Satul românesc

în Evul Mediu
CASTEL TEODORA
CIOCAN NICOLLE
 Despre satul medieval
Satul era principala formă de așezare în epoca medievală.Satul avea 15 - 20 case în
Moldova și Țara Românească, iar în Transilvania erau 70. Satele erau libere sau
dependente. Cele dependente erau pe domeniile domnești, boierești sau aparțineau
unor mănăstiri și erau locuite de români. Locuințele erau construite din lemn la deal
și la munte și din chirpici la câmpie, exact ca pe timpul geto-dacilor.
Satele erau așezate în zonele care puteau asigura activitatea economică.(aveau
pământ fertil,se aflau în apropierea unui curs de apă,etc.)
Până la începutul secolului XV au fost identificate în Transilvania 3364 localități, în
Țara Românească 2100 sate, iar la sfârșitul secolului XV - 2800 localități.
Satul românesc a păstrat peste veacuri nealterate tradițiile și obiceiurile .
Satul a constituit și constituie încă elementul de bază al peisajului geografic și al spațiului rural,
care se impune prin : număr și densitate considerabile ,modul relativ uniform de distribuie în
teritoriu , morfostructura deosebit de variată , corelată cu gradul de fragmentare a reliefului, tipul
de resurse, presiunea crescând asupra componentelor fizico-geografice ale spațiului geografic
Satul s-a transformat în timp din localitate unifuncțională , de importanță locală , preponderent
agricolă , caracterizată prin imobilism , stagnare, în așezare cu caracter multifuncțional, integrată
din ce în ce mai organic în teritoriu .
 Caractersticile satului medieval
• Satul avea, de regulă, un număr mic de locuitori şi era format din vatra de
locuit, loturile ţărăneşti şi proprietăţile comune (păduri, păşuni, ape etc.).
• Ţăranii îşi desfăşurau activitatea de-a lungul întregii zile.
• Casele erau construite din lemn, având, de obicei, 1-2 camere şi mobilier
sărăcăcios.
• În lumea rurală, existau mici loturi de pământ ale ţăranilor liberi, dar s-au extins
şi suprafeţele marilor proprietăţi funciare.
• Biserica satului era locul de întrunire al colectivităţii, duminica, după slujba
religioasă, acolo fiind discutate şi problemele importante ale comunităţii.
 Ocupațiile oamenilor
 Agricultura
 Creșterea animalelor
 Apicultura
 Pescuitul
 Mesteșugurile
 Practica
 Mineritul
 Tipuri de sate
Satul românesc a reprezentat firul continuității poporului român pe teritoriul carpato-
dunărean, o formă de adaptare la mediul geografic, o adaptare la împrejurimile vitrege
prin care a trecut.
Primele așezări rurale menționate documentar sunt satele daco-romane, cunoscute
subdenumirea de pagi și vici , cu o populație ce practica agricultura, iar uneori și
mineritul.
H. H. Stahl apreciază că vechile sate românești, din Evul Mediu timpuriu, erau sate
devălmașe ale obștii țărănești , care s-au transformat ulterior în sate răzașești specifice
Moldovei și sate moșnenești în Țara Românească , ambele sate de țărani liberi.
 În perioada de înflorire a feudalismului, prin iobăgirea țăranilor liberi în urma deposedăriilor de pământ,
apar satele de călcași, ce aparțineau, de regulă , mânăstirilor sau boierilor. Două topice de mare răspândire
în lumea satelor, și anume : seliști și slobozii, marchează o etapă de mari frământări în evoluția așezărilor
rurale din România.
 Seliștile sunt menționate în documente cu două înțelesuri: fie de vatră de sat părăsit, pustiit din diferite
motive, care ulterior a fost, în general, refăcut pe aceea și vatră ; fie de loc cu grădini mici ogoare în
jurul satului .
 Sloboziile apar încă din secolul XV și reprezintă sate noi, create de mânăstiri și nobili din locuitori
adunați de prin alte locuri, care beneficiază de unele libertăți, fiind slobozi de bir și de taxe o anumită
perioadă de timp.Satele roite.
 Roirea, un fenomen popular spontan, declanșat de creșterea populației peste limitele capacității de
absorbție a vetrei satului - care generează noi sate în cadrul vechilor hotare de sat . Satele roite apar cel
mai frecvent în zona carpatică și deluroasă dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră.
În epoca medievală satele erau locuite de:
a) ŢĂRANII LIBERI-participau la lucrările de constructţii;
b) ŢĂRANII DEPENDENŢI (numtiţi şi iobagi, rumâni, vecini) :
– aveau venituri proprii, de pe pământurile pe care le deţineau;
- plăteau dări statului;
– erau obligatţi să muncească pe moşia boierului , nobilului şi să plătească dijmă în
produse şi bani;
c) BOIERII (în Ţara Românească şi Moldova) sau NOBILI (în Transilvania)
– erau proprietarii unor moşii întinse care cuprindeau mai multe sate;
- îl sprijineau pe domn (voievod) în conducerea statului.
 Factori interni și externi care au constituit
SATUL MEDIEVAL ROMÂNESC
Constituirea statului medieval în spațiul românesc reprezintă punctul culminant al unui proces istoric
îndelungat și elaborat, fiind un moment fundamental în evoluția politico-administrativă a teritoriilor românești
de la nordul Dunării: Transilvania, Moldova, Țara Românească și Dobrogea.
La baza constituirii statelor medievale românești se regăsesc o multitudine de factori, atât interni, cât și
externi.
Dintre factorii externi menționăm cucerirea Transilvaniei de către regatul maghiar și tendințele expansioniste
ale acestuia în Țara Românească și Moldova, șubrezirea influenței Bizanțului în Dobrogea, migratorii și
diminuarea puterii tătare și a autorității Hoardei de Aur. Din punct de vedere al factorilor interni, trebuie să
menționăm că statele medievale au fost la origini obști sătești sau țări, care se reunesc pe parcursul secolelor
al IX-lea și al X-lea în formațiunile prestatale cunoscute sub numele de jupanate, cnezate și voievodate . În
cadrul acestor formațiuni prestatale locuite de români se remarcă apariția aristocrației feudale, care va exercita
asupra țărănimii un proces de aservire. Progresul activităților economice și creșterea numărului de locuitori,
apariția unui centru unificator al acestor formațiuni, aflat sub cârmuirea unui conducător politic și militar –
toate acestea constituie factori interni esențiali în constituirea statelor medievale românești.
 Cum trăiau românii în Evul Mediu
În Evul Mediu, românii au locuit în principal la sate. Lumea rurală a stat la baza economiei medievale, fiind caracterizată prin structuri sociale şi
politice specifice epocii. Îndeletnicirile de bază ale populaţiei erau agricultura, creşterea animalelor, albinăritul, pescuitul şi meşteşugurile. Satul
a fost, în cea mai mare parte a epocii medievale, principalul furnizor de bunuri materiale, de forţă de muncă şi de soldaţi.
Economia rurală
De-a lungul întregului ev mediu românesc, activitatea economică principală a reprezentat-o, în toate ţările române, agricultura. Sporirea calităţii
şi productivităţii solului, ameliorările aduse utilajului agricol, folosirea pe scară largă a tracţiunii animale şi a îngrăşămintelor, ca şi practica
asolamentului trienal sau bienal au permis o exploatare tot mai eficientă a pământului. Dintre plantele cultivate o importanţă deosebită au avut-o
meiul – element de bază în alimentaţia populaţiei; grâul – mai ales pentru uzul celor bogaţi şi, mai târziu în teritoriile extracarpatice, pentru plata
tributului către Poartă; iar din secolul al XVII-lea, porumbul. La acestea se adăugau orzul şi ovăzul, legumele (varza, mazărea, ceapa şi
usturoiul), viţa de vie şi pornii fructiferi. Creşterea animalelor a reprezentat şi ea permanent o ocupaţie importantă a românilor. Cea mai
răspândită era creşterea oilor, care în Evul Mediu timpuriu fusese chiar ocupaţia de bază a valahilor, până într-acolo că însuşi numele de valah
ajunsese sinonim cu cel de păstor. Cu timpul, chiar dacă pe o scară mai mică la început, s-au introdus cornutele şi caii. Apicultura şi pescuitul,
îndeletniciri vechi în teritoriile locuite de români, contribuiau şi ele la asigurarea hranei şi a mărfurilor de export. Se practicau de asemenea în
lumea rurală meşteşuguri de tip casnic (ţesut, olărit, cioplit) sau de tip domenial, menite să satisfacă nevoile curţilor boiereşti.
 Satul şi domeniul feudal
Principalul cadru de vieţuire ţărănească de-a lungul Evului Mediu l-a constituit obştea sătească. Liberă sau aservită, ea s-a
menţinut în decursul secolelor, ba chiar elemente ale acesteia au persistat până în secolul XX. Aservirea obştilor săteşti a stat la
baza constituirii domeniilor feudale. Marile averi se măsurau mai ales prin numărul de sate pe care le cuprindeau, prin numărul
de „suflete” care le munceau. Domeniul feudal era o unitate economică complexă ce reunea – pe lângă sate – casa sau curtea
boierească, prisăci, stâne, vii, livezi, torcătorii de lână, mori. O parte a pământului arabil era distribuit ţăranilor dependenţi în
loturi în folosinţă. Cealaltă parte, constituind rezerva feudală, era lucrată de aceştia în cadrul obligaţiilor de muncă pe care le
aveau faţă de stăpâni. Pădurile, iazurile şi păşunile erau folosite în comun cu obştea sătească. Numeroasele resurse ale
domeniului au asigurat nobilimii şi boierimii un stil de viaţă confortabil, sub influenţă occidentală în Transilvania şi bizantină în
teritoriile extracarpatice.
 Modul de viaţă
Lumea rurală asculta neabătut de cutume, fiind puţin receptivă la elemente de noutate. Tipurile principale de locuinţă erau
bordeiul semiîngropat şi locuinţa de suprafaţă căptuşită cu bârne, acoperite cu paie sau trestie şi un strat de pământ, unele
înconjurate de anexe, precum grajduri, hambare şi grădini. Vatra era indispensabilă, iar mobilierul sărac. Hrana era simplă şi nu
prea variată, bazată în special pe resursele gospodăriei. Hainele confecţionate în casă erau din lână sau cânepă. Cu una sau două
încăperi, locuinţele adăposteau multe persoane, căci familiile ţărăneşti erau numeroase iar copiii, în special băieţii, constituiau o
importantă forţă de muncă. Arta populară, specifică spaţiului rural, s-a concretizat în construcţiile din lemn şi obiectele cu
crestături din acelaşi material, în motivele geometrice şi florale de pe scoarţe şi costume, realizate într-o gamă largă de culori
dominată de alb şi negru.
 Obştea sătească
Comunitatea sătească s-a caracterizat printr-o accentuată solidaritate manifestată în planul relaţiilor interumane, în viaţa
economică şi socială, în plan militar. În obştea satului liber, proprietatea privată asupra casei, grădinii şi lotului aferent
fiecărei familii se împletea cu cea comună asupra fâneţelor, pădurilor şi iazurilor. Potrivit „obiceiului”, comunitatea avea
drept de control asupra întregului pământ, orice moştenire, înstrăinare, schimbări de hotare trebuind să fie aduse la
cunoştinţa membrilor. Obştea se bucura de autoconducere şi îşi alegea cnezii, juzii şi voievozii în calitate de diriguitori
ai treburilor administrative, fiscale şi juridice. Achitarea obligaţiilor faţă de domnie (stat) şi de Biserică era
responsabilitatea comună a tuturor membrilor. Obştea datora domnului o dare în bani, muncă gratuită în folosinţă
publică şi participarea la „oastea cea mare”, iar către Biserică dijma, ce cuprindea o parte a produselor principale
realizate în gospodărie. Obştea s-a destrămat lent prin trecerea pământului în proprietatea exclusivă a unora dintre
membrii ei, sau prin aservirea obştilor săteşti în întregime. Acest proces a luat proporţii de masă în Transilvania începând
cu secolul al XIII-lea, dar în afara arcului carpatic procesul a fost mai lent, iar numărul comunităţilor libere a fost mai
mare aici până în secolul al XVI-lea.
 Demografie
Ca pretutindeni în Evul Mediu, numărul populaţiei în teritoriile locuite de români a suferit nenumărate fluctuaţii ca
urmare a nesiguranţei economice şi politice, precum şi a precarităţii condiţiilor de trai. Accentuat începând din a doua
jumătate a secolului al XIV-lea, sporul demografic a continuat până la sfârşitul secolului următor, când, datorită
permanentelor războaie şi anarhiei feudale, a început să scadă. În secolul al XVII-lea perioadele de stagnare au alternat
cu perioade de creştere, dar evoluţia s-a înscris totuşi pe o linie ascendentă. Alături de sporul natural, la această tendinţă
generală de creştere a contribuit şi aportul demografic al maghiarilor şi coloniştilor apuseni în Transilvania, precum şi al
elementelor balcanice în afara arcului carpatic.
 Satul Tradițional Transilvănean
Satele tradiționale transilvănene sunt răspândite pe de-o parte și de alta a Munților
Carpați, pe platourile montane, pe văi dar și la poalele lor, într-un mediu cu valoare
naturală ridicată și plin de biodiversitate. Satele formate din puține gospodării (5-10
case) se numesc “cătune„ și pot fi întâlnite chiar și la altitudini de peste 1400 m.
Primele atestări ale satelor s-au făcut în perioada medievală, dar termenul de
“cătun„ se conservă încă din vremea dacilor (strămoșii românilor de astăzi).
Etimologia acestuia are ca și origine cuvântul indo-european “ka-ton„ care a fost
preluat de daci ajungând astfel pe teritoriul României. Originea cuvântului
“sat„ provine de la cuvântul latin ”fossatum„ care înseamnă “șanț„, termenul
referindu-se la localitățile înconjurate de șanțuri de apărare.
Satele de deal și de munte ies în evidență față de cele de câmpie datorită faptului că
sunt mai izolate, risipite și mai greu accesibile. Acestea se conservă din vremurile
medievale, se autosusțin iar oamenii se adaptează folosind metode și unelte vechi;
conservarea satului tradițional transilvănean fiind unică în Europa.
 BIBLIOGRAFIE
 https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/09/23/descrierea-unui-sat-medieval/
 http://www.istorie-pe-scurt.ro/lumea-satului-romanesc-in-timpul-evului-mediu/
 https://prezi.com/4lstr-yk8_vz/satul-romanesc-medieval/?frame=ff8d39a2611bbc8c
121b93cc7c6ea044a7bb3bf0
 https://documente.net/document/satul-medieval-romanesc-1.html
 https://liceunet.ro/manual-istorie-clasa-9/statul-medieval-spatiul-romanesc
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Evul_Mediu_timpuriu_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia