INTRAREA ROMÂNIEI IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL.

UNIREA DE LA
1918

Prima mare conflagraţie mondială disputată între marile puteri ale lumii a avut un impact
deosebit asupra viitorului omenirii. Despre acest eveniment istoric s-a scris o vasta literatură
istorică, fiind o problematică europeană abordată diferențiat de la o țară la alta. Profesorul
Lucian Boia, în lucrarea sa ”Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări”
consideră că este o muncă destul de sterilă aceea de a căuta întotdeauna cauze şi consecinţe ale
unui fapt istoric, pentru că, de cele mai multe ori, evenimentele în sine se întrepătrund, fiind
concomitent cauze şi efecte pentru alte evenimente. Adresează un îndemn către istoricii români
de a nu repeta la nesfârşit ceea ce deja s-a spus şi ceea ce nu este întotdeauna chiar complet sau
corect sau echilibrat ca interpretare. Același istoric afirmă că, timp de decenii, fiecare naţiune
europeană şi-a avut propria sa istorie a Primului Război Mondial și că ar fi cazul să se încerce o
echilibrare a interpretărilor, o sinteză a lor, eventual să se ajungă la o interpretare europeană.

Războiul cel Mare, Primul Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni
mondiale. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, se configuraseră în
Europa două blocuri politico-militare care exercitau o influență semnificativă asupra
continentului european atât în plan politic, cât și economic: Puterile Centrale (Germania și
Austro-Ungaria, la care vor mai adera Turcia, Bulgaria) și Antanta (Imperiul Britanic, Franța și
Rusia, la care vor mai adera Italia, România, SUA). Referindu-se la amploarea conflagrației,
marele istoric A.D. XENOPOL afirma că: ’’ Europa, şi prin ea omenirea întreagă, trece printr-o
clipă dintre cele mai grave ale existenţei ei seculare. Popoarele şi statele se prăbuşesc unele
asupra celorlalte; toate trag sabia, toate încearcă tunul, toate fac chemarea la puterile distrugerii;
pare că s-ar grăbi să răstoarne, în puţin timp, toată clădirea ridicată cu încetul prin lungi veacuri
de muncă".

1
 Asasinarea, la 15/28 iunie 1914, la Sarajevo, a prințului moștenitor al Austro-Ungariei,
Franz Ferdinand, și a soției sale, Sofia, de către Gavrilo Princip, a fost pretextul declanșării
Primului Război Mondial, la care au participat 33 de state, cu o populație de peste 1 miliard de
locuitori. Amploarea acestei prime conflagrații mondiale din istoria umanității este dată de
bilanțul înregistrat de circa 10 milioane de morți și 20 de milioane de răniți, pagubele materiale
fiind evaluate la peste 278 miliarde de dolari, precum și de urmările conflictului, dintre care
amintim retrasarea granițelor naționale, mai ales pe continentul european, și destrămarea
imperiilor austro-ungar, german, otoman și rus, conform volumului ''Istoria României în date'',
ediția 2003.

Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, la 15/28 iulie 1914, având asigurări din partea
Germaniei că îi va sprijini în cazul în care Rusia va interveni militar în favoarea Belgradului. La
19 iulie/1 august, Germania a declarat război Rusiei, care s-a aliat Serbiei. Ulterior, la 21 iulie/3
august, Franța a declarat război Germaniei și, la 22 iulie/4 august, Marea Britanie anunța
guvernul german că i-a declarat război.

