Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”

Facultatea de Istorie
Tinică Bogdan, grupa H214

Viața Economică în Bizanț

Agricultura

După pierderea Siriei, Egiptului și Africii de Nord, Bizanțul a avut pământuri diverse și
o climă extrem de variată. În toate aceste regiuni însă trăsăturile comune rămâneau aceleași,
adică predominarea terenurilor stâncoase, lipsa apei, verile calde. Consecințele sunt cunoscute,
adică ogoare de dimensiuni mici, horticulturii și a viticulturii, creșterea animalelor și
transhumanța1. De asemenea, din secolul al-IV-lea până la sfârșitul secolului al-VI-lea, partea de
est a Imperiului Roman a avut o expansiune demografică, economică și agricolă. Clima a fost
oportună pentru agricultură. Chiar și în regiunile marginale, așezările rurale au înflorit2.

Dezvoltarea în economia rurală, deși cu siguranță lent, a fost continuu din secolul al-VIII-
lea până la începutul secolului al-XIV-lea. Zona aproape de mare cu culturi de cereale, viță de
vie și plantații de măsline (interiorul Balcani și Asia Mică concentrate pe creșterea stocurilor) au
fost relativ bine favorizate și par să fi jucat un rol important în dezvoltarea economiei bizantine.
Instrumentele țărănimii s-au schimbat puțin de-a lungul veacurilor și au rudimentat, ceea ce a
dus la un raport scăzut între productivitate și muncă 3. De asemenea, în perioada romano-
bizantină (sfârșitul secolului IV- începutul secolului VII), agricultura a asigurat aprovizionarea
orașelor, mai ales a capitalei (care era un adevărat pericol în caz de lipsuri alimentare). În această
perioadă, a decăzut și sclavia. Numărul sclavilor era mic și în agricultură. În secolul al-IV-lea ,
numărul sclavilor a scăzut rapid ca o consecință a lipsei de cuceriri. În secolul al-V-lea, marile
domenii erau lucrate de colonii, care, erau țăranii liberi, dar, legați de glie (pământ) și de sclavi, a
căror persoană era proprietatea stăpânului. Colonatul s-a dezvoltat foarte mult, având ca sursă
legarea țăranilor liberi de pământ (cei ce nu puteau să-și achite obligațiile fiscale și intrau în
1
Cavallo Guglielmo, Omul bizantin, traducere de Ion Mircea, postfață de Claudia Tita-Mircea, Iași, 2000, p.56.
2
https://upwikiro.top/wiki/byzantine_economy#Agriculture, accesat pe 19.11.2022.
3
Ibidem.

1
dependență față de un mare proprietar, ori cei ce nu se simțeau în siguranță și acceptau un
patronaj) sau înzestrarea sclavilor cu laturi de pământ și cu gospodărie4.

Agricultura bizantină era diversificată. Un rol esențial l-a avut dezvoltarea producției de
grâu. În secolele al-XI-lea și al-XII-lea, rația medie zilnică s-a redus la circa o livră și jumătate.
Diminuarea consumului de pâine poate fi explicată prin pierderea marilor grânare ale
imperiului5. Date arheologice referitoare la Egiptul secolului VII demonstrează că doar cu puțină
vreme înainte de cucerirea arabă a regiunii a început să se răspândească în zonă grâul tare. Deci
grâul care se întâlnește cel mai frecvent în descoperirile din Anatolia este grâul tare, mai ușor de
treierat și de conservat în comparație cu grâul moale din epoca romană6.

Din secolul al-VII-lea până în secolul al-XII-lea, organizarea socială a producției a fost
amenajată în jurul a doi poli, adică moșia și satul (o colecție de mici proprietari liberi). Structura
socială a satului a fost forma organizațională cel mai bine adaptată condițiilor nesigure, moșia
îndeplinind acest rol odată ce condițiile au fost din nou sigure. În principiu, există o distincție
între chiriașii care locuiau pe moșii (și datorau stăpânul locului) și locuitorii satului, dintre care
mulți dețineau terenuri și plăteau impozite statului. Cu toate acestea, nu toți cultivatorii de pe
moșie locuiau și nu toți se bucurau de un statut social. Unii dintre ei erau sclavi, iar alții erau
muncitori salariați (referirile la lucrătorii salariați apar în mod continuu din secolul VII până la
sfârșitul perioadei bizantine)7.

Evoluția teritorială și demografică s-a reflectat în starea economiei, reprezentată, în

continuare, de cele două sectoare, de bază, agricultura (zona rurală “chora”) și “industriile”
(orașul „polis”)8. Tehnica agricolă (irigarea, îngrășarea solurilor), muncile, plantele (cerealele,
vița de vie, pomii fructiferi) existența unor suprafețe întinse de pășune pentru creșterea vitelor9.

În Asia Mică se cultiva un alt soi de grâu (triticum sativum), în timp ce o poziție tot mai
importantă cucerea în Balcani orzul. Cavallo Guglielmo ne arată faptul că Mihail Choniates a
strâns întru-un an, de pe proprietățile sale din Eubea, o recoltă de orz de 14 medimnoi și 11 de

4
Curs ID (învățământ la distanță), Istoria Bizanțului, Autori Lect.univ.dr. Bogdan-Petru Maleon și Prof.univ.dr. Ion
Toderașcu (anul 2, semestrul 1 2009-2010), p.13.
5
Cavallo Guglielmo, op.cit, p.56.
6
Ibidem.
7
https://upwikiro.top/wiki/byzantine_economy#Agriculture, accesat pe 19.11.2022.
8
Curs ID, op.cit, p.28.
9
Gheorghe Zbuchea, Istoria Bizanțului, p.48.

2
grâu. De asemenea, un testament unui oarecare Skaranos (1270-1274) enumeră cerealele pe care
le-a înmagazinat (orzul și grâul figurează în părți aproape egale, adică 27 modioi de orz și 31 de
grâu, unde un modios reprezintă cantitatea de sămânță-boabe raportată la suprafața unui modios
de teren. Bizantinii cultivau într-un mod care le permitea recoltarea culturilor iarna și vara.
Nikephor Gregoras, un scriitor din secolul al-XIV-lea, observa, pe vremea sa, pe câmp, grâul
matur și grâul tânăr. Recoltele de iarnă erau semănate încă din noiembrie, de obicei între 11 și 30
noiembrie. Era nevoie de ploi de toamnă abundente pentru ca grâul să devină matur10.

Populația era densă în secolul al-VI-lea, dar a scăzut în secolele al-VII-lea și al-VIII.
Epidemiile (cum ar fi ciuma din 541/542 și recurențele sale până în 747) par să fi avut efecte mai
mari asupra volumului populației decât războaiele. Începând cu secolul al IX-lea, populația
imperiului a crescut, dar a fost distribuită inegal. O populație în creștere ar implica o creștere a
suprafeței cultivate. Efectul automat al unei populații mai mari a fost, de asemenea, amplificat de
cererea unui număr tot mai mare de oameni care nu au produs mult sau deloc.

Secolul al XII-lea a cunoscut dezvoltarea arăturii în Occident, dar există mai puține

dovezi pentru o inovație bizantină similară. Progresele occidentale precum moara de vânt au fost
adoptate de bizantini, dar, spre deosebire de Occident, cifrele arabe nu au fost încă implementate
pentru contabilitatea cu intrare dublă11.

Tehnologia agricolă continuă tradițiile meditenaneene antice. Plugul utilizat era tot cel
din epoca romană, fără roți, de tipul cel mai simplu, care acționa asupra suprafeței pământului și
desțelenea fără a răsturna brazda. Era format din brăzdar, cormană, grindei și coarne. Cormana
era partea curbă, care leagă brăzdarul și grindeiul. Brăzdarul este partea esențială a plugului,
îngust la capăt și adeseori întărit cu un cuțit metalic pentru a reduce frecarea și a evita
sfărâmarea. Atașat orizontal cormanei și legat de grindei, brăzdarul era tras de o pereche de
animale de povară (de obiecei sunt boi), frăgezind pământul și adunându-l pe cele două fețe ale
brazdei rezultate. Profunzimea arăturii se stabilea în funcție de presiunea pe coarnele plugului, în
vreme ce boii erau ținuți sub control cu ajutorul unei bâte cu vârful de metal. Intervenind asupra
straturilor superioare ale solului, umezeala rămânea dedesubt, considerație importantă pentru

10
Cavaloo Guglielmo, op.cit, p.57.
11
https://upwikiro.top/wiki/byzantine_economy#Agriculture , accesat pe 19.11.2022.

3
regiunile semiaride cum sunt Grecia și Asia, cu verile lor toride și secetoase12. De asemenea, boii
erau legați de gât cu un lanț (valabil până în secolul X, când va fi introdus un sistem de înjugare
mai complex). Cum plugul doar “zgârâia” solul, țăranul se vedea nevoit să-și are pământul,
metoda reflectată în termeni “dibolisma” și „tribolisma”, care desemnau a doua, respectiv a treia
arătură. În multe cazuri, solul era de așa natură, necesitând o desțelinare manuală. Astfel, o
estimare a posesiunilor private ale mănăstiri din Patmos, spre sfârșitul secolului al-XI-lea (3860
de modioi), indică o suprafață de numai 627 de modioi care putea fi cultivată, din care nu mai
mult de 160 de modioi puteau fi arați cu boii, iar pentru restul se cerea intervenția manuală.
Bizantinii dispuneau de o amplă terminologie pentru a desemna cazmalele, sapele, lopețile
folosite de țărani (dikella cu doi dinți, makele, liskarion, tzapion și așa zisul “topor agricol”). De
asemenea și cultivarea viței de vie și grădinăritul presupuneau lucrul manual. Pentru seceriș era
utilizat cosorul și nu secera. Țăranul cuprindea cu palma dreaptă cosorul încovoiat, iar cu stânga
apuca spicele, pe care apoi le reteza. În urma secerișului rămâneau tijele și se dădea drumul
vitelor pe câmp să le pască, contribuind la îngrășarea solului13.

În ceea ce privește treierișul, se menținea modelele mediteraneene antice. Bizantinii nu

foloseau îmblăciele, iar spicele erau așternute pe arie, în special, pe o culme expusă la vânt, iar
boii sau asinii trăgeau pe deasupra spicelor un fel de sanie pentru treierat. Grâul era separat de
pleavă cu ajutorul unei lopeți sau al unui ciur și înmagazinat în așa numitele goubai (adică un fel
de depozite săpate în pământ, sau puse în păstrare în pithoi ( adică recipiente mari de teracotă).
De asemenea, se utilizează și morile de vânt. Primele mori hidraulice datează din perioada
Antichității târzii. Funcționarea ei era una tipică morilor cu piatră, dotate cu un angrenaj de
legătură între roțile paletelor și roțile morilor. Morile de vânt apar în Bizanț mai târziu decât în
Occident și sunt rareori menționate în documente14.

În cuptoare se cocea pâinea, în formă rotundă, alteori plată. Printre alte elemente
principale ale alimentației se numără și măslina, care, zdrobită în teasc, dădea un ulei bun atât
pentru gătit, cât și pentru condimentarea mâncărurilor. Până la cucerirea arabă, zonele
specializate în cultura măslinilor au fost Siria și Africa de Nord. Producția de ulei de măsline era

12
Cavaloo Guglielmo, op.cit, p.58.
13
Ibidem, pp.58-59.
14
Ibidem, pp.59-60.

4
o activitate complexă (trebuia să se elimine sâmburele și să se separe uleiul de drojdie. Măslinele
se aflau într-un bazin mărginit de două role de piatră la fiecare extremitate. Aceste pietre
compresoare erau folosite la tescuire, astfel încât impuritățile era îndepărtate, iar pasta rezultată
din pulpa fructelor putea fi recoltată în recipiente rotunde și vărsată apoi într-un al doilea bazin,
situat sub presa orizontală, iar uleiul se scurgea astfel într-o cadă situată alături și umplută cu
apă. Operațiunea trebuie făcută cu mare grijă, deoarece sâmburele din măslină zdrobit dădea
uleiului un gust neplăcut.

Viile erau plantate pe aproape întreg teritoriu al imperiului, iar via era cea mai specifică
formă de teren cultivat în Bizanț, unde pâinea și vinul erau principalele produse de consum.
Țăranii utilizau prăjini de lemn ca sprijin sau o ajutau să crească împrejurul unor pomi din
grădină. Vițele de vie erau peste tot, erau plantate chiar și în zonele muntoase. Unealta esențială
a cultivatorului de viță de vie era cuțitul pentru curățat. Ciorchinii de struguri erau recoltați în
coșuri de nuiele sau atârnați de bâte de lemn și transportați astfel din vie până la un hârdău15 mic,
numit lenos. Înainte de stoarcerea strugurilor, acesta trebuia tămâiat (erau îndepărtate din coșuri
de frunze și erau înlăturați ciorchinii stricați, care ar fi putut face mustul amar. Se trecea apoi la
eliminarea sâmburilor de pe suprafața de scurgere. Mustul trecea printr-o conductă în rezervorul
așezat sub hârdău, de acolo era vărsat în butoaie pentru fermentare16.

Inul a jucat un rol destul de important în agricultura bizantină.. Prelucrarea semințelor se

făcea în ateliere speciale, unde se extrăgea uleiul. Fibrele de in erau prelucrate în alte parte și
erau întrebuințate la fabricarea țesăturilor. Industria inului era foarte dezvoltată în Egiptul din
epoca romană târzie, dar după ce Egiptul cade în mâinile arabilor în secolul al-VII-lea, țesăturile
de in vor fi importate din Constantinopol și mai ales din Bulgaria și din nordul Asiei Mici17.

În concluzie, extinderea demografică a luat sfârșit în cursul secolului al XIV-lea, timp în

care s-a deteriorat o eroziune a funcției economice a satului de rolul marilor proprietăți și un
declin demografic precipitat în Macedonia. Nivelurile superioare ale aristocrației și-au pierdut

15
Vas făcut din doage de lemn, dintre care două pot fi mai lungi și găurite si era folosit la păstrarea sau la
transportarea lichidelor.
16
Cavallo Guglielmo, op.cit. pp.60-61.
17
Ibidem, pp. 61-62.

5
averea și, în cele din urmă, a existat o concentrare de proprietăți pe mâinile mănăstirilor mai mari
și mai privilegiate, cel puțin în Macedonia18.

Bibiliografie

1. Curs ID (învățământ la distanță), Istoria Bizanțului, Autori Lect.univ.dr. Bogdan-

Petru Maleon și Prof.univ.dr. Ion Toderașcu (anul 2, semestrul 1 2009-2010).
2. Guglielmo Cavallo, Omul bizantin, traducere de Ion Mircea, postfață de Claudia
Tita-Mircea, Iași, 2000.
3. Zbuchea Gheorghe, Istoria Bizanțului.Lumea Bizantină în secolul XI.
4. https://upwikiro.top/wiki/byzantine_economy#Agriculture, accesat pe 19.11.2022

18
https://upwikiro.top/wiki/byzantine_economy#Agriculture , accesat pe 19.11.2022.