch, care a tratat momentul asediului Vienei din 1683, se întreba
dacă bătălia de la porțile Vienei a fost într-adevăr atât de importantă precum o prezintă cărțile de
istorie, având în vedere că  nu era prima bătălie câștigată de creștini în fața Imperiului Otoman.
Cu toate acestea, victoria de la Kahlenberg din septembrie 1683  are o însemnătate deosebită, ea
marcând punctul de cotitură pentru Imperiul Sultanilor deoarece a oprit înaintarea acestuia spre
partea Europei Centrale, iar după înfrângerea suferită, otomanii nu vor mai reprezenta un pericol
major pentru lumea creștină europeană. După eșecul asediului Vienei (1683), Imperiul Otoman
intră în faza unui declin ireversibil; prin Pacea de la Karlowitz (1699) suprafața sa europeană
este micșorată cu 250.000 km².
Pacea de la Passarowitz

După înfrângerea în războiul cu Liga Sfântă din 1699, pentru prima oară de-a lungul
istoriei sale, odată cu semnarea tratatului de la Karlowitz în 1699, otomanii au fost nevoiţi să
accepte că Imperiul Austriac ajunsese la un stadiu de dezvoltare care să-i permită să trateze
termenii de pace de la egal la egal cu turcii. Atât rușii cât și austriecii au început din acest
moment să cucerească teritorii care fuseseră sub stăpânirea otomană de secole. Rușii au atacat
Imperiul Otoman pe de o parte pentru că se considerau protectorii creștinilor ortodocși aflați sub
suzeranitate otomană, iar pe de altă parte pentru că urmăreau să controleze strâmtorile Bosfor și
Dardanele.
În etapa premergătoare Tratatului de la Passarowitz, Imperiul părea că dă dovadă de o
revenire, datorită victoriilor repurtate contra Veneției și obținerea unor succese în Grecia, care au
crescut moralul otomanilor. La toate acestea se adaugă și impunerea de greci fanarioți loiali în
țările române (în 1711 în Moldova după victoria de la Stănilești împotriva forțelor moldo-ruse,
respectiv în Țara Românească în 1714). Otomanii au recurs la aceste impuneri de domni fanarioți
pentru a crea o baricadă față de inamicii lor (Imperiul Habsburgic,Veneția și ulterior Imperiul
Rus).
Ulterior, în ciuda succeselor repurtate, turcii vor fi înfrânți de către trupele habsburge
conduse de Eugeniu de Savoia în 1716 în Bătălia de la Petrovaradin, eșec ce va avea consecințe
negative asupra Imperiului. Victoria de la Petrovaradin a fost una decisivă pentru destinul
întregului Banat, prințul Eugeniu de Savoia (preşedintele Consiliului Aulic de Război) decizând,
după acest succes (5 august 1716), să înceapă bătăliile pentru preluarea cetății Timișoarei, aflată
din 1552 sub stăpânirea otomanilor. O puternică armată a Casei de Habsburg a fost concentrată
sub fortificaţiile cetăţii, spre sfârşitul lunii august 1716. După mai multe bătălii, la 12 octombrie
1716, Mehmed Paşa, ultimul comandant otoman al Timişoarei, acceptă capitularea şi
administrația otomană a părăsit definitiv oraşul. La 18 octombrie 1716 prinţul Eugeniu de Savoia
îşi făcea intrarea triumfală într-o cetate răvăşită după asediu. Imediat după capitularea Timişoarei
şi părăsirea oraşului de către otomani, noul imperiu a gândit o viitoare organizare administrativ-
teritorială şi administrativ-decizională în noua provincie. După intrarea în rândul teritoriilor
Imperiului Austriac, Banatul s-a bucurat de un statut aparte, fiind considerat domeniu al
Coroanei şi Camerei Imperiale, subordonat, în toate domeniile, forurilor centrale ale monarhiei
habsburgice.
Tratatul de la Passarowitz din 21 iulie 1718 a fost cel prin care s-a încheiat războiul
dintre Imperiul Otoman pe de-o parte și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană de cealaltă
parte. Tratatul a reflectat de jure situația militară existentă de facto în acel moment: Imperiul
Otoman a pierdut Banatul Timișoarei, nordul Serbiei, (inclusiv Belgradul),
nordul Bosniei și Oltenia în favoarea Casei de Habsburg. Veneția și-a pierdut posesiunile
din peninsula Pelopones și din Creta, câștigate prin Tratatul de la Karlowitz, păstrând doar
insulele Ioniene și Dalmația. Belgradul și Oltenia au fost obținute ulterior înapoi de către
Imperiul Otoman în 1739 prin Tratatul de la Belgrad. De notat că din punct de vedere juridic,
conform tratatelor semnate anterior, Imperiul Otoman nu avea dreptul să cedeze teritorii
precum Oltenia (1718), nord-vestul Moldovei denumit de către austrieci Bucovina după anexarea
din 1775, sau Moldova dintre Prut și Nistru denumită Basarabia după anexarea de către ruși din
1812, deoarece nu erau provincii ale lui, ci aparțineau principatelor creștine tributare Țara
Românească și Moldova. Voievozii atunci la putere (respectiv Ioan Mavrocordat în Țara
Românească și Grigore III Ghica în Moldova), precum și mitropolitul Veniamin Costache, au
protestat, însă zadarnic.
Concluzii:
Putem remarca faptul că Imperiul Otoman, care era un Imperiu expansionist și glorios
devenea treptat, treptat doar o umbră a ceea ce fusese odinioară, fiindu-i redus simțitor arealul de
cuceriri după înfrângerile suferite în fața rivalilor săi care vor năvăli aspura sa transformându-l
începând cu secolul al-XVIII-lea în ,,Omul bolnav al Europei’’. Istoricii consideră că în perioada
de după 1683 Imperiul Otoman intră în etapa stagnării care va ține până la 1827, altfel spus este
o etapă de tranziție spre ultimele faze ale existenței otomanilor și anume declinul (1827-1908),
respectiv disoluția (1908–1922).
 În opinia mea, Imperiul Otoman a reprezentat timp de mai bine de șase secole o
superputere imperială ce a avut un impact nefast asupra popoarelor creștine europene în decursul
existenței sale provocându-le mari suferințe reușind să profite de slăbiciunile și de dezbinarea
dintre statele europene. În intervalul supus cercetării, respectiv între Asediul Vienei(1683) și
Tratatul de la Passarowitz, imperiul fiind nevoit să semneze tratate în urma cărora înregistreză
pierderi imense de teritorii dar și prestigiul în rândul marilor puteri europene. Tratatul de la
Karlowitz a marcat începutul declinului Imperiului Otoman în Europa de Est și a stabilit
Monarhia Habsburgică ca putere dominantă în Europa centrală în timp ce Pacea de la
Passarowitz a marcat încheierea războiului dintre Imperiul Otoman pe de-o parte și Imperiul
Habsburgic și Republica Venețiană de cealaltă parte.
Bibliografie:
1. Braudel Fernand, Mediterana și lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, Editura
Meridiane, București, 1985-1986.
2. Djuvara Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas,
București, 2000.
3. Stiles, Andrina, Impeiul Otoman 1450 – 1700, Traducerea: Felicia Pavel, Editura ALL,
București, pag. 95 – 159.
4. https://www.unitischimbam.ro/tratatul-de-pace-de-la-passarowitz/ , consultat la data de
18.11.2020.
5. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-arata-imperiul-otoman-in-vremurile-de-
glorie-de-unde-obtinea-venituri-si-cum-se-intretinea, consultat la data de 18.11.2020.
6. https://xn--tudorduic-transsylvanica-3xc.ro/transilvania/26-ianuarie-1699-tratatul-de-pace-de-
la-karlowitz/- consultat la data de 16.11.2020.
7. https://timisoara.uvt.ro/pacea_de_la_passarowitz.htm - consultat la data de 16.11.2020.
8. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/care-a-fost-adevarata-insemnatate-a-victoriei-
antiotomane-din-1683 - consultat la data de 19.11.2020.
9. https://sites.google.com/site/imperiulotoman897516/informatii-utile - consultat la data de
19.11.2020.

Întocmit,
Cuzic Vlad, master anul I - Istorie