Criza din iulie 1914 şi apoi cascada declaraţiilor de război au ridicat problema conduitei
statului român în noile circumstanţe istorice. În acest context, regele Carol I convoacă la Sinaia,
în 21 iulie/3 august 1914, Consiliul de Coroană pentru consultarea tuturor factorilor politici, în
vederea luării unei decizii. La Consiliu au participat regele Carol I, principele moștenitor
Ferdinand, premierul I.I.C. Brătianu și toți membrii guvernului, toți foștii prim-miniștri
conservatori și liberali hotărându-se starea de neutralitate militară a României, potrivit
volumului ''O Istorie Sinceră a Poporului Român'', ediția a IV-a, 2008. Carol I s-a pronunțat
pentru intrarea României în război, alături de Puterile Centrale, fiind sprijinit de conservatorul
Petre Carp, de Constantin Stere și de cei apropiați lor, care atrăgeau atenția asupra pericolului
pentru România reprezentat de expansiunea Rusiei care țintea obținerea Strâmtorilor. În urma
dezbaterilor aprinse, Consiliul de Coroană a respins intrarea României în război, ceea ce însemna
renunțarea publică la prevederile tratatului din 1883, pentru că, prin agresiunea desfășurată
împotriva Serbiei, Puterile Centrale acționaseră împotriva prevederilor defensive ale tratatului,
potrivit volumului ''Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947)'', ediția a II-a,
Volumul I, Carol I, 2004.

2
 În cei doi ani de neutralitate a României (1914-1916), cele două alianțe politico-militare
au făcut demersuri pentru atragerea României în război de partea lor. Pe parcursul neutralității,
președintele Consiliului de Miniștri, I.I.C. Brătianu, care, după moartea regelui Carol, la 10
octombrie 1914, și-a asumat conducerea politicii externe românești, a inițiat și condus tratative
de angajare a României în război alături de Antanta. Ca să câştige timp, Brătianu le spunea
habsburgilor că unioniştii sunt de nestăpânit, iar anglo-francezilor că ameninţările austro-ungare
sunt teribile. În fapt, voia să obţină Basarabia de la o ţară a Antantei, Rusia, şi Transilvania de la
Puterile Centrale. Puterile Centrale, adică Germania şi Austro-Ungaria, promiteau mai multe
drepturi pentru românii din Transilvania şi protecţie contra pretenţiilor Bulgariei asupra
Dobrogei. Antanta, alcătuită din Anglia, Franţa şi Rusia, a fost iniţial foarte rezervată în
promisiuni. Dar când aliaţii au întâmpinat mari probleme pe frontul de vest, premierul Brătianu a
obţinut recunoaşterea drepturilor României asupra Ardealului.

În acest context, la 4/17 august 1916, la București, România a semnat Tratatul de alianță
și Convenția militară dintre România și Antanta. În baza acestor documente, guvernele Franței,
Marii Britanii, Rusiei și Italiei garantau integritatea teritorială a României și dreptul statului
român asupra teritoriilor românești din Austro-Ungaria: Transilvania cu Crișana, de la vărsarea
Someșului în Tisa până la vărsarea Mureșului în Tisa, Bucovina și Banatul. În schimb, România
se obliga să declare război doar Austro-Ungariei cel târziu până la 15/28 august 1916. Cele două
părți semnatare se angajau să nu încheie pace separată cu Puterile Centrale, iar guvernele statelor
membre Antantei recunoșteau României un tratament egal la viitoarea conferință de pace,
potrivit volumului ''Istoria României'', ediția revizuită și adăugită, 2005.

Intrarea României în război a fost decisă la Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916,
care a avut loc la Palatul Cotroceni, în prezența regelui Ferdinand I, ocazie cu care s-au aprobat,
cu o largă majoritate de voturi, tratativele angajate de Ion I.C. Brătianu pentru intrarea României
în război de partea Antantei. În aceeași zi, România a declarat război Austro-Ungariei. Declarația
de război, remisă împăratului Austro-Ungariei de Edgar Mavrocordat, ministrul României la
Viena, era motivată prin lipsa de înțelegere a cercurilor guvernante austro-ungare față de
aspirațiile și interesele legitime ale românilor din Transilvania, potrivit volumului ''Istoria
României'', ediția revizuită și adăugită, 2005.

3
 În noaptea de 14/27 spre 15/28 august 1916, armata română a trecut Carpații în
Transilvania, prin 17 puncte de trecere, începând astfel operațiunile militare împotriva Austro-
Ungariei. Pe frontul de nord transilvănean, comandamentul român a angajat 80% din efectivul
total al trupelor române, care au reușit să pună stăpânire pe trecătorile Carpaților. Lupte cu o
intensitate sporită au fost angajate la Timișu de Jos, în partea de sud a Sibiului și în apropiere de
Orșova. La 24 august/6 septembrie, Marele Cartier General român a oprit ofensiva, pentru că
situația pe frontul de sud devenise critică. Trupele bulgare și germane, comandate de
feldmareșalul August von Mackensen, au cucerit, până la începutul lunii octombrie, Turtucaia,
Silistra, Constanța și Cernavodă, în pofida contraofensivei de la Flămânda, coordonată de
generalul Alexandru Averescu, potrivit volumului ''Istoria Militară a Românilor'', 1992.
Înfrângerea armatei române la Turtucaia a însemnat începutul sfârşitului. Nemţii şi austriecii au
atacat încontinuu, astfel încât, trei luni mai târziu, în decembrie 1916, întreaga parte de sud a ţării
fusese ocupată, iar guvernul, regele şi populaţia s-au retras în Moldova, tezaurul românesc fiind
transportat în Rusia pentru siguranță. Iași devine capitala României, restrânsă la centrul și nordul
Moldovei, cu frontul stabilizat pe linia Siretului, de-a lungul Dunării și a brațului Sf. Gheorghe.
Armata română pierduse peste 250.000 de militari pe front, adică o treime din forţele mobilizate
în august.

Un rol important în reorganizarea armatei române l-a avut misiunea militară franceză,
condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, unul dintre cei mai cunoscuți lideri militari ai
Franței în prima parte a războiului. În perioada ianuarie-mai 1917, generalul Berthelot a
contribuit la luarea unor decizii importante, recepționând echipament de luptă din Franța și
mobilizând noi recruți. Totodată, s-a ocupat de instalarea legăturilor telefonice între punctele de
comandă și unitățile de pe front, fiind realizată rețeaua de comunicații care lipsea la intrarea
României în război.

În vara anului 1917, ofensiva trupelor germane conduse de von Mackensen pe frontul
român a fost oprită de armata română, prin victoriile extraordinare de la Mărăști (11/24 iulie-19
iulie/1 august), când au fost eliberate peste 30 de localități, Mărășești (24 iulie/6 august-6/19
august), care a însemnat 14 zile de lupte grele duse de Armata I română, și Oituz (26 iulie/8
august-9/22 august), unde armata română a reușit împiedicarea trupele germano-austro-ungare să
pătrundă pe Valea Trotușului. După căderea guvernului Kerenski și victoria regimului bolșevic

4
la Petrograd, armata rusă s-a confruntat cu numeroase transformări pe linia frontului român. La
20 noiembrie/3 decembrie 1917, generalul Scerbacev, comandantul frontului rus din Moldova, a
propus germanilor încheierea unui armistițiu. România a fost nevoită să adere, la 29 noiembrie/9
decembrie 1917, la această înțelegere (armistițiul de la Focșani). Pe fondul retragerii armatei ruse
de pe frontul român, au avut loc acte de jaf și distrugere. În mai multe localități din Moldova au
avut loc lupte între români și ruși, care au durat până în ianuarie 1918, potrivit volumului ''Istoria
României în date'', 2003.

După armistițiul încheiat de România cu Puterile Centrale, au urmat o serie de tratative

de pace. În urma semnării păcii de către Rusia, la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918),
guvernul român a fost obligat să accepte mai întâi preliminariile de la Buftea (5/18 martie) și
apoi Pacea separată de la București (23 aprilie/7 mai 1918). Condițiile păcii au fost nimicitoare
pentru România: cedarea Dobrogei (Cadrilaterul și o parte a județului Constanța anexate
Bulgariei, iar restul sub condominiul Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei),
modificare semnificativă de frontieră pe Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (5.600 kmp),
concesionarea petrolului, grâului, pădurilor și a altor resurse importante ale țării prin convențiile
economice înrobitoare, libera trecere a trupelor austro-ungare spre Odessa, potrivit volumelor
''Istoria României'', 2005 și ''Istoria României în date'', 2003. Tratatul de pace a fost ratificat de
Parlament, dar nu a fost promulgat de regele Ferdinand. Refuzul regelui, care a amânat la
nesfârșit gestul formal de a semna acest tratat, a făcut posibilă reînceperea ostilităților în ultimele
două zile ale războiului, prezervând în acest mod statutul României de stat beligerant
la Conferința de Pace de la Paris. Astfel, pe fondul victoriilor obținute de Antanta, la 10
noiembrie 1918, România declară război Germaniei și reintră în conflict de partea Antantei.
Gestul României a avut mai mult o importanță simbolică și politică decât militară întrucât la 11
noiembrie 1918 Germania capitulează, punându-se astfel capăt Primului Război Mondial.

Prin victoria generală a Antantei, România a obţinut majoritatea teritoriilor populate cu

români din Imperiul Austro-Ungar, odată cu destrămarea acestuia. De asemenea, a obţinut şi
Basarabia, prin destrămarea Rusiei, stat ce ne fusese aliat în război. Aşadar scopul major al
intrării în război a fost nu doar atins ci chiar depăşit, cu toate că Banatul a fost împărţit cu Serbia.
România a obţinut astfel circa 156.000 km2 , ajungând la 296.000 km2 şi-a mărit populaţia cu
încă 8,5 milioane locuitori, ajungând la 16.250.000 locuitori în 1919. Dar şi costurile participării

5
la război au fost foarte mari. Ţara a pierdut peste 300.000 de militari (morţi, răniţi, dispăruţi) din
totalul de circa un milion de decedaţi şi încă pe atât victime civile cauzate direct sau indirect de
război (boli contagioase, mizerie etc). In total e vorba de aproximativ 10% din populaţia ţării
calculată la nivelul anului 1914, fiind una dintre cele mai mari rate ale pierderilor umane dintre
toţi beligeranţii, raportat la populaţie.

De-a lungul timpului istoricii și-au pus întrebarea ”De ce a fost preferată Antanta?” în
condițiile în care factorii de incertitudine erau mai numeroşi, calculele putând fi greşite. Recent
istoricul Lucian Boia a exprimat opinia că România ar fi putut obţine „gratis” teritoriile pe care
le-a primit prin tratatele de la Versailles şi fără să lupte, menţinând neutralitatea până la final şi
apoi folosind armata intactă spre a ocupa aceste teritorii de la imperii învinse şi în curs de
destrămare. În felul acesta ar fi fost cruţate vieţile a peste 400.000 de români. Dr. ȘERBAN
FILIP CIOCULESCU, în articolul Marele Război – costuri şi beneficii pentru România, apărut
în Revista de istorie militară nr. 1-2/2016 combate acest tip de abordare prin două argumente. În
primul rând, statele Antantei nu ar fi recunoscut probabil apartenenţa Transilvaniei, Banatului,
Bucovinei şi chiar a Basarabiei la România, iar ţări „revizioniste” precum Ungaria şi URSS ar fi
avut mai multă legitimitate în contestarea dreptului României de a deţine aceste teritorii. În al
doilea rând, fără România de partea sa nu există certitudinea că Antanta ar fi câştigat războiul
sau, mai corect spus, că ar fi rezistat pânâ când SUA au intrat în război. Intrarea României în
război a uşurat presiunea germană pe frontul de la Verdun, lucru calculat şi dorit de Franţa, ţara
care a insistat cel mai mult pentru intrarea în război.

Anul 1918 reprezintă în istoria poporului român anul triumfului idealului național. Primul
Război Mondial a constituit ocazia formării României Mari. Sacrificiile armatei au fost răsplătite
de izbânda idealului național, în condițiile prăbușirii autocrației țariste și a destrămării monarhiei
austro-ungare, precum și al afirmării dreptului popoarelor la autodeterminare pe baza principiului
naționalităților.

Unirea teritoriilor românești cu România a urmat trei etape, respectiv: autonomia,

independența și unirea.

Revoluția bolșevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917 a permis românilor din Basarabia
să acționeze pentru sprijinirea unirii cu România. A fost constituit Sfatul Țării, care, la 24

6
ianuarie/6 februarie 1918, a votat în unanimitate independența Republicii Democratice
Moldovenești, o etapă importantă pe calea unirii Basarabiei cu România. La 27 martie/9 aprilie
1918, Sfatul Țării vota, după 106 ani de dominație rusă, unirea Basarabiei cu România. În
Bucovina, la 14/27 octombrie a fost creat Consiliul Național Român, sub conducerea lui Iancu
Flondor, care formula dorința Bucovinei întregi de unire cu ''celelalte Țări Românești într-un stat
național independent''. La Congresul General al Bucovinei din 15/28 noiembrie, s-a votat ''unirea
necondiționată și pe veci a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Cermuș, Colacin și Nistru, cu
Regatul României''. La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, în sala Cazinoului din Alba Iulia, a avut
loc Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de deputați, reprezentanți ai tuturor categoriilor
sociale, ai celor două biserici, precum și ai tuturor provinciilor istorice românești, care au decis
în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Vasile
Goldiș a rostit cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începea astfel:
''Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați
prin reprezentanții lor la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români
și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România''. Unirea Transilvaniei cu România a încheiat
procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei
cu Țara Românească, continuat cu unirea Dobrogei, în 1878, a Basarabiei, în martie 1918, și a
Bucovinei, în noiembrie 1918. Suprafața României Mari era de 295.049 km pătrați, cu o
populație de 15.500.000 de locuitori, potrivit volumelor ''Istoria României'', 2005; ''Istoria
României în date'', 2003; ''O Istorie Sinceră a Poporului Român'', 2008.

Ca urmare a contribuțiilor militare decisive ale armatei române, a demersurilor populare

și politice ale liderilor din toate provinciile românești pentru înfăptuirea Marii Unirii, a fost
nevoie de o adevărată bătălie diplomatică la Tratatele de pace din cadrul Conferinței de Pace de
la Paris (sistemul Versailles) din 1919-1920, pentru recunoașterea desăvârșirii unității statale
naționale — unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România.

În urmă cu o sută de ani, Regele Ferdinand I și Ion I.C. Brătianu, luau una dintre cele mai
riscante decizii din istoria României. Cei doi lideri au hotărât intrarea regatului în Primul Război
Mondial. La capătul drumului care începea în urmă cu un secol putea să fie ori reîntregirea țării,
ori dispariția ei ca stat independent. Istoria a demonstrat că Regele Ferdinand I și Ionel Brătianu
au luat decizia corectă.

7
 BIBLIOGRAFIE:

1. Ioan Scurtu, ''Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947)'', ediția a II-a,
Volumul I, Carol I, Editura Enciclopedică, 2004.
2. Florin Constantiniu, ''O Istorie Sinceră a Poporului Român'', ediția a IV-a, București,
Univers Enciclopedic Gold, 2008.
3. Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 84-85.
4. Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, ''Istoria României'', ediția revizuită și
adăugită, București, Corint, 2005.
5. ȘERBAN FILIP CIOCULESCU – România în vara anului 1916: paradigma actorului
rațional și câteva mecanisme psiho-cognitive specifice procesului decizional în
”REVISTA DE ISTORIE MILITARĂ ” nr. 1-2/2013, p. 37-53.
6. ***, ''Istoria Militară a Românilor'', București, Editura Militară, 1992.
7. ***, ''Istoria României în date'', coord. Dinu. C. Giurescu, Editura Enciclopedică,
București, 2003.
8. https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2017/04/24/1917-anul-premergător-marii-
uniri-romania-si-razboiul-de-intregire-nationala.
9. http://ro.wikipedia.org/wiki/Participarea_Rom%C3%A2niei_la_primul_r%C4%83zboi_
mondia.
10. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/consecintele-primului-razboi-mondial-
asupra-romaniei.
11. http://adevarul.ro/cultura/istorie/lucian-boia-1_52f8c80ac7b855ff5639a1df/index.html.
12. https://www.historia.ro/.../brasov-1916-intrarea-romaniei-in-primul-razboi-mondial.

ÎNTOCMIT,

CUZIC VLAD, anul I, grupa H 111, Facultatea de Istorie,

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași