Economia medievala.

Principalele ocupaţii ale omului

medieval: agricultură, meşteşuguri,minerit

Lunga perioadă a Evului Mediu european(secolele V-XV) a fost interpretată, la o

extremă, drept o noapte a istoriei, iar la extrema opusă, un model ce ar trebui reînviat.Pentru
Evul mediu timpuriuși mediu (secolele V-X) nu sepoate contesta decăderea față de antichitate,
datorită distrugerilor populațiilor migratoare, ce a avut ca efect lentele acumulări materiale.Însă,
începând cu secolul al X lea, duşmanii Europei creştine au fost în final pacificaţi, alungaţi sau
opriţi. Astfel odată ce presiunile din afară au dispărut, europenilor le-au trebuit doar două secole
pentru a crea o civilizație dinamică cu oraşe prospere, catedrale şi universităţi, sisteme legale şi
intelectuale sofisticate, administratori instruiţi, o retea comercială internaţională şi o varietate
bogată de meşteşugari talentaţi. Aceasta era o realizare importantă, dar nu şi o transformare
completă a societăţii, economia Occidentului medieval fiind în continuare una la limita
subzistenţei.1

Pentru a putea prezenta și înțelege principalele ocupații ale omului medieval, trebuie în
primul rând să ținem cont de mai multe criterii. Atât mentalul colectiv cât și mediul în care trăiau
oamenii acestei perioade joacă un rol extrem de important, acești factori determind economia
aferentă intervalului istoric la care se face referire. Astfel, ecomomia Occidentului medieval este
o economie de subzistență, o economie care avea drept ţel depăşirea necesităţilor.Subzistenţa
varia după diferitele pături sociale. Pentru majoritatea covărşitoare a populaţiei- țărănimea- era
suficient să aibă asigurată subzistenţa în sensul strict al cuvântului:hrană, îmbrăcăminte şi
locuinţă. Pentru păturile sociale superioare subzistenţa comporta satisfacerea de nevoi mai mari,
ea trebuind să le îngăduie să-şi ţină rangul, să nu decadă; traiul lor era asigurat în mica parte de
importurile străine şi pentru tot restul de munca maselor- țărănimea. Drept urmare economia
Evului Mediu era esenţialmente agrară, întemeiată pe pământ, ţărănimea asigurând bazele
economice medievale, agricultura fiind totodată una din principalele ocupaţii.2

1. Agricultura

Pământul și economia agrară reprezentau baza și elementul esențial al vieții materiale al

Evului Mediu și a tot ce putea ea să condiționeze ca: bogăția, puterea socială și politică. Cu toate
acestea viața economică a celor care o practicau - țăranii - era caracterizată de o accentuată
sărăcie, determinată de sistemul rudimentar de cultură și nivelul slab al tehnicii agricole. Utilajul
agricol era încă primitiv. Pământul era rău lucrat, cu arături de suprafață. Dăinuiește încă aratul
antic, portivit de altfel pentru solurile superficiale și terenurile accidentate din domeniul
mediteranean.Intensificarea arăturii rezultă în Evul Mediu mai mult dintr-o repetiție a muncii

1
http://istorie/Cultura-si-civilizatia-medieva622.php
Jacques Le Goff, Civilizația Ocidentului medieval, Editura Științifică , București, 1990, p. 306
2
decât dintr-o perfecționare a utilajului.S-a răspândit practica la trei arături, și chiar la patru la
finele secolului al-XIII-lea și începutul secolului al-XIV-lea, dar rămâneau necesare muncile de
completare, acestea fiind la rândul lor de o eficacitate limitată.După o primă arătură, bulgării de
pământ erau adesea fârâmați cu mâna, precum arată o miniatură a Psaltirei engleze a lui Luttrell
la începutul secolului al-XIV-lea.Pentru plivit, care nu se executa în tot locul, se foloseau la
tăierea scaieților și buruienilor niște unelte rudimentare, un fel de furcă și o seceră având drept
coadă o prăjină. Rezulta că pământul fiind rău săpat, rău întors, rău aerisit, substanțele
fertilizatoare nu se refăceau ușor.Această carență de utilaj ar fi putut într-o oarecare măsură fi
îndreptată de îmbogățirea solurilor prin gunoiere, dar și în acest sector slăbiciunea agriculturii
medievale era încă și mai flagrantă.Desigur, îngrășămintele chimice, artificiale nu există, rămân
cele naturale, care sunt la rândul lor insuficiente datorită numărului redus de vite urmare atât a
molimei cât șia faptului că existau suprafețe reduse de fânețe3.
În ceea ce privește modalitatea prin care se obținea terenul arabil, trebuie amintită
defrișarea sau incendierea pădurilor, arbuștilor și mărăcinișului. Terenul obținut era cultivat până
la epuizare, după care era părăsit pentru o perioadă destul de lungă (50 de ani, poate chiar mai
mult).Pe terenurile care urmau să fie desțelenite, mai întâi se dădea foc mărăcinișului sau
arbuștilor pentru ca rudimentarele pluguri, în întregime de lemn la început, să poată pătrunde în
pământul tare. Căldura și cenușa uscăturilor fertilizau brazdele, deși după cum am menționat mai
sus, ferilizarea se putea obține și prin îngrășăminte naturale, care însă, obținute în cantități
reduse, erau folosite doar pentru grădina de zarzavat și pentru vie.4

În aceste condiții, productivitatea solului era foarte scăzută. De regulă randamentul mediu
era de două boabe la unul semănat. Când la un bob însămânțat țăranul obținea trei boabe în loc
de două, creșterea era considerabilă: însemna că își dublase provizia, că își putea reduce
suprafața lucrată necesară întreținerii familiei sale, că își ușura viața putând plăti în produse o
parte din dările la care era obligat. În cazuri excepționale (secolul al XIV-lea), randamentul
mediu la grâu era de patru boabe la unu însămânțat (un sfert din această recoltă trebuind să fie
reținută pentru însămânțarea următoare)5 .

3
Ibidem, p.285
4
Ovidiu Drâmbă, Istoria culturii si civilizatiei, Editura Științifică și Encicopedică, București, 1984-1995, p. 443
5
Ibidem,p 444
 În perioada carolingiană se mai păstra încă sistemul roman de asolament bienal, adică de
alternare tot la doi ani a recoltei; într-un an câmpul era însămânțat, iar în anul următor era lăsat
să se odihnească. Începând cu secolele IX - XIV au loc câteva inovații de o importanță decisivă
pentru progresul agriculturii. Astfel, are loc înlocuirea parțială a asolamentului bienal prin cel
trienal, ceea ce presupune că se lăsa pământul fără cultură doar un an din trei, în loc de un an din
doi. Cu toate acestea asolamentul trienal pare să fie răspândit mai încet și mai fragmentat decât s-
a crezut. În climatul mediteranean, pe pămînturile sărace, asolamentul bienal persistă.6

O altă invenție importantă în agricultura medievală a fost cea a plugului greu: prevăzut cu
un cuțit vertical care despica terenul, având la mijloc un brăzdar care reteza tulpinile și rădăcinile
rămase în pământ, și în partea din spate o cormană- lamă metalică ușor curbată, care răsturna
brazda tăiată de cuțitul vertical. Datorită greutății capului de plug, s-au adaugat două roți care
aveau rolul de a opri cormana să pătrundă prea adânc. Plugul greu trecea o singură dată pe câmp,
în timp ce plugul ușor trebuia să treacă de două sau de trei ori, de fiecare dată trăgând brazde
perpendicular pe cele anterioare. Plugul greu era eficace pentru terenurile tari, argiloase și
noroioase, care necesitau o arătură mai adâncă; dar era mai puțin util pentru cele afânate,
pietroase din zonele meridionale, unde natura solului impunea ca arătura să fie mai superficială-
ceea ce se putea efectua folosindu-se în continuare plugul ușor de lemn.7

O altă invenție care a avut consecințe importante pentru productivitatea ogoarelor a

reprezentat-o grapa, atestată icongrafic din secolul XI. Trasă de-a lungul brazdelor, grapa
îngropa boabele semănate. Tot în această perioadă apare și se răspândește jugul aplicat frontal
boilor, precum și înhămatul cailor- care încep să fie folosiți acum în muncile agricole, folosindu-
se un jug circular. Iar pentru a spori randamentul calului, odată cu secolul al XI-lea, i s-au aplicat
potcoave prinse cu cuie de oțel moale.8

Intervalul cuprins între sec. XI – XIII inaugurează o nouă epocă în civilizaţia Occidentului
medieval, caracterizată printr-un avânt general al Creştinătăţii occidentale, pe care Fernand
Braudel a caracterizat-o drept "prima creştere modernă" a continentului european înainte de
modernitatea propriu-zisă. Această expansiune este vizibilă mai cu seamă în agricultură, care

6
Ibidem, p.445
7
Jacques Le Goff, Op.cit, p. 287
8
Ovidiu Drâmba, Op.cit., p. 414
rămîne, şi în acest interval, elementul de echilibru al întregii economii. Particularităţile
dezvoltării ei sînt următoarele: a) în primul rînd, în secolele XI – XIII, Occidentul "nu cunoaşte –
după cum a observat Jacques Heers – o singură civilizaţie rurală, ci diverse tipuri de exploatare a
solului, care merg de la simplul cules – ce nu asigură, adesea, decît o subzistenţă precară –, pînă
la bogatele culturi specializate, organizate şi întreţinute în funcţie de comerţ şi oraşe". În
teritoriile de margine se întâlnesc pădurile şi mlaştinile, care, deşi slab populate, ofereau adesea
celor pe care îi adăposteau resurse apreciabile. Pădurea mai ales constituia refugiul şi adăpostul
săracilor, prin posibilităţile ei de subzistenţă. Importanţa ei economică în Evul Mediu,
pretutindeni în Europa, explică repetatele conflicte dintre seniori şi ţărani în ceea ce priveşte
drepturile ei de folosinţă, precum şi monopolul regal exercitat asupra sa, cauzator, şi acesta, de
nenumărate tensiuni sociale. Terenurile cerealiere erau, însă, factorii de cultură agricolă cei mai
importanţi în economia medievală. Marile concentrări agricole se aflau, de regulă, în partea de
nord a Europei, cele mai importante regiuni aparţinînd acestei zone fiind: Germania
(Brandenburg, Holstein, Pomerania, Prusia), Flandra, Anglia şi Franţa (Picardia, Normandia,
Artois, Île-deFrance). Acest fapt a fost de natură să asigure acestor regiuni un avantaj net în
raport cu celelalte din punct de vedere alimentar şi demografic. În sud, în regiunea
mediteraneană, zonele cerealiere fără a lipsi de tot erau, totuşi, mai puţin prospere în comparaţie
cu cele nordice, nefiind, pe de altă parte situate nici în apropierea marilor centre urbane de
consum. În aceeaşi perioadă încep să apară şi zonele viticole, legumicole şi de creştere a
animalelor, ca expresii ale unui început de specializare economică a mediului rural. b) În
regiunile cerealiere dezvoltate, dar şi în teritoriile de la marginea Creştinătăţii (Peninsula Iberică,
estul Germaniei, posesiunile slave etc.) are loc, cu începere din secolul al XI-lea, un proces din
ce în ce mai rapid de extindere a terenurilor arabile şi a culturilor agricole, prin asanări, îndiguiri,
defrişări etc., care ating apogeul în secolele XII – XIII. Acest fenomen – care trebuie pus pe
seama unei creşteri destul de substanţiale a populaţiei şi, drept urmare, a cerinţelor generale de
hrană – nu antrenează numai lumea satelor, ci întreaga societate medievală a epocii, inclusiv
clasele senioriale şi mediile religioase (îndeosebi monastice). c) Dezvoltarea sectorului agricol se
caracterizează, în aceeaşi perioadă, şi printr-o sensibilă ameliorare a inventarului tehnic şi a
procedeelor de cultură, sesizabilă în creşterea importantă a randamentelor agricole. Din acest
motiv, pînă la începutul celui de-al XIV-lea veac, în "Europa catedralelor" accesele grave de
foamete au fost mai degrabă rare. Oricât de amplă a fost, dezvoltarea agriculturii nu a generat,
totuşi, în această perioadă, o bunăstare generală şi, cu toate că a rezolvat sau a atenuat unele din
problemele grave de subzistenţă cu care se confruntaseră pînă atunci societăţile vest-europene, a
creat altele noi, cu urmări redutabile. Cea mai importantă dintre ele şi, totodată, cea mai
îngrijorătoare sub raportul implicaţiilor de durată a fost ceea ce istoricii vieţii agrare a perioadei
– şi îndeosebi Georges Duby – au numit "fragilitatea echilibrelor". Caracterizată prin: (1)
tensiunea constantă dintre terenurile cultivate şi cele destinate creşterii animalelor (cele dintîi nu
se puteau extinde pe măsura creşterii demografice fără a le periclita pe cele din a doua categorie,
a căror menţinere, la un nivel acceptabil, era, pe de altă parte, absolut necesară chiar pentru
conservarea şi dezvoltarea culturilor), (2) dezechilibrul dintre exploatările agricole şi (3)
creşterea demografică ce tindea să depăşească posibilităţile nutritive ale economiei agrare
medievale, acest neajuns major al expansiunii agricole din perioada menţionată se află la
originea marii crize din secolul al XIV-lea şi a cortegiului ei de nenorociri (reapariţia şi
generalizarea crizelor de foamete, marea epidemie de ciumă de la mijlocul veacului, accentuarea
tensiunilor sociale şi înmulţirea conflictelor militare etc.).9

Meștesugurile

Printre ocupațiile omului medieval se numără și meșteșugurile. În primele secole ale

Evului Mediu, meșteșugurile erau practicate numai în mediul rural. Fiecare familie își rezolva
singură nevoile imediate, fără o specializare, fără unelte complicate și fără un capital. Țăranul era
și măcelar și dulgher și tâmplar; își construia singur casa, ajutat de membrii familiei sau de
vecini; își confecționa și repara singur uneltele, mobila din casă, încălțămintea; soția și fiicele
făceau pâinea, torceau, țeseau, lucrau îmbrăcămintea. Fiecare țăran trebuia să fie, măcar cît de
puțin, și un meșteșugar. În aceste împrejurări, era ușoară trecerea la o activitate artizanală bine
determinată, care să-i procure un oarecare câștig.

O diviziune și o specializare a muncii artizanale exista, în perioada carolingiană, doar în

atelierele marilor domenii,- unde meșteșugarii erau sclavi sau servi. Dar munca lor urmăreadoar
aprovizionarea domeniului, nu producerea de articole destinate schimbului pieței. Remunerarea
meșteșugarului nu era stabilită după criterii fixe ci după cum stăpânul îi aprecia abilitatea în

9
Europa medievală (secolele v-xvi). societate, instituţii, mentalităţi colective, Autor şi Titular: Prof.univ.dr.
Alexandru-Florin PLATON, p. 4-5
muncă. Când lucrătorul muncea singur, era obligat să-i predea seniorului, ca redevență, o parte
din obiectele produse de el. Dacă reușea să realizeze un surplus de produse, le putea duce la
târgul din apropiere.

Pe un mare domeniu imperial- unde numărul lor putea fi de ordinul sutelor- meșteșugarii
puteau fi grupați în ateliere, împărțiți în echipe și supravegheați de contramaiștri. Un domeniu
imperial își avea maiștri săi: brutari, morari, măcelari, berari, dulgheri, tâmplari, țesători, cizmari,
zugravi, săpunari.10

La popoarele europene cel mai vechi meșteșugar care producea profesional pentru
vânzare era fierarul. Pentru confecționarea obiectelor cerute în agricultură, fierarul își asocia
adeseori și un tâmlpar; nu arareori se ocupa el însuși și de tâmplărie. Alteori, fierarul era și
sticlier: făcea geamuri, potire din sticlă pentru biserici, sau perle de sticlă pentru diferite
ornamentații. Atelierul unui fierar se bucura de o protecție specială.Legea bavarezilor îl situa
alături de biserică, de castelul ducal și de moară, specificând explicit: Aceste patru edificii
publice sunt edificii publice și accesibile oricui.11

Deși munca fierarului era indispensabilă confecționării uneltelor agricole și casnice,

obiectul principal al prelucrării metalelor erau armele: spade, coifuri și platoșe. Armele din fier
erau însă foarte rare, chiar și în epoca lui Carol cel Mare. Fierul era rar în Occidentul medieval.
În secolul al XIII-lea franciscanul Barthelemy l'Anglais, în enciclopedia sa De proprietatibus
rerum vorbește de fier ca de o materie prețioasă. „Din multe privințe, fierul este mai folositor
omului decât aurul, deși oamenii nesățioși râvnesc aurul mai mult ca fierul. Fără de fier poporul
nu s-ar putea apăra împotriva dușmanilor săi, nici face să domnească dreptul obștesc: cei
nevinovați își asigură apărarea mulțumită fierului, și îndrăzneala celor răi este
pedepsitămulțumită fierului, și de asemenea orice lucru manual pretinde folosirea fierului fără de
care nimeni nu ar putea cultiva pământul, nici construi o casă".12
Meșteșugarii de profesie din perioada carolingiană erau în majoritate ambulanți. Meșterii
” arhitecți” constructori de biserici, pietrarii cioplitori sau sculptori, tâmplarii, turnătorii de
clopote, meșterii de mozaicuri, de vitralii, de obiecte de cult din metale prețioase,- toți aceștia și

10
Ovidiu Drâmba, Op.cit. p.500
11
Ibidem, p.502
12
Jacques Le Goff, Civilizația Ocidentului medieval, Editura Științifică , București, 1990, p. 281
alții încă circulau dintr-un oraș într-altul, de la o mănăstire la alta, de multe ori aduși din alte țări.
Dispunând liber de forța lor de muncă, acești meșteșugari ambulanți beneficiau și de o mai mare
importanță economică.13

La sfârșitul evului mediu s-au dezvoltat ateliere meșteșugărești simple, apoi ateliere
subordonate breslelor, manufacturile concentrate și cele dispersate. Meșteșugurile erau practicate
și de țărani ce își produceau singuri cele necesare sau își completau veniturile lucrând pentru
proprietarii manufacturilor urbane. Reglementările de breaslă și breslele s-au înmulțit, pe lângă
efortul de protejare a interselor și de limitare a concurenței. S-au impus noi standarde calitative
ridicate. În secolul al XIII-lea, s-au dezvoltat manufacturile dispersate în domeniul textil,în
producția de postav din Flandra și Toscana, întreprinderi capitaliste organizate pe baza diviziunii
tehnice a muncii, controlate pe deplin de deținătorul de capital. Deținătorul cumpăra materia
primă și plătea salariile lucrătorilor. În aceste manufacturi lucrau țărani, fiind plătiți cu salarii
mici și nu erau legați de reglementările breslelor. La sfârșitul evului mediu s-au dezvoltat
manufacturi concentrate în sectorul metalurgic sau în domeniul tiparului. Cele mai mari au fost
șantierele de construcții navale, mai ales că la sfârșitul secolului XVI, se introducea
standardizarea componentelor pentru construirea corăbiilor cu pânze de tip "fluyt" în șantierele
de la Amsterdam. 14

Mineritul

Mineritul este un alt factor de dezvoltare economică ce își are bazele bine puse în trecut.
Acesta este condiționat în permanență de existența zăcămintelor și mai ales a acelora ce se
găsesc mai la suprafață deoarece tehnicile de extracție erau destul de rudimentare. Este un factor
esențial și se dezvoltă o dată cu cererea crescândă de metale prețioase, surse de energie, materii
prime pentru meșteșuguri și industrie, cererea de alaun, folosit în fixarea culorilor în postăvărit,
de sare și cărbune. Cele mai mari centre de extracție erau cunoscute la Goslar, Saxonia, Mansfeld
(fier,aramă, argint), la Graz, Stiria și Dalecarlia, sudul Suediei (fier), Newcastle (cărbune),
Luneburg și Salzburg (sare). Se extrăgea fier, aramă, plumb, cărbune - o mare sursă aducătore de
forță de muncă în Anglia, sare, plumb, mercur, cositor, alaun, minereul de aur și argint. În ceea

13
http://www.scribd.com
14
http://ro.wikipedia.org
ce privește zăcămintele de aur în Europa erau foarte sărace ceea ce ne duce la descoperirea unor
importuri de metale prețioase chiar din Africa.15

Procedeele de extracție a minereurilor erau încă primitive. Spre exemplu, un țăran săpa
singur (sau ajutat de membrii familiei sale) un puț, fără să-l consolideze, servindu-se de un
singur vârtej pentru a scoate la suprafață pământul săpat și minereul. Nu dispunea nici de
mijloace sau procedee pentru evacuarea apei de infiltrație, astfel că la prima inundație puțul era
abandonat. În cele din urmă lucrul se reducea la o extracție mai mult sau mai puțin de
suprafață.16

Din secolul XV, multe mine de argint și de cupru din Europa centrală au fost exploatate.
Utilizarea pompelor a îngăduit evacuarea apei și pătrunderea la adâncimi mari, fiind descoperite
noi metode de separare a metalelor din minereu, sporind rentabilitatea acestuia. Noile metode de
exploatare au necesitat investiții colosale, nefiind la îndemână grupurilor tradiționale de lucrători
mineri. Inițiativa a fost preluată de negustori din orașe ca Augsburg și Nurenberg, ce au
organizat activitatea sub forma unor mari întreprinderi de tip capitalist, axate pe un calcul sever
al rentabilității. Investițiile considerabile, îmbunătățirile tehnice și organizatorice au permis o
creștere semnificativă a producției miniere din regiunea Europei centrale în ultima treime a
secolului al XVI-lea. Intensificarea extragerii minelor de argint și de cupru din Austria,
Germania, Cehia , Slovacia, nordul Ungariei și Transilvaniei, au prilejuit concentrarea unui
număr considerabil de lucrători în noile orașe miniere. Spre secolul al XVI-lea, multe dintre
minele de argint au intrat în declin în Europa centrală datorită epuizării filoanelor bogate și
accesibile la nivelul tehnologic al epocii, și datorită afluxului de argint relativ ieftin din America
ce a contribuit la scăderea prețului argintului comparativ cu cel al aurului și celorlalte mărfuri.
Multe dintre progresele tehnice și organizatorice înregistrate în mineritul central-european au
fost difuzate în multe părți ale lumii, aplicate la minele de argint, cupru, fier și cărbune.17

În Evul Mediu, condiţiile de viaţă şi de muncă, în special cele ale oamenilor de rând, dar
şi ale clerului şi nobililor de rang inferior, erau destul de primitive, în comparaţie cu cele din
înfloritoarea civilizaţie islamică. Malnutriţia, îngrijirea medicală proastă, războaiele şi
disputele dădeau naştere nesiguranţei în ziua de mâine şi speranţei de viaţă foarte scăzută.
15
http://ro.wikipedia.org
16
http://www.scritube.com
17
http://ro.wikipedia.org
Epidemiile au făcut ravagii, precum ciuma sau „Moartea neagră”, care a răpus aproximativ 25
de milioane de oameni numai în Europa la mijlocul sec. XIV, o treime din populaţia totală a
continentului.18

18
https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/10/13/evul-mediu-istoria-unei-epoci/
 Bibliografie:

 Drâmba Ovidiu, Istoria culturii și a civilizației, vol 4, Editura Științifică și Enciclopedică,

București, 1984-1995;
 Europa medievală (secolele v-xvi). societate, instituţii, mentalităţi colective, Autor şi
Titular: Prof.univ.dr. Alexandru-Florin PLATON, p. 4-5;
 Jacques Le Goff, Civilizația Ocidentului medieval, Editura Științifică, București, 1970;
 Idem, Omul medieval, Editura Polirom, Iași, 1999;
 https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/10/13/evul-mediu-istoria-unei-epoci/;
 http://istorie/Cultura-si-civilizatia-medieva622.php;
 http://ro.wikipedia.org;
 http://www.studentie.ro;
 http://www.scritube.com;
 http://www.scribd.com