Vasile Chindriș – Nănașu

IEUD , O AȘEZARE DIN

ȚARA MARAMUREȘULUI

1
2
Vasile Chindriș – Nănașu

IEUD , O AȘEZARE DIN

ȚARA MARAMUREȘULUI

3
 Editura Casei Corpului Didactic "Maria
Montessori", Baia Mare 2018

Redactor de carte:dr.Nicoară Mihali

Tehnoredactare Ada Fonai
Coordonator științific:
conf. univ.dr. Georgeta Corniţă

    

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CHINDRIŞ, VASILE
    Iued - O aşezare în Ţara Maramureşului / Chindriş
Vasile. - Baia Mare : Editura Casei Corpului Didactic Baia
Mare "Maria Montessori", 2018
    Conţine bibliografie
    ISBN 978-606-701-270-5

908

4
 INTRODUCERE

Comuna Ieud este formata dintr-un singur sat, cel care i-a dat și
numele care-l poartă din vremuri demult apuse, fiind așezată într-un
pitoresc cadru natural la nord de Munții Țibleș, pe valea Izei,
păstrătoare de valori tradiționale, etnografice și folclorice. Ieudul este
locul unde maramureșenii și-au crescut fiii de-a lungul timpului, fără
a-și pierde în negura greutăților vieții, limba, obiceiurile, portul,
rămânând demni urmași ai dacilor, iubitori de libertate, dreptate și
stăpâni în țara lor.
Comuna Ieud se mândrește  în lumea întreagă prin intermediul
lăcașurilor de cult existente pe teritoriul localității printre care
amintim „Biserica din Deal”, cu hramul Nașterea Maicii Domnului,
care datează din secolul al XIV-lea(1364) și care figurează pe lista
monumentelor istorice de interes național. Construcția urmează
canoanele tradiționale având pictura și iconostasul bine conservate,
acestea datând din secolul al XVIII-lea. În biserică există icoane
vechi de lemn, o valoroasă colecție de icoane pe sticlă aduse de la
Nicula, covoare vopsite în culori vegetale și cărti de mare valoare,
demne de amintit fiind tipăriturile lui Coresi “Intrebare creștinească”
si “Apostolul” din secolul al XV-lea, precum și alte documente
tipărite la Iași și la Blaj. În podul sfântului lăcaș de cult a fost
descoperit “Codicele de la Ieud”, manuscris de o valoare inestimabilă
care datează din anul 1391. Pictura bisericii în stil bizantin primitiv a
fost realizată în anul 1782 de pictorul Alexandru Ponehalschi, de
origine poloneză stabilit în Maramureș, direct pe lemn iar la îmbinări
și denivelări pe pânză. Ansamblul pictural de excepție din Ieud Deal
este rezultatul unei comenzi concrete din partea patronului bisericii,
cel care fost binecunoscuta familie nobilă Balea, din care se distingea
în epocă vicecomitele Maramureșului Mihai Balea. Importanța
istorică și culturală a bisericii din Deal a determinat specialiștii din
domeniul cultelor să o declare monument UNESCO (Organizatia
Natiunilor Unite pentru Educație, Știinta și Cultura).
Un alt obiectiv turistic de o importanță deosebită este „Biserica

5
din Șes“ cu hramul Nașterea Preacuratei, de rit greco-catolic, și a fost
construită în anul 1712 conform documentelor de arhiva sau in anul
1717 conform tradiției populare. Biserica din Șes sau Biserica din
Vale cum îi spun localnicii este declarată monument istoric  și se
regăsește pe lista acestora . “Catedrala de lemn” a Maramureșului
Istoric, biserica greco-catolică a fost construită din lemn, dupa un
plan dreptunghiular cu absida poligonală și decroșată, având
acoperișul cu dublă poală.
Acestor două monumentale lăcașuri de cult de o importanță
deosebită din punct de vedere cultural și artistic i se adaugă “Biserica
Ortodoxa Nouă”, construită ân anul 1978 , “Mănăstirea Sfinții Trei
Ierarhi”, construcție realizată din lemn și ctitorită în anul 2003,
„Biserica Greco Catolică Nouă” și două biserici noi din lemn, una
ortodoxă și cealaltă greco-catolică construite în cătunul Plopșor.
Comuna Ieud se mândrește în lume și prin intermediul atelierului
tradițional de pe teritoriul localității care se găsește în capătul satului,
înainte de noua biserică de lemn, pe o straduță îngustă peste apă. În
această gospodărie se poate vizita un complex mecanic încă
funcțional cu moară, pivă și vâltoare.
Ieudul dispune de un potențial turistic format de datinile,
obiceiurile si tradițiile populare transmise din generație în generație,
de-a lungul veacurilor și de numeroase valori culturale și istorice.
Gospodăria tradițională este bine reprezentată în viața satului din
Ieud, aceasta fiind imortalizată prin intermediul Muzeului satului,
amenajat intr-o fostă gospodărie țărănească, la baza dealului pe care
se află cea mai veche biserică de lemn din Maramureș.Muzeul
cuprinde o colecție de obiecte de port popular și unelte specifice
acestei zone, grupate într-o succesiune respectată din generație în
generație, țesăturile fiind poziționate deasupra patului și în jurul
hornului vatrei, formând o pată de culoare, menită a conferi noblețe și
caldură interiorului.
Ieudul se remarcă în lume  alături de valorile istorice și turistice și
printr-o activitate culturală deosebită, aici născându-se numeroase
personalități care au facut cunoscut numele așezării, printre care
amintim Ștefan Hrușcă, cunoscut interpret de muzica folk și
colinde.    S-a născut în Ieud la 8 decembrie 1957, debutând ca artist
în anul 1981 cu Cenaclul Flacara, susținând alături de acesta peste
1.000 de concerte până in anul 1984.
Victor Mihaly, mitropolit greco-catolic, s-a nascut în Ieud  la 19
mai 1841 și a făcut parte dintr-o veche familie nobilă românească.
Este cunoscut ca episcop al Eparhiei de Lugoj între anii 1875-1895,
arhiepiscop al Arhidiecezei de Alba-Iulia și Făgăraș și mitropolit al

6
Bisericii Romane Unite cu Roma din 1895, până la moarte (d. 1918).
Din anul 1894 a fost membru de onoare al Academiei Romane.
Vasile Chindris este, de asemenea, o personalitate a locului.
Acesta s-a nascut in Ieud in anul 1905 si a decedat la Cluj, in 15
august 1972. A fost preot greco-catolic român, ctitorul bisericii
greco-catolice din cartierul clujean Iris, bătut în plina stradă în anul
1942 de unul dintre conducătorii rezistentei greco-catolice clujene din
timpul perioadei comuniste.Vasile Chindriș a legat o strânsă
prietenie cu scriitorul și preotul ortodox Gala Galaction și cu poetul
Tudor Arghezi.
Acestea sunt o parte din personalitățile Ieudului. .

CAPITOLUL I

CADRUL ISTORIC ŞI GEOGRAFIC AL MARAMUREŞULUI

VOIEVODAL

I.1.Considerații istorice asupra Maramureşului

Ţinând seama că lucrarea de faţă îşi propune să trateze aspectele

importante privitoare la comuna Ieud , în acest capitol vom înfăţişa
doar unele aspecte din istoria atât de bogată a Maramureşului ce au
legatură directă cu evoluţia fenomenelor din perimetrul zonei studiate
, urmând a se acorda un capitol întreg „Istoriei Ieudului”.Se vor
înfăţişa urmele vechi care atestă prezenţa omului pe aceste
meleaguri , perioada formării poporului român şi apoi o sumară
evoluţie economică , socială , politică şi culturală.
Maramureşul nu a fost rupt de celelalte provincii româneşti , deşi
a fost izolat în epocile istorice anterioare , ci a constituit dintotdeauna
o parte componentă a spiritului etnic românesc . Obiceiurile ,
tradiţiile , portul , limba , legăturile economice , politice şi culturale ,
cu celelalte regiuni locuite de români şi în special cu Transilvania şi
Moldova stau mărturie în acest sens .Aceleaşi vitregii ale istoriei au
cunoscut maramureşenii ca şi fraţii lor ardeleni .Au avut aceleaşi
stăpâniri străine , au participat la toate marile evenimente prin care a
trecut poporul român în lunga şi zbuciumata lui istorie .În timp
datorită formelor specifice de relief , datorită poziţiei sale geografice
pe harta României , Maramureşul prezintă în decursul epocilor
istorice , şi mai ales a celei feudale , dar şi a celei moderne , o serie
de aspecte caracteristice pe plan economic , social , cultural şi chiar
politic.Privind epoca străveche şi veche , cele mai vechi urme de
locuire în Maramureş le avem din epoca neolitică . Ţinând seama de

7
faptul că în Ţara Oaşului , vecină cu Maramureşul şi prezentând
condiţii asemănătoare de viaţă , s-au descoperit elemente de cultură
umană din paleolitic , vedem că şi în ţinutul despre care vorbim a
existat o societate omenească în prima perioadă a comunei primitive ,
săpături arheologice de aici urmând să confirme acest lucru . În
Maramureş este bine prezentată epoca bronzului , mai ales sfârşitul
( sec.XII-X î.e.n.) , aşezările şi urmele lăsate considerate ca
aparţinând culturilor Otomani şi Suciu de Sus . Dintre numeroasele
descoperiri în această epocă amintim aşezarea fortificată de la
Sighetu-Marmaţiei de pe Dealul Solovan , depozite şi obiecte izolate
din bronz , descoperite la Rona , Coştiui , Sarasău , Sighet , Ieud ,
Dragomireşti , Cuhea ( Bogdan Vodă ) . În epoca fierului se dezvoltă
metalurgia bronzului şi prelucrarea metalelor preţioase , de ele
legându-se descoperirea unui bogat depozit de piese din aur de la
Sarasău .Nivelul Hollştattian , descoperit la Cuhea şi datând de la
începutul mileniului I î.e.n. a fost găsit şi în alte aşezări din
Maramureş . La Onceşti , lângă Sighet s-a descoperit din epoca
dacică o modestă aşezare pe Dealul Cetăţele.
Odată cu cucerirea Daciei de către romani , Maramureşul a rămas
în afara provinciei Dacia , împreună cu Crişana şi Moldova , fiind
locuit în continuare de către dacii liberi . În Maramureş s-au
descoperit în mai multe localităţi monede romane la : Giuleşti , Teceu
, Crăciuneşti , Sarasău , Coştiui , dar nu s-au găsit urme de locuire
umană , nici aşezări , nici castre şi nu putem vorbi , în stadiul actual
al cercetărilor , de o ocupaţie romană aici.Întâmplătoarele descoperiri
monetare se explică prin legăturile comerciale ale dacilor liberi din
nordul provinciei , cu romanii .
Problema fundamentală a istoriei noastre vechi , formarea
poporului român , problemă amplă care a stârnit atâtea discuţii este
azi lămurită , în sensul impunerii ideii continuităţii daco-romane pe
teritoriul de azi al ţării noastre , idee susţinută de solide şi variate
argumente .
În ceea ce priveşte această lucrare ne vom referi doar la câteva
aspecte ale problemei , aspecte legate de istoria
Maramureşului .Procesul de etnogeneză românească în Maramureş
nu poate fi rupt de cel al formării poporului român , pentru că şi dacii
de aici au cunoscut romanizarea , preluând limba , cultura şi modul
de viaţă al romanilor.Nu putem şti astăzi cu precizie care au fost
raporturile dintre dacii liberi din nordul ţării şi romanii din provincie ,
în perioada ocupaţiei romane în Dacia şi nu cunoaştem momentul
istoric al romanizării dacilor din Maramureş .Credem că ei s-au
romanizat în cursul mileniului I al erei noastre , după 271 , în timpul

8
marilor migraţii , când grupuri de elemente romanizate din
Transilvania au căutat adăpost în locurile ferite din văile munţilor ,
ori depresiunea Maramureş oferea condiţii bune de trai prin bogăţiile
sale naturale , păşunile , sarea şi mai ales pădurile .
Cronicarul slav Nestor menţionează prezenţa românilor în nordul
ţării , în „Povestea vremurilor vechi” , care ne spune că la trecerea
ungurilor , dinspre răsărit în spre Polonia , aceştia au trecut peste
munţi înalţi ( Carpaţii Păduroşi ) şi au luptat cu slavii şi românii . Tot
în legătură cu trecerea ungurilor spre vest există o legendă despre o
ceată de unguri , condusă de ducele Almoş ( tatăl lui Arpad ) , care
ajungând în hotarul comunei Cuhea ( azi Bogdan Vodă ) a intrat în
conflict cu localnicii şi a fost nimicită în întregime .
Teoria emigraţionistă , susţinută din interese politice , de către
unii istorici germani şi maghiari , afirmă , fără nici un argument , că
românii maramureşeni au fost colonizaţi în ţinutul lor în 1284 ,
venind de departe , din sudul Dunării , în ajutorul craiului ungur
Laszlo în lupta acestuia cu tătarii . Faptul că nu aduc nici un
argument în sprijinul teoriei lor , faptul că nu există în tradiţiile
poporului român nici o însemnare , nici o pomenire , nici o urmă
despre venirea românilor de undeva de departe , acordarea de către
regii unguri a unor drepturi nobiliare fruntaşilor români din
Maramureş în secolul XIV ; existenţa organizaţiilor cneziale şi
voievodale , în sec.XIII şi XIV la românii maramureşeni şi ardeleni ,
precum şi numărul mare de români puternic înrădăcinaţi între minţii
din nordul ţării în sec.XIV ( mulţi trecând în Moldova cu Dragoş şi
Bogdan ), arată că românii erau vechi aici , că aici s-au format şi nu
şi-au părădit niciodată locurile natale. Cea mai cunoscută perioadă
din timpul orânduirii feudale a istoriei Maramureşului este cea a
sec.XIV şi aceasta datorită documentelor scrise , emise de cancelaria
maghiară şi cunoscute sub numele de „diplome maramureşene”
Prima menţiune documentară a Maramureşului datează din anii
1199 , cu ocazia unei vânători regale în ţinutul nostru a regelui
maghiar Emeric .După această dată numele ţinutului apare din ce ăn
ce mai des , iar în sec.XIV prin mulţimea diplomelor regale , ni se
dezvăluie un Maramureş cu o populaţie numeroasă trăind în sate cu
hotare şi moşii bine statornicite , organizată în obşti săteşti , în
cnezate şi formând împreună voievodatul Maramureş .Cu ocazia
pomenirii satelor maramureşene apare expresia „ab anticvo”( din
vechime ) , ceea ce arată că ele erau mai vechi decât sec.XIV , urme
ale lor descoperindu-se şi pe cale arheologică .
În Maramureş relaţiile feudale s-au format în cursul secolelor IX
– XIII , prin aservirea treptată a obştilor săteşti , care au constituit

9
principalul element de continuitate a populaţiei locale în perioada
grea a migraţiilor . Aceste continuităţi , din care s-au format satele ,
atât de cunoscute în sec.XIV , s-au diferenţiat treptat , din rândul lor
ieşind acea pătură de oameni înstăriţi , juzii - numiţi iniţial „oameni
buni şi bătrâni”- şi constituiţi apoi în categoria cnezilor care
stăpâneau unul sau mai multe sate .Cnezii maramureşeni vor forma în
sec.XIV o importantă categorie socială ocupându-se cu : strângerea
dărilor , judecarea proceselor mărunte , organizarea apărării obştei ,
având şi funcţii bisericeşti . Odată cu impunerea stăpânirii maghiare
în Maramureş aceşti cnezi primesc de la rege acte ( diplome ) prin
care li se întăreşte dreptul de stăpânire asupra unor moşii pe care deja
le stăpâneau , li se reglementează situaţia după normele feudale ale
statului maghiar , iar ei pătrund „în rândul nobilimii mici şi mijlocii ,
rareori în rândul marii nobilimi”. Fruntaşii maramureşeni se vor
folosi de aceste diplome , îşi vor păstra moşiile până în epoca
modernă şi vor ocupa funcţii importante în conducerea viitorului
comitat .Cei mai mulţi cnezi stăpâneau un sat şi au fost numiţi „cnezi
de sat”.Alţii puţini la număr stăpâneau mai multe sate , fiind numiţi
„cnezi de vale”.
În Maramureşul voievodal au fost identificate şapte cnezate de
vale : Cnezatul Cuhei sau Cnezatul de vale al Bogdăneştilor , cu
centrul la Cuhea , Cnezatul Cosăului , al Marei , al Voraliei , al
Câmpulungului , al Talahorului şi al Bârjavei .Cnezatul de vale al
Bogdăneştilor , cel mai mare şi mai important din Maramureşul
voievodal este situat pe cursul superior al Izei şi pe Valea Vişeului ,
până la defileul dintre Strâmtura – Bârsana şi respectiv , trecătoarea
Hera şi avea în sec.XIV , 22 sate .
Voievodatul Maramureşului , ca cel transilvănean îşi găseşte
originea întro perioadă anterioară pătrunderii ungurilor în ţinuturile
româneşti .Voievodatul Maramureşului , fără a-i putea preciza
momentul apariţiei se găsea în sec.XIV întro fază evoluată ,
pătrunderea feudalismului maghiar oprind această evoluţie şi
impunând peste el o instituţie nouă , ce a comitatului .Lista
voievozilor maramureşeni ale celor care au avut cu adevărat
demnitate de voievod asupra întregului ţinut cuprinde pe : Codrea din
familia cnezilor de Câmpulung , Bogdan de Cuhea , Ion fiul lui Iuga
şi nepot de frate al lui Bogdan , Ştefan frate cu acest Ion , Balc şi
Drag , fii ai lui Sas şi nepoţi ai lui Dragoş întemeietorul Moldovei .
Cea mai remarcabilă personalitate , dintre toţi voievozii
Maramureşului o reprezintă fără îndoială , Bogdan de Cuhea .El s-a
opus cu înverşunare pătrunderii feudalismului maghiar , apărând
independenţa ţinutului său şi a săvârşit acel act temerar şi important

10
de trecere peste munţi în răsărit , întemeind statul feudal
Moldova .Bogdan a fost voievod al Maramureşului înainte de 1343 şi
a urmat în această demnitate , după toate posibilităţile , tatălui
său .Stăpânea un domeniu mare de 22 sate şi avea reşedinţa la
Cuhea .Sub regele maghiar Ludovic I a izbucnit conflictul între
acesta şi voievodul Bogdan . O perioadă de aproape două decenii a
apărat Bogdan independenţa ţinutului său , până în 1359 , când
împreună cu oamenii săi a trecut în Moldova , a alungat de la tronul
acestei ţări pe urmaşii lui Dragoş , maramureşeni şi ei dar supuşi
coroanei maghiare , asigurând independenţa acestui stat feudal
românesc , rezistând apoi tuturor atacurilor oştilor feudale
maghiare .Bogdan a spulberat visul regilor unguri de a stăpâni
Moldova , a cucerit tronul cu ajutorul vitejilor săi , a asigurat
independenţa şi a apărat-o cu străşnicie .Ceea ce a întemeiat el a
rămas un stat românesc neatârnat , care sub unul din urmaşii săi , va
uimi Europa prin vitejia fără seamăn a locuitorilor ei , acest urmaş
fiind Ştefan cel Mare .
Cunoaştem relativ puţine lucruri din domnia lui Bogdan în
Moldova , dar foarte importante : şi-a răsplătit oamenii săi cu moşii ,
punând bazele viitoarei boierimi moldovene , a întemeiat dinastia
Muşatinilor , cea mai strălucită din istoria Moldovei , care merge
până după Petru Rareş , a construit la Rădăuţi frumoasa biserică care-
i poartă numele ( Bogdana ) loc de odihnă pentru el şi urmaşi , cu
pietre de mormânt puse de Ştefan cel Mare şi mai ales a vegheat la
apărarea independenţei noii sale patrii .Drept răzbunare , după
plecarea sa în Moldova reşedinţa de la Cuhea a fost arsă.
La sfârşitul sec.XIV Maramureşul a căzut sub jug străin , dar a
păstrat amintirea celei mai mari personalităţi , a politicii sale . Figura
lui Bogdan domină şi azi istoria feudală a Maramureşului , luându-l
drept pildă pentru bărbăţia şi patriotismul său .
Evoluţia situaţiei economice , sociale şi culturale a
Maramureşului în lunga perioadă a feudalismului care se prelungeşte
în ţimutul nostru sub multe aspecte , până la primul război mondial ,
ne arată că societatea maramureşeană a avut pronunţate note specifice
, determinate în special , de poziţia sa mărginaşă în aria spaţiului
etnic românesc , ceea ce a determinat o anume izolare a
Maramureşului .
Dintre ocupaţiile locuitorilor , un loc important îl ocupă
agricultura , formă stăveche a economiei maramureşene . în
documentele sec.XV se vorbeşte de „pământuri arabile” sau
pământuri cultivate şi necultivate , iar descoperirile arheologice au
scos la iveală urme ale acestei îndeletniciri . tehnica cultivării

11
pământului a fost rudimentară , deşi s-a folosit rotaţia bienală pentru
„a odihni” pământul .Înapoierea economică şi mtruda seculară a
ţăranului maramureşean este reflectată de folosirea până în sec.al IX-
lea a plugului de lemn tras de boi . Se cultiva:
grâu ,secară ,orz ,orzoaică ,ovăs ,hrişcă ,iar după introducerea lor în
Maramureş , porumbul şi cartoful .Un loc aparte ocupau inul şi
cânepa.
O ocupaţie foarte importantă în viaţa maramureşenilor a fost
creşterea vitelor, natura oferind condiţii foarte bune pentru creşterea
animalelor, prin fâneţe şi păşuni. Prezenţa vitelor mari şi a porcinelor
este menţionată prin materialul arheologic găsit în reşedinţa feudală
de la Sarasău şi Cuhea, iar a cailor, prin pinteni, la Cuhea .
În zona colinelor de la Sighet, în evul mediu s-a practicat
mineritul. Menţionăm deasemenea meşteşugurile casnice legate de
olărit, prelucrarea lemnului, metalelor etc.
Viaţa socială a Maramureşului medieval cunoaşte clasele şi
categoriile specifice orânduirii feudale, acestea având trăsături
specifice impuse de condiţiile locului şi timpului. În număr destul de
mare se prezintă nobilimea care provine din rândul cnezilor de sat şi
de vale, care au primit diplome şi titluri nobiliare de la regii unguri
fie pentru servicii militare, fie pentru colaborarea cu statul maghiar.
Aceşti nobili aparţineau treptei mijlocii şi celei de jos a acestei clase.
Aşa se explică participarea lor la răscoala lui Doja. În epoca
modernă, nobilimea maramureşeană se va asimila tot mai mult
ţărănimii de rând, sărace, îngroşând rândurile aceştia rămânând doar
cu diplomele şi cu mândria de nobili. În Maramureş ţărănimea de
rând s-a păstrat în număr relativ mare, nefiind aservită în masă, ca şi
în Transilvania sau alte provincii, aici neexistând, cel puţin în partea
de sus a Maramureşului voievodal, mari nobili maghiari. Aceşti
ţărani posedând vite şi mici loturi de pământ duceau o viaţă destul de
grea, având obligaţii faţă de stat şi depinzând de stăpânii satelor.
Categoriile aservite ale iobagilor şi jelerilor le întâlnim în
proporţie destul de ridicată, mai ales în ultimele secole ale
feudalismului ( XVII – XVIII ) şi până în 1848 . Iobagii şi jelerii
aveau obligaţii destul de mari faţă de stăpânii lor, cea mai grea fiind
claca, care se socotea după mărimea lotului ţăranului, întâlnindu-se
cazuri de 20 zile cu vitele sau 42 cu palmele pe an. Alte obligaţii
erau: jderul, plute pentru transportul sării, lemne de foc, unt topit,
pui, ouă, torsul cânepii etc.Prin desfiinţarea iobăgiei în 1848 şi apoi
eliberarea jelerilor în 1953 ţărănimea săracă va forma grosul
populaţiei în Maramureş şi ea va sărăci cumplit, la aceasta

12
contribuind şi creşterea populaţiei în sec. al XIX-lea şi venirea
evreilor.
Cultura şi arta maramureşeană sunt de o mare diversitate şi ele au
rădăcini adănc înfipte în trecutul nostru daco-roman. În foarte puţine
locuri din ţara noastră s-au păstrat atât de nealterate de timp limba,
portul, precum şi obiceiurile oamenilor. Reflectând viaţa oamenilor,
sub toate aspectele ei, cultura şi arta maramureşeană ne dezvăluie
spiritul unui ţăran înfrăţit cu greutăţile naturii, cu asuprirea socială şi
naţională, un ţăran care a înfruntat cu bărbăţie vicisitudinile vremilor
păstrându-şi fiinţa naţională şi credinţa în dreptatea ce va să vină.
În Maramureş nu putem vorbi de o cultură feudală şi una
populară, în sensul clasic al cuvântului, căci aici n-a existat o clasă de
nobili diferenţiaţi net de masa de rând a populaţiei ci vorbim de o
cultură unitară a poporului român, deosebit de bogată în nuanţe şi
semnificaţii. Lipsiţi de o viaţă politică, secole de-a rândul, românii au
căutat şi reazem în biserica ortodoxă, în joc şi mai ales în cântec,
doinele de jale fiind unice în folclorul nostru. Vorbim de asemenea în
Maramureş de o civilizaţie a lemnului, din el făcându-şi omul casa şi
biserica, uneltele simple şi mobilierul, lingurile de la stână şi cujelcile
împistrite.
Dintre realizările culturii maramureşene, care au deveni valori
spirituale naţionale, unele intrând în tezaurul culturii universale
enumerăm: cele 14 mănăstiri ortodoxe, care au fost principalele
lăcaşuri de cultură în epoca feudală, primele traduceri de manuscrise
din slavonă în română, bisericile din lemn cu turn gotic, porţile
sculptate din lemn, portul sobru şi elegant, folcorul muzical şi cel
coregrafic, unic prin naturaleţe şi autenticitate, covoarele şi ştergarele
înflorate, modul de împodobire al locuinţelor.
Schimbări mari s-au produs în situaţia politică a românilor
maramureşeni în perioada interbelică, în urma eliberării lor naţionale
şi a unirii cu România, la sfârşitul primului război mondial.În anii
primului război mondial maramureşenii, ca şi fraţii lor ardelenii, au
fost încorporaţi în armata austro-ungară, luând parte la marile lupte
din Galiţia şi Italia. Aceşti oameni au luptat pentru o cauză străină
lor, şi intereselor neamului, vărsându-şi cu generozitate sângele. Din
cei 75388 locuitori, câţi avea Maramureşul la începutul războiului au
participat direct la el 10399, murind 1037, alţi 1040 fiind dispăruţi,
iar 172 au murit în pribegie sau spitale, 953 întorcându-se invalizi, iar
698 răniţi sau bolnavi. Au rămas 1039 văduve şi 2556 orfani. La
acestea se adaugă uriaşele privaţiuni materiale, datorate ocupaţiei
ruse în 1914, apoi celei germane în 1915, ca şi rechiziţiile forţate
făcute de statul austro-ungar.

13
 În 1918, la 1 decembrie, prin hotărârea poporului român
consfinţită la Alba Iulia, Transilvania, Banatul Crişana şi
Maramureşul s-au unit cu România, realizându-se un vis secular şi
făcându-se dreptate unui neam asuprit. În realizarea marelui act de
Unire cu Ţara , maramureşenii şi-au adus partea lor de contribuţie. La
22 noiembrie 1918 a avut loc o mare adunare populară la Sighetu-
Marmaţiei constituindu-se Consiliul Naţional Român al Judeţului
Maramureş, preşedinte fiind ales dr.Vasile Chindriş şi alegându-se
deputaţii pentru marea adunare de la Alba Iulia. Ziarul „Sfatul” al
Consiliului Naţional Român descrie în cuvinte emoţionante această
adunare . Când dr.Vasile Chindriş a jurat „sub steagul şi pe steagul
românesc, bucuria ne-a fost fără margini . Lacrimi în ochi şi bucuria
pe feţele tuturora vesteau că se împlineşte visul neîmplinit al moşi-
strămoşilor noştri”.
Delegaţii maramureşeni de pe văile Izei şi Vişeului, împreună cu
cei din Sighet, au plecat în ziua de 28 noiembrie 1918 la Baia Mare
cu căruţele peste Gutâi, întâmpinaţi sărbătoreşte în satele de pe Valea
Marei şi mai ales din oraşele Baia Sprie şi Baia Mare. A doua zi s-au
îndreptat cu trenul spre vechea capitală a Transilvaniei, călătorind cu
vagonul pe care scria „Marmaţia”.În gară la Teiuş au făcut o caldă
manifestaţie de simpatie bătrânului memorandist Gheorghe Pop de
Băseşti, iar „badea Gheorghe” le-a mulţumit cu lacrimi în ochi.
La sfârşitul anului 1918 s-a fixat noua frontieră de nord a
României. Două treimi din fostul comitat al Maramureşului a rămas
în afara ţării. Această parte din dreapta Tisei, care a intrat în
componenţa Cehoslovaciei de atunci, era în parte rutenizată, dar se
găseau şi comune româneşti, mai ales în apropierea Sighetului.
Înlăturarea asupririi naţionale n-a însemnat şi înlăturarea celei
sociale.Situaţia din Maramureş a rămas în continuare grea. Efectele
reformei agrare din 1921, practic, nu s-au resimţit în Maramureş
deoarece aici n-au existat mari moşii care să le împartă la ţărani.
Ţărănimea se stratifică tot mai mult, văduvele şi orfanii de război
îngroşând rândurile, şi aşa dense, ale ţărănimii sărace.
Industria era ca inexistentă şi una din cele mai grave probleme
pentru maramureşenii din perioada interbelică, continuată până în
zilele noastre a fost aceea a unei munci cât mai grele, numai să le
poată asigura existenţa, aceşti oameni fiind mereu în căutarea de
lucru. Pământul sărac pentru agricultură nu putea satisface nevoile de
hrană ale localnicilor. Izolarea de ţară prin lipsa unei căi ferate directe
spre Transilvania, analfabetismul, bolile cronice, lipsa de cultură şi
civilizaţie s-au răsfrânt dureros asupra nivelului de trai al ţăranilor
maramureşeni.

14
 În august 1940, prin Dictatul de la Viena, impus României,
partea de nord a Transilvaniei, inclusiv Maramureşul, a fost rupt din
trupul ţării şi dat Ungariei hortyste, instaurându-se în teritoriul ocupat
un regim de cumplită teroare împotriva populaţiei româneşti. Luarea
cu forţa a pământurilor ţăranilor români, exploatarea intensă a unor
bogăţii, persecutarea şi închiderea intelectualilor, încorporarea
românilor în campaniile de muncă, închiderea şcolilor româneşti şi
interzicerea folosirii limbii române în instituţiile publice, iată doar
câteva din măsurile autorităţilor hortyste, luate pe teritoriul vremelnic
ocupat.
În toamna anului 1944, în condiţiile înaintării armatelor române
şi sovietice, după actul insurecţiei, autorităţile de ocupaţie, care se
aflau în panica retragerii au comis unele crime şi fărădelegi
organizând adevărate masacre în satele maramureşene, aşa cum a fost
la Vişeul de Sus şi Moisei ( aici au fost asasinaţi 29 de prizonieri ).
Populaţia maramureşeană s-a opus, prin toate mijloacele posibile
sângeroasei ocupaţii hortyste şi a ajutat prin informaţii şi acte de
sabotaj trupele române şi sovietice. După retragerea armatei şi
autorităţilor maghiare s-a constituit o administraţie românească care a
preluat conducerea judeţului Maramureş, avându-l în frunte pe
vechiul luptător pentru libertate naţională a românilor, din perioada
Unirii, profesor Ioan Bilţiu Dăncuş. Perioada anilor 1945 – 1947 a
fost plină de lipsuri şi privaţiuni pentru întregul popor român. Deşi
Maramureşul n-a avut de suferit din cauza operaţiunilor militare ( în
această zonă nu au avut loc ) totuşi ocupaţia hotystă cu rechiziţiile ei
forţate , jafurile şi silniciile, precum şi situaţia grea a ţării, la care s-a
adăugat cumplita foamete, s-au răsfrânt în mod dureros asupra
poporului.
Sub regimul comunist, din punct de vedere administrativ,
Maramureşul a fost încadrat regiunii Baia-Mare. Judeţul Maramureş
de azi cuprinde Maramureşul istoric( fostele raioane Sighet şi Vişeu )
precum şi Lăpuşul, Chioarul, Codrul.
În anii regimului comunist bogăţiile subsolului maramureşean
erau scoase din adâncuri în zona Băii Mari, Baia Sprie, Baia Borşa,
Dragomireşti, Vişeu, minereuri ce erau prelucrate la Baia Mare şi alte
centre ale ţării. Industria minieră, în special a metalelor neferoase din
Marmureş a fost cea mai puternică din ţară, reprezentând 19,1% la
scara economiei naţionale. După Revoluţia din decembrie 1989
majoritatea minelor din Maramureş au fost treptat închise muncitorii
fiind disponibilizaţi.Un loc important în industria judeţului l-a avut şi
îl are exploatările forestiere , cu mare tradiţie în zonă, lemnul fiind
eploatat mai ales la Borşa, Vişeul de Sus, Sighet, Leordina, Poienile

15
de sub Munte, Ieud, Dragomireşti şi s-a prelucrat în fabricile de
mobilă din Sghetu-Marmaţiei, Vişeu de Sus, Baia Mare , iar în
ultimii ani tot mai mult în mici intreprinderi private.
O mare bogăâie a Maramureşului a constituit-o creşterea vitelor
în special a rasei Brune de Maramureş, vestită în ţară şi peste hotare
pentru calităţile ei.Atenţie mare s-a acordat şi creşterii oilor, prin
îmbunătăţirea raselor , precum şi cultivării pomilor fructiferi. În
ultimii ani efectivele acestor animale şi cultivarea pomilor a scăzut
drastic datorită problemelor din agricultură.După anul 2000 ţăranii
din Maramureş nu mai cresc animale nici nu cultivă pomi pentru ca
„nu se rentează” spun ei.De la an la an tot mai mulţi dintre ei iau
drumul Occidentului unde găsesc mai uşor de lucru şi mult mai bine
plătit.
Prin investiţiile făcute s-a construit o reţea complexă de şcoli , de
la învăţământul preşcolar la învăţământul superior , dispensare ,
policlinici şi spitale dar, ca şi ţăranii , dascălii şi personalul medical
din Maramureş, pleacă tot mai mulţi în străinătate prentru condiţii de
muncă şi salarii mai bune.

1.2.Cadrul natural.Aşezare.Condiţiile fizico-geografice ale

Maramureşului

Maramureşul istoric sau Ţara Maramureşului , precum s-a numit

în vechile documente , scrise în sec.XIV-XV , a intrat cu acest nume
în literatura de specialitate .Este o depresiune intracarpatică , situată
la hotarul de nord al ţării formând graniţa cu Ucraina. Depresiunea
este mărginită de lanţul vulcanic Ţibleş , Gutâi , Oaş la sud şi sud-
vest , masivul Rodnei la est , Munţii Maramureşului la nord şi nord-
est .Cei mai mulţi cercetători , care au scris despre Maramureş , fie în
domeniul istoric , geografic, etnografic sau cultural, au remarcat
aspectul lui depresionar, o adevărată cetate naturală, bine păzită de
munţi, cu porţi de trecere puţine şi greu accesibile, izolat secole de-a
rândul, dar nu rupt de celelalte provincii româneşti.
Până la primul război mondial Maramureşul avea o suprafaţă de
10.354 km2 , fiind una din cele mai mari depresiuni ale Carpaţilor şi
al treilea comitat, ca mărime, din vechiul regat maghiar. La sfârşitul
războiului, când Austro-Ungaria s-a destrămat, iar provinciile
româneşti asuprite de străini s-au unit cu Ţara, Maramureşul din
dreapta Tisei ( circa două treimi din Ţara Maramureşului ) a fost
inclus în Componenţa Cehoslovaciei, formate atunci. Această parte a
Ţării Maramureşului a fost, astfel, singurul teritoriu românesc rămas
în afara graniţelor României Mari. Maramureşul din stînga Tisei,

16
cuprinzând, în principal văile Vişeului, Izei, Cosăului şi Marei, în
suprafaţă de 3.381 km2 face parte din actualul judeţ Maramureş şi este
numit şi Maramureşul istoric, în amintirea fostului voievodat şi
comitat.
Maramureşul este cuprins între meridianele de 23 033’- 2503’
longitudine estică şi între paralelele de 47033’- 4802’ latitudine
nordică. Depresiunea are o lungime de circa 150 km de la munţii
dinspre Moldova până la Hust şi o lăţime de 70-80 km pe axa nord-
sud .
Ţinutul din miazănoapte, cu toată izolarea lui, a păstrat legături
cu celelalte regiuni locuite de români, prin drumuri vechi peste
trecători înalte, sau pe cărări şerpuitoare cunoscute bine de localnici.
Principalele căi de comunicaţie, azi modernizate, sunt: spre Moldova,
drumul trece prin Borşa, peste Prislop (1418 m), coborând în bazinul
Bistriţei Aurii în Ţara Dornelor; spre Transilvania, prin Săcel peste
Şetref, ajungând pe Valea Sălăuţei la Năsăud, altul spre Ţara
Lăpuşului din Botiza prin Groşi sau prin Băiuţ şi unul spre Baia Mare
peste Pasul Gutâi (1109 m) ; spre Satu Mare, prin Săpânţa peste Pasul
Fargăului (583 m) coborând în Ţara Oaşului.
În anii 1848-1849, aproximativ 15.000 de oameni au mincit la
construirea vestitei căi ferate Salva-Vişeu, de circa 60 km, cu 8
viaducte, cu tunelul „cel Mare” de la Dealul Ştefăniţei de 2,5 km,
legând Maramureşul cu ţara. Izolarea ţinutului din miazănoapte a luat
sfârşit. Ân mersul legănat al trenului „moroşenii” cum li se spunea în
Ardeal, îşi cântau „horile” lor prelungi şi tânguitoare, atunci când
mergeau la secerat şi la coasă „la ţară”, adică în centrul Transilvaniei,
pentru a aduce acasă grâul şi banii atât de necesari .
Relieful Maramureşului este alcătuit din munţi, dealuri
(piemonturi), terase şi lunci. Munţii ocupă aproape jumătate din
suprafaţa întregului ţinut, culmile lor formând câteva impresionante
grupe de munţi. Spre nord şi spre nord-est, pe o distanţă de aproape
80 km, de la Pasul Prislop şi până la vărsarea Vişeului în Tisa, se
desfăşoară Munţii Maramureşului cu înălţimi ce jalonează frontiera
cu Ucraina : Pop Ivan -1940 m, Nienişca-1820 m, Lădescul-1590 m,
Corbul-1700 m, Stogul-1694 m, Copilaşul-1599 m, Lăstunul-1646,
Rotundul-1620 etc.În aceşti munţi lucrează vestiţii „butinari”
maramureşeni, pasc oile păcurarii şi din ei coboară vijelios dar
limpezi afluenţii Vişeului.
La sud-est se înalţă un alt masiv impunător cu piscuri
prăpăstioase cu înălţimi de peste 2000 m: Ghergheleul-2160 m,
Galaţul-2057 m, Puzdre-2191 m şi Pietrosul Mare, care cu cei 2305

17
m, domină toate înălţimile din jur, fiind şi cel mai înalt vârf din
Carpaţii Orientali.
Spre sud-vest şi vest se schimbă aspectul şi originea lanţului
muntos.Înălţimile sunt mai mici: Ţibleş-1842 m, Stegiorul-1474 m,
Vf. Cârligăturii-1248 m, Măgura-1226 m, Gutâiul-1447 m. Aceştia
sunt munţi de origine vulcanică, formând trei şiruri grupate întro
singură unitate: Munţii Ţibleşului, Gutâiului şi Oaşului. Munţii ce
înconjoară Maramureşul sunt relativ înalţi, au vârfuri stâncoase cu
coline prelungi, acoperite cu păduri de nepătruns, bogăţiile lor fiind:
lemnul, păşunile bogate, apele limpezi şi mai ales zăcămintele
minerale, unele exploatate, altele aşteptând să fie scoase la lumină.
Dealurile cuprind înălţimi variind între 500-1000 m. Ţinutul lor
este în esenţă tot unul muntos având între văile Izei şi Vişeului o
lăţime între 7,5-15 km. În decursul mileniilor eroziunea fluvială,
vânturile, ploile şi zăpezile au măcinat culmile muntoase şi au cărat
materialul fărâmiţat jos, spre vatra depresiunii. Aceste dealuri
împădurite odinioară în cea mai mare parte, sunt acoperite azi cu
fâneţe, pâlcuri de pădure, terenuri cultivate şi uneori surpări şi râpi
sterpe. Despuierea dealurilor maramureşene de podoaba lor naturală
s-a făcut prin defrişări masive începute la sfârşitul secolului al XIII-
lea şi continuate în prima jumătate a sec.XIX , în timp ce în zonele
înalte au avut loc intense exploatări forestiere, organizate de
stăpânirea austriacă şi cea maghiară.
A treia treaptă de relief a Maramureşului, mai puţin întinsă, dar
şi cea mai populată este de-a lungul râurilor Tisa, Iza, Vişeu, Mara,
Cosău, Ieud, Botiza şi a principalilor afluenţi. Ea formează terasele şi
luncile cu o altitudine de sub 600 m, pe care se află înşirate ca o salbă
satele ţinutului, cele mai multe având o altitudine între 250 şi 400 m.
Terasele principalelor râuri maramureşene: Tisa, Iza, Vişeul şi
afluenţilor lor mai importanţi ca Vaserul, Ieudul, Şieuţul, Mara,
Baicul prezintă o formă clasică de relief depresionar. Ele s-au
dezvoltat pe cele două văi principale, Iza şi Vişeu. În cazul izei pe
partea stângă, iar a Vişeului pe partea dreaptă, aceasta datorită
afluenţilor mai mari dinspre laturile muntoase ale depresiunii, care au
deplasat succesiv cursul celor două râuri, al Izei spre malul drept, al
Vişeului spre malul stâng. Terasele acestor râuri sunt locurile
străvechilor culturi în Maramureş, locuri care prin fertilitatea solului,
oferă relativ bune condiţii pentru cultivarea porumbului, cartofilor,
altor cereale şi chiar a legumelor.
Clima Maramureşului este influenţată de situarea nordică a
ţinutului şi în special de aspectul depresionar.Ea se caracterizează, în
general, prin veri răcoroase, ierni aspre, cu zăpadă, precipitaţii

18
suficiente tot timpul anului, atingând un nivel maxim în luna iulie.
Depresiunea Maramureşului este cea mai rece şi umedă regiune a
Carpaţilor noştri.Se disting două regiuni climatice: una joasă cu un
climat rece şi răcoros, cu temperaturi medii anuale în jur de 80C, ierni
lungi şi precipitaţii abundente şi o regiune montană înaltă, cu un
climat rece şi umed, în care temperatura medie anuală scade în raport
cu altitudinea, între 60C şi 00C, la 1800-2000 m, cu ploi abundente ce
depăşesc 110-1200 mm anual. Mediile lunare ale temperaturii
oscilează între minus 3,80C în ianuarie şi plus 18,10C în iulie la Ocna
Şugatag şi minus 4,60C în ianuarie şi plus 18,10C în iulie la Vişeu de
Sus. Temperatura maximă absolută a fost înregistrată la Vişeu de Sus,
plus 39,20C, la 8 august 1951, iar cea minimă tot la Vişeu de Sus,
minus 31,60C la 26 ianuarie 1954.Vânturile sun influenţate şi ele de
relief, respectiv de munţi şi de crsul văilor. Crivăţul pătrunde rareori
peste Prislop, de aceea oricât de mari ar fi zăpezile, viscolele sunt
foarte rare. Răspândite sunt, în schimb, brizele de munte care bat
dinspre munţii Rodnei şi ai Maramureşului
Precipitaţiile atmosferice de orice natură ar fi sunt foarte bogate.
Lanţul vulcanic Ţibleş-Gutâi-Oaş, provoacă, mai ales că este şi
împădurit, condensarea vaporilor de apă şi de aceea aceşti munţi
formeayă una din cele mai umede regiuni ale ţării.În munţi
precipitaţiile ajung la 1000-1200 mm anual şi chiar 1300-1400 mm.
În depresiune precipitaţiile se reduc la 700-800 mm anual. Cele mai
multe ploi cad vara şi au un caracter de aversă. Toamna este un
anotimp secetos; în 1961, în lunile septembrie-octombrie a căzut o
singură ploaie. Aprecierile de mai sus se bazează pe observaţii făcute
în timp şi ele nu se referă la perturbaţiile apărute mai ales în ultimele
două decenii în desfăşurarea anotimpurilor, perturbaţii observate în
evoluţia generală a climei pe glob.
Apele nu sunt mari ca întindere datorită limitării depresiunii dar
sunt bogate în debit. Cel mai mare râu este Tisa care străbate
transversal depresiunea , printro vale largă, formând hotarul cu
ucraina de la Tribuşa până dincolo de Teceul Mic. Pentru
maramureşeni cele mai îndrăgite râuri sunt Iza, Mara şi Vişeu. Iza şi
Vişeul pot fi socotite râuri-surori, prin apropiere, prin direcţia de
scurgere şi întindere (Iza-78,4 km, Vişeul-cca 77 km).Ele străbat
depresiunea de la sud-est spre nord-vest, vărsându-se în Tisa, Vişeul
la Valea Vişeului, iar Iza la vest de Sighetu-Marmaţiei.
Solurile sunt sărace pentru agricultură. Terasele Izei şi Vişeului,
precum şi platforma de 600-700 m sunt aşezate pe roci de solidificare
puternic alterate (gresii, marme,aglomerate vulcanice) şi au dezvoltat
podsolul secundar, format din straturi de lut argilos. Regiunea înaltă

19
este dominată de pajişti alpine presărate uneori cu turbării şi soluri
acide de pădure. În vatra depresiunii se întâlnesc aproape exclusiv,
soluri brune de pădure, a căror fertilitate depinde mult de aplicarea cu
stricteţe a regulilor agrotehnice. Condiţiile de relief, climă şi sol sânt,
după cum se vede puţin prielnice pentru agricultură, omul trebuind să
suplinească lipsurile pământului printro muncă grea devenită
proverbială.
Vegetaţia este în funcţie de relief, climă ţi sol. Înălţimile cu peste
1700-1800 m, sunt acoperite cu păşuni alpine, foarte favorabile
păstoritului. În Munţii Maramureşului au fost în jur de 80 de stâne,
deşi acest număr este azi în descreştere.Aici întâlnim bujorul de
munte,afinişuri, iar sub această limită apar pădurile (unele seculare)
de conifere în care predomină molidul. Clima aspră face ca lemnul să
crească încet, dar îi îmbunătăţeşte calităţile. Aşa se explică
durabilitatea caselor , a bisericilor de lemn din Maramureş, a
obiectelor casnice, lucrate, multe secole din lemn, dar şi exploatarea,
uneori sălbatică, a pădurilor din Maramureş. Pe culmile mai coborâte
creşte fagul, iar sub 600-800 m apare stejarul, carpenul, frasinul,
ulmul etc.Pe treptele mijlocii şi de jos ale depresiunii întâlnim
fâneţele şi plantele cultivate de om.Până la 600 m întâlnim porumbul,
grâul, orzul, până la 800 m urcă ovăsul şi hrişca, iar cartoful ajunge
până la 900 m. Tot în această zonă sunt livezile cu pomi fructiferi :
pruni, meri, peri, nuci, cireşi, etc. Viţa de vie dă foarte puţine roade.
După ultima statistică a terenurilor, întocmită pentru întregul
Maramureş (inclusiv partea sa din dreapta Tisei), pădurile acopereau
55% din suprafaţa ţinutului, fâneţele 18%, păşunile 13%, iar
terenurile arabile 11%.
Fauna a fost şi este foarte bogată, maramureşul fiind considerat
un paradis al animalelor sălbatice şi domestice. În evul mediu au trăit
în codrii Maramureşului animale rare, dispărute cu timpul, precum
zimbrul(de vânarea lor fiind legată legenda întemeierii statului
moldovenesc), castorul, capra neagră, reapărută azi prin crearea
rezervaţiei de pe Pietrosul, alături de marmotă. Azi trăiesc: cerbul,
mistreţul, lupul, ursul, vulpea, râsul, jderul, vidra, viezurele de munte,
pisica sălbatică, dihorul, nevăstuica, iepurele, veveriţa, şobolanul,
şoarecele de câmp, ariciul, cârtiţa etc. , iar dintre păsările sălbatice :
vulturul pleşuv, uliul, bufniţa, cocoşul de munte, găinuşa, sitarul,
porumbelul sălbatic, raţa şi gâsca sălbatică.Animalele domestice sunt
şi ele variate : oaia, porcul, vitele cornute mari, calul şi păsările de
curte etc
. S-a scris şi s-a vorbit mult despre bogăţiile Maramureşului şi, prin
contrast despre sărăcia locuitorilor lui. Complexitatea geologică a

20
ţinutului face ca subsolul să fie bogat în : fier, mangan, polimetale,
petrol, caolin, sare, izvoare cu ape minerale şi altele. Pe această linie
menţionăm exploatările miniere de la Baia Borşa, Vaser, Ţibleş.
Peste 80 izvoare cu apă minerală acidulată aşteaptă exploatarea lor,
iar sarea este prezentă în cantităţi uriaşe.
Maramureşul este bogat în păduri exploatate intens şi azi,
păstrându-se din generaţie în generaţie ocupaţia de „butinar”, la
populaţia locală. Pomii fructiferi cu aromatele lor mere „ionathan”,
cu prunele vinete sunt o altă bogăţie a ţinutului, iar vitele mari, prin
rasa brună de Maramureş, au depăşit prin faima lor hotarele ţinutului
şi ale ţării.

CAPITOLUL II

CADRUL ISTORIC ŞI GEOGRAFIC AL IEUDULUI

II.1.Consideraţii istorice asupra Ieudului

În timpul unei veri secetoase trei oameni s-au pierdut într-o

pădure.Însetaţi fiind, se duseră în căutare de apă.Unul dintre ei
ajunse pe vârful unui deal-acolo unde se afla Biserica din Deal...şi
auzi susurul apei curgătoare.Strigă:,,Eu aud!”şi puse numele de Ieud
locului în care se afla.
Culeasă de autor

Când românii s-au stabilit pentru prima oara aici ei trăiau în chiţimii
, de la Bârsana până în sus pe Iza.La început fuseseră doar cinci cei
care se aşezaseră prin aceste meleaguri.Numele lor erau Vlad ,
Balc , Mariş, Pleş , Chindriş. Şi primiră drepturi asupra pămâtului şi
munţilor...Trei dintre ei se aşezară chiar în locul pe care îl
numim ,,la mănăstire” , către pârâu( la răsărit de Ieud) şi făcură de-
ndată o cruce mare de lemn pe care o puseră în pământ.Într-o noapte
, crucea dispăru ... şi o găsiră taman în locul unde Biserica din Deal
se află acum.Oamenii căutară crucea prin pădure până ce au dat de
ea – şi s-au mutat acolo.În tot acel loc ( cunoscut sub numele de
Băleşti) era foarte puţină apă , aşa că cei trei se puseră să caute un
izvor mai bun , ca să poată să-şi păşuneze animalele şi să-şi facă o
moară.Unul din ei se urcă în vârful unui copac şi auzi susurul apei
curgătoare către apus – şi strigă la ceilalţi : ,,Îi , veniţi încoace că
ieu aud...asta e apă” . Un altul, aflat departe în jos, auzi , dar nu

21
înţelese bine ce spusese cel din deal , aşa că strigă pe al
treilea :,,Vino întoarce-te spre răsărit de deal pentru că acolo i ud” .
Când se regăsiră , au râs de neînţelegere şi mai târziu , înapoi în
vale , spuseră în glumă numele de ,,Ieud”.
Culeasă în 1893 de Petru Bilţiu-
Dăncuş

Conform legendei acestea ar fi originile numelui de Ieud una

dintre cele mai vechi şi mai pitoreşti localităţi din Maramureş.Pe
firul legendei s-a ajuns la cunoaşterea provenienţei numelui satului
Ieud , după aşezarea lui lângă ape , măguri şi munţi.Părerile despre
numele Ieudului sunt diverse , dar legenda intrată în cuvânt ţine
seama de mentalitatea vieţii colective în măsură să
păstreze ,,adevărul” devenit subiect de legendă. Formula după
care ,,apele fac satele” se constituie treptat şi prin legendă, fără a-şi
pierde valoarea iniţială izvorâtă dintr-o realitate.Legenda care circulă
până în zilele noastre spune că numele Ieud vine de la numele apei în
preajma căreia s-a aşezat satul în vechime.Până azi apa aceea care se
numeşte Ieudişor curge de-a lungul satului , mărturie de neclintit că
prin ea s-a ajuns la un loc al întemeierii.
Prima atestare documentară a Ieudului se produce în anul 1365,
în forma Jood (Suciu, I, p. 305). În anul 1385 este consemnat în
varianta Jod, în anul 1419 apare în grafia Iood, iar în anul 1427 este
amintită posesiunea Iod. Am mai reţinut şi alte variante grafice:
Joodh, în 1469, Judh în acelaşi an, Joód în anul 1828, Jóod în
anul1851. Forma Jend din anul 1828 este, evident, o transcriere
greşită a lui Jeud (Suciu, I. P.305).Ca nume de localitate Ieuduleste
unic în România. Asupra etimologiei sale avem, doecamdată, rezerve.
Faţă de originea antroponimică, de la numele de botez Eudochiu
sugerată de Mihalz, p.58, preluată şi argumentată întrucâtva de
Roşca, Onomastică, p.91-94, se poate formula obiecţia că
hipocoristicile sunt întâlnite extrem de rar în calitate de nume de
localităţi. Pe de altă parte prenumele Eudochiu care ar sta la baza
numelui localităţii este ca şi inexistent în inventarul antroponimic al
zonei, iar dacă a funcţionat, presupunem că a avut o circulaţie strict
oficială. Obţinerea lui Ieud din Eudochiu prin apocopă este
improbabilă. Chiar dacă acest fenomen fonetic, este specific graiului
maramureşean, el se semnalează în cazul numelor de persoană în
formele de vocativ, or substantivul la acest caz, fie el şi nume
propriu, nu se poate transforma în toponim. Nici transpunerea în
limba maghiară nu susţine originea antroponimică a Ieudului.
Administraţia maghiară aproape de fiecare dată când a fost pusă în

22
situaţia de a reda prin mijloace specifice un nume de sat românesc în
structura căruia a identificat un antroponim, l-a însoţit de formatul
falva (sat). Ca atare, ar fi fost de aşteptat o formaţie de tipul Jodfalva
ca şi în cazul altor sate din Maramureş ( Bârsana-Barczanfalva,
Botiza-Botizfalva etc). Numele localităţii Ieud continuă mai degrabă
un apelativ al cărui sens s-a pierdut şi care trebuia să aibă o vechime
foarte mare în limbă, încadrându-se în categoria elementelor lexicale
de substrat.
Biserica din Deal datează din 1364 .Documentele scrise atestă
apoi existenţa Ieudului în secolul al XIV-lea , lui Balc, fiul prinţului
Sas , fiu al domnitorului Dragoş Vodă fiindu-i acordate titlurile în
1365.Concluzia care se trage este că satul este mult mai vechi. Vatra
satului a fost situată lângă străvechea mănăstire a Ieudului despre
care se presupune că era din secolele XI-XII poate chiar mai veche ,
deoarece trecutul ei se pierde în negura vremurilor.
Vechimea Ieudului datează din perioada daco-romană .Romanii au
exploatat sarea din ocnele maramureşene pe o scară foarte intensă ,
iar metodele de exploatare le-au transmis urmaşilor lor care au
continuat să exploateze sarea neântrerupt , până la venirea
ungurilor.Aceste saline au existat lângă Recea la Mănăstire.De o
parte si de alta a Bălţii (pârâu care se formează la Recea ) până de
curând puteau fi văzute ,,ştiubeie” dintr-o scobitură din lemn de unde
se lua apă sărată , iar vara în aceste locuri se observa , pe suprafaţa
solului particule de sare..De existenţa sării sunt legate şi unele
toponime de pe raza comunei ca: Balta Sărată , Valea Slatinei.
Ieudul a făcut parte din cnezatul de vale al Bogdăneştilor printre
satele stăpânite înainte de 1353 de către Bogdan.Familiile ieudene au
fost descendente , în linie directă din nemul lui Dragoş Vodă
descălecătorul Moldovei.Familia lui Dragoş ajunge la moşia din Ieud
în urma infidelităţii lui Bogdan faţă de regele Ludovic cel Mare care
prin Diploma din 2 februarie 1365 confiscă proprietatea lui Bogdan şi
o predă lui Balc care a fost alungat din Moldova de către
Bogdan.După cofiscarea făcută de rege în favoarea Drăgoşeştilor
Ieudul devine domeniu regal , iar în 1419 este întărit familiei de cnezi
săteşti în frunte cu Valentin Balea românul fiul lui Toader din Ieud cu
specificarea „Darul se face în hotarele adevărate ale moşiei Ieud şi în
limitele vechi în care acest sat a fost ţinut şi stăpânit de Valentin şi de
predecesorii săi”.În anul 1451 sub numele de „Possessio”Jood sunt
hotărnicite nouă locuri de stână în munţii de la izvoarele Izei şi
Vişeului.
Din Dumitru, fiul lui Balc, descind familiile nobile din Ieud, care
din 1373 aveau ca proprietate satul Botiza. Ieudul a fost o comună cu

23
mulţi nobili. Diplomele de inobilime ale familiilor Balea şi Gorzo au
fost date de către craiul Matiaş. Nobilii din Ieud, alături de mulţi
maramureşeni au participat la războiul ţărănesc condus de Gheorghe
Doja, pentru care motiv regele Vladislav, la 20 octombrie 1514
confiscă moşiile a 32 nobili maramureşeni dăruindu-le lui Ştefan
Verbocz judele ţării şi lui Sigismund Pogany. Printre cei la care li s-
au confiscat averile se află elita nobilimii române reprezentată pe
lţngă alţii şi de Simion Gorzo, Lazăr şi Domocoş zis Dăncuş de Ieud,
din Ieud.
În Ieud se află „Biserica de lemn din Deal” considerată ca fiind
cea mai veche biserică de lemn din Maramureş, poate şi din ţară ,
dacă avem în vedere şi vechimea mănăstirii de aici , din secolul al
XI-lea. Ceva similar , ar exista după unele opinii , doar la Apşa. Alte
opinii arată că ,,Biserica de lemn din deal construită în secolul al
XVIII-lea pe locul alteia mai vechi , din secolul al XIV-lea”.Cele mai
temeinice date şi lucrări despre Biserica de lemn din Deal ni le oferă
Tit Bud , care a fost între 1870-1873 capelan în Ieud şi care a
scris : ,,Însemnări din bisericile Maramureşului” , apoi : ,,Date
istorice despre protopopiatele , parohiile şi mănăstirile române din
Maramureş , din timpurile vechi până în anul 1911” în care arată
că ,,Biserica de lemn din deal e de la 1364 şi mai veche... existând
aici şi mănăstire de 200 de ani , din care călugării au trebuit să plece
la porunca împăratului Iosif al II-lea” .
Când aminteşte de voievodul Balc , sub care s-a ridicat Biserica
din Deal , I. Bîrlea scrie : ,,Balc şi Drag strămoşii familiei vestite
Dragffy , fii voievodului moldovean Sas deodată au fost şi căpitanii
cetăţii Hust , precum şi prefecţi ai Maramureşului.Dânşii au fost cei
din urmă voievozi maramureşeni”. În acest sens se arată şi într-o
lucrare recentă că ,,unul din monumentele cele mai vechi ale
Maramureşului ar fi Biserica de lemn din Deal , de la Ieud , datată
din anul 1364 , construcţie care mai poartă şi denumirea de Biserica
Balcului , după numele unui cneaz originar din Ieud”.De la Balc se
trage , până azi , numele celei mai vechi uliţi a satului , numită
a ,,Băleştilor” , care dă în uliţa ,,Domnească”.Voievodul Balc avea ,
la 1378 , şi demnitatea de ,,comes” .În anul 1403 încetează din viaţă ,
fiind , se pare , ultimul voievod maramureşean. A rămas în urma lui
Biserica de lemn din Deal , păstrată de cei din Ieud , din tată în fiu ,
ca pe o comoară de nepreţuit căci în ea s-a scris ,,Codicele dela
Ieud”(1391-1392). Biserica de lemn din Deal a fost declarată
monument istoric de către Direcţia Monumentelor Istorice care în
anul 1958 restaurează arhitectura bisericii .În anul 1985-1986 se
restaurează acoperişul pe chieltuiala statului .Ministerul Cultelor în

24
1998 restaurează acoperişul şi padimentul , iar din 1999 începe
restaurarea picturii.
Biserica a fost construită din lemn de brad , fără pridvor în faţă ,
are planul clasic: pronaos , naos , altar , poligonal , decroşat.Pereţii
dintre pronaos şi naos ( dintre ,,biserica femeilor” şi ,,biserica
bărbaţilor”) sunt din bârne de lemn masiv îmbinat în structura
construcţiei.Accesul se face printr-o uşă practicată în mijlocul
peretelui despărţitor. De asemenea, în perete , de-a dreapta şi de-a
stânga uşii , sunt decupate câte trei deschideri , ca nişte ferestre , prin
care femeile din pronaus comunică cu preotul care oficiază la altar.
Pronausul este tăvănit drept , iar naosul este boltit .Acoperişul
bisericii are pante abrupte , cu două poale suprapuse .De jur împrejur
în lemnul bisericii sunt şapte ferestuici mici , în semn de
cruce.Deasupra pronaosului se ridică un turn bine proporţionat cu
foişor şi finalizarea clasică -,,săgeata” În pronausul bisericii , în
partea stângă după uşa de la intrare se află scara cioplită dintr-un
singur lemn de aceeaşi vechime cu biserica.Mesterul care a clădit
biserica nu se cunoaşte , el putea fi oricare ieudean.Pe o grindă de
lemn din turn era cioplit anul construirii acestui lăcaş , dar un meşter
a cioplit grinda , în desele reparaţii care s-au făcut.Se mai păstrează
totuşi pe o grindă din turn inscripţia ,,Maistru Cionca Alexandru cu
Iusco Ion cârsnicul , anul domnului (1827)” desigur anul unei
reparaţii . Obiectele ce se mai află aici , sunt icoanele pe sticlă , cu o
vechime de 200 de ani , apoi patru sfeşnice de lemn , făcute de
meşterul ieudean Gavrilă Hotico Herenta şi cruciuliţe mai mici tot din
lemn.Din lemn sunt si cuiele de sub streaşina bisericii unde ieudenii
îşi atârnă clopurile (pălăriile) atunci când vin la liturghie ; astăzi
liturghia se face o dată pe an , la 8 septembrie , când este hramul
bisericii ( Naşterea Maicii Domnului).Arhitectura în general , dar şi
ancadramentul de la intrare se regăsesc în stilul gotic , care de altfel
este caracteristic aproape tuturor bisericilor din Maramureş.
Mai are ceva deosebit Biserica din Deal , anume: pictura , pe
lemn şi pe pânză , o adevărată operă de artă , care se păstrează până
astăzi . Valoarea artistică a acestei picturi şi simbolurile ei intră într-
un comentariu ce ne duce spre universal.
Pictura murală ce acoperă în întregime încăperile edificiului este
opera lui Alexandru Ponehalschi , productivul artist originar din
Berbeşti-Maramureş din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Bogăţia şi complexitatea programului iconografic , varietatea
rezolvărilor compoziţionale expresivitatea figurilor şi diversitatea
motivelor decorative , confirmă faptul că avem de-a face cu opera de
maturitate a pictorului , ulterioară tuturor celorlalte lucrări. Din

25
păcate acest ansamblu mural este singurul nesemnat şi nedatat , în
sprijinul datării poate fi invocată însă icoana de hram Naşterea
Fecioarei , având o inscripşie de donare din anul 1782. În lipsa unor
informaţii precise , analiza iconografică şi stilistică a ansamblului nu
lasă nici o îndoială asupra faptului că avem de-a face cu acelaşi
meşter a cărui semnătură o întâlnim la Călineşti-Căieni , la Budeşti-
Susani şi Josani sau la Sîrbi –Susani.
Pictura acoperă în întregime încăperile , suprafeţele largi oferite
de interiorul bisericii permiţând desfăşurarea unui program
iconografic complet.
Pe axul median al bolţii naosului se regăseşte figura lui Dumnezeu-
Tatăl (,,Cel-Vechi-de-Zile”) , cu Sf. Duh-porumbel pe piept , temă ce
reprezintă , pe ,,făcătorul cerului şi al pământului” deci ilustrează
primele versete din ,,Geneză” .
În altar , pe boltă , apare o imagine a Sf. Duh-porumbel , iar
imediat dedesubt , pe peretele estic , o figurare a Sf. Treimi , în
redactare occidentală ( Iisus cu crucea , Dumnezeu-Tatăl şi Sf. Duh-
porumbel ) , căreia îi este închinată simbolic jertfa liturgică oficiată în
altar.Tot pe peretele estic este reprezentată Buna Vestire ( ca
prevestire a întrupării ) înfăţişând-o pe Fecioara Maria în picioare la
o masă , cu cartea deschisă în faţă , în timp ce arhanghelul Mihail
vine din dreapta , ţinând într-o mână ramura bunei vestiri şi indicând
cu cealaltă cerul.
Pe pereţii altarului se desfăşoară , de jur împrejur , teoria sfinţilor
ierarhi (,,patriarhi”) . Semnificativă este reprezentarea sfinţilor Sava
şi Simeon , a mitropolitului Alexie al Rusiei , a lui Petru mitropolit de
Kiev şi a lui Ioan mitropolitul Moscovei , alegeri care , dincolo de
indicaţiile pe care le conţin despre legăturile culturale şi formaţia
pictorului ,constituie o dovadă a persistenţei tradiţiei ortodoxe în
Maramureş.
Pe latura nord-estică a altarului , apare scena cu sens euharistic
Iisus-Viţă-de Vie , iar pe locul diaconiconului este reprezentată
Viziunea sfînttului Petru din Alexandria alături de Sf.Nicolae ,
amândoi fiind consideraţi apărători de seamă ai credinţei tradiţionale.
Pictura naosului este consacrată paralelismului cu sens moralizator
dintre scenele ,,Vechiului Testament” şi ,,Noului Testament”.
Pe extremităţile de nord şi sud ale bolţii şi pe poalele bolţii se
desfăşoară episoadele ,,Genezei” şi acele scene din ,,Vechiul
Testament” care ilustrează consecinţele păcatului originar : ispitirea
şarpelui , alungarea din rai , Adam sapă şi Eva toarce , Cain îl omoară
pe Avel şi e blestemat de Dumnezeu , lameh îl ucide pe Cain . În

26
costumul şi uneltele personajului apar note locale ( năframa , zadia
sau şorţul , furca înaltă de tors).
Pe pereţii naosului este reprezentat , pe două registre , în 18
episoade , ciclul Patimilor .Merită să ne oprim mai îndelun asupra lui
deoarece , după opiniile specialiştilor , aici întâlnim cea mai completă
şi detaliată reprezentare a sa..
Ciclul debutează cu Cina ce de taină (scenă foarte degradată şi
abia recognoscibilă) , după care urmează Spălarea piciorelor.Tema e
reprezentată prescurtat , figurându-l pe apostolul Petru în dialog cu
Iisus( ,, non tantum pedes sed caput” ) şi încă un apostol în prim
plan , în timp ce prezenţa celorlalţi e doar sugerată de aureole dispuse
în perspectivă corală.Isus e îngenuncheat , ca în redactarea
occidentală a temei , dar gestul său ( o mână ţine piciorul
apostolului , cealaltă e ridicată în semn de dialog , amintind răspunsul
la protestul iniţial al apostolului Petru) e discret şi aluziv , ca în
redactarea bizantină .
Următoarea temă , Rugăciunea pe Muntele Măslinilor , îi
înfăţişează pe cei trei discipoli preferaţi , adormiţi în timp ce vegheau
şi pe Iisus în rugăciune , într-un spaţiu închis ; un înger îi prezintă
caliciul metaforic ( pomenit de ,,Evanghelia lui Luca” ) ,
instrumentele patimilor (crucea , cuiele , cleştele ) şi ale batjocurii
( capul care scuipă şi mâna care loveşte ) , nuielele Flagelării şi
coroana din Încununarea cu spini .
Prinderea lui Iisus e redată cu toate detaliile , în scene
complementare : Sărutul lui Iuda , Iuda îşi primeşte banii ,
Sinuciderea lui Iuda . Lepădarea lui Petru este prezentată în varianta
cea mai populară , a dialogului cu servitoarea , în timp ce cocoşul
anunţă cea de-a treia renegare .
Ciclul narativ descrie Judecata lui Iisus , consemnând toate
episoadele peregrinărilor sale : Iisus la Ana ( reprezentat cu două
coroane puse una peste alta ); Iisus la Caiafa ( ,,popă mare” având ca
atribute iconografice mitra sacerdotală şi gestul sfâşierii hainelor în
faţa ,,blasfemiei” acuzatului ) , prima Batjocorire ( Iisus
îngenunchiat e lovit de trei persoane ) , Iisus la Irod , Iisus în faţa
luiPilat şi momentele ulterioare deciziei lui Pilat : Flagelarea ,
Îcoronarea cu spini şi Schimbarea hainelor.
Ordinea strict cronologică a faptelor nu este respectată , unele
scene apărând în suita naraţiunii mai devreme sau mai târziu decât ar
fi firesc. Totuşi , din ciclul complet al episoadelor Patimilor nu
lipseşte decât momentul alegerii între Iisus şi Barnaba , din
scena ,,Ecce Homo”.

27
 Amplu desfăşurat aproape pe toată lungimea peretelui vestic ,
apare Drumul crucii ; Iisus încovoiat sub greutate , este legat cu o
funie şi târât de soldaţi ; în faţă îi apare Sf.Veronica cu năframa ;
cortegiul e urmat de o suită de demnitari călări , cu Pilat , Ana şi
Caiafa în frunte , îmbrăcaţi în costume din veacul al XVIII-lea .
Urmează scena Răstignirii lui iisus între cei doi tâlhari ( cu
braţele legate în spatele traversei , spre deosebire de Iisus , bătut în
cuie pe cruce) , în prezenţa sfintelor femei , a apostolului Ioan şi a
purtătorului de lance care îl împunge în coastă pe Iisus răstignit .
Ciclul se încheie cu Învierea , într-o reprezentare care asociază
într-o singură scenă redactarea aluzivă bizantină Cele trei Marii la
mormânt întâmpinate de înger , cu versiunea mai nouă , apărută prin
contaminare cu Înălţarea – Iisus în picioare , ridicându-se din
mormântul pe care dorm ostaşii de pază..
Programul iconografic al naosului se întregeşte cu reprezentarea
Înălţării lui Iisus ,singura temă din ciclul marilor sărbători.
Ciclul copilăriei , vieţii publice şi apariţiilor după moarte ale lui
Iisus sunt absente , ca şi ciclul vieţii Fecioarei .
În schimb întâlnim printre scenele din ,,Vechiul Testament”
două ,,figuri” ale lui Iisus în scenele Bunul samarinean şi Samson
ucigând leul ( ca figură a lui Iisus victorios .
Programul naosului se completează cu scene din vieţile
sfinţilor.Este nelipsit , fireşte , ciclul Vieţii sfântului Dumitru ( care îl
învinge pe împăratul păgân Maxim şi apoi îl converteşte pe Nestor ) ,
asociat luptei lui Nestor cu Lie şi încheiat cu aruncarea lui Lie în ţevi.
Celelalte scene sunt : Sf. Varvara în temniţă ( intercalată în ciclul
Patimilor) şi Lapidarea sfântului Ştefan , primul martir al
creştinătăţii (care încheie ciclul Patimilor ) .De asemenea , apar ,
reprezentaţi bust , în medalioane , Prorocul Ilie şi Sf. Simion
Stîlpnicul.
Alte două scene , situate în extrema răsăriteană a pereţilor
naosului , au ca temă majoră convertirea şi botezul : este vorba de
Convertirea lui Saul pe drumul Damascului şi de Convertirea
eunucului de către diaconul Filip . Temele ocupă spaţii mari şi sunt
descrise pe larg , în câteva episoade complementare , însoţite de
inscripţii explicative .
Ciclul se încheie cu Înălţarea crucii care aminteşte consacrarea
principalului simbol al creştinismului .
Pronausul Bisericii din Deal este dedicat Judecăţii de apoi şi
temelor adiacente. Redactarea iconografică este cea tradiţională ,
grupând personajele ierarhic în registre suprapuse.Seapararea
registrelor nu se face prin benzi sau cadre , ci compoziţia se

28
desfăşoară liber pe întreg peretele. În centrul primului registru se află
Iisus judecător în veşmântul Patimilor , încadrat de doi îngeri care
trâmbiţează ; de o parte şi de alta , Maria şi Ioan în intercesiune , apoi
Apostolii aşezaţi în jilţuri ; un brâu de nori marchează această zonă
celestă ; dedesubt ,mâna dumnezeiască ţine balanţa judecăţii ,
încadrată de Adam şi Eva în rugăciune ; apoi , în stânga şi în dreapta ,
se înşiruie cetele păcătoşilor ( Moise urmat de evrei , turci tătari şi
harapi ) şi ale celor drepţi.În registrul de jos , focul iadului îi cuprinde
pe cei damnaţi , notat fiecare cu păcatul său , într-o interesantă
cronică a realităţilor sociale : ,,duhănâşul” , ,,crâşmarul” , ,,care lucră
în Duminică”, ,,cine nu-i cu dreptatea” , ,,mincinosul” , ,,câjmarul
care lucră rău” , ,,tâlhar”, ,,beţivu” , ,,care au omorât” , ,,care au
omorât coconi” , ,,care doarme Duminica şi n-au vinit la biserică” .
În extrema stângă a peretului vestic sunt înfăţişate Moartea sub
forma unui schelet cu coasă şi greblă şi Învierea morţilor.
În partea dreaptă se succed cetele celor drepţi : sihaştri , călugări ,
călugăriţe . Urmează Vămile Văzduhului : doi îngeri în zbor , cu câte
un suflet în braţe , răspund acuzaţiilor diavolului , iar al treilea înger
apără cu suliţa un grup de oameni , confruntându-se cu un diavol
aşezat pe cupola unei biserici .Imediat dedesubt începe iadul ,
simbolizat de un diavol care duce damnaţi într-o roabă.
Pe peretele sudic sunt înfăţişaţi cei trei ,,patriarhi” – Avraam ,
Iacob , şi Isaac – în rai, ţinând în braţe sufletele celor aleşi .În
registrul inferior , Parabola fecioarelor este asociată metaforic cu
semnificaţia Judecăţii de apoi care domină pronausul .
Pe uşa pronausului este zugrăvit Sf.Cristofor ,temă prin excelenţă
occidentală , căruia credinţele populare îi atribuiau un rol protector
împotriva morţii subite.De aceea imaginea sa de dimensiuni uriaşe
este pictată pe uşa de la intrare –partea din interior- pentru a putea fi
văzută de toată lumea.
Judecata de apoi , Cântărirea sufletelor , Sf.Cristofor şi Parabola
fecioarelor sunt scene legate prin sensul lor eshatologic .
Pictura tavanului pronausului întregeşte sensul funerar al
ansamblului prin reprezentarea dreptului Enoch , , a proorocului Ilie
şi a evanghelistului Ioan care au fost ,,răpiţi” la cer cu trupul , toţi
consideraţi ,,figuri” ale înălţării lui Iisus şi simboluri ale speranţei în
înviere.În mod special Înălţarea proorocului Ilie este asociată cu ,,a
doua venire” a lui Iisus , iar episodul cu mantia aruncată de Ilie
ucenicului său Elisei este interpretat ca o prefigurare a coborârii Sf
Duh asupra apostolilor ; scena alăturată , Sf.Ilie hrănit de corb , este o
,,figură” a euharistiei şi totodată un exemplu al îndurării divine faţă

29
de cei aleşi ( alăturându-se astfel semnificaţiei eshatologige a
pronausului).
Peretele estic poartă deasupra uşii reprezentarea Bunei Vestiri
( hramul bisericii ) , încadrată de prooroci în primul registru şi de
muceniţe în al doilea .
Peretele nordic al pronausului înfăţişează câteva muceniţe , printre
care Sf. Paraschiva , cu episoadele martiriului său.Alături apare scena
cu femeia adulteră pe care fariseii voiau să o lapideze . Alegerea
acestor teme care au ca personaje principale femei poate fi pusă în
legătură cu un program iconografic potrivit pronausului ca ,,biserică a
femeilor”.
Tâmpla bisericii , pictată de acelaşi artist , resimte o evoluţie
stilistică , o îmbogăţire a elementelor decorative , fiind vizibile
ecourile barocului . În biserică se păstrează numeroase icoane pictate
de acelaşi pictor , precum şi câteva datând din secolul al XVII-lea .
De această biserică se leagă şi existenţa din acele vremi a Şcolii
ieudene: „Au existat de asemenea şcoli pe lângă episcopiile şi
mănăstirile mai de seamă ortodoxe, cu limba de predare slavă
veche.Putem admite asemenea şcoli la Peri şi la Ieud în, Maramureş”.
Ca o dovadă a celor afirmate mai sus, stă mărturie „Codicele de la
Ieud”, cel dintâi text de limbă română, semnalat pentru prima dată de
Andrei Bârseanu în 1921, despre care vom vorbi mai pe larg în
capitolul V din această lucrare.. La Biserica din Deal se păstrează şi
azi mai multe cărţi vechi, valoroase pentru cultura şi literarura
română religioasă din secolele XVII şi XVIII. Amintim dintre
acestea:
-„Biblia” care s-a tipărit din porunca preabunului creştin şi
luminatului Ioan Şerban Cantacuzino Basarab voievod şi cu
îndemnarea domnului Constantin
Brâncoveanu marele logofăt în timpul lui Teodosie,, mitropolitul
Bucureştilor în anul 7197 (1688) – Extras de pe foaia de titlu;
- „Ceaslov”, Târgovişte 1714, domn Şerban Cantacuzino, mitropolit
Antim Ivireanu;
- „Evanghelie” tipărită la Bucureşti în timpul voievodului Grigore
Ghica şi cu cheltuiala mitropolitului Chir Neofit Criteanul în anul
1749;
- „Liturghier”- apărut la Iaşi în 1759, tipograf Grigore Stanovici;
- „Octoih” tipărit la Blaj în 1760 sub Chir Petru Pavel Aron ;
- „Psaltire” apărută la Sibiu în 1790, episcop Gherasim Adanovici ;
Aşa cum arătam mai sus, familiile ieudene aparţin nobilimii,
descendenţi din Dragoş Vodă, descălecătorul.Ştim că Dragoş a avut
un fiu, pe voievodul Sas, care a avut şi el patru fii: pe voievodul

30
Balcu şi Dragh, pe cneazul Ştefan plecat în Polonia, pe Ioan, iar pe
Dragomir de ginere fiind căsătorit cu una din fetele lui Sas, cealaltă
fată fiindu-i căsătorită după un nobil polon. Dintre aceşti fii Balcu
Vodă a întemeiat Ieudul, Dragomir a întemeiat Dragomireştiul,
cneazul Dragomir, alt strămoş al ieudenilor a murit la Vidin în lupta
purtată împotriva ţarului Bulgariei. Un fiu de-al lui, Tatomir moare la
cetatea Bălţului, luptând contra lipovenilor. Urmaşii lor sunt familiile
nobile române din Ieud. Vladimir a avut ca fiu pe cneazul Thoader
sau Teodor de Jood şi Dragomirfalva. Thoader a avut trei fii: pe
cnezii Valentin Balea, pe Sandrin şi Ioan. În urma împărţirii averii
comune, Ioan primeşte averea din Cuhea şi Dragomireşti, iar în Ieud
rămân cei doi fraţi mai mari Valentin şi Sandrin. Din Valentin îşi are
obârşia familia Balea de Jood, care la rândul ei s-a ramificat în mai
multe familii cu nume separat. Astfel avem familiile: Chindriş alias
Balea, Pleş alias Balea şi Hotico alias Ivan de Maramureş. Din
cneazul Sandrin avem familiile: Gorzo de Jood, Ivaşco de Jood, fiii
lui, din care s-au ramificat apoi familiile Gorzo alias Damian,
Damian alias Dăncuş de Jood sau Dămăcuş, Dăncuş alias Bilţiu,
familia Florea de Jood, Perţa şi Tand alias Bilţiu.
Ieudul din cele mai vechi timpuri era un cnezat valah. Cnezii
ieudeni erau numiţi cnezi valahi ai regelui, contrar cu cnezii din
judeţul Berg care erau cnezii reginei. Cnezii din Ieud erau supuşi
direct regelui şi numai lui aveau a-i da socoteală nefiind atârnaţi de
nici o altă autoritate decât cea regală. În 1419 cnezatul valahilor
regali din Ieud este dăruit din nou de către regele Sigismund
valahului Valentin, fiul lui Toader, prin el lui Ioan, Sandrin şi
Danciul, fiilor acestuia, apoi lui Sandrin şi Ioan care sunt fraţii săi
uterini, precum şi lui Stan fiul lui Ivan şi lui Balasar, Thoader, fiii lui
Dragomir de Ieud, ca să-l stăpânească, precum şi strămoşii lor l-au
stăpânit. În diploma regală din 1427 pe lângă cei mai sus amintiţi,
apar şi fiii lor: Valentin fiul lui Thoader , Ştefan şi Mihai fiii lui Ivan,
Thoadre fiul lui Dragomir, Samere fiul lui Dragoş, Dan fiul celuilalt
Dragomir ( Dragomir cneazul a avut un fiu cu acelaşi nume), şi fiii
lui Sandrin Ivaşco şi Gorzo ( Op. Citate – I.Bilţiu-Dăncuş) .
În anul 1595 şi 1602, juratul nobililor din Vidicul de Sus, Toma
Bilţiu de Ieud, scrie trei scrisori către pârcălabul cetăţii Bistriţa,
Gaşpar Szocsy, în limba română care sunt printre cele mai vechi
scrieri particulare în limba română din judeţul Maramureş. În cea din
1595 scie că: „Venit-a Bator din Ţara Ardealului cu o mie de oameni,
ca să treacă în ţara Leahului...” Anunţă pe părcălabul Bistriţei de
trecerea lui Batory Iştvan ca rege al Poloniei, prin Maramureş şi cere
informaţii despre cele ce se petrec în Ardeal. Într-o altă scrisoare

31
„Venit-au lotrii din Ţara Ardealului, furatu-mi-au marhăle, dusu-le-
au. Sculatu-m-am cu cincizeci de slugi ale mele, trecut-am în Ţara
Ardealului, prins-am lotrii, bătutu-i-am şi luatu-mi-am marhăle
înapoi”. Pe lângă faptul că sunt scrise în limba română, aceste scrisori
arată legătura dintre oamenii acestor locuri şi vecinii lor mai
îndepărtaţi.
În anii 1700-1731 emigrează din Maramureş în diferite ţinuturi
membrii multor familii printre care se numără şi cei ai familiei Ivaşco
de Ieud.
Dintre bărbaţii şi luptătorii naţionalişti mai de seamă pe care i-a
dat Ieudul neamului amintim pe poetul Andrei Mureşanu alias
Chindriş şi ziaristul Iacob Mureşanu alias Chindriş, despre care se
presupune că ar descinde din Ieud. Un rol deosebit au jucat
maramureşenii în răscoala lui Francisc Rakoczi II ( 1703-1711) la
cere au participat cu o armată de 4000 pedestraşi şi 800 călăreţi în
frunte cu căpitanii Pintea (Viteazul) şi Alexandru Lupul din Borşa,
precum şi locotenenţii Balea Năcuţ din Ieud, Dumitru Birtoc din
Sarasău şi mulţi alţii. Pintea era haiduc renumit în tot nord-vestul
ţării. Acţiunile lui împotriva marilor magnaţi vor gasi răsunet în
documentele vremii, iar figura lui legendară a rămas până astăzi în
folclorul maramureşean. Cămaşa de zale şi coiful lui Pintea se
păstrează şi astăzi în Biserica din Budeşti. Şi la Ieud circulă o legendă
despre Pintea în care se arată că el ar fi adus, într-o mână, lespedea de
piatră din faţa Bisericii din Şes din Ieud. Altă legendă spune că el şi
oamenii lui au dat un sprijin important în bani, la construirea Bisericii
din Şes, adunând sume din satele din jur. Pe teritoriul Ieudului se află
aşa numita „Pivniţa lui Pintea”, în Frasini, care nu-i altceva decât un
adăpost cu intrare într-o parte şi ieşire în alta, amândouă foarte bine
camuflate. Din acest loc se putea observa bine din toate direcţiile. Se
crede că pivniţa i-a servit lui Pintea şi cetei sale de haiduci pentru
ascunzătoare şi adăpost.
Încă din secolul al XVIII-lea la Ieud se aflau intelectuali care
erau alături de popor, care luptau pentru dreptatea acestuia şi
prosperitatea ţării, pentru culturalizarea maselor de rând. Astfel
vicecomitele Mihail Balea din Ieud sprijină răscoala românilor din
districtul Năsăudului din perioada 1755-1762, care n-au mai putut
îndura tirania exploatatorilor. Balea era unul dintre cei mai bogaţi
boieri maramureşeni descendent din Balcu-Voievod. Numele lui
Balea s-a putut citi pe un potir dăruit bisericii din Ieud în 1780, furat
de nişte hoţi în 1936, şi pe un triod dăruit tot acestei biserici în 1781.

32
 După 1757 canonicul Dumitru Ivaşcu din Ieud scrie un tratat
catolic în teologie dogmatică şi morală. Nu se ştie dacă acesta a stat
în Ieud sau nu.
La izbucnirea revoluţiei maghiare din 1848, Kosuth reuşi să
convingă pe intelectualii români din Maramureş, că prin lupta
împotriva Austriei urmăreşte un scop românesc, atrăgând de partea
lui şi mulţi ieudeni. Ca uramare Gavril Mihaly, fiul protopopului din
ieud, a fost ales vicecomite, apoi a fost numit prefect de Maramureş
şi comisar guvernial cu depline puteri peste Maramreş, Sătmar,
Chioar şi Năsăud. Ţăranii erau conştienţi de răul ce le putea veni din
partea ungurilor, nu se supun, se revoltă, autorităţile fiind obligate să
ia măsuri iar la Ieud, la protestul lui Chindriş Ionaş poporul a refuzat
să contribuie cu recruţi.
Evenimentele principale care marcheză istoria noastra naţională,
cum sunt: revoluţia din 1848 din ţările române, răscoala din 1907,
primul război mondial, marele act al Unirii din 1918, cel de-al II-lea
război mondial, au lăsat multe răni în sufletele nemângâiate ale
orfanilor şi văduvelor a căror părinţi şi soţi şi-au dat viaţa pentru
apărarea pământului străbun. În memoria celor căzuţi pe câmpul de
luptă, la propunerea cadrelor didactice din Ieud, în anul 1936 s-a
ridicat, în centrul comunei, Monumentul eroilor pe care este scris
numele celor care s-au jertfit pentru ţară, monument ridicat prin
contribuţia sătenilor, de bătrânul Herenta.
În anul 1935 la 8 septembrie a avut loc prima „Convenire a
intelectualilor din Ieud”, prima de acest fel din Maramureş. O mare
parte din intelectualii plecaţi din sat participă la chemarea lansată de
iniţiatori. Dr. Vasile Chindriş a arătat motivele întâlnirii:
„recunoştinţă faţă de răposaţi care prin munca şi jertfa lor au
contribuit la înălţarea Ieudului”. „Convenirile” au continuat şi în anii
următori. Aflăm că aceste întâlniri erau adevărate manifestări
naţionale, pe case fâlfâia tricolorul românesc. La a doua întâlnire, dr.
Avocat Vasile Meşter, senator, luând cuvântul a spus: „Trebuie să
mişcăm! Înaintaşii noştri au câştigat Ieudului un renume şi o stare.
Noi acest renume trebuie să-l păstrăm şi să-l înălţăm. Dacă nu, stând
în loc, renumele va deveni o batjocură, iar răspunderea şi ruşinea va
cădea pe capul nostru.Ieudenii ştiu să înveţe de la alţii. Să ia şi alţii
învăţătură de la ei”. Tot cu această ocazie au fost evocaţi Petru Bilţiu-
Dăncuş-învăţător, Artemiu Anderco-preot, Ilie Mariş-avocat, toţi trei
personalităţi de seamă în cultura Ieudului şi nu numai.
Petru Bilţiu-Dăncuş a fost primul învăţător al Ieudului între anii
1885-1907 când s-a stins din viaţă. Munca lui dăruitoare şi entuziastă
l-a identificat cu aceste locuri.Caracterizat prin onestitate, patriotism

33
şi dragoste faţă de cei asupriţi, s-a angajat în activităţi multiple, prima
fiind aducerea copiilor la şcoală. A fost respectat şi ascultat de toţi
locuitorii comunei. El a fost coleg de muncă şi generaţie cu un alt
învăţător al Ieudului Grigore Dunca. Prin grija lor, de-a lungul anilor,
s-au format din Ieud 34 de intelectuali: medici, avocaţi, ingineri,
preoţi, profesori, învăţători.În acea vreme toate satele de pe Valea
Izei, luate la un loc, n-au dat un număr aşa mare de intelectuali
români câţi a dat Ieudul. S-a angajat cu seriozitate în „Mişcarea
folcloristică a Maramureşului”, impulsionată de apelul lui Tit Bud în
1890 în ziarul „Gutinul”. A colaborat cu versuri originale la „Tribuna
din Arad”.Motto-ul plachetei sale manuscris, intitulată „Flori de
spini” fusese :
Ai lui Şincai strănepoţi,
Scrieţi toate pentru toţi,
Să vă priceapă poporul,
Că el ne lucră ogorul .
Mormântul dascălului care s-a distins atăt prin dragostea şi
pasiunea pentru ridicarea culturală a satului, cât şi pentru
militantismul său pentru drepturile românilor se află la intrarea în
cimitirul Bisericii din Şes din Ieud, transformat în monument de artă
populară arhitecturală. În interiorul mormântului, fiul său, fiul său,
pictorul Traian Bilţiu-Dăncuş i-a imortalizat portretul şi simbolul de
învăţător. Pe piept, în diagonală, are aplicat tricolorul cum de altfel l-
au şi înmormântat. O boală nemiloasă şi incurabilă pe atunci nu l-a
lăsat să-l vadă triumfând, răpindu-l la numai 44 de ani. De pe patul de
suferinţă a lăsat copiilor săi următorul testament patriotic : „Copii! V-
am crescut români. Decât să vă ştiu că vă lepădaţi vreodată de limbă,
de lege şi de neam, mai bine v-aş scoate ochii de pe acum, să cerşiţi
din casă în casă. Să nu uitaţi!”. Cu mâhnire locuitorii acestui sat au
aflat că în 1941 o mână criminală a pângărit monumentul, zgâriind
tricolorul şi cuvintele „Românie, mamă dulce”.
Artemiu Anderco, preot în Ieud, îi datorăm tot ce s-a intreprins şi
se întreprinde în continuare pentru elucidarea problemei scrisului în
limba română, întrucât el este cel care a dus printre alte texte vechi şi
Manuscrisul, datat ulterior, din 1391-1392, la expoziţia de carte
veche de la Sighet în 1921. Este înmormântat la Biserica din Deal.
Dr.avocat Ilie Mariş a fost director şi proprietar al Băncii
Maramureşene din Sighet. Acesta a înfiinţat Fondul „Dr.Ilie Mariş”
destinat ajutorării elevilor merituoşi. Acest fond în valoare de sute de
mii de lei a fost însemnat putându-se acorda burse anuale la 8-10
elevi şi studenţi. De bursele respective au beneficiat un număr mare
de copii. N-a avut urmaşi şi a fost înmormântat la moşia sa, Gârbova.

34
 „O măreaţă manifestare naţională” este calificată a treia întâlnire
cu „fiii satului”, când cei prezenţi, pe lângă activitatea propriu zisă a
„Convenirii” lările de cuvânt ale participanţilor: Ion Dunca-preot,
Vasile Gorzo-primar, Tily Anderco-dr.avocat, Oreste Pop-notar etc.,
prezentarea corului condus de învăţătorul Grigore Balea, au participat
şi la sfinţirea monumentului ridicat în memoria celor căzuţi pe
câmpurile de luptă în primul război mondial. Aceasta s-a desfăşurat
„într-o atmosferă de înălţare cum rar ne-a mai fost dat să vedem în
Maramureş”.
Am insistat mai mult asupra acestor prime „Conveniri”, ele
marcând începutul acţiunilor de acest fel atât în localitate cât şi în
Maramureş, iar mai târziu s-au extins şi pe plan naţional. La Ieud au
fost întrerupte în anul 1938 din cauza morţii reginei Maria, iar
următoarele din cauza războiului, fiind reluate, sub denumirea de
„Întâlnirea cu fiii satului” în 1968 la propunerea primarului Ilea Ioan,
cu sprijinul cadrelor didactice, iar din anul 1982 au fost incluse în
programul Colocviilor de cultură „Codicele de la Ieud”.
În perioada ocupaţiei hortyste ieudenii asemeni tuturor românilor
din teritoriile vremelnic ocupate au avut de suferit.La primărie, în
şcoală, în alte instituţii publice se vorbea numai ungureşte, nu era
admisă folosirea limbii române. Se practicau cu regularitate
concentrările forţate, pentru front şi pentru muncă. Mulţi dintre
bătrânii satului poartă, cu amărăciune, în suflet ororile celui de al II-
lea război mondial.
Cu ocazia retragerii trupelor maghiare, în toamna anului 194!
Ieudul, datorită aşezării sale geografice, izolat de şoseaua naţională
nu a fost afectat de distrugerile şi masacrele săvârşite de aceştia. Cu
toate acestea populaţia s-a refugiat în păduri de teama armatelor
hortyste care se retrăgeau.
Evenimentele epocii contemporane şi-au lăsat amprenta asupra
Ieudului. La reforma agrară din martie 1945 moşia lui Scholtz Bela a
fost împărţită ţăranilor săraci, fără pământ, sau cu pământ puţin,
orfanilor şi văduvelor de război. Înfiinţarea, în anul 1950 a CAP Ieud
a avut un rol negativ în dezvoltarea socio-economică a localităţii
concretizată în producţiile foarte slabe obţinute atât la culturile
vegetale cât şi animale. În urma actului revoluţionar din decembrie
1989 locuitorii comunei au hotărât desfiinţarea C.A.P.ului şi redarea
pământului ţăranilor. Aceeaşi soartă au avut şi animalele axistente la
data desfiinţării unităţii.
Comuna, prin specificul ei atrage diferiţi oameni de ştiinţă, artă
şi cultură, pentru că străbunii noştri şi-au încrustat vremelnica trecere
în porţile cu însemne solare, în covoarele colorate vegetal, în cele

35
două biserici din lemn cu temelii seculare, cu turle prelung înfipte în
cer, în casele şi lucrurile toate de o geometrie străbună şi simplă ca
inima oamenilor, o geometrie ce nuanţează sensuri majore,
dezvăluind şi împodobind existenţa aspră ca muntele, cu viaţa din
care timpul şi gândul au ieşit mai fibroase.
Oamenii s-au schimbat odată cu locurile, dar comuna îşi
păstrează aceeaşi personalitate, asemenea unui peisaj care îşi schimbă
după anotimpuri culorile în acelaşi cadru şi anotimpurile au rodit la
Ieud din plin.

II.2.Codiţiile fizico-geografice ale Ieudului

II.2.1.Aşezare.Vecinătăţi.
Ieudul, aşezare străveche în Maramureş, ţinut istoric şi legendar,
face parte integrantă din Depresiunea Maranureşului. Este situat în
compartimentul sud-estic al depresiunii, pe paralela de 47055’
latitudine nordică şi meridianul de 24030’ longitudine estică . În aria
piemontană interioară din Depresiunea Maramureşului,
compartimentele cele mai reprezentative sunt Piemonturile Mara-
Cosău şi Ieud-Botiza..Delimitat de Valea Baicului-spre est şi a
Botizei-spre vest, hotarul comunei vine în contact direct cu zone
piemontane, mai restrânse şi mai puţin caracteristice : Piemontul
Dragomireşti-Sălişte în est, Piemontul Rozavlea-Slătioara spre vest.
Spre nord lunca largă a Izei îl jalonează pe toată lungimea, terasele
aceluiaşi râu integrându-se piemontului-propriu zis. Spre sud
contactul cu zona montană, reprezentată fie prin sedimentare de
diferite vârste ( eocen, cligocen, miocen) este lobat, cu
întrepătrunderi reciproce munte-piemont. Este de remarcat caracterul
lobat al acestei limite, cu intrânduri adânci pe văile Baicului, Ieudului
şi Botizei, dar cu prelungiri din spaţiul montan, ca cele de pe
interfluviul Ieud-Botiza unde acestea sunt prezente în faţa Melaniţiei
(947 m) şi în apofizele sale laterale (Dosul Cetăţelei-698 m, Dosul
Malului-750 m, Vârful Malului- 906 m ).
Relieful care aici dă nota dominantă a peisajului, prin varietatea
sa, se reflectă şi în peisaj, care înregistrează aceleaşi trăsături .
Această zonă prezintă dealuri prelungi interfluviale, intens
fragmentate şi cu altitudini ce urcă treptat spre sud. Dintre aşezările
omeneşti existente în Piemontul Ieudului amintim comunele Botiza,
Dragomireşti, Bogdan Vodă, Ieud, Şieu. Ieudul este aşezat în lunca
râului Ieud, extinzându-se atât în luncă cât şi pe unele pante
piemontane. Explicaţia plasării caselor mai ales spre ramura
piemontană are două motive : unul legat de îngustarea pe alocuri a

36
luncii, altul de ordin economic de a lăsa din zona fertilă a luncii
pentru culturile de câmp.
Localitatea se învecinează în partea de nord, nord-vest cu
comuna Rozavlea, la nord-est cu comuna Bogdan Vodă, la est cu
comuna Dragomireşti, la vest cu Botiza iar la sud cu Suciu de Sus.
Localitatea este aşezată la 3 km de şoseaua ce leagă Municipiul
Sighetu-Marmaţiei cu oraşele Vişeul de Sus şi Borşa şi la 100 km de
Municipiul Baia Mare, reşedinţa judeţului Maramureş.
II.2.2.Relieful
Delimitat de Valea Baicului spre est şi cea a Botizei spre vest,
zona studiată pune în evidenţă trei sectoare distincte şi anume:
piemontul de eroziune;
piemontul de acumulare;
culoarul terasat al Văii Izei.
Vom prezenta succint, trăsăturile specifice ale fiecăruia dintre
cele trei sectoare.
Piemonrul de eroziune se dezvoltă sub abruptul tranşant, în
general de peste 100 m, dar atingând, pe văi, până la 200-300 m care
poate fi considerat ca limită a ramei montane. Acest abrupt
însoţeşterelativ fidel, curba hicsometrică de 600 m, pe care local o
depăşeşte. El este mai îngust la est de Valea Baicului şi în acelaşi
timp mai fragmentat, desfăşurându-se sub forma unei fâşii de câteva
sute de metri lărgime, sub Dealul Natalan !, care depăşeşte 700 m.
Aria piemontului de eroziune din acest sector vine în contact direct
cu culoarul terasat al Izei, pe care îl domină cu circa 150 m, fiind
dominat, la rândul său, cu 100-150m, de aceea se poate considera
cadrul muntos.
Între Valea Baicului şi cea a Ieudului, piemontul de eroziune este
mai bine reprezentat dezvoltându-se, în general, între 500-600 m
altitudine. Se poate urmări în Dosul Şesurilor prelungit până în Capul
Dumbravei şi, insular, în Poiana Mare, o veche difluenţă a Văii
Slatina, marcând înşeuarea care separă Capul Dumbravei (550 m) de
Poiana Mare (552 m). Ceva mai restrâns în lărgime (800-1000 m)
este prezent şi în Gruiul cu Mesteceni, precum şi în Dealul Fus (565
m), o altă înşeuare, tot de difluenţă ( a văii Plopşoarelor) separând
compartimentul insular Vârful Pravăţului (520 m).
Între văile Ieud şi Botiza, piemontul de eroziune se remarcă atât
prin desfăşurarea în lărgime ( până la 3-4 km) cât şi prin puternica sa
fragmentare. Ultimele prelungiri se pot urmări în Vf.Pietrii (588 m),
Străşinoasa iar în nord pe Valea Botizei prezintă aceleaşi
particularităţi în Cornul Dumbrăvii (600 m).

37
 Ca o trăsătură demnă de relevat este prezenţa unor arii de
convergenţă hidrografice : la Botiza - pe valea cu acelaşi nume, pe
Valea Gârbovei în Faţa Gârbovei, la Ieud - pe Valea Ieudului, ceea ce
are, ca repercursiune prelungirea sub formă de « gruiuri » a
interfluviilor secundare cu dispoziţie convergentă. O altă consecinţă,
mai puţin dorită, este pericolul revărsărilor în aval de aceste
convergenţe, unde evacuarea unor mari cantităţi de apă, acumulate
simultan ( în timpul ploilor torenţiale) este dificilă.
Sub aspectul rentabilităţii pentru amplasarea de aşezări umane
piemontul de eroziune este defavorabil, singurele excepţii
reprezentându-le tocmai ariile de convergenţă menţionate, unde
gruparea de văi crează mici bazineţe depresionare ( ex. Botiza şi în
mai mică măsură Ieud, sau, în afara spaţiului cercetat, Poienile
Glodului).
Alternanţa formaţiunilor permeabile şi impermeabile,
favorizează alunecările de teren, în general nu pe grosimi prea mari,
al pachetelor de strate alunecate, dar destul de frecvente pe terenurile
rezervate păşunatului. Este destul de frecventă şi eroziunea liniară,
sub formă de ravene, ogaşe şi torenţi, o amploare deosebită
înregistrându-se pe Valea Mireşului, sub Dealul Sărat (Botiza), La
Râpă ( sub Capul Dumbravei – est de Ieud), pe Valea Poienelor
( amonte de Ieud) etc.
Piemontul acumulativ îşi are zona cea mai reprezentatică pe aria
de interfluviu dintre văile Baicului şi Ieudului. Sunt caracteristice
suprafeţele plane sau larg ondulate, cu înşeuări transversale, cu
puncte ale vechilor difluenţe hidrografice, aşa cum se pot urmări,
într-o succesiune pe aceeaşi linie, înşeuarea difluenţei Văii
Plopşoarelor peste pârâul Pravăţului, dubla înşeuare a difluenţei
Pravăţului spre Valea Slatinei, înşeuarea difluenţei Slatinei spre
pârâul Ruginoasei, acest ultim pârâu caracterizându-se prin frecvenţa
ariilor de înmlăştinare locală. În general, suprafeţele plane, mai
înclinate doar spre văile care le străbat formează nota reprezentativă a
piemontului acumulativ. Se remarcă şi uşoara asimetrie a văilor
Ieudului, Slatinei şi mai ales a Baicului, ca o reflectare a căderii
generale a stratelor, la nord de linia de falie a Botizei.
Văile Botizei, Ieudului, Slatinei şi mai ales Valea Baicului
confluează cu Iza prin intermediul unor vaste conuri de depunere,
folosite integral sau parţial, de aşezările Şieu, Ieud şi Dragomireşti.
Ele contribuie în acelaşi timp, la împingerea Izei spre malul opus,
generând asimetria sa nu numai în plan superior, ci şi la nivelul
luncii.

38
 Culoarul Izei înscrie lărgiri, la nivelul luncii, în toate punctele de
confluenţă ajungând până la 1km (sectorul Dragomireşti – Bogdan
Vodă ).Albia majoră este dominată de o terasă de luncă de 3- 5 m,
alternând ca desfăşurare : pe stânga văii, în amonte de Dragomireşti
şi în aval de confluenţa cu Ieudul ; pe dreapta văii în celelalte
sectoare fiind foarte caracteristică între Dragomireşti şi Ieud.
Celelalte terase se păstrează numai pe stânga Izei, conform cu
asimetria acesteia, legată şi de căderea stratelor, dar şi de prezenţa
văilor mari, coborâte din lanţul munţilor sedimentaro-eruptivi ai
Ţibleşului.
Terasa de 8-12 m ( a II-a, dacă o considerăm şi pe cea de luncă)
este bine evidenţiată în amonte şi în aval de confluenţa cu Valea
Botizei.
Terasa de 18-22 m (a III-a) s-a păstrat într-un fragment bine
exprimat în relief între văile Slatinei şi Ieudului.
Terasa de 45 m (a IV-a) înregistrează desfăşurarea cea mai
reprezentativă între Dragomireşti şi Bogdan Vodă, unde în Lazul
Baciului, are un pod surprinzător de neted şi o frunte de peste 45 0,
(căzînd direct deasupra terasei de luncă).
Terasa de 65-70 m (a V-a) predomină pe cea de 45 m, în acelaşi
sector, fiind uşor de urmărit în Lutul Oalelor, în Ruginoasa şi Poderei
( însuşi numele este semnificativ).
La nivelul de 90-110 m se face raportul Văii Iza cu piemontul
acumulativ, astfel nu putem vorbi de o terasă propriu-zisă decât mult
spre aval, ca de exemplu , pe interfluviul dintre Mara şi Cosău.
Culoarul Izei rămâne totuşi axa cea mai importantă în gruparea
aşezărilor şi a căilor de comunicaţie ( Dragomireşti, Bogdan Vodă,
parţial Ieudul, Şieu, Rozavlea) celelalte aşezări folosind fie Valea
Ieudului – ea însăşi un culoar de dimensiuni mai modeste, fie
convergenţele hidrografice de la Botiza sau Poienile Glodului,
transformate în mici depresiuni de eroziune. Sunt şi unele neajunsuri
între care tendinţa de alungire a satelor, precum şi frecvenţa
revărsărilor, dar acestea pot fi remediate fără dificultăţi deosebite.
II.2.3.Clima
Faţă de alte regiuni ale ţării, aşezările din zonă, ca de altfel tot
Maramureşul prezintă două trăsături specifice care determină câteva
particularităţi ale condiţiilor sale fizico-geografice, răsfrânte într-o
oarecare masură şi asupra economiei locale. Este vorba în primul
rând de aşezarea sa în partea cea mai nordică a ţării noastre şi în
regiunea cea mai rece şi mai umedă a Carpaţilor noştri, cu influenţe
puţin favorabile din multe puncte de vedere şi mai ales sub raport
climatic. Cea de-a doua se referă la aspectul său depresionar. Ţinutul

39
acesta umed şi rece – prin aşezarea sa pe latitudine, este protejat de
influenţele negative ale crivăţului şi de asprimea iernilor din nord-
estul Europei, prin puternicele lanţuri de munţi care-l înconjoară.
Crivăţul rareori pătrunde prin înşeuarea de la Prislop, astfel că oricât
de mari ar fi zăpezile , viscolele nu sunt frecvente, fiind
dominantevânturile ce pătrund prin deschiderea nordică dinspre nord-
vest, care ajung să se canalizeze pe culoarul Izei dar mult atenuate.
Caracterul de topoclimat al zonei este evident prin contrastele termice
mai atenuate, dar inversiunile climatice caracteristice zonelor
depresionare sunt puse şi aici în evidenţă prin mici inversiuni ale
etajelor de vegetaţie.
Repartiţia valorilor medii de temperatură este destul de
neuniformă în funcţie de configuraţia reliefului. În această zonă ,
unde diferenţa de altitudine dintre fundul văilor şi zonele înalte
piemontane depăşesc câteva sute de metri, se observă deosebiri ale
temperaturii aerului care apar în valorile medii anuale, ceea ce arată
rolul important al reliefului care acţionează constant asupra genezei şi
dezvoltării proceselor şi fenomenelor atmosferice .
Temperatura medie anuală a aerului în regiunea studiată este de 8
0
C.În luna ianuarie repartiţia valorilor medii multianuale ale
temperaturii aerului scoate în evidenţă cu claritate unele
particularităţi importante ale regimului de iarnă ale climei, ca rezultat
al interacţiunii circulaţiei atmosferice cu relieful şi mai ales influenţa
Carpaţilor. Media temperaturii lunii ianuarie este de -5 0 C. Din unele
observaţii întreprinse iarna, au fost puse în evidenţă acumulări de aer
rece pe fundul văilor şi temperaturi ceva mai ridicate în părţile
proeminente ale reliefului acestei zone. Totuşi, acest fenomen nu este
atât de bine evidenţiat ca în zonele cu munţi mai înalţi (Munţii Ţibleş
şi Gutâi). Iarna repartiţia temperaturii aerului în regiunile
deluroase(ca în cazul de faţă) este dirijată mai mult de legile fizico-
geografice ale zonalităţii verticale (de altitudinea relativă faţă de
fundul văilor) şi mai puţin de altitudinea absolută.
În luna iulie – caracteristică pentru sezonul cald, valorile
gradienţilor termici verticali cresc foarte mult. Se accentuează
creşterile de temperatură. În timpul zilei aerul din părţile mai joase
(văi) şi de pe pantele orientate spre soare ale regiunii se
supraîncălzeşte, ceea ce provoacă dezvoltarea convecţiei termice
intense şi răcirea adiabatică a aerului în ascensiune, ceea ce provoacă
uneori precipitaţii. De la o zi la alta, în cursul anului, temperaturile
medii zilnice ale aerului nu se succed în creştere sau în descreştere
continuă, ci prezintă adesea schimbări cu caracter foarte
variabil.Cauza acestor variaţii este alternarea şi înlocuirea, uneori

40
bruscă a maselor de aer cu caracteristici termice diferite resimţită mai
ales la trecerea fronturilor.
Iarna, deoarece circulaţia termică este mai intensă iar contrastul
termic al diferitelor mase de aer este mai mare şi salturile interdiurne
ale temperaturii aerului sunt mai ample decât în restul anului. Cele
mai mici variaţii de la o zi la alta se constată în general, vara.
De importanţă mare pentru regimul climatic este scăderea
temperaturilor medii zilnice sub 0 0 C. Astfel, conform datelor de la
staţia meteorologică Sighetu-Marmaţiei, perioada anuală cu
temperaturi zilnice sub 0 0 C începe în primele zile ale lunii
decembrie. Durata intervalului anual cu temperaturii medii de peste 0
0
C este de 275 zile.
În ceea ce priveşte mediile temperaturiloe maxime zilnice,
acestea sunt în general negative. Pe văi, unde se acumulează aerul
rece şi unde inversiunile termice persistă şi în timpul zilei, mediile
maximelor sunt mai scăzute decât pe versanţii şi dealurile învecinate.
Începând cu luna februarie mediile temperaturilor maxime zilnice
cresc de la o lună la alta, mai accentuat la începutul primăverii (în
medie 7-9 0 C) şi mai moderat în prima parte a verii (cu 2-4 0 C). În
iulie mediile lunare ale temperaturii maxime zilnice sunt cele mai
mari în cursul anului (24-25 0 C). În a doua jumătate a anului, mediile
lunare ale temperaturii maxime zilnice scad până în ianuarie, în grad
variabil, de la o lună la alta. Mediile lunare ale temperaturilor
maxime zilnice sunt negative, de la sfârşitul lunii noiembrie sau
începutul lui decembrie. În luna ianuarie mediile minimelor zilnice
ale temperaturii aerului sunt mai mici decât în tot restul anului.
Începând din luna februarie, temperaturile minime zinice cresc mai
lent. În intervalul martie – mai, creşterile interlunare sunt mari (4-5 0
C). Între lunile iunie şi iulie creşterea mediilor temperaturii minime
se micşorează mult ajungând la numai un grad. În luna iulie mediile
temperaturilor minime zilnice ajunge la cele mai mari valori,
depăşind 14 0 C.
Începând cu luna august, mediile temperaturilor minime zilnice
scad treptat până în luna ianuarie, cele mai mari scăderi interlunare
înregistrându-se toamna, între lunile septembrie şi octombrie.
Diferenţele dintre mediile lunare ale temperaturilor maxime şi
minime zilnice se schimbă mult în cursul anului. Cele mai mici
diferenţe au loc în luna decembrie, când nebulozitatea este cea mai
mare fiind cuprinsă între 6 şi 7,5 0 C.
Îarna , scăderea temperaturii aerului sub 0 0 C este un fenomen
obişnuit pe tot teritoriul ţării noastre. Importantă pentru caracterizarea
fenomenelor de îngheţ sunt datele medii ale primului îngheţ (de

41
toamnă). Scăderea temperaturii aerului sub 0 0 C se produce în
regiunea cercetată între sfârşitul lunii octombrie şi începutul lunii
noiembrie.
În ceea ce priveşte datele medii ale ultimului îngheţ (de
primăvară) acestea prezintă mare importanţă căci pot influenţa în
mod negativ producţia agricolă. Ultimele îngheţuri se produc în
medie în a doua decadă a luni aprilie. În Maramureş cel mai târziu
îngheţ a avut loc prima decadă a lunii iunie. Durata medie a
intervalului anual fără îngheţ, încadrat între data medie a ultimului
îngheţ (de primăvară) şi a primului îngheţ (de toamnă) este de 160
zile.
O importanţă mare în caracterizarea condiţiilor climatice ale unei
regiuni, are şi temperatura solului. Regimul temperaturii solului este
determinată de energia primită prin radiaţie solară, de schimburile
reciproce de căldură cu atmosfera şi cu straturile mai adânci ale
solului. Temperatura solului variază în funcţie de o serie de factori.
Cele mai ridicate valori medii lunare ale temperaturii solului dezgolit
(la suprafaţă) se realizează la ora 14 în iulie când ele ajung la 34-40 0
C în Maramureş. Toamna la ora 8 ele ajung la 8-12 0 C. La ora 14
ajung la 18 0 C. La adâncimea de 20 cm temperatura solului dezgolit
are deosebiri mici în repartiţia sa teritorială. În cursul zilei oscilaţiile
temperaturii solului au un maxim care se produce în jurul orelor 13-
14 şi un minim dimineaţa, la răsăritul soarelui. Amplitudinile termice
sunt mai mari vara la suprafaţa solului.
Umezela relativă a aerului în regiunea studiată este cuprinsă între
71-76%. Aceasta se explică prin temperatura medie anuală mai
scăzută în această parte a ţării, precum şi prin efectul de baraj al
lanţului Carpatic, care se manifestă prin persistenţa aerului oceanic.
În mersul anual al valorilor medii lunare a umidităţii se observă
două maxime şi două minime. Minimul principal se produce în luna
aprilie sau mai, iar cel secundar în iulie. Maximul principal se
produce în decembrie, iar cel secundar în iunie, când creşte simţitor
numărul zilelor cu ploaie. Mersul zilnic al umezelii relative decurge
în strânsă legătură cu mersul temperaturii aerului. Se constată un
maxim în orele de noapte spre dimineaţă, când temperatura este mai
zcăzută şi un maxim în orele de amiază când temperatura este
maximă.
Nebulozitatea - Regimul şi repartiţia nebulozităţii crează o serie
de particularităţi esenţiale în distribuţia celorlalte caracteristici ale
climei. Norii modifică bilanţul radiativ al suprafeţei active. Energia
calorică luminoasă a radiaţiei solare este mult diminuată în cazul

42
existenţei norilor, iar prezenţa acestora în timpul nopţii face ca şi
pierderile de căldură ale solului, prin emanaţie să fie mai reduse.
Regimul norilor este în strânsă legătură cu circulaţia atmosferică
şi cu relieful. În Piemontul Ieudului nebulozitatea este cuprinsă între
5,5-6 zecimi, ceea ce se explică prin prezenţa mai mare a maselor de
aer umed şi a fronturilor care se deplaesază de pe Oceanul Atlantic
peste centru Europei. În luna ianuarie nebulozitatea este în general
destul de ridicată: 6-7 zecimi.
Intensificarea circulaţiei generale a atmosferi în lunile de iarnă,
provoacă invazii frecvente ale aerului rece în nord-vest. În această
situaţie întreaga depresiune se găseşte sub o pătură de nori, în timp ce
zonele mai înalte muntoase se menţin deasupra acestei pături.
Sub influenţa diferiţilor factori genetici şi în special a circulaţiei
atmosferice, gradul de acoperire cu nori se schimbă de la o zi la alta.
Cea mai mare frecvenţă a zilelor senine se realizează spre sfârşitul
verii şi începutul toamnei. În Maramureş în luna septembrie sunt 13-
15 zile senine. În cursul anului cel mai mare număr de zile noroase se
înregistrează în luna aprilie (15-18 zile). Ce mai mic număr lunar de
zile acoperite se înregistrează în luna august, când predomină regimul
anticiclonic şi timpul senin. În zona înaltă cantitatea de precipitaţii
este deosebit de mare. Se înregistrează în medie 800-900 mm anual,
iar în zona nordică 700-800 mm.
Repartizarea precipitaţiilor în cursul anului este neuniformă. Cele
mai mari cantităţi de precipitaţii cad în intervalul cald (iunie cu 85-
110 mm) iar cele mai mici în februarie (40-45 mm)
Precipitaţiile căzute sub formă de averse sunt mai puţine, dar
favorizează degradarea terenurilor şi impulsionează procesele de
versant. Toamna, precipitaţiile au aspectul unor ploi mărunte şi de
lungă durată. În ceea ce priveşte intervalul de timp fără precipitaţii
(secetă), regiunea studiată ca de altfel întreaga Depresiune a
Maramureşului se menţine sub 15 zile. În privinţa stratului de zăpadă,
acesta se distribuie neuniform, mai ales în timp. Grosimea lui diferă
foarte mult în timp şi de la o iarnă la alta.
II.2.4.Reţeaua hidrografică
La baza caracterizării bazinului hidrografic al zonei a stat analiza
influenţei ansamblului de condiţii climatice şi fizico-geografice
(pante, soluri, grad de împădurire etc) cuprinse în general în influenţa
zonalităţii verticale a reliefului, concretizată în altitudinea medie a
bazinelor de recepţie.
Iza este artera cea mai importantă ce drenează zona cu creşteri
medii ale nivelelor de 50-100 cm (anual) şi 100-200 cm (vara), fără
scurgeri sub etiaj, reflectând particularităţile climei şi reliefului

43
depresiunii. Aşa cum am arătat într-un capitol anterior, zona este
încadrată la vest de Valea Botizei, spre est de Valea Baicului, iar în
centru cea a Ieudului, aceasta din urmă fiind principala arteră ce
drenează apele întregului bazin. Ieudul este un afluent de ordinul II al
Tisei şi de ordinul I al Izei. El colectează apele din partea centrală a
zonei printr-o reţea de pâraie care au un curs permanent, altele
semipermanent sau torenţial.
În ceea ce priveşte gradul de simetrie, acest bazin este simetric,
suprafaţa din stânga fiind aproximativ egală cu cea din dreapta.
Distanţa dintre zona izvoarelor până la confluenţa cu Iza este
aproximativ de 19 km, Ieudul fiind din acest punct de vedere un râu
mic. El izvorăşte de sub Vf. Aldiorilor şi Vf. Covăţilor printr-o serie
de pâraie cu caracter permanent şi torenţial. În cursul superior,
datorită pantelor mai mari, primeşte numeroşi afluienţi cu caracter
pemanent. Dintre aceştia amintim : pe stânga- Cârligătura şi
Muncelul, iar pe dreapta Măgura şi Valea Lăudatului.
Privită în ansamblu, Ieudul prezintă sectoare mai înguste (în
amonte) ce alternează cu sectoare mai largi (în aval). Sectorul
mijlociu şi inferior este mai larg cu o luncă bine dezvoltată. Din zona
izvoarelor şi până aproximativ în cătunul Plopşor panta râului este
mai mare în raport cu restul cursului, ceea ce a determinat o adâncire
a albiei. În acest sector afluienţii sunt mai numeroşi şi au un debit mai
mare de apă, versanţii fiind în unele sectoare (Corha Râului) foarte
abrupţi. Marea diferenţiere a densităţii reţelei hidrografice este în
strânsă legătură cu structura geologică, regimul precipitaţiilor şi
vegetaţie (pădurea este bogată în această zonă).
Sectorul mijlociu al Ieudului,cuprins între cătunul Plopşor şi
partea de sud a localităţii are aspectul unui bazineţ depresionar cu o
zonă largă cuprinsă între Dealul Feieş şi Dealul Malului, sector în
care primeşte afluenţi doar pe partea stângă pe Valea Poienii unită cu
Valea Cetăţelii. Panta în acest sector este mică, ceea ce a determinat
apariţia unor meandre.
Pentru sectorul inferior sunt caracteristice alternanţele de mici
porţiuni înguste cu altele mai largi ( cu aspectul unor mici bazineţe),
explicabile prin eroziunea diferenţiată. În acest sector primeşte ca
afluenţi pe Valea Cotozii şi Pârâul Recea, pe dreapta, iar pe stânga
Valea Dişii. În acest sector sunt destul de frecvente inundaţiile, mai
ales primăvara în urma topirii zăpezilor, zonă în care sunt necesare
lucrări de îndiguire a malului stâng pe o lungime de aproximativ 2
km în partea de nord a localităţii. Ca o notă caracteristică a celor trei
râuri principale (Baicul, Ieudul şi Botiza) este faptul că ele au un curs

44
aproape paralel, fiind perpendiculare pe râul Iza, iar la vărsare nu
formează conuri de dejecţie (au o gură simplă).
În ceea ce priveşte o serie de caracteristici hidrologice legate de
bazin, amintim pe cea a scurgerii, care se află atât sub influenţa
ansamblului condiţiilor meteorologice (precipitaţii bogate) cât şi a
condiţiilor existente în bazinul de recepţie (relief, sol, vegetaţie,
structura geologică). Variaţiile sezoniere şi multianuale ale scurgerii,
sunt determinate de factorii naturali ai regimului hidrologic, mai ales
cel climat. Influenţa reliefului asupra scurgerii se manifestă în
zonalitatea verticală. Altitudinea este un bun indiciu al ansamblului
de condiţii fizico-geografice. În bazinul Ieudului predomină
scurgerea de primăvară ca urmare a alimentării cu ape provenite din
topirea zăpezilor şi din ploile de primăvară.
În ceea ce priveşte viiturile, pentru bazinul gidrografic al
Ieudului caracteristice sunt cele provenite din ploi. Cele provenite
parţial sau total din topirea zăpezilor se constată în perioada
decembrie-mai. Cele mai puternice viituri se formează datorită
intensităţii şi duratei ploilor, combinării precipitaţiilor sub formă de
ploaie cu topirea zăpezilor, precum şi umezirii solului de dinaintea
precipitaţiilor generatoare de viituri. Scurgearea minimă în bazinul
Văii Ieudului se produce iarna şi în luna august datorită faptului că
alimentarea se face exclusiv din apele subterane. Perioada scurgerii
scăzute de la sfârşitul sezonului cald este o urmare a cantităţilor mici
de apă căzute în lunile august-septembrie şi a evaporabilităţii mari de
la suprafaţa solului. Sub aspectul tipului de regim, râurile din acest
bazin fac parte din tipul Carpatic vestic, care se caracterizează prin
instabilitate accentuată a regimului de iarnă şi frecvenţa deosebită a
apelor mari de primăvară provenite din topirea zăpezilor şi din ploi.
II.2.5. Flora şi fauna
Sub aspectul regionării biopedogeografice zona studiată parte
integrantă.a Depresiunii Maramureşului este încadrată în provincia
Dacică. Această provincie cuprinde cea mai mare parte din ţara
noastră, incluzând o floră şi o faună central-europeană. Ca şi celelalte
elemente- relief, climă, soluri, vegetaţia Depresiunii Maramureşului,
în general, este etrem de variată începând de la asociaţiile vegetale
specifice zonelor de luncă şi terminând cu păşunile alpine.
Locul coniferelor, care în zonele înalte ale Maramureşului sunt
mai răspândite, este luat în regiunea deluroasă din interiorul
depresiunii de pădurile de fag şi gorun, care găsesc aici condiţii
optime de dezvoltare. Şi aici, ca şi în alte părţi ale ţării codrii
maramureşeni au fost exploataţi fără milă. Au fost luate unele măsuri

45
de reîmpădurire a terenurilor afectate de eroziune, intrând în felul
acesta în circuitul economic.
Pe versanţii situaţi între râul Ieudişor şi afluenţii săi (în cursul
inferior) pădurile se găsesc doar insular, întrucât au fost defrişate
pentru ca terenul să poată fi folosit pentru diferite culturi agricole.
Vegetaţia de luncă de-a lungul Văii Ieudului este formată din
specii cu predominarea esenţelor albe (salcie, arinul etc). Regiunea
deluroasă a piemontului este acoperită, fie compact, fie insular cu
păduri de stejar şi mixte de tip central european. Dealurile din
regiunea studiată, în domeniul cărora se resimte încă influenţa
modificatoare de climat al altitudinii, aparţin subetajului fagului în
amestec cu paltin, ulm, carpen, gorun etc. Limita superioară a fâşiei
subetajului făgetelor trece pe la altitudinea de 750-800 m, iar cea
inferioară se află la baza versanţilor ( 500m). Vegetaţia de făgete este
distribuită în strânsă legătură cu relieful.
Comuna ieud ca de altefel întreaga depresiune a Maramureşului a
constituit o arie de atracţie pentru elementul uman încă din cele mai
vechi timpuri. De aceea, învelişul vegetal este puternic modificat.
Pădurile de stejar au fost intens defrişate pentru a face loc culturilor,
păşunilor şi fâneţelor. O bună parte din aceste păduri au dispărut,
câştigând teren, în detrimentul acestora, plantele de cultură sau
pajiştile. Pădurile amestecate, sunt alcătuite dintr-un amestec
complex, în care pe lângă fag se mai găseşte şi frasinul, ulmul,
carpenul, paltinul etc. Stratul de arbuşti este destul de dezvoltat. Se
deosebesc specii de alun, lemn râios, socul, sângerul, etc. Drintre
plantele agăţătoare predomină iedera, carpenul etc. Stratul inferior al
acestor păduri este format din flora acidofilă, floră de afin, floră de
mur şi zmeur. În pădurile amestecate cu stejar, stratul arborilor este
format mai ales din stejar pedunculat şi carpen, la care se adaugă
paltinul, ulmul, frasinul. Stratul arbuştilor este şi aici bine dezvoltat
cuprinzând un mare număr de specii ca alunul (Coryllus avelana),
porumbarul (Prunus spinosa), măceşul (Rosa canina), vonicelul,
lemnul râios (Evonymus europeae), sângerul (Cornus sanguirea),
lemnul câinesc (Ligustrum vulgarae), socul (Sambucus Nigra) şi mai
rar cornul (Cornus mas)..
Stratul ierbos este bogat şi format din specii ale florei de mur,
numeroase graminee, plante de locuri mai deschise sau mai uscate,
dar în acelaşi timp şi plante de locuri mai umede, dintre care amintim
urzica moartă (lamium maculatum), vinariţa (asperula odorata),
cucuta de pădure (Galicum schultesi).
Gramineele sunt reprezentate prin golomăţ (Datylis Boligama),
firuţa de pădure (Poa parantensis). Dintre speciile florei ecidofile apar

46
horştii (Luzula nemorosa), murul (Rubus hirtus). În locurile mai
deschise cu insolaţie bogată, apar o serie de plante ca: fraga de câmp
(Fragaris viridis), cimbrul de câmp (Saturaja vulgaris), măceşul (Rosa
gallica), iar în locurile mai umede de pe Valea Ieudului şi îm special
a afluenţilor, cresc o serie de plante adaptate acestor condiţii: murul,
piciorul caprei.
În regiunile mai înalte, vegetaţia formtă din făgete este preluată
de cea de conifere, dintre care ponderea principală o are molidul şi
bradul. În general, nu putem vorbi de o zonă distinctă a coniferelor, ci
mai mult de o zonă cu păduri amestecate, unde alături de conifere
întâlnim fagul, ulmul, carpenul, frasinul, jugastrul etc.Începând din
anul 1964 aceste păduri seculare au fost tăiate, terenurile fiind
reâmpădurite prin grija statului, fără ca terenul să se degradeze,
materialul lemnos fiind transportat pentru a fi prelucrat la Combinatul
pentru Industrializarea lemnului din Sighetu-Marmaţiei.
Pajiştile ce se dezvoltă în arealul acetor păduri, prezintă o
compoziţie floristică asemănătoare cu pajiştile din silvestepă, fiind o
prelungire a acestora datorită intervenţiei omului. Totuşi, deosebirile
ecologice se observă în compoziţia acestor pajişti prin abundenţa
multor elemente ierboase de pădure. Pajiştile de dealuri ca iarba
vântului şi păiuşuri, ocupă unele suprafeţe ce corespund în mare parte
cu arealul făgetelor, stejaretelor şi chiar în zonele mai înalte (în
prelucile ce apar în zona pădurilor amestecate). Acestea formează
fâneţea de coasă, păşunabile toamna şi primăvara.
Vegetaţia pajiştilor din această zonă este predominată de
Agrostis tenuis care indică o climă mai umedă şi mai răcoroasă. Pe
terenurile mai umbrite de pe Valea Cârligăturii, Râuşor, ca şi pe
coastele domoale ale Măgurii, Covăţilor etc.Agrostis tenuis, formează
asociaţii predominante cu elemente mezofile cu fâneţe de dealuri.
Această asociaţie este formată din specii variate fiins o asociaţie mult
răspândită. O găsim chiar şi pe versanţii sudici ocupând formele
pozitive ale terenului, caracterizate printr-un conţinut mai scăzut de
umiditate a solului.
Productivitatea pajiştilor de Agrostis tenuis de deal, comparativ
cu asociaţiile sepice este mai mare cantitativ şi calitativ. La păşuni
dau o producţie de până la 7000 kg la ha de masă verde, iar la fâneţe
până la 12000 kg la ha. În cuprinsul pajiştilor din bazinul studiat, mai
întâlnim şi asociaţia de Melinia coerulea, limitat la fundul văilor şi
locurilor mai umede cu subsol impermeabil.
De-a lungul afluenţilor Ieudului găsim asociaţia de Agrostis alba
plus Alopercus pratensis.

47
 Pe pajiştile de pe versanţii domoli din Plăiuţ se întâlneşte
asociaţia Arrhenatherum elatius plus Festuca rubra. Această asociaţie
se dezvoltă pe soluri aerisite, cu regim trofic optim şi în general
netasate, cum sunt livezile mai vechi de pomi fructiferi. Aceasta este
asociaţia cea mai productivă întrucât dă 7500-20000 kg masă verde la
ha. De aici rezultă importanţa pajiştilor alcătuite din această asociaţie
pentru o regiune ca aceasta unde una din ocupaţiile de bază ale
populaţiei este creşterea animalelor.
Un fapt negativ, ce trebuie scos în evidenţă pentru zona la care
se referă lucrarea, este îngrijirea necorespunzătoare a unor astefel de
pajişti precum şi o administrare necorespunzătoare cu îngrăşăminte
naturale şi chimice. Se observă că ţinuturi întinse sunt ocupate de
către arbuşti de o importanţă economică scăzută, în detrimentul unor
pajişti naturale bogate. Unele din aceste pajişti aşezate pe soluri
erodate, în pantă, au fost împădurite, iar pe altele (La Râpă, Dosul
Padeşului) au fost plantate cu pomi fructiferi. Pentru Dosul Padeşului
terenul a fost greşit ales pentru cultura pomilor fructiferi deoarece,
din cauza zonei accidentate, nu se pot face lucrările agricole necesare
cu unelte mecanizate. Animalele, aşa cum cunoaştem cu toţii, sunt
mai puţin dependente de solşi microclimat ca şi plantele, în
consecinţă este mai greu a face o distincţie între fauna diferitelor
subetaje forestiere. Dintre mamifere, majoritatea speciilor care trăiesc
în această regiune nu sunt locuitori tipici ai acestei zone, ci uneori
ajung până la munte (veveriţa) şi chiar în stepe (iepurele).
Mamiferele foarte răspândite sunt lupul, iepurele, vulpea şi mistreţul,
acesta din urmă producând mari pagube culturilor agricole (cele de
porumb şi cartof). Fauna pădurilor din această zonă este foarte bogată
şi variată, de la gâzele cele mai mici, până la păsări şi mamifere.
Numeroase sunt insectele de pădure ale căror omizi se hrănesc cu
frunzele unor arbori, desfrunzindu-i.
În afară de fluturi gândacii de frasin, cărăbuşii, croitorii,
ploşniţele de pădure, urechelniţe, purici de plante etc. (toate insecte
vătămătoare) ce mişună pe solul pădurii, pe scoarţa copacilor şi în
coroana lo, mai trăiesc în pădure şi alte insecte xilofage (carii)
mâncătoare de lemn, care provoacă mari pagube pădurilor.
Păsările caracteristice de pădure pentru aceste altitudini sunt:
sturzii, mierlele, ciocănitorile verzi şi pestriţe, cucul, porumbei
sălbatici, turturelele. Prin tufişuri, la marginea pădurilor trăieşte
potârnichea care poate fi întâlnită şi în etajul alpin. În aceste păduri se
întâlnesc mai multe specii de piţigoi, caracteristic fiind piţigoiul de
livadă, care nu coboară la şes şi urcă rar la munte. O specie larg
întâlnită aici, ca de altfel în toate pădurile din ţara noastră şi mai ales

48
în cele de pe deal este galiţa, specie sedentară la noi. În timpul iernii
poposesc prin zonă şi gaiţe nordice. Tot în aceste păduri des întâlnit
este viesparul, răpitor specializat în hrănirea cu larve de viespi şi
albine sălbatice care-şi fac faguri în pământ.
Prin poieni şi la marginea pădurii se întâlneşte adesea pupăza
(Ucupa epupe), iar în tufişuri privighetorile şi mai ales privighetoarea
mică care caută mai mult locurile uscate, dar o găsim şi în locurile
mai umede. Scoarţa arborilor este adesea cercetată de multe păsări
insectivore dintre care mai frecvente este ciocănitoarea. Ciocănitorile
sunt cele mai bine adaptate la scormonirea trunchiurilor în căutarea
larvelor.
Piţigoiul (Parus major), specializat în agăţarea pe ramuri în orice
poziţie este un locuitor al scorburilor. Porumbeii şi turturelele sunt
păsări migratoare, fiind oaspeţi de vară.
Mamiferele sunt bogat reprezentate în această regiune. Unele
specii sunt euritrope: lupul, vulpea, iepurele etc., altele sunt
stenotrope: jderul, pisica sălbatică.
Rozătoarele sunr reprezentate prin veveriţe, şoareci de pădure
care produc mari pagube plantaţiilor forestiere. Prin pădurile şi
poienile regiunii trăiesc reptile ca:şopârle, şarpele orb, vipera
comună, iar dintre batracieni amintim:salamandra, brotăcelul. Dintre
animalele care prezintă interes pentru vânătoare amintim: iepurele,
veveriţa, mistreţul, lupul .
Ca urmare a cuprinderii Ieudului în zona de vânătoare ce se
întinde în partea nordică a munţilor Gutâi şi Ţibleş (de la Valea Marei
până la izvoarele Izei) a fost în ultimul timp populată cu un număr
mare de mistreţi şi urşi care produc pagube culturilor agricole şi
stânilor de pe raza comunei. Din acest motiv se impune ca Ocoalele
silvice să controleze răspândirea şi înmulţirea acestor animale.
II.2.6.Solurile
Solul rezultat al climei, vegetaţiei, litologiei şi condiţiilor de
drenaj prezintă o zonalitate pe altitudine. În zona de luncă, acoperită
cu vegetaţie hidrofilă se dezvoltă soluri aluvionare de luncă, formate
datorită aluvionării în perioadele apelor mari, ca şi prin umezirea
intensă de apele freatice situate la adâncimi mici. Există o
concordanţă între nivelul apelor freatice şi tipul de sol. Solurile
aluvionare de luncă sunt bine dezvoltate de-a lungul Văii Ieudişor,
mai ales în sectoarele unde lunca prezintă o extensiune mai mare.
Acolo unde nivelul apei freatice este mai adânc solurile sunt mai
evoluate, iar acolo unde apa freatică este mai la suprafaţă solurile
sunt mai tinere. Lunca se caracterizează prin condiţii naturale
specifice care se deosebesc mult de cele ale interfluviile vecine. Zona

49
de luncă a Văii Ieudişorului are o extensiune şi o dezvoltare mult mai
mică în raport cu lunca râului învecinat Iza. Lunca ocupă partea cea
mai tânără a văii şi apare sub formă de fâşii (În multe locuri
întreruptă), de-a lungul Ieudişorului. Revărsările de ape din albia
râului au loc dstul de rar, dar atunci când se produc solurile
aluvionare primesc o umiditate suplimentară în comparaţie cu solurile
interfluviilor, fapt care determină, pe alocuri, înmlăştinarea lor. De
asemenea şi apele freatice beneficiază de o alimentare suplimentară
care contribuie la menţinerea în luncă a unui nivel hidrostatic ridicat
al stratului acvifer (mai sus de 4 m), ceea ce determină o largă
răspândire a gleisării în solurile aluvionare.
Microrelieful luncii, ca şi pextura aluviunilor variază în limite
largi pe distanţe mici, determinând o neuniformitate a condiţiilor
naturale din cuprinsul luncii şi prin aceasta a învelişului de sol, dând
naştere la soluri aluvionare în diferite stadii de dezvoltare.
În comparaţie cu celelalte soluri, procesul de formare a solului de
luncă este complicat prin acţiunea proceselor aluvionare care au loc
aici. În zona de contact a luncii cu versanţii (Dealul Feieş), datorită
intensităţii reduse de aluvionare caracteristică acestei părţi de luncă
procesul de solificare este mai avansat. Se remarcă şi aici, ca de altfel
la toate solurile de luncă, existenţa la diferite adâncimi a diferitelor
soluri aluviale îngropate datorită desfăşurării intermitente a
proceselor pedogenetice de luncă.
Pe lângă solul de luncă, în zonele deluroase, pe interfluvii, se
întâlnesc şi soluri silvestre brune şi brune gălbui tipice, în diferite
grade de podzolire, iar în zonele mai înalte şi împădurite din partea
de sud întâlnim soluri brune acide. Solurile brune de pădure şi brune
gălbui sunt răspândite mai ales în partea interioară a versanţilor.
Pădurile de foioase aduc anual în sol, prin frunzele depuse, mari
cantităţi de substanţe organice bogate în elemente minerale, inclusiv
calciu. Această substanţă organică este relativ intens transformată sub
acţiunea microorganismelor. Distribuţia acestor soluri este
condiţionată de o anumită argilozitate a metrialului parental şi
bogăţie a acestuia în baze. Solurile silvestre bruno-gălbui sunt
specifice atât cele tipice cât şi cele podzolice.

C A P I T O L U L III

POPULAŢIA ŞI HABITATUL UMAN

III.1.Populaţia

50
 Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei
Ieud se ridică la 4.318 locuitori, în creștere față de recensământul
anterior din 2002, când se înregistraseră 4.223 de locuitori.
Majoritatea locuitorilor sunt români (95,32%). Pentru 4,65% din
populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere
confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (70,36%), cu o
minoritate de greco-catolici (24,62%). Pentru 4,65% din populație,
nu este cunoscută apartenența confesională.
III.2. Habitatul uman
Habitatul uman sunt grupări de locuinţr şi oameni ce îşi
desfăşoară activitatea pe un anumit teritoiu. Când subliniem şi ne
referim la un anumit teritoriu avem în vedere o mare diversitate a
condiţiilor sociale şi naturale în care au apărut, s-au dezvoltat şi se
dezvoltă astăzi.
Avem în vedere multitudinea activităţilor care s-au succedat ori
s-au suprapus, precum şi complexitatea factorilor naturali – forme de
relief, fenomenele de climă, temperatură, regimul apelor subterane şi
în deosebi a celor de suprafaţă. Luăm în consideraţie toate acţiunile
societăţii omeneşti , rapoturile acesteiia cu elementele cadrului
natural, tot ceea ce a contribuit la înfiinţarea actuală a peisajului
geografic. Continuitatea umană se sprijină pe unitatea factorilor
sociali, materiali, spirituali, culturali şi organizatorici. În acest fel,
aşezarea umană s-au habitatul include necesităţile referitoare la
locuinţă, muncă, aprovizionare (cu energie, apă, transporturi),
serviciile destinate învăţământului, asigurărilor sociale, bunăstării în
general. Raţiunea de a fi a unui habitat uman este de a se satisface
cerinţelor omului.
Habitatul uman reflectă mediul de viaţă individuală sau colectivă
care presupune :
– mediul artificial, creat de om (locuire, instruire, cultură)
– mediul natural, adică elementele specifice cadrului geografic
respectiv (relief, vegetaţie, ape etc.).
Rezultă, ca o idee fundamentală, că noţiunea de habitat nu se
răsfrânge şi nu se confundă cu locuinţa.
Comuna Ieud este aşezată de o parte şi de alta a râului Ieudişor.
Aşezarea, constituită din timpuri străvechi se integrează armonios în
peisaj, desfăşurându-se de-a lungul văii principale, fiind înconjurată
de dealuri acoperite cu livezi de pomi fructiferi şi cu pâlcuri de
pădure. Integrarea armonioasă a arhitecturii localităţii în natura
înconjurătoare dă un farmec inegalabil acestei aşezări.
Analizând forma comunei observăm că ea face parte dintre acele
aşezări cărora le putem spune că sunt liniare şi explicaţia acestui fapt

51
o găsim în axarea ei pe şoseaua comunală care o străbate. Forma
actuală a aşezării cu aglomerări de gospodării de-a lungul şoselei şi
râului ce trece prin centrul ei s-ar fi putut fixa în timp mult mai târziu,
aproximativ în sec.al XVIII-lea.
Dezvoltarea liberă, pe pricipiul roirii nucleelor, a dat naştere unei
aşezări de tip „copact” cum le numeşte Paul Petrescu, care consideră
că „prezintă un interes special întrucât constituie una din excepţiile
importante de la regual generală după care satele adunate sunt situate
în zonele de câmpie, pentru munte şi dealuri fiind caracteristice satele
răsfirate sau risipite”. Ori, tocmai Ieudul are un grad de concentrare
rar întâlnit chiar în zonele de câmpie.
În specificul aşezării distingem alte aspecte demne de relevat.
Dacă în general caracterul „compact adunat” este specific acestei
aşezări, trebuie să subliniem că aceasta se referă nuami la vatra
satului, întrucât ea are prelungiri de grupuri de gospodării aşezate pe
firul vâlcelelor şi văilor laterale, mult îndepărtate de vatră, sau chiar
gospodării izolate. Locuitorii acestor gospodării se numesc
„câmpeni”, spre deosebire de cei care locuiesc „însat”, aceştia
locuiesc „în câmp” sau „pe vale”.
O altă notă specifică este divizarea comunei în „susani” şi
„josani”. Forme de relief şi condiţii social-istorice au determinat
aceste delimitări care au dus la structuri specifice. Faptul că există
două biserici „Din susani”- din şes ; „Din josani”- din deal, vine în
sprijinul celor arătate mai sus.
Textura reţelei stradale o categoriseşte printre localităţile cu o
trasare liberă a străzilor. De fapt Ieudul nu prea are străzi. Strada
principală trece prin mijlocul satului. În afară de aceasta există doar
câteva străzi ce o intersectează, în funcţie de necesităţile de locuit şi
transport.
Structura aşezării caseşor este în general adunată dacă nu luăm în
calcul cele patru cătune ( Ieudişor, Plopşor, Gârbova, Mânăstire)
aprţinătoare comunei Ieud. Structura adunată a aşezării mai reiese şi
din comparaţia suprafeţei totale a comunei de 7580 ha, cu suprafaţa
actuală a vetrei satului de 107 ha, pe care se găsesc 1050 case. Pentru
a îmbina aceste cifre am folosit un indice recomandat de I. Iodan –
indicele de concentrare a clădirilor în vatră după formula :
Nc – numărul clădirilor din vatră
Ic = ------------------------------------------
Sv – suprafaţa vetrei

Conform calculelor pentru Ieud (fără cătunele aparţinătoare) Ic =

9,8 cifră catre oglindeşte clar densitatea caselor, de aproape 10 case

52
pe hectar de vatră. Casele sunt aşezate una lângă alta, iar curţile nu
sunt prea extinse fiind despărţite cu garduri.
Materialul din care este făcută locuinţa este, în general lemnul,
atât la pereţi, cât şi la acoperiş (la casele mai vechi este din şindrilă),
iar fundaţiile din piatră. Până în deceniile V-VI ale secolului nostru,
pot fi puse sub semnul „civilizaţiei lemnului”. Toate construcţiile
ţărăneşti – poarta, diversele sisteme de împrejmuire, anexele
gospodăreşti şi casa, construcţiile care adăpostesc instalaţiile tehnice
ţărăneşti, precum şi cele două biserici, triţele de hotar, crucile de
mormânt, au fost aproape în exclusivitate din lemn.
Existenţa omului este legată de casă prin viaţa de zi cu zi. Este
foarte greu de stabilit din perspectivă istorică de când si-a construit
ţăranul ieudean casa. Cert este că de când vorbeşte româneşte el
locuieşte în casă şi aceasta este o dovadă de netăgăduit a civilizaţiei şi
culturii.
Prin tradiţie, în zona etnografică Maramureş, casele se făceau din
lemn, nu numai la sate ci chiar şi la oraşe. Din această cauză dovezile
arheologice sunt foarte sumare, lemnul fiind un material peisabil. S-
au păstrat case ţărăneşti cu inscripţii din sec. XVI-XVIII. Pe
meştergrinda casei familiei Dunca din Ieud este dăltuită în chirilică
inscripţia : „Anul Domnului 1798 iunie în 21 de zile Sfântul mucenic
Iulianu”. Una dintre cele mai interesante inscripţii, cu un conţinut de
informaţii foarte bogat, provine de pe meştergrinda din lemn de brad
recuperată de către Muzeul din Sighetu-Marmaţiei de la o casă veche,
demolată în Ieud : „Cu ajutorul lui Dumnezeu s-au lucrat această casă
a clejii din îndemnul Domnului Pavel Săpânţan judele Ieraşului de
Sus prin osteneala lui Chindriş Mihai fiind porohuşii satului Ioan şi
Mihail Mihalyi iară maistru Kindriş Dan cu Pleş Ionaş în anul
Domnului 1810”. Inscripţia consemnează sistemul de împărţire
aadministrativă (pe „ieraşe”), numeşte personalităţi şi funcţii,
consemnează pe cei doi meşteri Kindriş Dan şi Pleş Ionaş aparţinând
unor vechi familii, atestate încă din sec.al XIV-lea, ai căror
descendenţi sunt şi astăzi meşteri de renume.
Casa maramureşeană a făcut obiectul multor studii şi cercetări.
Reputatul etnograf Romulus Vuia a sintetizat magistral ceea ce a
însemnat casa pentru ţăranul român : „Casa este adăpostul în care se
nasc, trăiesc şi mor generaţii din a căror succesiune continuă se
încheagă viaţa milenară a unui neam... . Fiecare casă ţărănească este
un mic muzeu popular, în care fiecare obiect, ca şi fiecare numire a
lui, prezintă o mărturire din evoluţia vieţii şi civilizaţiei neamului
nostru”. Marile păduri ale Maramureşului au oferit din plin lemnul

53
necesr construcţiilor. Biserica din Deal din Ieud datată cert din 1364
este dovadă certă în această privinţă.
Casele tradiţionale erau totdeauna netencuite în exterior, iar cele
mai vechi nu au fost tencuite nici în interior. Pentru a nu pătrunde
frigul, între bârne se puneau muşchi. Ele aveau un singur nivel
formate din 2-3 încăperi, respectiv casa formată din camera de locuit
şi tindă şi casa formată din cameră de locuit, tindă şi cămară. Toate
încăperile erau dispuse pe un plan rectangular. În această zonă nu este
atestat până acum bordeiul ca locuinţă.
Sec.al XVII-lea şi începutul sec.al XVIII-lea considerăm că au
îmbogăţit planul tradiţional al casei cu un pridvor de-a lungul faţadei
(mai târziu şi lateral), numit „şatră”, care avea atât caracter funcţional
cât şi decorativ şi care prin anumite elemente dă aspectul caselor
ţărăneşti din această perioadă.
În perioada contemporană, datorită „exploziei” materialelor de
construcţie, au apărut casele cu 2 sau 3 niveluri, primul fiind în
general construit din blocuri ceramice ridicat pe o fundaţie din beton
sau din piatră prinsă în beton, iar al doilea construit tot din blocuri
ceramice sau din lemn cu încercări de preluare a specificului
arhitecturii tradiţionale.
Un spaţiu foarte important era podul casei. Accesul în pod se
făcea prin tindă pe o scară. În pod se păstrau cereale, făină, fasole şi
tot aici se afumau şi se păstraucârnaţii, slănina şi şuncile de porc.
Construcţiile actuale au planuri adaptate noilor condiţii de viaţă.
Apariţia casei cu etaj, tendinţa de generalizare a acesteia, schimbarea
materialelor de construcţie şi a tehnicilor, înzestrarea locuinţelor cu
confortul modern sunt elemente ce impun planurile moderne care,
prin preluarea unor elemente tradiţionale, păstrează specificul zonal.
Mobilierul din casa tradiţională avea caracter fix. Cele două laviţe
făceau unghi drept în colţul cu masa şi erau fixate pe pari înfipţi în
pământ. Patul avea picioare fixate în pământ, iar cuierele, cuişoarele,
poliţele, colţarele şi blidarele erau fixate în perete prin cuie din lemn.
Lângă pat erau aşezate leagănul pentru copii (cu picior sau „leagănul
de grindă”) şi un scăunaş (premergătorul) confecţionat din lemn
masiv care avea rolul de a învăţa copii să stea în picioare.
Între piesele de mobilier tradiţional, un loc aparte îl aveau lăzile
de zestre sau de haine şi ruda pe care se etalau diversele textile de
interior. Interiorul actual adaptat cerinţelor moderne de viaţă, a
preluat din cel tradiţional o serie de elemente. Casele noi, cu multe
încăperi, păstrează interiorul specific. Astfel indiferent de numărul
încăperilor, una va fi amenajată în stil tradiţional: o rudă bogată,

54
paturi acoperite cu cergi de lână, pereţii frumos împodobiţi cu frize
decorative constituite din alternarea blidelor şi icoanelor.
Aşa cum am prezentat mai sus comuna este în cea mai mare
parte contemplată în vatră şi în cele patru cătune aparţinătoare
localităţii. Pentru a ne putea forma o imagine mai clară în legătură cu
aceasta vom prezenta – Indicele de dispersie (pentru cătunele
aparţinătoare) după formula recomandată de I.Iordan. D
S
Id = -- x -- unde :
N 10
D – suma distanţelor faţă de aşezările limitrofe ;
N - numărul aşezărilor la care se referă distanţa ;
S - suprafaţa de dispersie în km pătraţi;
Înlocuind în formulă pentru comuna Ieud obţinem :
3+5+4+4 98,5
Id = ------------- x ------- = 39,4
10
I.Iordan propune o scară a valorilor: între 1 şi 10 – dispersile
mică, între 10 şi 30 – dispersie mijlocie şi peste 30 – dispersie mare.
Cu valoarea de 39,4 comuna Ieud se situează între comunele cu
dispersie mare a cătunelor.
Gradul de centralizare l-am calculat pe baza formulei :
d1+d2+d3+ ... dn
Gc = --------------------- (după T.Molnar) unde :
N
d - distanţa fiecărui cătun faţă de comună
N- numărul cătunelor
De fapt gradul de centralizare, în cazul comunei Ieud nu este
greu de realizat, deoarece cătunele sunt alezate în cruce faţă de vatra
satului.
3 km+5 km+4 km+4 km
Gc = --------------------------------- = 4 km
4
Idicele de înnore edilitară l-am calculat (pentru perioada 1989 –
2002) folosind formula :
654 ?
Ie = ------ x 100 =
1050
654 ? – nr. de case nou construite ;
1050 - numărul total de case (fără cătunele aparţinătoare).
Pentru comuna Ieud se impun următoarele :

55
-Amenajarea centrului civic al localitaţii prin renovarea faţadelor
clădirilor din centru şi amenajarea spatiilor libere existente în această
zonă..
-Extinderea aducţiunii de apă, repararea – modernizarea celei
existente,extinderea reţelei de canalizare pentru toată comuna şi
extinderea reţelei electrice acolo unde este nevoie.
-Amenajarea reţelei stradale cu drumuri şi trotuare de bună calitate
atât în vatra satului cât şi în cele 4 cătune.
-Construirea de podeţe şi poduri peste văile şi râul care traversează
comuna.
-Construirea: unui dispensar veterinar, a unui cămin cultural şi a unei
săli de sport pentru cei aproximativ 450 de elevi ai şcolii noastre
Menţionăm că la Primărie există proiecte de sistematizare, făcute
în grabă şi omiţând unele probleme ce ţin de sistematizarea rurală.
Nici o schiţă nu se referă la teritoriul din jur, nu priveşte
sistematizarea ca un proces complex care să se refere la întreg
teritoriul comunei. Proiectele de sistematizare n-au luat în discuţie
unele aspecte mai delicate, mai mult calitative cum ar fi păstrarea
specificului etnografic local . Ele nu dau nici o indicaţie în acest sens,
iar în condiţiile construirii anuale a unui număr mare de case care mai
de care mai mari şi mai sofisticate o întârziere de câţiva ani poate fi
foarte dăunătoare. Schiţele de sistematizare trebuie alcătuite după o
matură chibzuinţă şi prin consultarea mai largă a specialiştilor din
diferite domenii. Mi-am permis să fac aceste aprecieri critice ,
deoarece Ieudul este un important centru turistic, apreciat pentru
construcţiile sale (case, porţi, cele patru biserici din lemn din care
două sunt monumente istorice, portul şi obiceiurile sale), ce păstrează
neştearsă în mintea noastră amintirea acelora care au fost străbunii
noştri .

CAPITOLUL IV
ECONOMIA ŞI VIAŢA SOCIALĂ

IV.1.Economia:

I.V.1.1.Orientarea generală a economiei;

În studiul economic al comunei Ieud am folosit datele culese de
la Primărie, respectiv de la camera agricolă şi de la oamenii din
comună. Fiind o aşezare rurală principala funcţie a ei este agricultura,
industria putem spune că este nereprezentativă şi nu va fi tratată în
lucrara de faţă. În această situaţie clasificarea funcţionaă a localităţii
este legată de : ocupaţia agricolă diferenţiindu-se prin ponderea

56
valorică a culturilor de câmp a ponderii pomilor fructiferi, zootehniei,
exploatarea şi prelucrarea lemnului, micii meseriaşi şi turismul.
Pntru a ne introduce în orientarea generală a agriculturii
localităţii trebuie să analizăm modul de folosinţă al terenurilor.
Localitatea Total Suprafaţa Suprafaţa Alte Clădiri
ha Agricolă Fondului Suprafeţe şi
ha Forestier ha curţi
ha
Ieud 7580 4775 2248 407 150
100 % 62,9 % 29,6 % 5,3 % 1,9 %
Suprafaţa agricolă este repartizată astfel :
Localitatea Total Arabil Fâneţe Păşuni Livezi
ha ha naturale naturale ha
ha ha
Ieud 4775 1310 2548 907 10
100 % 27,4 % 53.3 % 18,9 % 0,2 %
Din suprafaţa agricolă fâneţele ocupă cele mai mari suprafeţe
urmate de terenurile arabile şi păşunile naturale. Livezile ocupă cele
mai mici suprafeţe deşi zona este ideală pentru pomicultură.
Trebuie sa menţionăm faptul ca în Ieud a fost colectiv deşi
terenul nu este propice pentru colectivizare. Colectivizarea s-a făcut
pentru că Ieudul a dat Maramureşului şi ţării mulţi intelectuali care au
fost opozanţi regimului comunist.Deasemenea în Ieud au fost foarte
mulţi proprietari de multeanimale ( stâne de oi şi vaci ). Pe aceste
considerente Ieudul a fost considerat un sat reacţionar şi un sat de
chiaburi iar colectivizarea a fost forţată.
Înainte de decembrie 1989 modul de folosinţă al terenurilor era
următorul :
Localitate Suprafaţ Unităţi Cooperativ Gospodăr Gosăpodăr
a a totală agricol a ii ii
e de Agricolă ale individual
stat de membrilo e
Producţie r
C.A.P.
Ieud 7580 ha 3362 1996 ha 176 ha 2046 ha
ha
După cum se poate observa majoritatea terenurilor au fost
ocupate de I.A.S. , C.A.P şi şi gospodăriile membrilor C.A.P.Micile
gospodării individuale stăpâneau terenurile mai puţin fertile.
Structura culturilor în funcţie de suprafaţa ocupată şi de
producţiile obţinute la ha, în anul 1989 se prezenta astfel:

57
Produsul Grâu Porum Legum In Cartof Ceap
Indicatorul Secar b e Cânep i ă
ă ă
Suprafaţa 30 580 45 96 280 25
cultivată(ha)
Producţia 1500 1948 - 889 10946 8800
medie(Kg/ha
)
Producţia 45 1130 338 85,3 3145 220
totală-tone
În urma actului revoluţionar de la 22 decembrie 1989 membrii
cooperatori au hotărât desfiinţarea C.A.P. Ieud şi trecerea întregii
suprafeţe agricole şi a efectivelor de animale în proprietatea ţăranilor,
stăpâni de drept ai acestor bunuri. Aceleaşi măsuri au fost luate şi în
legătură cu terenul agricol ce aparţinea de I.A.S. Sighetu-Marmaţiei,
teren luat pe nedrept ţăranilor din Ieud.
În anul 2016 majoritatea suprafeţei cultivate a fost cu cartofi,
aproximativ 300 ha ( cu o producţie de 10-12 t./ha), cu legume,
aproximativ 60 ha, iar restul cu plante furajere.
Diferenţa mare dintre culturile şi suprafeţele cultivate în 1989 şi
2016 se datorează în principal scăderii numărului populaţiei, lipsei
forţei de muncă (majoritatea populaţiei active lucrează în străinătate
sau, sezonier, în alte regiuni ale ţării) şi a lipsei utilajelor agricole.
Trebuie acordată o mai mare atenţie culturii legumelor, foarte
necesare pentru întreaga zonă, destul de deficitare. Referitor la
satisfacerea necesarului, zona este deficitară mai ales în grâu,
porumb, legume timpurii, dar dă producţii bune la cartofi şi
rădăcinoase pentru nutreţ.
Pentru a ne da mai bine seama de evoluţia în timp a creşterii
animalelor pe raza comunei, am folosit datele existente la Primăria
Ieud, arhiva fostului sediu C.A.P., la personalul sanitar-veterinar şi
gospodarii localităţii , începând cu anul 1965 până în anul 2017.
Anul - 1965 1970 1980 1989 2000 2017
Specia
Bovine 1748 1595 1761 1772 1262 1084
Porcine 344 296 756 708 846 596
Ovine 3687 4484 4477 4541 3680 1960
Caprine 681 724 563 470 360 228
Cabaline 298 327 452 370 384 320
Păsări 3572 3715 7000 6650 6700 5700
Albine - 127 130 210 148

58
familii
Datele prezentate mai sus arată, mai ales, diferenţele mari, pe
majoritatea speciilor, dintre anii 1989 şi 2017. Aceasta are, în mare
măsură, aceleaşi cauze ca şi cele enumerate mai sus, la culturi. Pe
lângă acestea se datorează şi slabei informări a gospodarilor în
legătură cu programele guvernamentale şi europene, a lipsei de acces
la aceste programe şi implicit la subvenţii. Ieudul are condiţii foarte
prielnice pentru creşterea bovinelor şi ovinelor.
Creşterea animalelor- ocupaţie străveche a populaţiei de pe
aceste meleaguri, cunoscută sub numele de „păcurărit”, s-a dezvoltat
datorită existenţei unor întinse păşuni şi fâneţe naturale. Bovinele din
rasa „Brună de Maramureş” sunt apreciate nu numai în interiorul
ţării, dar şi în străinătate prin producţia mare de carne şi lapte. La
originea acestei rase stau animale din rasa elveţiană Algan,
încrucişată cu sura de munte. Este o rasă autohtonă creată în
condiţiile pedoclimatice specifice zonei. În ordinea importanţei, după
bovine, urmează ovinele, mai ales din rasa Ţurcană şi porcinele din
rasele Bazna, Marele Alb şi Marele Negru.
Pomicultura este o altă ramură agricolă care are condiţii foarte
bune de dezvoltare. Livezile de pomi fructiferi datorită producţiilor
slabe şi calităţii inferioare au fost în mare parte înlocuite cu plantaţii
mai noi. Suprafaţa cultivată cu pomi este încă foarte mică în raport cu
posibilităţile existente. Se cultivă meri din soiul Ionathan ale căror
fructe sunt foarte apreciate pentru aroma şi calităţile lor nutritive, atât
în ţară, cât şi peste hotare . Prunul îşi are locul lui bine meritat mai
ales pentru fabricarea vestitei „horinca de Maramureş”.Cel mai
apreciat soi este cel „Vânăt”.
Silvicultura ocupă un loc de seamă în economia regiunii studiate,
bazându-se pe bogatul patrimoniu forestier existent în această zonă.
Suprafaţa mare a pădurilor din zonă a permis o puternică dezvoltare a
exăploatării şi prelucrării lemnului. „Butinăritul”(munca la pădure)
este o ocupaţie de căpetenie a locuitorilor de pe aceste meleaguri.
„Butinarii” îşi valorifică lemnul de foioase în general pentru încăzirea
locuinţelor cetăţenilor comunei Ieud şi în comunele învecinate iar
bradul şi molidul la construirea imobilelor şi în cadrul micilor ateliere
meşteşugăreşti din zonă. Ca şi în alte regiuni ale ţării şi aici pădurile
au fost exploatate şi se exploatează încă fără discernământ.
Constructorii sunt meseriaşii cei mai căutaţi în zonă. Datorită
numărului mare de cetăţeni din comună care lucrează în străinătate şi
se întorc în localitate cu intenţia de a-şi construi o casă nouă,
constructorii au de lucru mereu. Din aceste motive o mare parte din
ţăranii din localitate si-au vândut animalele şi au învăţat să

59
construiască case. Marea majoritate a constructorilor s-au constituit
în mici asociaţii familiale şi lucrează atât în zonă cât şi în ţară şi
străinătate, unde construiesc imobile de la fundaţie la cheie. În ultimii
ani foarte căutaţi sunt sculptorii în lemn şi artizanii locali datorită
numărului tot mai mare de turişti care ne vizitează comuna.
În cadrul economiei regiunii studiate, un loc de seamă îl ocupă
turismul, ramură încă insuficient dezvoltată în localitate. Această
ramură a economiei regiunii o vom trata separat în subcapitolul care
urmează.
Pentru dezvoltarea economiei în comuna Ieud se impun
următoarele :
Dezvoltarea sectorului agricol şi al creşterii animalelor printr-o bună
informare a gospodarilor din localitate de către primărie, prin aparatul
de specialitate, inginerii de la camera agricolă şi liderii de opinie dim
localitate în legătură cu fondurile destinate agriculturii de la bugetul
naţional şi de la bugetul comunitar, prin programele specifice.
Încurajarea formării de asociaţii a gospodarilor din comună pentru a
putea înfiinţa ferme de bovine, ovine, caprine, porcine şi a lucra mai
eficient terenurile (parcelele ţaranilor din Ieud sunt foarte fărâmiţate);
cumpărarea de tractoare şi utilaje agricole
Dezvoltarea reţelei sanitar veterinare din comună şi angajarea unui
însămânţător
Încurajarea meşterilor populari şi ai artizanilor locali să deschidă mici
ateliere (revigorând astfel şi transmiţând mai departe aceste
meşteşuguri) şi expoziţii cu vânzare întrucât comuna este vizitată de
tot mai mulţi turişti în fiecare an..Tot aici ar fi foarte bine să fie
valorificată şi forţa de muncă feminină (ţesături diverse, covoare care
sunt foarte căutate)
Valorificarea celor două izvoare de apă sulfuroase existente în
comună, foarte bune pentru tratarea mai multor boli.

IV.1.2.Turismul
Dezvoltarea civilizaţiei umane este strâns legată de dorinţa
omului de a se deplasa de a călători pentru a descperi lucruri noi, de a
cunoaşte oameni noi şi obiceiuri noi. Datorită acestor deplasări ale
oamenilor a apărut necesitatea de a construi „case” sau
„cămine”pentru adăpostirea celor aflaţi departe de casă care, cu
timpul, au evoluat de la simple refugii improvizate la marile hanuri
de odinioară, de la micile hoteluri – pensiune la marile hoteluri de lux
de astăzi.
Turismul care se practică în Ieud şi în general în ţara
Maramureşului este turismul rural. Pentru definirea noţiunii de turism

60
rural se utilizează uneori termeni care datorită conţinutului apropiat şi
a sensului mai restrâns , sunt generatori de confuzii .Ca şi exemple
amintim noţiunile:
Turism verde se referă cu predilecţie la elementele reprezentative
ale peisajului şi implică frecventarea spaţiilor rurale situate cât mai
departe de oraşe şi care pot facilita accesul într-un mediu natural
autentic sau cât mai puţin afectat de intervenţii antropice .Acesta
corespunde atât spaţiilor rurale propriu-zise , precum şi ariilor mai
puţin populate din regiunile litorale sau montane , care nu au fost
incluse în zona de influenţă a turismului de staţiune.
Agroturismul , dimpotrivă , se derulează în areale mai intens
antropizate prin intermediul activităţilor agricole.Agroturismul
reprezintă totalitatea serviciilor oferite în cadrul unei ferme sau
pensiuni agroturistice.
Turismul rural defineşte toate ofertele din mediul rural , care nu
sunt legate cu necesitate de gospodăria ţărănească ( vacanţe în
gospodării care şi-au pierdut funcţia de bază ) , atributul definitoriu
fiind localizarea în spaţiul rural .Specificul rural constă în dorinţa
turiştilor de a cunoaşte tradiţiile rurale , cultura şi natura , de a-şi
petrece vacanţa într-un mediu rural autentic , unde ei caută liniştea ,
aerul curat şi vor să practice sportul , drumeţia sau alte
activităţi .Accesul la produsele locale sau regionale , nu reprezintă
obiective sau forme de condiţionare ale activităţii turidtice .
Rezultă deci că , turismul verde şi agroturismul sunt forme
specifice de manifestare ale turismului rural.
Sub aspect turistic, zona studiată prezintă o mare importanţă prin
varietatea şi frumuseţea peisajului şi arhitecturii construcţiilor
ţărăneşti. Sufletul ieudeanului şi în general al maramureşeanului se
reflectă în monumentele de arhitectură populară vestite în lumea
întreagă (biserici de lemn, porţi sculptate).Monumente de rezervaţii
naturale (în munţii Rodnei) izvoare de ape minerale, mofete, imense
păduri ce acoperă suprafaţa ţării Maramureşului, izvoare nesecate de
viaţă, conferă turistului senzaţii de neuitat. Călătorind în ţara
Maramureşului turistul are ocazia să participe la sărbătorile anuale
precum şi la cele specifice zonei cum ar fi ; festivaluri ale cântecului,
dansului şi portului maramureşean. Luând parte la aceste manifestări
culturale, turistul face cunoştinţă cu cultura românească specifică
acestei zone.
Turismul este una din trăsăturile zonei ce tinde să devină tot mai
pregnantă datorită prezenţei în comună a celei mai vechi biserici din
lemn „Biserica din Deal” construită în 1364 amplasată pe partea
dreaptă a râului Ieudişor în cimitirul din deal.

61
 Un alt obiectiv de atracţie este „Biserica din lemn din Şes”
construită în 1717 supranumită şi „Catedrala din lemn din
Maramureş” datorită mărimii şi costrucţiei armonioase. Este
amplasată la drumul principal, în cimitirul aflat în zona numită „în
şes”. Seamănă cu biserica din deal, cu deosebire că balconl este
îmbrăcat în sită şi are câte 4 arce mici pe fiecare latură. Înălţimea
totală este de 23,15 m din care 13,2 turnul.
.Alte obiective turistice sunt: muzeul satului, forje si distilerii,
complex mecanic ţărănesc (piva), cimitirul evreiesc, două biserici noi
din zidărie si trei biserici noi din lemn, monumentul eroilor. În afară
de acestea tot în Ieud amintim elementele de artă populară şi
meşteşugărească care atrag anual un număr mare de turişti din ţară şi
din străinătate. O parte din populaţia aşezării şi-a păstrat până astăzi
cele două ocupaţii – păcurăritul şi butinăritul. Despre legătura pe care
ieudenii o au cu resursele silvo-pastorale vorbesc elementele
arhitecturale ale gospodăriilor, uneltele casnice şi cele de lucrat
pământul, obiceiurile legate de aceste meşteşuguri. Dintre acestea
amintim ca elemente caracteristice casele din lemn cu acoperişul
înalt, cu cerdacuri (târnaţe) sprijinite pe stâlpi şi arcade încrustate, dar
mai ales porţile din stejar masiv sculptat cu diferite elemente florale
şi acoperite cu draniţe (şindrilă). Gospodarii satului, ca de altfel din
întreaga ţară a Maramureşului se întrec în confecţionarea acestor
monumentale porţi. Un interes deosebit îl prezintă şi originalitatea
portului ieudean, cântecul şi jocul, tradiţiile, datinile şi obiceiurile
locale despre care vom vorbi în capitolul următor.
Până la 22 decembrie 1989 turismul din localitate a fost de
tranzit, iar numărul turiştilor nu s-a putut aprecia, deoarece lipsesc
datele în această problemă. Turiştii au vizitat mai ales “Biserica din
Deal” şi “Biserica din Şes” în grupuri oraganizate şi individual,
remarcându-se ponderea apreciabilă a turiştilor străini în numărul
total de vizitatori.
Începând cu anul 1990 în Ieud a început să se dezvolte o reţea
turistică, la început, cu ajutorul organizaţiilor Operation Villages
Roumains (O.V. R.) cu sediul în Belgia la Charleroi iar mai târziu şi
cu ajutorul Asociaţiei Naţionale pentru Turism Rural Ecologic şi
Cultural (ANTREC). Astfel au început să se clasifice case, numărul
lor crescând de la an la an. La sfârşitul anului 2017 în localitate erau
10 pensiuni clasificate la două flori şi încă trei în curs de clasificare.
Turismul din localitate a început să fie nu numai de tranzit ci şi de
sejur. Cu fiecare an au fost tot mai mulţi turişti care au petrecut
sejururi de neuitat în localitatea noastră. Din totalul turiştilor pe
anul 2017, 65 % au fost turişti străini iar 35 % au fost turişti români.

62
Din discuţiile avute cu proprietarii de pensiuni se evidenţiază
următoarele trăsături generalizate ale clientelei turismului rural din
Ieud :
-vârsta medie cuprinsă între 25-55 ani
-predomină profesiunile liberale , intelectualii şi cadrele medii
-nivel economic şi cultural mediu spre superior
-manifestă relativă fidelitate pentru destinatiile preferate
-originari din arii consacrate de emitenţă ( străini sau locuitori din
oraşe mari )
-prezintă tendinţe de autonomie manifestate prin manieră flexibilă de
gestionare a concediului
-dorinţa de a experimenta trăiri şi acţiuni inedite
-dispuşi la decizii surprinzătoare în programarea activităţii , etc
Specificăm faptul că turismul practicat a fost de sezon,
desfăşurându-se în perioada sărbătorilor de iarnă, când a fost cea mai
mare aglomeraţie, foarte puţin în perioada sărbătorilor de Paşte şi
constant în lunile de vară (iunie, iulie, august).Cu toate că oferta de
cazare şi alimentaţie este deosebită, pensiunile fiind bine dotate, acest
tip de turism nu este bine dezvoltat doecamdată în localitate, având în
vedere că prezintă o mare cerere pe piaţa de desfacere turistică,
implică investiţii reduse şi grad de risc scăzut şi totodată reprezintă o
resursă pentru forţa de muncă rurală, putând fi practicat în toată
perioada anului.
Pentru o mai bună dezvoltare a acestui sector al economiei locale
se impun următoarele :
-Dezvoltarea reţelei turistice prin încurajarea familiilor tinere din
localitate să intre în reţea prin clasificarea caselor, acest lucru fiind
posibil cu eforturi mici din partea lor întrucât multe case coerspund
cerinţelor de clasificare .
-Informarea cetăţenilor şi a proprietarilor de pensiuni din localitate de
către Primărie, Consiliul local şi liderii actualei reţele turistice în
legătură cu fondurile ce pot fi accesate pentru construirea sau
modernizarea unei pensiuni turistice.
-Construirea , prin aportul proprietarilor de pensiuni şi a Primăriei, a
unei reţele de semnalizare a pensiunilor, obiectivelor turistice din
localitate şi a traseelor de drumeţie din împrejurimi.
-Îmbunătăţirea şi diversificarea ofertei şi a serviciilor oferite de
pensiunile din localitate .

IV.1.3.Protecţia şi conservarea mediului înconjurător

Protecţia mediului înconjurător a apărut ca problemă a omenirii
numai în zilele noastre, atunci când omul a cucerit practic întregul

63
spaţiu al Terrei, prielnic vieţii. Acum, bogăţiile resursele de enrgie au
fost afectate în aşa măsură încât se întrevede epuizarea rapidă a unora
dintre ele, iar unele condiţii esnţiale existenţei umane, ca apa curată
sau aerul, dau semne de otrăvire. Se deduce astfel posibilitatea
sumbră ca viitorul omenirii să fie pus sub semnul întrebării, dacă nu
se iau măsuri energice de protecţie a mediului înconjurător. Omul a
înţeles că face parte din natură, că Terra şi resursele ei sunt limitate,
că această planetă funcţionează ca un sistem şi că dereglările produse
într-un loc pot avea repercursiuni pentru un întreg circuit, inclusiv
pentru om.
Omenirea nu poate renunţa la ritmurile înalte ale dezvoltării
economice. Calea pentru realizarea acestor ritmuri, cu menţinerea
unei bune calităţi a mediului, este exploatarea acestuia în aşa fel încât
să se poată regenera şi conserva în permanenţă. Conservarea impune
cunoaşterea profundă a naturii, a echilibrului în natură, a
interconexiunilor dintre elementele mediului. Prevenirea degradării
mediului şi necesitatea considerării deşeurilor ca resursă presupun
reciclarea deşeurilor pentru evitarea supraâncărcării mediului cu
produse rău mirositoare, cu efecte degradante atât spaţial, cât şi
estetic. Este dureros faptul că locuitorii comunei Ieud şi proprietarii
de nagtazine şi baruri, în loc să-şi depoziteze resturile menajere şi alte
deşeuri în locurile stabilite de autorităţile locale le depozitează de+a
lungul râului ce trece prin centrul comunei dând naştere la adevărate
focare de infecţie şi un aspect degradant al mediului înconjurător, cu
aspecte negative privind calitatea apei. Se impun e interzicerea
depozitării acestora în afara spaţiilor afectate în mod special, mai ales
că de câteva luni, Primăria Ieud a făcut contract cu o firmă de
salubrizare să colecteze resturile menajere şi deşeurile din localitate
tot la două săptămâni.
Pădurea este o componentă de bază a mediului înconjurător, care
redă destul de fidel calităţile de ansamblu ale acestuia.Între pădure şi
celelalte elemente ale învelişului biotic, ale mediului în general,
există o legătură strânsă, materializată printr-un schimb permanent de
substanţe şi energie. Pădurea reprezintă de multe ori elementul care
impune cel mai mult aspectul specific în peisaj. Relaţiile dintre
pădure şi celelalte elemente ale mediului se manifestă prin repartiţia
zonală a pădurilor. Pădurea este cel mai complet şi complex
geosistem terestru, care a realizat un perfect echilibru natural al
elementelor componente şi o influenţă favorabilă asupra mediului
înconjurător. Se ştie că pădurea contribuie la diminuarea unor efecte
negative (inundaţii, eroziunea solului, poluarea aerului) şi la
îmbunătăţirea calităţii mediului. De aceea nemulţumirea noastră este

64
justificată atunci când am văzut felul în care a fost tăiată (de peste 50
de ani) întreaga pădure a comunei Ieud fără a gândi la conservarea
unei părţi a ei, avându-se în vedere ritmul lent de creştere a acestor
păduri (80-100 de ani), păduri care deveniseră seculare.Nu putem
nega faptul că au fost luate măsuri de reâmpădurire, solul având puţin
de suferit.
Datorită rolului deosebit al pădurii în mediu şi importanţei sale
pentru activităţile umane, în multe ţări şi regiuni sau luat măsuri de
valorificare raţională a pădurilor, de conservare şi amenajare a
suprafeţelor forestiere şi de reâmpădurire a unor perimetre degradate
sau cu alte folosinţe, ceea ce se impunea şi pentru comuna Ieud. Prin
conservarea pădurilor se menţine implicit şi funcţia lor de protecţie,
atât de importantă pentru mediu şi societate. Conservarea nu
înseamnă însă neutilizarea lor, ci o utilizare multiplă, dar raţional
organizată. În exploatarea masei lemnoase şi măsurile de creştere a
arborilor trebuie să urmărim realizarea unei producţii continuie de
lemn, o productivitate sporită a suprafeţelor forestiere, o valorificare
integrală a componentelor pădurii şi, în paralel sporirea rolului de
protecţie.
În ceea ce priveşte poluarea aerului în zona cercetată putem arăta
că, datorită faptului că nu sunt amenajate surse de poluare (ramuri
industriale, căi de comunicaţie cu trafic intens etc.) nu poate fi vorba
de aşa ceva. Zona este o oază de aer curat, un mediu ideal de viaţă.
În ceea ce priveşte degradarea solului, trebuie să arătăm că există
suprafeţe afectate de eroziunea torenţilor, în special pe pantele estice
ale Dealului Padeş (Coasta Satului), aceasta şi ca urmare a existenţei
unui strat de argilă ce favorizează apariţia alunecărilor de teren.
Măsurile ce se impun sunt cele legate de plantarea zonei cu pomi
fructiferi.
Ţinând cont de faptul că Ieudul este o localitate intrată în
circuitul turistic naţional şi internaţional, edilii comunei trebuie să
acorde o mai mare importanţă păstrării şi conservării nealterate a
mediului înconjurător, precum şi bunei gospodăriri a localităţii.

IV.2.Viaţa socială

IV.2.1.Satul trecut şi prezent

Asemenea celor mai multe sate din Maramureş Ieudul are o
aristocraţie rurală , ai cărei membri cunoscuţi sub numele de
nemeşi(nobili) posedă drepturi tradiţionale şi ereditare asupra
pământului , prestigiului şi puterii politice locale , consfinţite de

65
diplomele regale.Astfel încă de la începuturile sale , relaţiile sociale
din Ieud erau ierarhic aşezate.(Pop , 1976 , 17)
Şi alte distincţii de rang sunt relevante pentru Ieudul istoric.În
zonă , el este cunoscut drept sat ,,intelectual” datorită profesorilor
avocaţilor şi în trecut a preoţilor şi maicilor proveniţi de aici.Ceea ce
este în general recunoscut ca documentul românesc scris cu cea mai
mare vechime – Manuscrisulde la Ieud-a fost găsit în Biserica din
Deal; în plus unii autori pretind că primele scrisori personale în
limba română (privind tranzacţiile comerciale ) ar fi fost trimise de
un ieudean în 1595.Literatura turistică de azi contribuie la această
reputaţie , sugerând că ,,aici a funcţionat prima şcoală în limba
română” şi că ,,istoricii consideră locul ca leagăn al scierii în limba
română”(Romanian News 14 , 1981 , 159).
.De obicei Ieudul era considerat unul din cele mai bogate sate din
Maramureş.Locuitorii lui erau în principal angajaţi în activităţi
pastorale şi agricole.Cooperativizarea forţată din anii 1950-1962 ,
precum şi naţionalizarea pădurilor i-au alterat radical statutul ,
ajungând într-o anumită perioadă unul din cele mai sărace sate; în
ultimii ani după eliminarea vizelor de intrare în spaţiul Schengen tot
mai mulţi ieudeni si-au găsit de lucru în străinătate iar localitatea a
început să se dezvolte..Raţiunea principală a cooperativizării în Ieud
nu a fost legată de potenţialul economic sau productiv.Ea a fost mai
degrabă menită să altereze autoritatea Bisericii unite şi să distrugă
clasa bogată a ţăranilor posesori de pământ , a chiaburilor , acuzaţi pe
atunci de a fi expoatatori rurali , acuzaţie nu tocmai corectă ,
deoarece nu reflecta întotdeauna o exploatare reală .Deşi datele
istorice nu sunt documentate de o manieră concluzivă , în general se
consideră că Maramureşul a fost o regiune de ţărani liberi; şerbia
feudală nu era o regulă.În general , consătenii îi considerau pe
aceşti ,,duşmani de clasă ai statului ca fiind persoane care muncesc
din greu; de asemenea acordau chiaburilor un respect idealizat
istoric , de descendenţi ai nemeşilor.Chiaburii erau naşi în numeroase
familii de ţărani săraci.De aceea , pe timpul colectivizării , numeroşi
săteni au ajutat ţărănimea deţinătoare de pământ în rezistenţa sa de a-
şi păstra proprietatea.Însă ameninţările , arestările şi cotele imposibile
au avut ca rezultat supunerea.În 1962 chiaburii au fost înrolaţi în
cooperativele agricole .Cu toate acestea , cooperativizarea nu a fost
dusă mai departe , lăsând Ieudul un sat semi-cooperativizat.
La intrarea în Ieudul propriu zis,curând poate fi observată casa
parohială greco-catolică care ca o ironie este amenajată acum în
fostul sediu al CAP, mergând pe drumul principal ajungi în zona
centrală a satului , unde sar în ochi diverse clădiri ale statului:

66
clădirea primăriei şi a consiliului local cu oficiul poştal alăturat si
biblioteca comunală, două blocuri de apartamente , brutăria , postul
de poliţie,biserica nouă greco-catolică care este imensă, o şcoală
mergând până la clasa a VIII-a.Ceva mai departe se poate întâlni unul
din cele mai importante magazine mixte din localitate şi bufetul ,
acum unul din barurile din localitate (înainte de Revoluţia din 1989
era singura crâşmă din localitate unde femeile nu intrau niciodata
decât până la uşă pentru a-şi chema bărbaţii acasă) care tot ca o ironie
se află peste drum de reşedinţa preotului ortodox.Mai încolo se află :
căminul cultural , dispensarul medical şi o şcoală pentru învăţământul
primar.Biserica ortodoxă din zidărie şi Biserica din Şes , din lemn
care de după Revoluţia din 1989 aparţine comunităţii greco catolice
din Ieud , sunt situate central , de o parte şi de alta a drumului
principal.Biserica din Deal se află imediat pe malul opus al râului
Ieudişor care după ce traversează comuna în întregime se varsă în Iza.
Majoritatea caselor sunt grupate pe ambele maluri ale râului şi ale
drumului principal paralel cu acesta. Încă majoritatea caselor sunt din
lemn dar structurile dar structurile din beton concurează serios cu
cele de factură mai tradiţională. Casele noi folosesc lemnul doar
pentru ornamente în stil maramureşean (Naţionalizarea pădurilor sub
regimul comunist ca şi modernizarea au contribuit în egală măsură la
reducerea folosirii lemnului pentru case) .Majoritatea caselor din Ieud
sunt electrificate (exceptând casele izolate de pe dealuri). Există
aducţiune de apă dar nu există canalizare (majoritatea caselor au fose
dar impropriu facute şi multe din apele menajere sunt deversate în
şanţurile de pe marginea drumului), telefonie digitală şi televiziune
prin cablu .
În mod tradiţional, în România, satele sunt divizate în două
jumătăţi:jumătatea de sus, sau susani, şi jumătatea de jos sau giosani,
denumirile indicând fie altitudinea, fie proximitatea unei surse de
apă..În Ieud, cea de-a doua este metoda de apreciere.Spaţiul este
împărţit în dealuri şi văi sau şesuri. Iniţial, aceste diviziuni defineau
relaţii şi activităţi sociale. De obicei, în Ieud existau doi preoţi pentru
fiecare din cele două faimoase biserici din lemn (Biserica din Deal şi
Biserica din Şes).Câte un preot şi ajutoarele sale (diaconul şi
paraclisierul ) erau asociaţi şi deserveau colectivităţile din susani şi
giosani de-a lungul ciclului de viaţă şi al momentelor din calendarul
ritual .Astăzi există patru preoţi în Ieud , doi preoţi ortodocşi şi doi
preoţi catolici
Zonele locuite din satul de jos şi din cel de sus sunt delimitate de
hotarele satului prin câmpuri care separă , dar şi alătură cele patru
cătune cu centrul vital al aşezării (Distanţa dintre Gura Ieudului şi

67
Ieud scade pe măsură ce de-a lungul drumului principal sunt
construite noi case; celelalte cătune rămân aproape neafectate).În
vreme ce drumul naţional de la Gura Ieudului şi pădurile de după
Plopşor delimitează graniţele de la nord si de la sud , pe direcţia est-
vest teritoriul este definit de nouă dealuri în semicerc , legând Ieudul
cu satele din spatele lor.Aceste dealuri asigură pământ pentru fân,
păşuni pentru vite şi oi, precum si fructe de pădure. Dealurile şi
pajiştile din jur sunt indicatori ecologici clari ai unor interese
pastorale şi agricole.
Fiecare deal are un nume. Aceasta prezintă importanţă în raport cu
preocupările pastorale: un deal comunică nu doar ideea de direcţie
sau de loc , ci şi pe cea a utilizării de către un grup specific de familii
Numele dealurilor sunt la fel de semnificative ca şi cele ale
persoanelor:,,Dacă nu ar avea nume , de unde să ştii pe unde să o
iei?”Dealurile localizează acţiunea şi discursul în termeni spaţiali şi
temporali. Câmpul funcţionează într-un fel asemănător. Însă, spre
deosebire de dealuri, care sunt distincte spaţial, şesurile nu sunt
împărţite în nici un mod imediat accesibil percepţiei ( prin garduri
sau pietre de hotar) şi drept urmare nu sunt desemnate prin nume
individuale. În schimb ele sunt identificate după cel care le munceşte
şi după ceea ce creşte pe ele : careva merge pe la ,,locul lui x de
cartofi”.În felul acesta, câmpurile şi dealurile dobândesc identităţi
social construite; spaţiul geografic este personalizat cultural.
Astfel impregnate cu personalitate, spaţiile largi care delimitează
hotarele comunei dau la rândul lor contur şi formă organizării sociale
fundamentale a localităţii. Unitatea socială de bază este gospodăria.
Gospodăria constă într-un grupaj domestic format din familie-în
general părinţii, copiii şi bunicii, împreună cu grădina şi curtea: pe
scurt, oamenii şi proprietatea necesară care să dea o unitate ralativ
suficientă sieşi. Este important de accentuat relaţia integrativă dintre
un teritoriu particular şi grupul uman care-l ocupă şi utilizează.
Numele proprii sunt bazate pe gospodărie şi nu pe familia de bază,
per se.Asemeni dealurilor şi şesurilor, spaţiul gospodăriei este asociat
cu un grup uman. Unitatea familiei originează şi consolidează
identitatea socială nu în termenii unei sume de indivizi care constituie
o gospodărie, ci mai degrabă în termeni de grup productiv şi
reproductiv
Gospodăria este microcosmosul organizării sociale a satului.
Probabil că cea mai accesibilă abordare a structurii şi activităţilor sale
este prin intermediul însemnelor care o definesc. Fiecare gospodărie
este mărginită de un gard de obicei făcut din stâlpi verticali şi
scânduri verticale sau orizontale plasate între ei.(palanţi), sau din

68
crengi împletite (gard). Intrarea principală în aria împrejmuită este o
poartă largă, meşteşugit sculptată. Porţile de lemn din Maramureş
sunt faimoase în întreaga ţară. Sculptarea tradiţională a stâlpilor de
poartă reprezintă astăzi baza stilului maramureşean; în Ieud
sculpturile pot fi văzute împodobind intrările şi balcoanele noilor
clădiri, atât ale celor în stil vechi (din lemn), cât şi ale celor în stil
nou. Poarta reprezintă o reconstrucţie permanentă a valorilor şi a
identităţii, în context naţional şi local. Funcţional, porţile se deschid
spre curtea interioară. Prin ele, oameni, animale, căruţe şi maşini
pătrund înăuntru. Din comoditate, oamenii mai pot folosi o poartă
mai mică sau o porţiune de gard mai joasă (prilaz) situată alături de
poarta cea mare; mai există cel puţin încă o astfel de portiţă situată în
fundul proprietăţii.
În interiorul curţii pot fi văzute o mulţime de structuri de
depozitare: o şură de fân, un grajd pentru vite, boi, cai şi alte animale
- dacă familia le mai păstrează – pentru raţiile de porumb, poiata
păsărilor şi coteţul pentru porci. Aşezarea acestor structuri variază
considerabil, la fel ca şi cea a casei.
Aproape de casă, se află grădina. Aceasta are de obicei două sau
trei hectare, fiind închisă de un alt gard care descurajează distrugerea
ei de către oameni sau animale. Grădina este importantă pentru viaţa
din gospodărie. Produsele necesare pentru subzistenţa de bază a
familiei sunt cultivate aici. Porumbul, materie primă pentru oameni şi
animale, este plantat aici, laolaltă cu alte grâne, fasole, sfeclă şi varză.
Mai aproape de casă, pe bucata cunoscută sub numele de grădiniţă,
se găsesc legumele, precum salată verde , castraveţi, ceapă, morcov,
roşii, usturoi, vinete şi ierburi aromate.Acestea din urmă sunt folosite
în ritualuri, terapie şi la gătit.În cele din urmă, dar nu ultimele ca
importanţă, în grădină mai sunt plantate flori.
Din gospodărie fac parte atât cele însufleţite cât şi cele
neînsufleţite : curtea şi recoltele, clădirile şi animalele – toate
contribuind la bunăstarea elementului principal, oamenii, la unitatea
familiei. Între elementele componente ale gospodăriei se stabileşte o
legătură dinamică din punct de vedere cultural ; relaţiile
sunt ,,întrupate” sau personalizate .Când o persoană moare, nu numai
membrii familiei poartă doliu, dar şi obiectele jelesc pierderea -,,casa
plânge”, ,,masa plânge”, ,,ograda plânge”. Gospodăria este în întregul
din care familia, la fel ca şi membrii individuali îşi derivă identitatea
socială. După cum satul este definit spaţial, la fel şi elementele sale
sunt spaţial localizate : gardul, înconjurând gospodăria, defineşte
simbolic limitele dintre relaţiile corporatiste din familie şi restul
comunităţii.

69
 IV.2.2.Structura familiei şi relaţiile sociale
Nuanţele noţiunii de neam sunt esenţiale pentru înţelegerea
identităţii maramureşene, o identitate derivată din mândria
descendenţei din ţărani liberi şi nu din şerbi. În Ieud şi în Maramureş,
ordonarea ierarhică a relaţiilor sociale izvorăşte din organizarea din
sec. al XIV-lea a satului, bazată pe nemeşie, care a persistat până în
sec.XX. Rădăcinile acestei organizări mai pot fi încă trasate până la
conducătorii locali medievali, cnejii. Satele maramureşene au format
unităţi politice conduse de aceşti cneji şi, în baza dreptului ereditar,
de descendenţii lor. Mai târziu, domnitorii sau voievozii
Maramureşului au continuat această formă de conducere ierarhică,
ereditară (astăzi încă, 57 din cele 76 de sate menţionate în
documentele din sec.XIV şi XV se mândresc cu legături de familie cu
aceşti conducători timpurii. Vezi Popa, 1970, 177, 180). În general,
statutul, rangul şi autoritatea sunt conferiteunei familii prin
recunoaşterea relaţiilor ierarhice. Familia cuprinde toate persoanele,
vii sau moarte, care sunt consanguin, contractual şi ritual legate
(înrudire rituală se realizează în primul rând prin instituţia năşiei).
Un neam este clasificat drept bun, slab, sau rău (rău fiind
adeseori folosit în loc de slab). Aceste atribute sunt trecute de la o
generaţie la alta, cu sau în absenţa vreunei justificări contemporane.
Deoarece bun, slab sau rău se referă şi la tipurile de sânge, factorul
biologic este şi el la rândul său implicat. Sângele este legat de
ereditate şi de trecerea evolutivă dintre generaţii. Bunătatea sau
slăbiciunea/răutatea unui neam se referă la un anumit statut moştenit,
nemeş sau ne-nemeş. Astfel familiile recunoscute ca fondatoare a
Ieudului sun considerate „familii bune”: printre ele, Balea, Gorzo,
Chindriş, Pleş şi Ivaşcu. Familiile de nemeşi erau numite şi gazde,
adică bogate şi cu proprietate. În vreme ce nemeş şi gazdă erau
sinonime şi „familie bună” era îndeobşte echivalat cu apartenenţa la o
clasă socială înaltă (nemeşii), aceste atribute luate izolat nu erau
suficiente ca să determine reputaţia unei familii. Alllte trăsături cerute
erau onoarea, tăria morală, credinţa religioasă, munca grea,
înţelepciunea, prudenţa şi omenia (credinţa dreaptă, bunătatea şi
cuviinţa). Trecutul rezonează profund (deşi nu în mod necesar cu
acurateţe). Astfel, a proveni din rădăcini bune sau rele este o
chestiune de mândrie sau ruşine ; familia cuiva poate fi un obiect de
mândrie şi veneraţie, după cum poate fi o povară de purtat în tăcere şi
de contracarat printr-un comportament ireproşabil.
Ieudul şi de altfel întreg Maramureşul este una dintre puţinele
regiuni în care dictatul ierarhiei sociale rîmâne tenace. Acele familii
care pretind o relaţie ereditară cu un trecut prestigios culeg beneficiile

70
mândriei şi respectului. Fiecare familie din Ieud şi Maramureş este
conştientă de identitatea sa şi de faptul că este inclusă într-o reţea de
raporturi sociale locale, de care se distinge prin desemnarea cu
„noi”şi „ei”. Dacă cineva provine dintr-o familie rea sau bună încă
mai joacă un rol semnificativ în formarea alianţelor. Astăzi, deşi cea
mai mare parte a familiilor, cândva bogate şi deţinătoare de
proprietăţi, au decăzut datorită regimului comunist şi colectivizării,
ele îşi păstrează încă statutul de descendenţi din ţărani nobili, din
membrii unui neam bun. În Ieud, încă oamenii se căsătoresc după
neam,şi nu după avere. Ierarhiile tradiţionale prevalează, adânc
înrădăcinate în cultura locală şi în ciuda modificărilor evidente ale
condiţiilor materiale. Această ierarhizare este evidentă şi în alte sfere,
în special în biserică. Odinioară, nemeşilor le era acordat privilegiul
de a lua lo0c în scaune, de-a lungul pereţilor laterali ai bătrânelor
biserici de lemn. Astăzi, bărbaţii încă mai iau loc în biserică pe
neamuri, în ordinea rangului. Aceste locuri, nemarcate în mod vizibil,
sunt cunoscute drept locul lui x şi sunt moştenite de la o generaţie la
alta. Ele au fost transferate şi la biserica modernă. Prestigiul familiei
tinde să prevaleze asupra bogăţiei actuale, deşi aceasta poate
îmbunătăţi poziţia cuiva provenind dintr-o linie mai „slabă”.
În general, opţoiunile matrimoniale sunt influenţate de
deosebirile de stare: cel mai adesea, căsătoriile sunt contractate între
familii de acelaţi rang; survin şi căsătorii la nivel mai ridicat sau mai
coborât, dar ele nu reprezintă norma. Căsătoria este exogamă ( de la
rudele de gradul trei în sus), dar în cadrele unor preferinţe
endogamice locale. Constrângerile impuse de liania genealogică şi
gradul de rudenie sunt recunoscute şi general acceptate. Familiile de
stare inferioară (cele mai numeroase) se căsătoresc în interiorul
satului; cele la nivel intermediar pot merge în afara satului, dar cel
mai adesea nu mai departe decât satele din vecinătate. Familiile cu
stare însă, având mai puţine posibilităţi extind frontierele endogamiei
intravilane la nivelul regiunii. Dată fiind mărimea Ieudului, norma
endogamiei săteşti este mai uşor de realizat decât în alte părţi şi încă
este considerată de dorit. Cu toate acestea, transformările în
organizarea familiei aduse de schimbările socio-economice din
ultimele decenii au afectat întro oarecare măsură alegerea
partenerilor, endogamia regională câştigând popularitate. De pildă,
tinerii bărbaţi, muncind sau trăind în oraşele învecinate, au
posibilitatea să întâlnească fete eligibile din alte sate. Proximitatea
oferă posibilitatea ca familiile să facă uz de reţelele proprii pentru
verificarea stării fiecăruia ( acest tip de acţiune detectivistă punând
capăt multor căsătorii potenţiale).

71
 Cele mai vizibile transformări în grupele de rudenie şi în
consideraţiile legate de stare au survenit în instituţia năşiei. Obiceiul
era ca familiile cele mai de vază din Ieud să devină naşi pentru
majoritatea familiilor din sat; astfel că numai trei sau patru persoane
deveneau naşi pentru tot satul. Obiceiul s-a pierdut. Statutul a fost
reconsiderat şi manipulat.În parte, faptul putea fi prevăzut din punct
de vedere structural. Năşia instituţionalizează o legătură ritual-
spirituală între două familii, predicată în principal pe baza unor
obligaţii sociale şi economice. Naşii oficiază în momentele
semnificative ale ritualuriloe de trecere : naştere sau căsătorie. În
general, naşul ritual al căsătoriei este şi naşul ritual al copilului născut
din acel cuplu. Relaţia dintre naşi şi fini este trainică şi de natură
corporatistă; de asemenea, ea stabileşte o relaţie de rudenie simbolică
între cele două familii. (Întotdeauna soţia naşului este naşa.)În
eventualitatea că naşul moare, ar urma ca poziţia să treacă asupra
fiului mai mare al acestuia – sau asupra unuia dintre ceilalţi copii.
Căsătoria dintre cele două familii este exclusă pe motive de înrudire
rituală.
Astfel relația în cauză presupune atât onoare, cât și
obligație.Eforturile și cheltuielile nașilor erau recompensate ritual.Se
aștepta ca finii să facă , din respect , vizite nașilor la sărbătorile
importante , precum Crăciunul , Anul nou , Paștele și la ziua
numelui.Finele bocesc la decesul nașului.De asemenea nașii își
puteau invita periodic ( o dată pe an) toți finii sa-i sărbătorească
impreună , într-un ritual cunoscut ca ,,strânsul sinilor”.În ziua
desemnată toți finii se adunau la casa nașilor pentru masă , fiind o
sărbătoare generală.La sosire, fiecare cuplu de fini oferea nașilor
conținutul unei traiste cu : făină , fasole ,porumb, țuică de prune.La
vremea serii, fiecare fin cumpăra pentru consort câte două pahare de
țuică (patru pe cuplu);plata se oferea nașilor.În felul acesta nașii
recuperau o parte din costuri.
Astăzi la fel ca și înainte , alegerea nașilor se bazează pe utilitate,
financiară sau de alt tip.Totuși criteriile de determinare a utilității au
fost alterate.Un bătrân din sat comenta cu tristețe :,, nu mai contează
în vremurile acestea dacă un naș este moralmente corupt”.Regulile
care guvernează nășia se schimbă.Există o tendință în accentuare ca
noile cupluri să-și selecteze nașii pentru căsătorie , în loc să continuie
tradiția relațiilor corporatiste moștenite.

CAPITOLUL V .
VIATA CULTURALA SI SPIRITUALA

72
V.1.Învățământul

Școala din Ieud este cunoscută documentar din anul 1850-

1851 cand au fost înscriși 18 elevi ( 14 fii de nobili și 4 plebes)
În anul 1871 se știe că a existat localul de școală propriu
specificandu-se în inventar că „Edificiul școlar este situate pe un
teren mocirlos, debil , cuprinzand o sală instrucțiune , 2 odăi locuință
pentru învățători , 1 tindă ,1 cameră plină totdeauna de apa-
debilă”.Nimeni nu-și amintește de la bătrani unde a fost situat acest
„edificiu”.
În anul 1875 s-a dat în folosință un edificiu propriu construit
din piatră , astfel că în 1883 existau două posturi de învățători.Pană în
anul 1920 școala de stat a funcționat în paralel cu școala
confesională.
În anul 1920 în comună a rămas numai școala de stat ,după 1
decembrie 1918 ambele tipuri de școalăavand acelașii țel , deci se
impunea unificarea lor.
Pană în decembrie 1918 în școala de stat se învăța în limba
maghiară..
După 1920 , finnd numai școala de stat , ea a funcționat în
aceleași două clădiri – cea construită în 1875 și casa lui Scoltz
Bella.pană în 1940 , școala a funcționat numai în clădirea construită
cu destinația de local de școală , celălalt local fiind donat pentru
sediul primăriei.În perioada 1945-1954 s-a folosit ca sală de clasă și o
cameră din casa parohială.
Pană în anul 1924 la Ieud a funcționat doar școala primară , cu
clasele I-IV.În luna decembrie 1924 s-a deschis cursul complementar
cu anul I (clasa a V-a) cuprinzand 13 elevi dar niciunul nu a terminat
anul , rămanand cu situația neîncheiată.În anul următor doar unul din
cei 13 s-a înscris în aceeași clasă care și promovează clasa alături de
încă 3 elevi din totalul de 12 cați au fost înscriși.
În anul școlar 1948-1949 , primul an de după reforma
învățămantului , termină clasa a VII-a , 16 elevi din care 2 răman
acasă restul pregătindu-se pentru diferite profesii.
În anul 1954-1955 s-a înființat școala în cătunul Ieudișor , în
1957-1958 cătunul Garbova.
În anii 1961-1963 s-a construit actuala școală ce cuprinde 14 săli
de clasă ( are un etaj) și școala de la Ieudișor cu două săli de clasă și
o grupă de grădiniță.
În prezent funcționează 5 localuri de școală și o grupă de
grădiniță , proprii , ultima construcție fiind școala nr.3 (Țuidic) care

73
dispune de toate utilitățile necesare ( centrală termică , grupuri
sanitare).
În anul 2012-2013 a fost reabilitată clădirea în care funcționează
grădinița (uși , geamuri, parchet, instalație electrică , termică și
grupuri sanitare ) și a fost amenajat grupul sanitar din incinta școlii
nr.1 Centru.
În anul şcolar 2013-2014 au fost reabilitate 4 săli de clasă şi
cabinetul de informatică (gletuit pereţi , soclu,parchet şi uşi).
În anul școlar 2014-2015 ,au fost reabilitate 2 săli de clasă ,3
birouri , și coridoarele(gresie , gletuit pereți , soclu , parchet și uși).
În anul școlar 2015-2016 , a fost reabilitată în totalitate
(interior ,exterior) clădirea din curtera școlii care a servit ăn trecut ca
atelier(tencuit , izolat, acoperit, amenajare grup sanitar , gletuit
pereți , parchet, încăzire etc).S-a construit treptele și acoperișul la
intrările în școală.Am achiziționat mobilier în 2 clase.
În anul școlar 2016-2017 ,s-a construit grup sanitar cu aducțiune
de apă și canalizare la postul detașat Plopșor unde funcționează o
grupă de grădiniță și s-a reabilitat în totalitate sala de grupă ,
coridorul , reparat sobe , înlocuit uși ferestre , scări intrare , construit
trotuar de la intrarea în curte la scări .
Referitor la populația școlară constatăm că aceasta e în continuă
scădere.
Făcând o comparație între anii școlari 2002-2003 și 2017-2018
apare următoarea situație:
2002-2003 2017-
2018
Învățământ preșcolar 236
104
Învățământ primar 339
153
Învățământ gimnazial 364
125
Total 939
382

RESURSE UMANE

An școlar 2017-2018
Cadre didactice: 6 educatoare, 10 învăţători. 12 profesori;
Grupe de grădiniţă: 6 cu 104 copii;
Clase de studii: 9 clase 0-IV cu 153 de elevi;

74
 6 clase V-VIII cu 125 elevi;
Personal de conducere: 1 director;
1 director adjunct;
Personal auxiliar: 1 administrator de reţea (0,5 normă);
1 secretar;
1 contabil (0,5 normă);
1 bibliotecar (0,5 normă);
Personal nedidactic: 6 (4 îngrijitori, 1 muncitor, 1 fochist).

Prognoza evoluţiei populaţiei şcolare:

AN ŞCOLAR 2016 – 2017

Nr. Nr. Nr. elevi Nr. Nr. Nr. elevi Nr.

elevi elevi promova elevi elevi înscrişi la elevi
înscriş abando ţi inscriş înscriş şcoală abando
i n clasa i la i la profesional n studii
a VIII- EN liceu ă
a
49 - 49 48 39 5 5

Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” – 1 elev

Liceul Teoretic Lucian Blaga Oradea– 1 elev
Colegiul Tehnic „Anghel Saligny”Baia Mare – 1 elev
Colegiul Național ”Gheorghe Șincai” Baia Mare – 2 elevi

Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” –4 elevi

Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand” – 1 elev
Colegiul Economic ”Nicolae Titulescu” – 1 elev
Liceul Tehnologic „Marmaţia” Sighetu Marmației – 12 elevi
Liceul Tehnologic Forestier Sighetu Marmației – 6 elevi
Colegiul Național Pedagogic ”Gheorghe Lazăr” Cluj Napoca -1 elev
Seminarul Teologic Ortodox Cluj Napoca – 1 elev
Colegiul Economic ”Partenie Cosma” Oradea – 1 elev
Seminarul Teologic Liceal Baia Mare – 1 elev
Colegiul de Muzică ”Sigismund Toduță” Cluj Napoca – 1 elev
Colegiul Tehnic ”Napoca” Cluj Napoca – 1 elev
Liceul Cu Program Sportiv Baia Mare – 1 elev
Liceul Teoretic ” Emil Racoviță” – 3 elevi

1.Școala profesională –Liceul Tehnologic ”Octavian Goga”-

Rozavlea- 3 elevi

75
2. Școala profesională – Liceul Tehnologic ”Marmația” Sighetu
Marmației – 2 elevi

TOTAL 44 ELEVI
Resurse materiale

Săli de grupă: 4
Săli de clasă: 17
Cabinete: 1 (informatică)
Laboratoare: 1(fizică şi chimie)
Teren de sport: 1
Bibliotecă: 1

V.2.Portul popular

„Costumul popular de pe aceste meleaguri este înainte de toate o

mărturie de frumuseţe şi personalitate spirituală, păstrată viu până în
zilele noastre. Atât costumul femeiesc, cât şi cel bărbătesc se înscriu
prin structura lor în tipologia generală a portului românesc dar, de la
prima vedere suntem surprinşi de anumite particularităţi care îi
conferă originalitatea subliniată în peisajul variat al portului popular
românesc.”
Costumul femeiesc aparţine categoriei costumului cu două catrine,
frecvent în Transilvania, iar cel bărbătesc păstrează elemente
generalizate în îmbrăcămintea românilor de pretutindeni.Elementele
care comportă particularităţi locale, izvorâte din străvechi tradiţii,
apar atât în forma pieselor de port cât şi în sistemul de ornamentare al
acestora.Materiile prime folosite pentru confecţionarea costumului
sunt produse gospodăreşti ale locuitorilor: lâna şi blana de oaie
ţurcană, firul de cânepă sau bumbac pentru îmbrăcăminte, pielea de
bovine pentru încălţăminte. Doar năframa şi clopul sunt de
provenienţă industrială ca şi bumbacul folosit în pânza cămăşilor.
Confecţionarea costumului maramureşan este manuală, în
gospodăria proprie sau în atelierele meşterilor ţărani specializaţi în
cojocărie sau în confecţionarea încălţămintei. Unele materiale
necesită instalaţii tehnice specifice cadrului rural, cum este vâltoarea
şi piua (pentru pănură).
Deşi unitar în tipologie, costumul maramureşan prezintă
diferenţieri sesizabile de la o microzonă la alta, sau mai puţin
sesezabile de la un sat la altul, în cadrul microzonei. Situate pe apele
principale Mara, Cosău, Iza, Vişeu şi Tisa, microzonele aduc

76
diferenţieri care se referă mai puţin la croiala pieselor de port şi mai
mult la sistemul de ornamentare şi coloritul lor.
În cele ce urmează vom prezenta atât costumul femeiesc cât şi cel
bărbătesc din Ieud, comună situată pe Valea Izei.
Costumul femeiesc din Ieud, ca de altfel din întreg Maramureşul,
aparţine prin componenţa sa, tipului costumului românesc cu două
catrinţe, numite aici zadii. Se compune din îmbrăcămintea capului,
cămaşa, poalele, două zadii, brâul, încălţămintea, apoi pieptarul sau
cojocul, sfeterul de lână, sau lecrecul purtate în anotimpuri răcoroase.
Costumul femeiesc, ca şi cel bărbătesc, diferă în funcţie de vârstă,
stare civilă, anotimp şi ocazia cu care este purtat.
Găteala capului la fete este compusă dintr-un batic înflorat, numit
aici năframă. În trecut purtau adeseori capul descoperit, cu părul
împletit în două cozi lăsate pe spate. La ocazii sau sărbători, îşi
puneau pe cap cunună confecţionată din pipirig, muşchi, flori
naturale sau artificiale, obicei dispărut azi.
Femeia căsătorită poartă întotdeauna capul acoperit cu năframă , de
regulă de culoare mai închisă, legată sub bărbie cu un nod. Părul se
piaptănă cu cărare le mijloc, se împleteşte în două cozi, şi se ridică în
jurul capului. La ceremonialul de înmormântare năframa este
obligatoriu neagră.
Găteala capului la mireasă a prezentat până nu de mult o
particularitate specifică acestui colţ de ţară. Elementul principal era
„cununa” pusă peste părul împletit în două cozi în care se puneau
crenguţe proaspete de„poşpan” . Cununa este albă şi are formă de
cerc. Este făcută de mână şi împodobită într-o combinaţie de flori
naturale şi artificiale. Azi mireasa poartă coroniţă confecţionată în
atelierele specializate şi voal.
Cămaşa femeiască este tipică şi se desprinde de structura specifică
a cămăşii costumului românesc, care este încreţită împreună cu
mânecile în jurul gâtului. De asemenea este singurul fel de cămaşă
decoltată având gura dreptunghiulară.
Prin structura sa, cămaşa din Ieud, se încadrează în tipul cămăşii
drepte, cu mâneci prinse la umâr, compusă fiind din: pieptul de
dinainte, pieptul dinapoi, călăreţii, păpuşa şi mânecile. Pieptul de
dinainte este unit cu cel dinapoi cu ajutorul călăreţilor, care trecând
peste umâr şi coborând până la brâu formează gura dreptunghiulară a
cămăşii. Atât în faţă cât şi în spate, la nivelul gâtului, cămăşa este
încreţită, folosindu-se mai multe modele specifice. Mâneca se leagă
la umăr, unde din aceiaşi bucată de material se confecţionează bezerii
(volane). Bezerii pot apare şi la pieptul de dinainte, confecţionaţi din
acelaşi material, prin încreţire. La fel în partea de jos mâneca are

77
bezeri obţinuţi prin încreţire cam la 10 cm. de la marginea
materialului. Femeile în vârstă folosesc însă cămaşa cu bezeri foarte
scurţi, aproape inexistenţi. La subsioara cămăşii se introduce un
pătrat de pânză numit „păpuşă” care dă lejeritatea mânecii.
Ornamentaţia cămăşii se face prin trăsuri pe încreţiuri atât la gură
cât şi la mânecă. Pe marginea pieptului de dinainte, cât şi pe cel
dinapoi se aplică o fâşie dreaptă de pânză – pogmata- bogat
ornamentată cu motive mărunte, fie geometrice, fie stilizări vegetale.
De asemenea apar ornamentaţii, în special la fete, executate direct în
pânză, prin fire scoase şi apoi modelate. Culorile folosite sunt vii, în
ultimul timp predominând însă albul.
Poalele – stanul – sunt ornamentate diferit, în funcţie de vârstă.
Femeile în vârstă au doar îndoituri simple din material, iar în partea
de jos, eventual, o dantelă îngustă executată manual. Fetele poartă
stanul bogat ornamentat.
Zadiile, se caracterizează prin ornamentul de dungi late, dispuse
orizontal. Sunt confecţionate din lână, pe urzeală de bumbac ţesută în
patru iţe. Zadiile de aici sunt mult mai late, faţă de catrinţele
tradiţionale, petrecându-se una peste alta, acoperind astfel şoldurile.
Doar în partea de jos, lateral, se poate vedea stanul. Decorul este
format din dungi late – vârste – aşezate orizontal, simple, fără
alesături, colorate puternic. Culoarea predominantă pentru zadiile
fetelor este galbenul asociat cu roşu, negru, albastru şi verde iar
pentru femeile în vârstă zadiile sunt ţesute în două culori: roşu şi
negru. Zadiile se leagă în jurul mijlocului cu brâie împletite în trei,
sau răsucite.
Pieptarul confecţionat din pănură lucrată în casă şi prelucrată în
piuă, este o vestă scurtă, deschisă în faţă, fără mâneci, fără guler, tivit
pe margine cu o bandă îngustă de catifea neagră. Culorile sunt: negru,
negru – albastru, negru – albastru – verde. Pieptarul este purtat atât de
femei cât şi de fete în toate anotimpurile.
Cojocul este confecţionat din piele de oaie întoarsă (cu lâna spre
interior) având acelaşi croi cu pieptarul.Ornamentaţia sa este bogată.
Se realizează prin broderie pe pânză, care apoi se aplică pe
cojoc.Broderia se face cu lână fină, colorată în diverse nuanţe.
Cojoacele câştigă în frumuseţe prin oglinjoarele aplicate şi prin
ţintele care delimitează câmpii ornamentali. Piepţii şi partea de sus a
spatelui sunt ornate cu ciucuri – ciucălăi – din mătase sau fibre
sintetice. Marginile cojocului sunt tivite cu piele neagră sau blăniţă
neagră de miel. Este purtat numai de fete, în sărbători, atât iarna cât şi
vara dar, din ce în ce mai rar.

78
 Lecrecul este confecţionat din acelaşi fel de pănură ca şi
pieptarul.Este mai lung decât acesta are mâneci, deschis în faţă, cu
buzunarele drepte. Se poartă iarna peste pieptar, atât de fete cât şi de
femei.
Guba este o piesă de port, purtată iarna, dar care azi nu se mai
poartă. Mireasa o purta în vechime ca semn al bunăstării. Este ţesută
din miţe (şuviţe) de lână înnodate, care se prelucrează la vâltoare
pentru ca materialul să se îndese. Se croieşte până la nivelul
şoldurilor, fără talie, mânecile se prind la umăr, este deschisă în faţă,
fără guler, fără buzunare. Se prinde la gât cu baiere introduse prin
„chetori”.
Încălţămintea tradiţională este compusă din opinci, din piele de
vită sau din cauciuc, strânşi (ciorapi) albi din lână pentru fete sau
„obiele” din lână albă pentru femeile mai în vârstă, care se leagă cu o
aţă neagră din lână, ce prinde în acelaşi timp şi opinca de picior.
În sărbători, dar şi în zilele de lucru, atât fetele cât şi femeile
purtau podoabe. Ele se compun din”zgărdan” o ţesătură din mărgele,
lată de 1 – 2 cm., purtată în jurul gâtului sau”zgardă scumpă”, purtată
în trecut, formată din mai multe rânduri de mărgele din coral. Fiecare
fir avea la centru un mărgean încercuit cu un inel de argint. Numărul
de şireaguri indica bogăţia familiei din care fata făcea parte.
Costumul popular tradiţional bărbătesc din Ieud are componenţa
curentă a costumului popular purtat de bărbaţi şi anume:
îmbrăcămintea capului, cămaşa, gatiile sau cioarecii (iarna), cureaua,
pieptarul sau cojocul, lecrecul şi încălţămintea.
Îmbrăcămintea capului o constituie căciula – cuşma- purtată iarna,
din piele de miel şi având forma rotundă. Vara se poartă pălării negre,
rotunde din pâslă sau pălării din paie cu boruri late pentru bărbaţii
mai în vârstă.
Cămaşa bărbătească se înscrie în tipologia cămăşilor drepte
tradiţionale în portul bărbătesc la români. Pânza cămăşii este lucrată
în casă din fir de bumbac.
Elementul caracteristic al acestei cămăşi îl constitue dimensiunea
scurtă a stanului, mai ales la cămăşile”din bătrâni”. Această
caracteristică aduce două tipuri de cămăşi bărbăteşti.
Primul model este purtat de bărbaţii mai în vârstă şi de copii. Este
croită dintr-o foaie de pânză, care trece dreaptă peste umăr, spre
spate, fără cusătură pe umăr. La gât este încreţiţă roată, obţinându-se
o formă rotundă iar în faţă are o mică deschizătură care se leagă cu
„chetori”. Mânecile sunt prinse drept, fără încreţături, iar jos sunt
largi, fără gulere.

79
 Cămaşa de tip mai nou are stanul compus dintr-o foaie şi jumătate,
deci este mai largă. În jurul gulerului scurt materialul este încreţit în
stil tradiţional maramureşan, iar în faţă este tăiată mai adânc decât la
primul model. De o parte şi de alta a tăieturii se ornează cu diferite
modele, toate lucrate direct în pânză. Mânecile sunt puse la umăr prin
încreţitură, introducându-se şi aici, la subsioară, „păpuşa” iar jos se
termină largă, slobodă cu ornamentaţii ca şi la gulerul scurt, neîntors.
Gatiile sunt purtate de bărbaţi vara. Ele sunt largi iar lungimea lor
nu ajunge până la glezne. La talie sunt legate cu”brăcinarul” introdus
prin „bartă”. În partea de jos, gatiile de sărbătoare, au îndoituri din
acelaşi material iar în loc de tiv se destramă obţinându-se franjuri,
foarte scurte, numite”roituri”.
Cioarecii se poartă iarna. Se croiesc asemenea cu gatiile dar cu
lărgimea unui pantalon drept. Sunt confecţionaţi din pănură albă
pregătită special. Pe cusătură şi în partea de jos, pe îndoitura de 25 –
30 cm. lungime, sunt ornaţi direct pe material cu cusături fie drepte,
fie în zig – zag.
Cureaua lată din piele este un element de veche tradiţie în portul
bărbaţilor. Ea ajunge până la lăţimea de 30 cm. Ornamentată prin
broderie cu şuviţe de piele colorată în faţă şi prin motive presate în
rest, cureaua este produsul meşterilor specializaţi în lucrări de acest
fel.
Pieptarul şi cojocul sunt asemănătoare cu cele femeieşti, doar
cojocul nu este tivit pe margine cu blăniţă ci numai cu piele neagră
iar mai nou nu este ornat cu ciucuri.
Lecrecul este confecţionat din pănură neagră, identică, ca şi
constituţie, ca şi pănura pentru cioareci. Este mai lung decât lecrecul
femeiesc, are mâneci cu manşetă întoarsă de 10 – 15 cm. lungime
este deschis în faţă, fără guler, cu buzunarele oblice şi tivit pe margini
cu o bandă de catifea neagră. Este utilizat la toate vârstele în perioada
friguroasă.
Încălţămintea este compusă de asemenea din opinci, cu obiele de
lână, legate cu curele şi din cizme cu tureci având tocul jos, pe care se
fixează câte o potcoavă mică – şpiţ – care le face rezistente la joc şi
care dau o sonoritate puternică, specifică în timpul jocului,
accentuând ritmul.
Mânecările sunt ţesute din lână colorată, bogat ornamentate, late
cam de 10 –15 cm, legate cu şnururi împletite care se termină cu
ciucuri. Ele erau utilizate iarna, la cămăşile cu mânecă largă, pentru a
proteja mâna de frig. Astăzi sunt utilizate doar ornamental.

80
 Portul tradiţional al copiilor respectă pe cel al tinerilor cu excepţia
cojocului, care fiind scump se confecţionează mai rar, dat fiind şi
faptul că ei cresc, aceasta rămânând inutilizabil.
Modalităţile de cunoaştere a portului popular de către elevi sunt
multiple. Pe lângă descrierile prezentate mai sus, am utilizat material
concret, elevii prezentând propriul costum popular. Am încurajat
elevii să îmbrace costumul popular ori de câte ori au ocazia în
sărbători, la manifestările cultural artistice organizate cu clasa sau în
cadrul şcolii, la evenimentele din familie etc.

V.3.Cantecul si jocul popular;

Dansul nostru popular, aşa cum îl cunoaştem, are nevoie de un

sprijin care în acelaşi timp să fie şi un stimulent. Acest sprijin provine
din afară, ca ceva ce trebuie să cimenteze conştiinţa dansatorilor şi
să-i unească în acest element comun, întru totul indispensabil care
este ritmul. Forma elementară de indicare a ritmului a fost bateria
unui rezonator anume confecţionat, toba, cu feluritele ei forme. Dar,
ritmul gol al tobei se cere îmbrăcat într-un veşmânt melodic
corespunzător. De aceea, joc fără muzicant a devenit de mult o
imposibilitate chiar în zonele mai arhaice ale Europei.
Dansul fiind o exprimare a veseliei, a bucuriei de a se manifesta,
muzica e menită ea însăşi să contribuie la provocarea euforiei. O
melodie de joc nu este altceva decât un artificiu muzical ce crează o
bună dispoziţie şi ce incită la manifestări prin mişcări adecvate. De
aceea, muzicantul, joacă un rol de căpetenie în desfăşurarea
dansurilor.
În Ieud, ca dealtfel în tot Maramureşul, acompaniamentul muzical
este asigurat de tripleta: ceteră (vioară), zongură (chitară rece) şi dobă
(tobă). Aceste trei instrumente asigură acompaniamentul muzical,
atât pentru solişti cât şi pentru dansatori.
„Vioara, cel mai răspândit instrument pentru care predilecţia a
rămas oarecum constantă, constituie şi aici reazămul principal al
acompaniamentului, datorită timbrului inegalabil şi mai cu seamă
posibilităţilor de execuţie pe care le oferă unui virtuos. Ceea ce
trebuie remarcat sunt ingredientele tehnice la care este supusă vioara,
menită să dea timbrului ei o anumită coloratură. Cel mai adesea se
obişnuieşte să fie acordată mai sus cam cu un semiton, uneori şi mai
mult. Astfel vioara are un glas mai pătrunzător, mai agresiv şi o
strălucire care împrăştie un fel de luminozitate în sufletele jucătorilor.
În chipul acesta ea măreşte nota de veselie înscrisă în structura

81
melodiei, o face mai sclipitoare şi prin aceasta mai pătrunzătoare în
auzul jucătorilor.”
„Zongura” este un instrument de acompaniament specific
Maramureşului. Ea se obţine prin schimbarea corzilor unei chitare
reci. Acordajul este cel clasic, italian, corespunzător acordajului de la
vioară: mi,la, re, sol – acorduri grava care dau rezonanţă şi ritm
înlocuind astfel viola (braciul) sau contrabasul din orchestrele
populare.
„Doba” este cea normală, construcţia ei ne trimite la bateria
clasică care are pe lângă tobele propriu-zise şi cuiele. Acestea dau
mai multă rezonanţă şi culoare acompaniamentului prin lovirea unui
disc metalic („fedeu”) montat deasupra tobei.
Ceea ce este demn de remarcat este poziţia şi locul muzicanţilor
între cei ce joacă. Pentru ca prezenţa ceteraşului să fie mai apropiată
şi să se poată înfiripa în voie dialogul mut între el şi jucători – „între
jucători şi muzicanţi se crează anumite legături de natură
imponderabilă, similară în parte simpatiei dintre indivizi cu anumite
afinităţi comune”e nevoie să fie văzut de toţi. De aceea, în momente
culminante, instictiv, muzicantul se ridică în picioare pe banca pe
care a stat. În cazul jocurilor în cerc – „Bătrânescul”, „Feciorescul”-
poziţia cea mai frecventă a muzicantului este în interiorul cercului
pentru a fi mai aproape de cei care joacă, pentru o mai bună
„colaborare” cu aceştia. Această apropiere are efect nu numai asupra
jucătorilor, incitându-le dinamismul, ci şi asupra ceteraşului, „care îşi
simte verva sporită şi dă frâu liber impulsurilor creatoare ce-i
dictează crâmpeie improvizatorice”
Ceteraşul generează, de asemenea, un fel de atracţie care este
oarecum direct proporţională cu virtuozitatea cu care cântă. De aceea,
ceteraşii faimoşi sunt extrem de căutaţi şi mulţi tineri se duc la joc şi
pentru că acolo „zice” unul vestit în acele părţi. Dar singură
virtuozitatea nu poate explica atare atracţie, şi cine a asistat la jocurile
noastre a putut observa că din ceteraş, concomitent cu melodia, se
emană şi o anumită forţă, un fel de imbold. Acest imbold se
manifestă făţiş prin anumite strigăte de incitare, prin lovirea viorii cu
arcuşul peste spate, ciupirea violentă a corzilor, etc., ceea ce
contribuie în mod substanţial la omogenizarea grupului de dansatori,
la creşterea gradului de implicare în dans a acestora.
Activităţile de învăţare desfăşurate la clasă, având drept scop
cunoaşterea de către elevi a muzicii populare autentice din Ieud, s-au
concretizat în exerciţii de identificare a cântecelor, atât cele de joc, pe
melodia cărora se şi dansează, cât şi a celor tradiţionale, prin audiţii

82
muzicale, exerciţii de intonaţie, de memorizare, de interpretarea
cântecului popular (solist sau în grup) etc.

În chip paradoxal, dansul popular, după păreri unanime, cea mai

veche formă de artă, a rămas cel din urmă în atenţia cercetării
ştiinţifice. Întârzierea se explică prin dificultatea notării exacte a
mişcărilor. Dacă literatura şi muzica au la îndemână de multă vreme
câte un alfabet, coregrafia a fost văduvită de atare instrument comod,
mulţumindu-se cu transmiterea orală, ca de la maestru la ucenic,
uneori recurgându-se totuşi la descrierea literară pentru consemnarea
figurilor.
Totuşi, în antichitate au existat sisteme de notaţie coregrafică:
egiptenii ajunseră la posibilitatea de a reprezenta mişcările cu ajutorul
hieroglifelor, iar romanii posedau de asemenea semne speciale pentru
notarea paşilor de dans, dar tradiţia acestei notări s-a pierdut în
învălmăşeala produsă de migraţia popoarelor.
Din aceste motive, şi datorită faptului că dansurile ce vor fi
prezentate sunt cunoscute în zonă, ne vom rezuma la sublinierea unor
particularităţi ce privesc dansurile populare din Ieud în contextul
celor maramureşene şi la enumerarea câtorva activităţi de învăţare
necesare de către elevi a unor paşi din dansurile populare locale.
În Ieud, dansul are cu precădere funcţie distractivă, de petrecere,
dar în trecut au existat şi dansuri cultice cum ar fi „Dansul Ursului”
sau „Dansul Măştilor” care însă a dispărut. Totuşi, în cadrul
ansamblului folcloric din localitate, coregrafii au înjghebat acest
dans, ideea de sacru fiind evidenţiată cu succes.
Dar, pentru Ieud, dansurile „locale” rămân „Feciorescul”,
„Bătrânescul”, „Bărbătescul”, „Învârtita” şi „Jocul lui Villi” pentru că
celelalte, cum ar fi „Sârba”, sunt apreciate ca fiind de influenţă
moldovenească. Şi totuşi, la o analiză mai profundă nu trebuie să
uităm că întemeietorii Moldovei nu sunt alţii decât maramureşenii.
Deci, probabil că, şi la baza acestor dansuri, care poate s-au modificat
în timp, stau dansuri maramureşene vechi.

Feciorescul este un dans în grup, jucat numai de bărbaţi, care se

amplasează în cerc, cu faţa spre interiorul acestuia. Deplasarea în
timpul dansului se face lateral spre dreapta, legătura între dansatori
realizându-se prin împreunarea degetului mic de la fiecare mână, cu
cel al vecinilor din cele două părţi. Se execută diferite lovituri ritmice
ale solului, fără bătaia picioarelor cu mâna. Poziţia corpului este cea
specifică dansului maramureşan cu trunchiul drept, fără aplecări
laterale sau în faţă. Pe tot parcursul dansului sunt utilizate strigături

83
fie „de comandă”, fie „cu tematică diversă”. Strigăturile „de
comandă” sunt rostite de către conducătorul de joc şi stabilesc figura
care urmează. (ex. Hai să batem de trei ori / Mândră, dacă-s băutor, /
Nu m-aştepta peţitor / Sările pân şezători. . .). „Feciorescul” se
dansează de obicei la începutul jocului, constituind o încălzire, iar
uneori şi pentru a aştepta fetele care, auzind muzica se apropie treptat
de locul de unde se desfăşoară aceasta.

Bărbătescul este asemănător cu „Feciorescul”, amplasamentul

fiind acelaşi. Difrerenţa constă în faptul că jocul debutează cu bătăi
din palme iar figurile se execută prin sărituri şi lovituri ale solului cu
picioarele. Jocul se mai numeşte şi „Săritele”, după cum se poate
observa şi în strigătura de debut:
„Hai să batem palmele
Să sărim săritele”. . .
Bătrânescul este cel mai sacadat dintre jocurile bărbăteşti. Aici
alternează figurile, cu bătăi din palme stând pe loc, timp în care se
derulează şi strigăturile.
Jocul lui Villi este tot un dans bărbătesc, numele lui venind de la
un „ortac” a lui Pintea care, probabil, l-a jucat pentru prima dată. În
mod curent jocul este organizat sub formă de îtrecere între feciori.
Aceşti aşează jos o sticlă – la început una de jumătate de litru, apoi
una de un litru – şi sar peste ea fie prin trecerea unui picior şi apoi a
celuilalt peste ea, într-un ritm din ce în ce mai alert – stabilit de
muzică -, fie sărind cu ambele picioare deodată peste sticlă,
urmărindu-se de fiecare dată ca aceasta să nu fie răsturnată. Prin acest
dans feciorii vor să iasă în evidenţă în faţa fetelor, arătându-şi
priceperea şi agilitatea la dans.
Învârtita este un dans de perechi, fiind totodată şi cel mai frecvent
joc care se desfăşoară atât la jocul desfăşurat în sărbători, cât şi la
petreceri ocazionate de diferite obiceiuri. În timpul dansului poziţia
partenerilor este faţă în faţă, băiatul ţinând cu ambele mâini fata de
talie, iar aceasta se spijină cu ambele mâini de umerii băiatului.
Învârtita are de regulă trei părţi: tropotita, învârtita propiu-zisă şi
pasul de relaxare care este cu pasul de debut. Acest pas constă într-o
plimbare uşoară, executată prin rotire legănată, timp în care băiatul
prin strigături specifice ce se referă la joc, la muncă sau la partenera
de lângă el dă culoare şi autenticitate dansului. Tropotita este
executată doar de băiat prin bătaia podelei cu picioarele în ritmul dat
de muzică cu un uşor accent pe piciorul stâng. Cei mai pricepuţi
jucători reuşesc să dea culoare tropotitului introducând artificii ce duc
cu gândul la „stepul” american. În timpul tropotitei fata se deplasează

84
stânga dreapta prin paşi adăugaţi în ritmul dat de muzică. Ţinuta
corpului în timpul dansului este dreaptă, parcă uşor rigidă, un
observator din exterior are impresia că picioarele „lucrează” detaşate
de corp. Învârtita propriu-zisă se execută în direcţia acelor
ceasornicului, în jurul unui „ax”. Acest ax este piciorul drept al
băiatului care arar se va mişca din acel punct, de la începutul până la
sfârşitul învârtitei. Fata execută în jurul băiatului – fără a se desprinde
de acesta – un pas mărunţel, ritmat, sacadat. Acest pas se aseamănă
perfect cu pasul de la dansurile moldoveneşti „urseaca” sau
„corbeasca”. Acest fapt vine să întărească afirmaţia anterioară
referitoare la originea comună a dansurilor din Maramureş şi nordul
Moldovei. Dacă în timpul tropotitului băiatul îşi etalează întreaga
măiestrie, virtuozitate şi de ce nu bărbăţie,în timpul învârtitei fata este
cea care dă dovadă de virtuozitate, ţinută şi bucurie. Finalul rotirii
este dat de băiat printr-o uşoară ridicare a cotului drept, după care se
execută încă trei paşi şi învârtita se încheie, urmată fiind de paşii
simpli de relaxare, de odihnă după tumultul rotirii a celor doi.
Plină de forţă rămâne descrierea făcută de Ovidiu Bârlea
învârtitei: „ Jocul în doi este predestinat a fi cel mai apt unui dialog
erotic. Prezenţa iminentă a celor doi incită la scormoniri ale fiinţei
întregi care caută să se exteriorizeze pe căile cele mai nimerite (. . .)
Comunicabilitatea emoţiilor pricinuieşte valuri de euforie
concomitentă. Cineva începe nişte paşi bătuţi însoţiţi de chiuituri
răsunătoare şi îndemnul îi prinde pe toţi. Tropăiturile se micşorează,
chiotele ţâşnesc cu vigoare,(. . .) Mişcările se întărâtă una din alta,
jocul devine din ce în ce mai aprins. Pentru o clipă bătăile timpului s-
au oprit, omul este numai el însuşi, fiinţă diafană în care corpul a
rămas doar o umbră a sufletului, lăsat acum să licărească din toate
puterile lui şi pe întreg registru simţurilor lui alese. Dogoarea a ajuns
la culme, obrajii siroiesc de sudori, totuşi nicicând perechile n-au
simţit răcoarea mai binefăcătoare şi mai adâncă. . . Dar după ce
tumultul a ajuns la culme, urmează potolirea. Legea echilibrului îşi
cere tributul, de aceea în chip organic după deslănţuirea uraganului se
iveşte necesitatea desfăşurării temperate. Acum perechile recad în
universul lor intim, uitând de cei din jur, gata să pornească în
explorarea interiorului lor, spionându-se din privire ca să-şi dea
seama de temperatura spirituală a partenerului, cel mai adesea
destindându-se într-un zâmbet care lasă larg deschisă poarta
sufletului spre celălat. . ...”14

V.4.Traditii , datini si obiceiuri

85
 Vom trata în cele ce urmează datinile şi obiceiurile laice şi
religioase ce se întâlnesc la Ieud, structurându-le pe anotimpuri şi
respectând ordinea lor cronologică, precum şi modalităţile prin care
am făcut cunoscute elevilor, în special pe cele accesibile nivelului lor
de înţelegere .
►Obiceiuri la sărbătorile de iarnă
• Crăciunul – este sărbătoarea cu cea mai mare amploare care se
desfăşoară la Ieud. Ajunul Crăciunului se caracterizează prin vestirea
Naşterii Domnului sub formă de colind care are mai multe variaţii.
a) Colindul pe grupe de vârstă : copii,tineri şi bătrâni
Copiii sunt primii colindători ai Vestirii Naşterii Domnului. Prima
vestire este adresată preotului, după care copiii merg din casă în casă.
Următorii colindători, după copii, sunt tinerii care deasemenea încep
de la preot, după care merg doar la casele celor din grup. Oamenii
mai în vârstă încep colindatul după ora 22. Ei colindă doar pe la
vecini, rude sau prieteni.
Caracterul colindelor diferă şi el. Există colinde religioase care
reflectă naşterea lui Isus, colinde care reflectă decăderea lumii şi
nostalgia originilor şi timpurilor începutului, precum şi colinde cu
caracter laic (vezi anexa E)
Copiii colindători primesc mere, nuci, bomboane sau bani pe care le
adună în trăistuţele lor, în timp ce tinerii şi adulţii sunt poftiţi la masă
unde li se oferă băutură şi mâncare.

b) Umblatul cu steaua – este o altă formă a colindului. Grupul este

format din trei băieţi cu vârstă până la 13 – 14 ani, care reprezintă pe
cei trei magi, îndrumaţi de stea, pentru a merge să se închine lui Isus.
Se deosebesc de ceilalţi colindători prin însemnele pe care le
poartă fiecare (steaua şi cei doi „crai”, confecţionate din lemn şi
împodobite cu diferite materiale din natură, sintetice şi hârtie).
Îmbrăcămintea este de asemenea diferită, pe cap purtând fiecare un
fel de coif, confecţionat din carton şi având culorile roşu, pentru
purtătorul de stea, verde şi negru pentru ceilalţi doi.
Craii se deosebesc de ceilalti colindători şi prin anunţul pe care îl
fac la intrare, când craiul negru intrând singur în casă cere
permisiunea zicând:
„Onoraţi gazde de casă
Viţă de persoană aleasă
Sunt trimis ca vestitor
De l-al meu poruncitor
Dacă vreţi, dacă voiţi
Steaua noastră s-o primiţi

86
Primiţi steaua ?”
Dacă răspunsul este afirmativ, printr-un sunet scurt de clopoţel
care se află montat pe „craiul” craiului negru, intră şi ceilalţi doi crai.
Impreuna interpreteaza un colind dupa care ‚,aduc daruri ’’prin
versuri .( vezi cap.4 , pag 71)
c)Jocul caprei – este o altă formă a colindului din Ieud. Personajele
jocului sunt ciobanul, care pe post de vestitor intră în casa
gospodarului, întreabă dacă gazdele primesc jocul caprei, şi capra
care după ce a intrat în casă începe să joace în ritmul sacadat al bâtei
mânuite de cioban. Pe tot parcursul său este presărat cu strigături
hazlii spuse de cioban şi cu un dialog glumeţ dintre gazdă şi acesta
(vezi anexa E). Rolurile sunt interpretate în general de băieţi.
d)Viflaimul – este manifestarea cu care culminează obiceiurile de
Crăciun. Obiceiul constă în reprezentarea teatrală a naşterii lui Isus.
Piesa se desfăşoară pe scena din faţa bisericii, în cele trei zile ale
Crăciunului, după amiază.
Textul în versuri al acestei piese este reprodus de Tache Papahagi,
în Apendice la cartea”Graiul şi folclorul Maramureşului”. Autorul
face următoarea notă la începutul piesei: „ Piesa teatrală a Naşterii lui
Isus Cristos, pe care o reproduc aici, în Apendice, mi-a dat-o în
manuscris săteanul Găvrilă Pleş, 49 de ani, din Ieud, în ziua de 10
ianuarie 1922 chiar în comuna Ieud unde mă dusesem anume văd
jucarea acestui „Viflaim”. Acest fel de teatru era mai dezvoltat
înainte de războiul european(1914) şi se juca nu numai pe valea Izei,
pe Vişeu ci şi pe Mara. Actualmente acest obicei este pe cale de
dispariţie, păstrându-se doar în câteva comune, în fruntea cărora stă
Ieud. Manuscrisul se datoreşte învăţătorului Petru Bilţiu mort în
1904, din Ieud.
Sătenii din Ieud jucau această piesă pregătind-o singuri şi din
propria lor iniţiativă, oferind publicului în ziua de Crăciun o plăcută
şi instructivă distracţie desfăşurată absolut fără nici o pretenţie şi în
simplitatea cea mai patriarhală posibilă”.15
Ieudenii au păstrat acest obicei pănă în zilele noastre. Astăzi
Viflaimul se desfăşoară la Ieud la fel ca şi în trecut.
Piesa relatează împrejurările Naşterii Domnului. Paralel cu acest
plan, pe plan secundar să desfăşoară lupta dintre forţele binelui şi ale
răului.
Personajele piesei sunt 19 bărbaţi cu diferite roluri (Sf.Iosif,
păstorii, craii, Irod, dracii, moartea etc) şi o fată tânără pentru rolul
Preacuratei Fecioare Maria, ceea ce denotă o deschidere a ieudenilor
către emanciparea femeii, comparativ cu alte sate unde rolul
Fecioarei este jucat de bărbat, care apare travestit.

87
 Costumele interpreţilor sunt variate: costume populare pentru
Maria şi ciobani, costume militare pentru crai, soldaţi şi Irod, iar
dracii sunt îmbrăcaţi în piei de oaie.
Cunoaşterea de către elevi a obiceiurilor de Crăciun nu s-a oprit la
simpla lor receptare, prin prezentările făcute deprofesor , ci s-a
concretizat în pregătirea efectivă a elevilor pentru a întâmpina cum se
cuvine această sărbătoare. Astfel, în orele premergătoare vacanţei de
Crăciun, am organizat activităţi de învăţare a colindelor, a rolurilor
pentru umblatul cu steaua sau cu capra .
Cultivarea gustului elevilor pentru obiceiurile de Crăciun a
culminat cu organizarea unui montaj literar – artistic în care am
îmbinat, într-o viziune proprie, elemente din toate obiceiurile
prezentate mai sus, reuşind astfel o transpunere scenică a acestora
prin interpretări făcute de elevi (vezi cap.5)

• Anul Nou sau Sf.Vasile – este o seară mai puţin bogată în datini
decât Crăciunul. Din nou este prezent colindul, în special la acele
case în care se găseşte o persoană cu prenumele Vasile, prenume
care, împreună cu urarea de „La mulţi ani !” este rostit după fiecare
vers de colind:
Deschide uşa, creştine,
La mulţi ani Vasile !
Că venim din nou la tine
La mulţi ani, Vasile!
La casele unde nu se află nici o persoană cu prenumele Vasile,
refrenul este „La mulţi ani, la mulţi ani !”
Obiceiurile laice de Anul Nou, sunt şi ele bine reprezentate la
Ieud. Dintre acestea amintim riturile şi descântecele practicate de
fetele care doresc să se mărite. Unul dintre obiceiuri este „ Număratul
parilor în gard”.
În noaptea de Anul Nou, fetele, pe rând, legate la ochi, numără
parii din gard . Cum este parul ales aşa va fi ursitul: dacă paru-i mic,
ursitul va fi mic, dacă paru-i strâmb ursitul va fi gheboşat, etc.
Tot în noaptea Anului Nou cu cer senin, fetele ies în curte, şi
numără nouă stele pe cer: cum va fi a noua stea (strălucitoare sau mai
puţin strălucitoare) aşa va fi ursitul.
Pentru o conoaştere mai amplă a riturilor şi cântecelor practicate
în Ieud am cerut elevilor să culeagă de la părinţi şi bunici cât mai
multe exemple. Rezultztul muncii lor s-a concretizat în întocmirea
unei mici culegeri intitulată „Poezia descântecelor”şi structurată în
două capitole: decântece de dragoste şi descântece de boală.

88
• Boboteaza – încheie ciclul sărbătorilor de iarnă. Cel mai însemnat
obicei al acestei zile este „Sfinţirea cea mare a apei”sau „Iordanul”,
care la Ieud se face în fiecare an, cu cea mai mare solemnitate.
Această sărbătoare este „sărbătoarea botezului”, iar apa care urmează
să fie sfinţită este apa râului Ieudişor. Astfel, după liturghie, se
formează o procesiune care în frunte cu preotul se deplasează pe
malul râului cântând:
„În Iordan botezându-te tu Doamne
Ca un om ai venit la râu, Cristos împărate”
..................................

Ajunşi la locul numit, este pregătită o masă, unde preotul sfinţeşte

apa, după care aruncă apa sfinţită în apa râului.
La întoarcere, din nou se revine în procesiune, iar pe lângă
cântecele prescrise de biserică, uneori se cântă şi pricesne despre Sf.
Ioan Botezătorul.

►Obiceiuri de primăvară
La începutul lunii martie, datorită vremii schimbătoare, se spune şi
la Ieud că „vine Odotea cu cojoacele”(Baba Dochia), care pe
parcursul a nouă zile leapădă pe rând, cele nouă cojoace.
Când primăvara îşi face simţită prezenţa cu adevărat, muncile
agricole sunt întâmpinate de oamenii din Ieud cu diferite tradiţii
moştenite din străbuni.
Astfel se aprind toate gunoaiele de pe lângă casă, să fie curat tot
anul, se afumă grădina cu cârpe aprinse şi se înconjoară de trei ori „să
fugă tăţ zermii şi alte gâdigănii care strică recolta”
Când auzi prima dată cântând cucul, este bine să ai bani la tine şi
aruncând un bănuţ să spui:
„Bani, cucule, bani
Ţie frunza şi iarba
Mie, bani toată vara
Ţie, frunza cea de tei
Mie, plin jăbu de lei”
Când omu iese pentru prima dată în an la plug are obiceiul să
stropească animalele cu apă sfinţită şi să facă o rugăciune înainte de
plecare. De asemenea, ziua respectivă este bine să fie o zi „de dulce”,
adică: marţi, joi sau sămbătă.
Pentru ca boabele semănate să dea rod sănătos şi curat, plugarul se
spală întâi pe mâini şi apoi aruncă sămânţa în ogor. Cepele se
seamănă când descreşte luna „să nu facă sămânţă”. Fasolea se pune în
pământ tot în zilele „de dulce” pentru ca „să fie mai rodită”.

89
• Mărţişorul – este un obicei vechi, care se mai păstrează şi la Ieud,
chiar dacă s-a uitat originea lui. Azi obiceiul constă în urări făcute
celor dragi şi daruri oferite sub formă de mărţişoare.Obiceiul este de
origine daco-romană. Dacii şi romanii sărbătoreau Anul Nou la 1
Martie. Era obiceiul tuturor popoarelor care se ocupau cu agricultura
să considere că Anul se naşte odată cu renaşterea naturii, primăvara,
cu începutul muncii agricole.
În Maramureş, mărţişorul era în trecut un bănuţ de aur sau argint
atârnat de o împletitură din fire albe şi roşii legată sub formă de cerc.
Primit în dar, fetele îl purtau până la vederea întâiului porumbrel,
păducel ori pom înflorit de care se agăţa spunând:
„Pomuleţ mândru-nflorit,
Eu să siu floare-nflorită
De toată lumea-ndrăgită”
Apoi se lăsa acolo. Ultima parte a tradiţiei s-a pierdut, iar bănuţul nu
mai e din aur sau argint.
• Păpăruja şi Paparudele. În Maramureş nu este cunoscută tradiţia
Paparudele. La Ieud reminescemţele ei se păstrează însă în jocurile de
copii, aşa cum se întâmplă cu multe alte practici arhaice. Când copiii
află o buburuză (cuccinela setepunctata) care la noi se cheamă
păpărujă, se ia în palmă şi se suceşte astfel palma până ce se urcă pe
degetul arătător, în timp ce i se descântă să zboare:
„Păpărujă, rujă,
Unde îi zbura
Acolo m-oi însura(mărita)”
Fetelor mici li se spune în semn de alint: păpărujă.
• Sângeorzul (Sf.Gheorghe – 23 aprilie) este considerat „capul
primăverii”, înverzitorul întregii naturi şi semănătorul tuturor
seminţelor, iar Sâmedrul (Sf.Dumitru) culegătorul şi strângătorul
tuturor. De Sângeorz, la Ieud se împodobesc porţile, uşile, ferestrele
cu ramuri de salcie, dar elementul esenţial este stropitul cu apă,
obiceiul încadrându-se în categoria riturilor de fertilitate şi
fecunditate.
• Floriile (Staulele florilor). Se adună mâţişoare care se duc la
biserică pentru a fi sfinţite, apoi se ţin tot anul acasă. Mâţişoarele se
pun în foc când este furtună cu scopul de a proteja casa de fulger. Pe
lângă caracterul religios, Floriile este şi o sărbătoare a vegetaţiei.

• Paştele este pentru creştini, cea mai mare sărbătoare din anotimpul
primăvara, sărbătorind învierea lui Isus. La Ieud, pregătirea materială
şi spirituală a oamenilor pentru această sărbătoare începe o dată cu

90
lăsata secului, adică ziua cea de pe urmă a „câşlegilor”, urmată de
prima zi a „postului mare”.
În perioada postului, la Ieud se poartă îmbrăcămintea cernită ca semn
al compătimirii faţă de Isus. Rugăciunea „Calea crucii” se face în
cimitirul Bisericii din Deal, unde cele 14 staţii din drumul lui Isus
spre Golgota sunt reprezentate prin câte o icoană încadrată în zid de
piatră, în mod original. De obicei această rugăciune se face seara iar
cele două strofe specifice fiecărei staţii sunt cântate.
Pentru masa tradiţională de Paşti, femeile pregătesc, pe lângă alte
alimente, pasca şi ouăle „împistrite”.
Asupra procedeelor de „împistrire” a ouălor de Paşti, specifice
locului, m-am oprit împreună cu elevii, în perioada premergătoare
sărbătorii. Ouăle „împistrite” se fac cu coji de ceapă, cu frunze sau cu
ceară.
Înţelegerea semnificaţiei acestui obicei a fost o altă preocupare.
Oul este semnul genezei, al naşterii, pentru că el conţine sămânţa din
care apare viaţa (reprezentată de puişor), este unul dintre simbolurile
renaşterii naturii, de aceea pe ouă sunt desenate coada păpădiei,
frunza de stejar, florile, fluturii, bradul, frunza, fierul plugului, grapa,
grebla etc, motive pe care le-am folosit în activităţile practice
realizate cu elevii.
• Ruptul sterpelor este un obicei pastoral care se organizează la Ieud
spre sfârşitul lunii mai, la fiecare stână. În aceste zile, oile sunt
mutate de la „mejdele de jos” la „mejdele de sus”. Aici se
organizează stâna, se construiesc colibe, staulele, „strungile” (spaţiile
prin care ies oile la muls), „comarnicul” (suportul înalt pe care se
pune brânza la stors) etc.

►Obiceiuri de vară

• Ispasul – (Înălţarea Domnului) – pe lângă semnificaţia religioasă,

este o sărbătoare agrară şi de protejare a gospodăriei. La biserică se
pomenesc eroii iar şcoala organizează manifestări dedicate eroilor,
lângă Monumentul Eroilor din faţa bisericii.
În acelaşi timp ţăranii zic că această sărbătoare este paştele cailor
(caii nu mănâncă o oră).
• Rusaliile – în această zi se adună „rugul sfânt”. Dacă te speli cu apă
de pe acest soi de trandafir se spune că vei fi sănătos tot anul.
Religios, marchează Pogorârea Sf. Duh.
• Sânzienele – prin locurile mai stâncoase şi umbroase ale văilor, în
preajma solstiţiului de vară, dau în floare sânzienele. Astfel, înfloritul
sânzienelor marchează începerea muncilor agricole de vară, cositul

91
fânului în special. Sărbătoarea ce are loc cu acest prilej, în 24 iunie,
poartă numele frumos al acestei flori. Deoarece este ziua când lumea
vegetală atinge un maxim de putere şi expansiune, mergând de acum
spre îmbătrânire, la Ieud există obiceiul de a strânge şi păstra plantele
medicinale care numai aşa îşi vor păstra toată puterea de vindecare.
Biserica sărbătoreşte în această zi naşterea Sfântului Ioan
Botezătorul.
• Sfânta Maria Mare (15 august) este o sărbătoare în care ieudenii
pleacă în procesiune la diferite mănăstiri, mergând pe jos. În aceste
procesiuni se cântă texte religioase specifice. Astfel, conducătorul
procesiunii anunţă versurile, care sunt reluate de grup prin cântec.
Prin aceste cântece, se cere Fecioarei Maria, să se roage pentru pace,
pentru unitatea bisericii etc.
Frumuseţea acestor procesiuni constă şi în portul purtat de membrii
lor, în special al fetiţelor care sunt îmbrăcate în constum tradiţional
de mireasă.

►Obiceiuri de toamnă
• Năpustitul berbecilor. La începutul lunii octombrie are loc acest
obicei pastoral care se ţine la „Mejdele de mijloc”. În aceste zile se dă
drumul la berbeci între oi. Oile pasc încă pe aceste locuri până la
căderea zăpezii.
Evenimentul acesta constitue pentru crescătorii de oi un prilej de a se
întâlni şi de a constata modul în care au fost îngrijite oile în timpul
verii precum şi de a lua hotărâri pentru iernatul lor.
• Sânmedru (Sf. Dumitru). Ieudenii spun că începând de la Sângiorz
şi până la această dată Dumnezeu ţine deschi pământul. De aceea,
Sf.Dumitru este considerat culegătorul tuturor recoltelor. Aceasta este
şi ziua în care se osâmbresc ciobanii. În preajma acestei sărbători se
organizează şi „Luminaţia”. Se pun lumânări pe morminte „ să aibă
mortul vedere în ceia lume.” Tot acum se pomenesc morţii, se dau
colaci, bomboane şi băutură de sufletul lor.
La 14 noiembrie se sărbătoreşte lăsatul secului – este ultima zi
înainte de Postul Crăciunului. Cu această ocazie se organizează
petreceri.
La 30 noiembrie, de Sf.Andrei (Îndreiul fetelor), fetele „ajună”,
adică nu mănâncă şi nu beau până seara când îşi fac o turtă din 9
linguri de sare şi 9 linguri de făină, jumătate o mănâncă iar cealaltă o
pun sub pernă pentru a-şi visa ursitul.
• Claca. Pe lângă partea practică clăcile şi şezătorile din satele
maramureşene constitue un mijloc potrivit pentru manifestarea
fenomenelor folclorice, pentru conservarea datinilor şi obiceiurilor

92
străbune.Clăcile se fac: pentru tors, pentru transportul lemnelor de
construcţie, pentru „desfăcatul”porumbului sau pentru alte lucrări mai
grele. Cel ce „strânge clacă”, după terminarea lucrului adună pe toţi
participanţii la casa sa, cinstindu-i cu o masă bogată din care nu
lipsesc mâncărurile tradiţionale.
• Şezătoarea. Zilele sfârşitului de toamnă şi ale iernii n-ajung pentru
harnicele fete şi neveste să-şi termine lucrurile lor casnice, mai ales
cele legate de industria casnică. De aceea, nopţile lungi sunt cele mai
nimerite pentru asemenea activităţi. Astfel se organizează
şezătorile.Abia a înnoptat şi fetele care s-au asociat din timp se adună
în şezătoare la una din casele alese în acest scop. Aici, spunând o
glumă, o ghicitoare, o poveste, discutând şi comentând noutăţile,
munca merge mai uşor şi mai cu spor. Şezătoarea este mediul propice
de exprimare a fetelor în diferite jocuri simbol care aveau rol de a
atrage feciorii .
Obiceiurile legate de momentele principale ale existenţei
individului, - naşterea, căsătoria, moartea -, s-au păstrat şi se practică
încă în toate satele Maramureşului, ca şi în celelalte medii folclorice
tradiţionale româneşti.
Aceste obiceiuri ale vieţii familiale se succed logic şi firesc
marcând individul din starea embrionară, apoi în existenţa
pământească şi terminând cu postexistenţa.
„Principiul fundamental care structurează aceste obiceiuri este
acela conform căruia, în momentele esenţiale ale vieţii sale, individul
suportă o trecere de la o stare la alta, de la o existenţă prezentă la o
existenţă nouă, care implică alte forme de viaţă, un alt sistem de
relaţii sociale, un alt model de comportament.
În literatura de specialitate aceste obiceiuri mai sunt numite şi
rituri de trecere. Orice trecere de la o stare la alta implică trei etape
esenţiale:
-despărţirea de vechea stare;
-pregătirea pentru noua stare şi trecerea propriu-zisă;
-reintegrarea socială - într-o stare nouă.
Respectând cele trei etape, vom încerca să prezentăm în
continuare obiceiurile legate de naştere, nuntă şi îmormântare, aşa
cum se desfăşoară la Ieud.
►Obiceiurile de naştere

Obiceiurile care marchează principalele momente din viaţa

omului încep prin ciclul celor legate de naştere, înţelegând prin
aceasta trecerea din lumea necunoscută în lumea cunoscută.

93
 Una din primele secvenţe postnatale importante este scăldatul
ritual. In trecut era săvârşit de moaşă şi se făcea în ciripă de lemn.
Apa pentru această baie se aducea din fântână ziua, până era soare pe
cer, pentru că noaptea spiritele necurate ar putea să-şi exercite forţele
malefice. În apă se puneau obiecte care urmau să influenţeze în mod
benefic viitorul copilului: Ca să fie horitor se puneau strune de ceteră,
bănuţi, clopoţele sau orice alt obiect sunător. Ca să fie frumos, se
punea ban de argint sau de aur, un cercel sau flori plăcut mirositoare.
După acest rit al purificării se trecea la un altul săvârşit cu multă
grijă, tot de moaşă, acela al înfăşatului noului-născut.
După înfăşat, copilul era pus de moaşă întâi pe masă ca să fie de
cinste în sat, iar după aceea lângă mama lui. Apa primei scalde se
arunca pe flori pentru ca nou-născutul să fie frumos.
Timp de patruzeci de zile după naştere, femeia este socotită
impură şi nu are voie să părăsească casa şi nici să meargă la biserică.
După această perioadă mama şi copilul, în trecut împreună cu moaşa
merg la biserică unde preotul citeşte rugăciuni, reintegrând social
mama şi primind copilul în mediul social al satului.
În perioada care precede botezul copilului, scutecele se uscau în
casă pentru că afară s-ar lega „vânturile rele” de ele şi nici copilul nu
trebuie lăsat singur. Pentru a apăra copilul de duhurile rele, în leagăn
se pune o carte de rugăciuni, un rozar, iar la mânuţă se leagă cu fir
roşu o „cruciuliţă” ori un „bănuţ”.
Momentul cel mai important care conturează existenţa copilului
este acela al acordării numelui şi al botezului creştin. „Astfel,
botezul apare ca un rit de separare de lumea dinainte profană sau
impură şi de integrare în noua lume, în noua stare, în noua condiţie
umană. Numirea copilului echivalează cu lumirea lui, cu introducerea
în rândul oamenilor”.
Ritul de dare anumelui şi de încreştinare, adică botezul se face la
3 – 4 săptămâni de la naştere. Botezul se face de obicei la parohie,
unde naşa împreună cu o femeie apropiată familiei (în trecut moaşa),
duc copilul. Naşa, în locul copilului, trebuie să depună mărturie de
credinţă şi să renunţe la diavol. În credinţa ieudenilor, după botez
fiecare copil capătă câte un înger păzitor. De aceea se cuvine ca ei să
se roage în toată seara la îngerul păzitor.Când se întorc acasă, naşa
pune copilul în braţele mamei şi îi zice: Am mArs răi şi zinim buni”.
Copilului i se dă nume după cel al părinţilor şi bunicilor, ca să
ducă neamul mai departe. Dacă se întâmplă să moară, următorului
născut i se pune acelaşi nume. De fiecare dată când o femeie intră în
camera copilului, trebuie să-i lase la plecare „somnul şi ţâţa”. Când
copilul plânge mult, crezându-se că este deocheat, se sting nouă

94
cărbuni într-o ulcea, se numără îndărăt şi se face cruce peste ulcică.
Din apa descântată se iau picuri cu degetul nmic şi se dau copilului să
bea. După înfăptuirea ceremonialului de botez începe petrecerea
numită „botegiune”, la care sunt chemaţi cu o zi înainte neamuri,
vecini, prieteni. Se pregăteşte mâncare şi băutură, se joacă şi se cântă.
Ca daruri pentru copil înainte se aducea pânză de casă şi hăinuţe,
acum se aduc costumaşe şi bani.
După botez se mai practică şi alte rituri: Somnul copilului este
însoţit de cântece de leagăn pline de duioşie şi gesturi tandre, specific
materne:
„Haia, haia cu mama
Că mama te-a legăna,
Dormi cu mama puişor,
Si te scoală mărişor.”
În cadrul riturilor de separare se consideră înţărcatul copilului,
atunci când se întrerupe alăptatul natural şi se introduce o nouă
alimentaţie. Copilul se înţarcă pe la vârsta de un an, când mama îşi
pune în gând să nu mai alăpteze şi apela în trecut la diverse practici
pentru a îndepărta copilul: se ungea ţâţa cu funingine, usturoi, sau
boia de ardei.
Obiceiurile în legătură cu naşterea se încheie când copilul
împlineşte vârsta de 1 an. Acum individul este integrat perfect atât în
plan biologic cât şi social, datorită actanţilor care au luat parte direct
la această integrare prin acte menite să-l iniţieze şi să-l pregătească
pentru noua situaţie.
Obiceiurile acestea, împreună cu alte obiceiuri au suferit mari
mutaţii datorită schimbărilor sociale trăite de comunitatea sătească.
La Ieud, poate mai mult ca în alte sate, urme din aceste vechi rituri se
mai păstrează pentru că în conştiinţa comunităţii se stie că „aşa este
bine să se facă.”

►Obiceiurile de nuntă

Privite din perspectiva ceremonialului de trecere, obiceiurile

legate de momentul căsătoriei se succed înntrei etape esenţiale:
logodna, nunta şi obiceiurile de după nuntă.O secvenţă importantă
care precede nunta, este obiceiul „peţitului.” La Ieud, când un tânăr
vrea să ceară o fată în căsătorie, o persoană (de obicei naşul) merge
„în peţit”. Reprezentantul, peţitorul, trebuie să ceară consimţământul
tatălui miresei. Astăzi, mulţi tineri merg ei însuşi în peţit la fata
dorită.

95
 O dată ce s-a căzut de acord asupra nunţii, trebuie să treacă cel
puţin trei săptămâni între înţelegere şi nuntă. In acest timp preotul
citeşte anunţurile de căsătorie (herdetişuri) în biserică, în urma „luării
în seamă” când mirii meg la preot.
Între cele două familii nu se ştie cu certitudine dacă nunta va avea
loc până nu va fi „semnată” înţelegerea între mireasă şi viitoarea
soacră. Aceasta are loc când cele două femei îşi dau mâna prin zadiile
de lână. Zadiile trebuie să fie din lână pentru că lâna simbolizează
prosperitatea. Astăzi, multe soacre dau şi bami nurorilor, astfel încât
căsătoria să fie prosperă.
După acest moment, are loc petrecerea de logodnă, sub numele de
„tomală” (petrecerea de tocmeală). Petrecerea se ţine la casa viitoarei
mirese. Mirele se îngrijeşte de muzicanţi, mireasa oferă sarmale,
prăjituri şi alte feluri de mâncare. Sunt invitaţi prietenii şi rudele.
Fiecare tânăr aduce un jumătate de litru de horincă iar un cuplu un
litru. Astăzi băutura este oferită de familiile mirilor. O dată cu
încheierea petrecerii de logodnă încep pregătirile amănunţite pentru
căsătorie.
Săptămâna de dinaintea nunţii este plină de sarcini gospodăreşti.
Activităţile cele mai importante sunt angajarea muzicanţilor,
pregătirea mâncărurilor şi invitarea oaspeţilor. Mirii invită personal
oaspeţii, mergând separat la casa fiecăruia. Mirele este însoţit de
stegar (cavalerul de onoare) iar mireasa de „druşcă” (domnişoara de
onoare).
Prezentăm în continuare principalele momente ale nunţii
tradiţionale, azi locul ei fiind luat de nunta „laolaltă” – nu în două
festivităţi distincte, la casa mirelui şi a miresei cum era până nu
demult. Totuşi, nunta „laolată” păstrează toate momentele până la
„cununia religioasă”, după care petrecerea fiind împreună unele
momente nu se mai justifică.
Nunta începea prin cusutul şi jocul steagului. Acestea aveau loc
sâmbătă seara, duminică fiind cununia şi masa. Prietenii mirelui se
adunau la casa acestuia pentru a pregăti steagul. Acesta cade în
responsabilitatea „stegarului”, vărul cel mai apropiat al mirelui din
partea tatălui.
Steagul este ataşat de o lance simplă din lemn, de aproximativ doi
metri. El este format din baticuri, batiste brodate şi coliere legate pe
deasupra. Baticurile sunt cusute împreună doar cu aţă roşie, pentru că
într-o căsătorie, „dragostea înfocată” este puterea care leagă.
Verdeaţa proaspătă este legată de părţile steagului, acoperind locul în
care sunt prinse năframele. Steagului i se mai pot adăuga clopoţei,
care sună atunci când stegarul „joacă” steagul.

96
 După ce steagul afost „cusut”, începe jocul steagului. Stegarul este
cel care se ocupă de aceasta alegându-şi o fată care să joace împreună
cu el. Prietenii mirelui formează un cerc în jurul lor. Stegarul scutură
steagul în ritmul muzicii pe măsură ce înaintează, cu paşi mici,
împreună cu partenera lui, în sens orar, „cum merge soarele”. Cusutul
şi jocul steagului reprezintă despărţirea rituală a mirelui de prietenii
săi feciori.
Pe parcursul jocului steagului se aud continuu strigăturile tinerilor
feciori:
„Hop tri şi iară tri
La cusutul steagului
Jioacă ruja macului.
Jioacă ruja să scutoară
Mândru fecioraş să-nsoară.
Joacă ruja să clăte
Mândră miresucă-şi ie.”
Formula „Hop tri şi iară tri” introduce şi urmează fiecare
vers.Când jocul ia sfârşit, stegarul ridică steagul deasupra capului şi îl
învârte încet de trei ori. Din toată inima, recită următoarea zicală,
îndreptându-şi mesajul către mire:
„Pă când să pline anu
Să sie gata Danu.
Pă când s-o doi ai
Să zie un Mihai şî un Nicolai.”
După jocul steagului, mirele, însoţit de stegari şi prieteni, pleacă la
casa miresei pentru a participa la Jocul cununii. Pe drum, tinerii
intonează cântece deplângând pierderea prietenului, mirele.„Cununa”
este albă. Ea poate fi făcută de mână, din flori de plastic, de hârtie,
sau o combinaţie de flori artificiale şi naturale; sau poate fi cimpărată
adându-i-se flori. Este „jucată” de obicei, de druşca miresei. Druşca
pune cununa pe un blid acoperit cu un ştergar alb. Ea şi un partener
ţin cununa deasupra capului şi conduc un cerc de tineri şi tinere în
dansul cununii. Mirele şi stegarul privesc.Strigăturile de la Jocul
cununii sunt aproape identice cu cele de la Jocul steagului, având
practic acelaşi mesaj:
„Jop tri şi iară tri
La cusutul cununii
Joacă ruja violii.
Joacă ruja ce-nflorită
Mândră fată să mărită.”

97
 Evenimentul se încheie cu oferirea de către mire a unor panglici
cu care mireasda îşi va lega cosiţele. Stegarul dăruieşte panglici
asemănătoare druşcăi. In schimb mireasa pune un bucheţel (struţ) de
frunze şi flori la pălăria mirelui; druşca împodobeşte pălăria
stegarului.
La sfârşitul slujbei de duminică, muzicanţii şi prietenele miresei,
vecinele şi rudele se adună la casa acesteia. Începe „Gătatul miresei”
care durează minim două ore, mare parte din timp fiind necesar
împletirii părului miresei şi împodobirii cu verdeaţă a cosiţelor.
Înainte ca părul să fie împletit, mireasa este îmbrăcată. Ea poartă o
cămaşă albă bogat brodată, un jupon, iar deasupra acestuia, fustă albă
nupţială şi un şorţ alb. Pe umeri poate fi pusă o eşarfă. La gât mireasa
poartă „zgărdanul”, un fel de guler de mărgele.
În timpul gătitului miresei, muzicanţii cântă melodii specifice
ocaziei. Prietenele şi rudele femeii acompaniază muzica prin cântece
de despărţire sau strigături. De obicei cuvintele strigăturilor şi
cântecelor sunt suficiente pentru a provoca plânsul ritual al miresei.
„Miresucă cu ciurcei
Sărută-ţi părinţii tăi
C-amu te duci de la ei.
Miresucă cu mărgele
Şâ p-a tale surorele
C-amu te duci de la ele”
Îmbrăcarea miresei culminează cu aşezarea cununii. Un băieţel i-o
aşează pe cap, gest care va asigura un prim – născut de sex
masculin.Înainte de a pleca la cununia religioasă, mireasa şi mirele
trebuie să-şi ia rămas bun de la familiile lor. Acest moment este
cunoscut sub numele „iertăciune” deoarece memnbrii familiei care se
pregătesc de plecare îşi cer iertare pentru orice greşeli au făcut; sau
de „belciug” (belşug) deoarece fiul sau fica primesc binecuvântarea
părinţilor; sau de rămas bun (urare de a rămâne cu bine). Un prieten
respectat al familiei, de obicei diaconul, rosteşte un mic discurs
despre sfânta cununie, după care mirele, respectiv mireasa, îşi cer pe
rând iertare de la tată, mamă, fraţi, surori, bunici etc. Fiecare
răspunde cu binecuvântarea sau urările sale „Belciugul” are loc întâi
la casa mirelui, deoarece gătirea lui durează mai puţin, fiind îmbrăcat
tradiţional specific anotimpului.După iertăciune, mirele primeşte ceva
de mâncare pentru ca „să nu jure flămând, să nu-i sie viaţa goală”,
apoi pleacă la biserică împreună cu siuta sa, să aştepte mireasa.
Drumul spre biserică este un eveniment memorabil. În vreme ce
alaiul înaintează pe drumul principal, steagul este purtat cu mândrie,

98
dar în tăcere. Pe drum, prietenii mirelui cântă un cântec asemănător
cu un bocet, căsătoria fiind considerată un fel de moarte simbolică:
„Pă drumu pă care mărg eu
Nu-i fântână nici părău
Să-mi stâmpere doru meu.’’
Când ajunge şi mireasa în biserică, începe „Cununia”. Preotul
aşează coroanele pentru nunţi ale bisericii pe fruntea mirelui şi ale
miresei. Căderea oricărei dintre coroane este considerată un semn
fatal. Pe timpul slujbei, preotul schimbă coroanele între mire şi
mireasă de trei ori, de fiecare dată binecuvântândui. Apoi, cei doi
schimbă inelele. Mirele, mireasa, drşca, stegarul şi naşii îl urmează pe
preot de trei ori în jurul altarului, în acelaşi timp ţinându-se de pânza
albă de care mirii s-au ţinut de-a lungul slujbei. Când toţi au revenit
la locurile iniţiale, preotul ţine o scurtă predică şi rosteşte jurământul
de căsătorie – întâi către mire. Îngenunchind pe rând, jură pe cruce şi
pe Biblie. Apoi sărută crucea şi Biblia pentru a-şi pecetlui
promisiunea.
Primul care iese din biserică este stegarul. Curtea răsună de
bucurie, mulţimea aşteptând nerăbdătoare să iasă mirii afară. Femeile
se adună lângă pragul bisericii să surprindă momentul: dacă femeia
păşeşte înaintea soţului, ea va fi cea care conduce gospodăria.
După cununie, mirele şi alaiul său reveneau la casa lui; cel al
miresei la casa acesteia. Nunta continua să se desfăşoare în paralel.
Marşul spre casă al mirelui era triumfor; stegarul arunca în aer
steagul de nuntă sau îl scutura în ritmul muzicii. La sosire, fiecare
alai era întâmpinat de bucătăreasă pe scara de la intrare. De acolo, ea
arunca boabe de grâu asupra mirelui (respectiv miresei) şi asupra
celor aflaţi în preajmă.„Ţâpatul grâului” este ritualul binecuvântării
din inimă, simbolul familiei, al prosperităţii şi căldurii. În timp ce
aruncă boabele, „socăciţa” pronunţă o strigare asemenea celei de mai
jos:
„Eu ţâp grâu din tălgerel
Mirele îi frumuşel
Şi mireasa ca şi el.
Eu ţâp grâu din farfurie
Mirele-i de omenie
Şi mireasa aşa să sie.
Eu ţâp grâu roşu ca focu
Mândru le sie norocu.”

99
 Când „aruncarea grâului” a luat sfârşit, alaiul intră în casă. Pe
fiecare masă se găseau boabe de grâu, un fus cu lână şi colacul cu
busuioc simbolizând fertilitatea, prosperitatea respectiv sfinţenia.
Masa dura câteva ore, timp în care oamenii cântau, jucau sau
rosteau strigături.În timp ce nuntaşii miresei erau la masă, sosesc
trimişi de la casa mirelui, cu daruri simbolice – doi litri de horincă de
prune şi doi colaci. După aceea se alăturau petrecerii miresei. Puţin
mai târziu, ei se întorceau la casa mirelui, pentru a aştepta sosirea
unor membrii ai familiei miresei, care veneau deasemenea cu daruri
simbolice. Schimbul ritual de pâine şi ţuică era denumit „pominoc”.
Apoi, în jur de ora 1 noaptea, mirele cu alaiul său mergeau după
mireasă. „Pe măsură ce alaiul mirelui se apropia, mama miresei se
pregătea să iasă afară să-şi salute ginerele. Îl întâmpina cu câte o
sticlă de horincă în fiecare mână şi îl săruta pe amândoi obrajii. În
casă intrau doar stegarul cu doi prieteni şi naşul mirelui.
Cererea era un duel verbal complex. Principalii actori erau tatăl
miresei şi naşii mirelui. Pretextul iniţial al schimbului de replici era
pierderea în noapte al alaiului mirelui, acesta fiind în căutarea unui
miel alb sau a unei flori albe.O dată ce mirele şi alaiul intrau în casă,
naşul sugera gazdei să caute floarea chiar acolo. Gazda răspundea
politicos şi se întorcea cu o fetiţă de 4 – 5 ani, care purta o fustă cu
model floral. Aceasta spunea:
„De vă plac, vă plac
De nu, silă fac.
C-oi pune cununa-n ladă
Ş-oi feti o vara-ntreagă”.
Naşul o examina, dar refuza politicos: „e drăguţă – să fie
sănătoasă; fie să ajungă o dată mireasă”. Apoi cerea tatălui miresei să
caute ceva mai alb. Intensitatea dialogului creştea cu acuzaţia gazdei
că musafirii au pretenţii nejustificate. O dată calmată, gazda era
convinsă mai caute şi se întorcea în cele din urmă cu druşca.
Scena se repetă şi, la a treia încercare, tatăl intră însoţit de fata sa,
mireasa.Ea este îmbrăcată complet în alb. Ajungând la înţelegere tatăl
şi naşul îşi strâng mâinile, după care naşul propune un toast iar
mireasa se alătură mirelui la masă. În sfirsit,ei au fost uniti.
Al doilea montaj ritual al nunţii este „Horia găinii”.Aceasta
începea pe la patru dimineaţa, la casa miresei. Ritualul se desfăşoară
şi azi în cadrul nunţii „laolaltă”. El consta într-un dialog satiric
versificat între mama simbolocă a miresei, bucătăreasa şi soacra
simbolică, naşa mirelui. Dinspre bucătărie „socăciţa” îşi anuntă
sosirea către muzicanţi.Ea ţine în mâini o găină gătită cu verdeaţă şi
mărgele din pâine. Pe măsură ce se apropie de masa mirilor, în ritmul

100
muzicii, socăciţa încearcă prin strigături să se târguie cu naşa ca să-i
vândă găina. Strigăturile fac aluzie la mireasă. După multe replici
glumeţe, naşa cumpără gaina, care apoi e consumată .
La sfârşitul mesei, mirele şi alaiul său însoţeau mireasa la noua
casă. Era pentru prima dată pe durata ritualurilor de cununie când
mireasa mergea la casa mirelui. O dată intraţi în curte, unul dintre
nuntaşi se adresa mamei mirelui:
„ Hai afară soacră mare
Că v-aducem ajutoare”
Soacra ieşea afară pe trepte strigând:
„Să trăieşti că mândră eşti
Cu gura bine grăieşti
Eşti mândră şi de-omenie
Tumnai cum imi place mie.”
Apoi oferea nurorii doi colaci şi doua sticle cu horincă. Era ultimul
dar ritual de „pomninoc”.După aceea, mireasa, mirele şi alaiul intrau
în casa unde se da un alt ospăţ, pe parcursul căruia nuntaşii continuau
sărbătorirea căsătoriei, prin strigături şi tuoasturi în cinstea miresei.
Către ora 11 dimineaţa (luni, a treia zi de nuntă), sosea vestea că
aliul de nuntă al miresei se apropie de casa mirelui. Se ştie că vin
după mireasă ca să „o fure”. O vor înapoi. Pe măsură ce grupul se
apropia, nuntaşii de la casa mirelui ieşeau afară în curte. Ei începeau
un dans în cerc, acompaniaţi de muzicanţii mirelui. Mirele şi mireasa
conduceau dansul. Grupul miresei intră fără dificultate în curte. Ei
jucau acelaş dans, dar muzica era intrepretată de muzicanţii
miresei.Cercurile erau separate; rudele miresei încercau să o
„răpească” în cercul lor dar în zadar. În cele din urmă accepta
înfrîngerea. Cercurile fuzionează, la fel şi orchestrele.
După dans, fuziunea celor două familii este sărbătorită printr-o
masă în casa mirelui. După câteva ore, mirii, însoţiţi de naşi de rudele
mai apropiate, se întorceau la casa miresei. Aici aveau loc ultimul
ritual al nunţii „dezbracatul miresei”. Mireasa aşezată pe un scaun,
în mijlocul camerei fiind înconjurată de femei măritate, care cântau
pe măsură ce mireasa era „dezbracată”:
„Mnireasă de – amu-nainte
Drumurile ţi-s oprite
Numa tri ţi-s năpustite.
În grădină după ceapă
La fântână după apă.
Şi la mă-ta câte-o dată
Când îi si mai supărată”
......................

101
„Dezbrăcatul” miresei consta în despletirea cosiţelor şi luarea
„cununii”. Trecerea miresei în rândul femeilor măritate se realizează
prin aşezarea năframei pe capul ei. Aceasta refuză năframa de două
ori, aruncând-o pe jos. La a treia încercare naşa reuşeşte să aşeze
basmaua femeilor măritate pe capul miresei.„Cununa” este pusă pe
capul unei fetiţe de 3-4 ani, pentru a o ajută să fie şi ea mireasă
cândva.
În prima duminică după nuntă, are loc „ întâlnirea cuscrilor”,
părinţii miresei şi ai mirelui se „întrunesc”. Familia mirelui este cea
care găsduieşte această petrecere finală cunoscută sub numele de
„ospăţ”. Pe lângă tinerii căsătoriţi şi familiile lor mai participă druşca,
stegarul şi naşii.

►Obiceiurile de înmormântare
Acestea au rămas aproape neschimbate o dată cu trecerea
timpului. La Ieud funerariile, la fel ca nunţile, durează trei zile.
Îngroparea are loc în a treia zi de la deces. Primele două zile sunt
dedicate în special pregătirilor. Imediat după confirmarea morţii,
cineva mege să anunţe preotul şi să asigure tragerea clopotelor la
biserică. Un anumit fel de a bate clopotele aduc la cunoştinţa
comunităţiii că s-a stins unul din membrii ei.De îndată ce viaţa s-a
stins, se aprind lumânări cu scopul de a îndepărta spiritele rele şi de a
lumina drumul sufletului mortului către „ceia lume”. Se consideră o
mare nenorocire ca să moară cineva „fără lumină”.
Pe parcursul celor trei zile de funerarii, rudele până la gradul trei
sunt îmbrăcate în negru sau în alte culori închise. Femeile au părul
despletit; bărbaţii sunt nebărbieriţi; ei şi băieţii umblă cu capul
descoperit. Doliul continuă de-a lungul întregului an prin
îmbrăcămintea de culoare neagră şi neparticiparea la petreceri.
În seara de dinaintea îmormântării, acasă, are loc o slujbă de
binecuvântare de sufletul mortului, numită parastas.
În ziua îmormântării participanţii aduc ultimele omagii mortului,
rugându-se în tăcere pentru acesta şi ascultând bocetele femeilor.
(vezi anexa H) Aşa cum prescrie tradiţia, doar femeile bocesc.Sosirea
preotului semnalează că încurând corpul urmează să plece de acasă.
Când preotul intră în casă femeile nu mai bocesc, în acest moment
începe rugăciunea finală de acasă. Apoi preotul va binecuvânta
găleata plină cu apă de la fântână; o parte din această apă va fi turnată
într-un vas în care este fixată o lumânare aprinsă. Preotul va lua
lumânarea şi o va stinge în apa sfinţită, gestul simbolizând stingerea
vieţii. De asemenea va stropi veghetorii cu apa sfinţită din găleată.

102
 În casă diaconul efectuează apoi „sfeştania” sau sfinţirea casei.
Aceasta constă în desenarea unei cruci pe perete, însoţită de cuvintele
rugăciunii. Crucea în cinstea mortului va rămâne pe perete până la
masa de pomenire de un an de zile.
După sfinţirea casei, se scoate sicriul afară. Cei care fac acest
lucru trebuie să fie bărbaţi căsătoriţi. Mortul trebuie scos din casă cu
picioarele înainte, astfel încât „drumeţul să fie îndreptat încotro îi e
drumul”. În acest timp femeile reiau bocetele.
Sicriul este aşezat pe o masă, în mijlocul curţii. Membrii familiei
restrânse îngenunchiază lângă sicriu iar preotul recită rugăciunile
cuvenite. În acest timp se distribuie lumânări tuturor celor prezenţi,
iar copiilor colăcei. Strălucirea lumânărilor sporeşte luminozitatea
zilei şi luminează calea mortului.
După terminarea rugăciunilor, preotul citeşte în numele mortului
„iertăciunile” faţă de cei apropiaţi, menţionând numele fiecăruia.
După terminarea listei, diaconul cântă, în numele mortului, bun-
rămasul acestuia. „Verşul” este compus de diacon. El reprezintă
rugăciunea de iertare a mortului pentru cei faţă de care el poate să fi
greşit; reprezintă despărţirea de comunitate.
La încheierea slujbei se formează cortegiul funerar, sau
„prohodul”. În frunte se află preotul cu ajutoarele sale, precum şi cei
care poartă „praporii” şi o icoană. Rudele cele mai apropiate se
aliniază imediat după sicriu. Liniştea după amiezii este sfâşiată din
nou de bocete.
Procesiunea funebră îşi croieşte drum către cimitir. Pe parcurs au
loc numeroase opriri în timpul cărora preotul oficiază rugăciuni
pentru sufletul mortului.
O dată intraţi în cimitir, preotul se roagă din nou, apoi cortegiul
pătrunde în biserică. Aici are loc „dezlegarea mortului” sau
absolvirea de păcate.În timp ce femeile bocesc, cortegiul se îndreaptă
spre groapă. Pentru a coborî sicriul bărbaţii sunt îndrumaţi de către
preot. Încet, sicriul este coborât în groapă. Durerea exprimată prin viu
grai ajunge în punctul culminant. În acest timp, preotul împinge
ţărâna peste sicriu, în toate cele patru puncte cardinale şi rosteşte
ultimile rugăciuni. După ce preotul a aruncat pământul, toată lumea
procedează la fel; se consideră un păcat neonorarea mortului în acest
mod.
Cei invitaţi se întorc la casa familiei îndurerate pentru a participa
la „masa mortului” şi cinstindu-i astfel sufletul. În cute sunt deja
întinse mese lungi din lemn, aşezate paralel.
Când toată lumea şi-a ocupat locurile, bucătăreasa şi ajutoarele ei
aduc mâncarea. După rostirea unei rugăciuni începe masa. Aceasta se

103
încheie cu o nouă rugăciune; apoi preotul pleacă, cu colacul ritual în
mână. Deoarece „nu există masă fără pâine” nimeni nu poate părăsi
masa fără un colac ritual.
În acelaşi mod, se desfăşoară şi „pomana copiilor” pentru care se
organizează o a doua masă. Ei primesc colaci mici sau covrigei.
Primul eveniment din doliul postfunerar este în ziua a treia după
înmormântare, când se oferă o nouă masă. Toată lumea prezentă
primeşte din nou colaci.
În ziua a noua după funerarii se face o slujbă specială pentru
sufletul mortului. În casa acestuia se adună nouă văduve. Ele petrec
ziua postind şi rugându-se; seara, vor cina o masă de post. La plecare
fiecare primeşte câte un colac „de sufletul mortului”.
La şase săptămâni după deces, are loc o slujbă la biserică. Acum
se citeşte din nou „dezlegarea mortului”. La încheiere, familia oferă
ţuică şi cozonac. Apoi, cei prezenţi sunt invitaţi la casa celui dispărut
la o nouă masă comemorativă.
Masa care marchează integrarea finală a decedatului în „ceia lume”
are loc la un an după deces. Această masă rituală este dedicată tuturor
membrilor decedaţi din familie, recunoscându-se astfel încorporarea
celui decedat în rândul lor.

V.5.Cel mai vechi text in limba română din „Codicele de la Ieud”

(1391-1392)

Voievozii Dragoş şi Balc sunt prezenţi la 1391 la Constantinopol

pentru a obţine rangul de Stavropighie Patriarhală pentru mănăstirea
Peri (azi în Maramureşul din Ucraina) din partea patriarhului
ecumenic Antonie al IV-lea cu drept de jurisdicţie asupra a opt
ţinuturi printre care şi Ieudul cu mănăstirea de aici ce exista încă din
sec.X. Pe lângă mănăstirile Peri şi cea de la Ieud existau şcoli de
călugări ce copiau vechi manuscrise religioase în care se scria şi se
citea în limba română.
Aceste manuscrise au circulat în întreaga regiune şi în spaţiul
românesc fie că vorbim de texte scrise la Constantinopol, în Grecia,
în Bulgaria sau Polonia.
Voievodul Balc a fost ctitor al mănăstirii de la Peri, al bisericii din
deal de la Ieud şi al mănăstirii de la Bârsana. Protopopul Tit Bud
menţiona că”Ieudul are două biserici. Cea din deal din 1364, precum
e însemnat pe grinda din podul bisericii. Aceasta este cea mai veche
biserică din Maramureş(Bud 1911, 47).
De această biserică din Ieud (1364) se leagă şi istoria unuia dintre
cele mai importante Corpusuri de texte religioase denumit Zbornicul

104
sau Codicele de la Ieud, descoperit de preotul Artemie Anderco în
turla bisericii. Cu ocazia Adunării Generale a Asociaţiunii
Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român –
ASTRA din 1921, la Sighetu Marmaţiei a fost organizată o expoziţie
de artă populară şi de carte veche bisericească din localităţile
Maramureşului voievodal în cadrul căreai a fost expus şi Zbornicul
de la Ieud.Andrei Bârseanu, preşedintele Despărţământului Astra–
Braşov pe atunci şi vicepreşedinte al Academiei Române, a prezentat
acest document valoros la Academia Română. Ioan Bianu,
preşedintele Academiei Române publică o parte din Codex sub
denumirea Codicele de la Ieud.
Codicele de la Ieud are 422 de pagini şi se află la Biblioteca
Academiei Române. Profesorul Nuţu Roşca în lucrarea ”Datările
manuscrisului de la Ieud” face o prezentare a titlurilor de texte ce
intră în componenţa codicelui: 1. ”Slujba de la miezul nopţii”, în
limba slavonă; 2. ”Evanghelia învăţă toare”, în limba slavonă; 3.
”Pravila Sfinţilor Apostoli şi a celor şapte sfinte soboare”, tot în
limba slavonă; 4. Un fragment din ”Catehismul lui Coresi” scris în
limba română; 5. La pag. 349 – 386 se află textul în limba română
”Manuscrisul de la Ieud”; 6. În continuare se află în limba română un
fragment din ”Pravila lui Coresi”; 7. Se face încheierea cu un text
din limba slavonă: ”În sfânta marea sărbătoare seara”.
În prezent, desigur această repartizare a textelor este diferită.
Vicepreşedintele Academiei Române, academicianul Alexandru
Surdu, consacrând un serios studiu Codicelui de la Ieud, în lucrarea
”A sufletului românesc cinstire”, o lucrare scrisă cu deosebită căldură
şi deschidere spirituală, remarca cu o mare uimire specifică
filosofului: ”Am aflat că Sbornicul a fost ca orice comoară, ruptă în
bucăţi ce-i drept nu cu toporul cum au făcut-o găsitorii Tezaurului de
la Pietroasa, dar tot în patru bucăţi, cu cote diferite, în depozite
diferite. Aceasta, după ce au stat întraolalată preţ de mai multe
secole” (Surdu 2011, 25).
Distinsul academician lansează o întrebare cu nuanţe metaforice şi
sugestive: ”Nu oare era mai bine ca miscelaneul acesta să rămână la
Ieud, în turla de biserică marmaţiană?” (Surdu 2011, 27) întrucât aici
prin cele XX de ediţii de manifestări ştiinţifice începute în 1982 ”au
făcut ca interesul pentru Codicele de la Ieud să facă înconjorul ţării şi
să stârnească atenţia filologilor, istoricilor, teologilor, folcloriştilor,
scriitorilor, gazetarilor şi nu
în ultimul rând al filosofilor... Răspunsul este: DA şi NU!” (Surdu
2011, 27). Se are în vedere faptul că n-ar fi fost bine ca Sbornicul să
nu ajungă pe mâna cercetătorilor, adică la Biblioteca Academiei

105
Române, întreg sau în bucăţi, ca să nu se spună că l-au avut la
dispoziţie (Surdu 2011, 27).
Întrebarea firească a vicepreşedintelui Academiei Române are o
profundă conotaţie etică şi în special de etica cercetării. Conţinutul
Codicelui de la Ieud nu este cunoscut publicului. Studiile elaborate
până în prezent fac doar referiri fragmentare, fragmentate de
profunde prejudecăţi şi ”păreri” preluate de la un autor sau altul.”Şi
mai mult, chiar din Manuscrisul respectiv, se discută adesea numai
despre prima parte, numită Legenda Duminicii, iar din aceasta numai
despre traducerea românească, adică despre câteva file dintre cele
211 ale Codicelui (Surdu 2011, 29). Astăzi puţini cercetători se
străduiesc să aprofundeze conţinutul Codicelui de la Ieud. În ultimii
ani Codicele de la Ieud a fost studiat doar de o singură persoană:
academicianul Alexandru Surdu. Acest fapt spune suficient ...
Partea cea mai discutată a fost şi rămâne în continuare
Manuscrisul de la Ieud. O parte dintre problemele controversate au
fost parţial clarificate, dar problema cea mai importantă, cea a datării,
încă îşi aşteaptă clarificările.
Manuscrisul de la Ieud este prima scriere în limba română datată
1391 – 1392.Ipoteza a fost lansată de către Dumitru Şerbu care a
studiat Codicele de la Ieud şi în calitate de cercetător paleograf timp
de 40 de ani, a decriptat un număr mare de manuscrise referitoare la
cultura veche românească.
În anul 1962 cercetătorul face această surprinzătoare constatare
referitoare la text: ”Urmărind textul Manuscrisul de la Ieud, publicat
în facsimil de Ioan Bianu (în anul 1925 n.n.) în această broşură nr.3,
chiar de la prima privire (...) ochii mei s-au fixat pe data: văleat 6900
scrisă, bineînţeles cu chirilică (Petrina 1978, 6). Dumitru Şerbu se
referă la acest text: Văleat 6900 povestea fu dedemult întru sfânta
cetate Ierusalimulu întru atâţia ani, văleat 600, text care conţine
cheia descifrării anului datării Manuscrisului.
Demonstraţia realizată de către Dumitru Şerbu arată că 6900,
respectiv 1391 – 1392 este anul când a fost elaborat textul văleat
6900 se traduce prin ”în anul 6900”. Precizarea din text la 6000,
adică 491 – 492 (văleat 6000) se referă la evenimentul care s-a
întâmplat când ”Cădzu piatră mică şi rece de întru ceriu întru
Ierusalim şi de greutatea ei nime nu putea spune” (Şerbu 1977, 8, 9).
Cercetătorul român se arată surprins că doi celebri filologi, Ioan
Bianu şi Al. Rosetti şi nici alţii nu au pus deloc în discuţie cele două
date pe care le poartă manuscrisul, adică văleat 6900, când s-a scris
textul bilingv şi văleat 6000 când se presupune că”demult întru atâţia
ai” a căzut piatra cu scrisoarea din cer.

106
 Dumitru Serbu a prezentat această concluzie la diferite reuniuni
ştiinifice de-a lungul anilor, inclusiv în 1982 la Ieud cu ocazia
manifestărilor dedicate Codicelui de la Ieud.
Profesorul Andrei Creţulescu într-un studiu prezentat în 1980 cu
ocazia Congresului internaţional de la Bucureşti şi la alte reuniuni
ştiinţifice din 2006 şi în reviste de specialitate şi-a susţinut rezultatele
cercetărilor pe linia concluziei lui Dumitru Şerbu, ca fiind anul 1391
– 1392.
Profesorul universitar doctor Ion C. Chiţimia a abordat problema
datării Manuscrisului de la Ieud susţinând ideea că acest document a
fost elaborat în perioada anilor 1391 – 1392. ”Că data 1392 se leagă
de textul românesc o dovedeşte şi adaosul final al traducătorului
român ”între atâţia ai” (inexistent în textul slavon), care vrea să
spună: ”povestea de demult ... întru atâţia ai” până la 1392, de la anul
492, care înscrie în continuare naraţiunea în limba slavonă. Aşadar
data 1392, ca moment al traducerii româneşti din limba slavonă are
un fundament. (Chiţimia 1987).
Profesorul universitar doctor Vasile Vetişanu, un rafinat exeget al
spiritualităţii româneşti a susţinut constant ideea că Manuscrisul de la
Ieud ar fi primul manuscris în limba română, data fiind 1391. Ideea a
fost promovată cu ocazia primelor manifestări naţionale organizate la
Ieud începând cu 1982 sub genericul Colocvii de cultură şi civilizaţie
ţărănească- Codicele de la Ieud dar şi lucrarea Cartea Ieudului. ”După
aproape o jumătate de veac, la sesiunea de comunicări a Academiei
R.S. România, din martie 1974, Dumitru Şerbu, după 40 de ani de
cercetări, lansează ipoteza nouă în legătură cu datarea manuscrisului,
ca fiind anii 1391 – 1392, bazându-se pe menţionarea anului 6900
(1391 – 1392 i.n.) din text ( Vetişanu 1995, 182).
Înaltpreasfinţitul Mitropolit dr. Antonie Plămădeală a susţinut
teoria lansată de Dumitru Şerbu care a stabilit că manuscrisul în
limba română de la Ieud ar fi fost scris între anii 1391 – 1392.
Aceasta înseamnă un câştig pentru cultura românească scrisă cu 130
de ani faţă de scrisoarea lui Neacşu... (Plămădeală2004).
Profesorul Nuţu Roşca, un laborios exeget al textelor filologice
vechi şi al istoriei bisericii creştine aduce o serie de date noi privind
impunerea duminicii ca sărbătoare oficială prin Edictul de la Milan
din anul 313 dat de împăratul Constantin cel Mare. Manuscrisul de la
Ieud face referiri la anul 6000 respectiv 491 – 492, dată considerată
de către autor ca fiind destul de apropiată de acel eveniment din
istoria bisericii creştine.

107
 Lista personalităţilor care susţin teoria lui Dumitru Şerbu este
destul de extinsă, din ea făcând parte lingvişti, istorici, teologi,
filosofi, scriitori.
A doua direcţie de cercetare care are în vedere alte interpretări ale
datării Manuscrisului de la Ieud, porneşte de la textele lui Ioan Bianu
care a publicat în facsimile documentul în 1925 în seria ”Texte de
limbă din secolul al XVI-lea”. În prefaţă se precizează că”scrisoarea
este obişnuită la
noi în a doua jumătate a sec. Al XVI-lea când manuscrisul a fost scris
(pe la 1560 – 1580) de un scriitor” (Bianu 1925).
Alexandru Rosetti publică câteva studii asupra limbii române
vechi, datând Manuscrisul de la Ieud ca fiind un text din sec. Al
XVII-lea (Rosetti 1968, 478 – 479).
Aceste idei sunt dezvoltate de Ion Gheţie şi Mirela Teodorescu în
studiul introductiv la Manuscrisul de la Ieud (Manuscrisul de la Ieud,
1977) afirmând: Învăţătura de Paşti şi Învăţătura la cuminecătură
descind din cazaniile corespunzătoare tipărite de Coresi în 1581...
Textele au fost copiate în prima jumătate a sec.al XVII-lea.
(Manuscrisul de la Ieud 1977, 18).
Autorii precizează că ”Anul 6900 (1391 – 1392) amintit în textul
slavon al Legendei duminicii se referă la evenimentul narat în textul
apocrif (căderea pietrei din cer) şi nu poate fi luat în consideraţie
pentru data versiunii slavone (sau celei româneşti) a textului”
(Manuscrisul de la Ieud 1977, 26).
Profesorul Gheorghe Mihăilă, în câteva lucrări nu consideră că
teoria lui Dumitru Şerbu este viabilă şi consideră anul 6900 (1391 –
1392) precizat în text ar fi data când s-a întâmplat acel eveniment ”al
căderii pietrei din cer” la Constantinopol şi nu poate fi considerată ca
argument ce priveşte data traducerii textului respectiv (Mihăilă,
1981).
Se aduc în discuţie în acelaşi timp şi o serie de dovezi
lingvistice.Alexandru Mareş, în lucrarea ”Datarea Manuscrisului de
la Ieud” face o analiză a filigranelor hârtiei textelor şi stabileşte că
hârtia a fost fabricată în Mniszek (Polonia). Făcând referiri la
cercetările din Polonia asupra filigranelor, anii datării Manuscrisului
de la Ieud ar fi 1610 – 1533.
A treia poziţie de exegeză asupra Codicelui de la Ieud este
reprezentată de academicianul Alexandru Surdu în studiul consacrat
acestor texte,dintr-o perspectivă analitico-hermeneutică cu referiri
extrem de pertinente asupra direcţiilor de cercetare structurate până în
prezent, observă o serie de lacune ale cercetărilor: 1. Textul fiind
scris în slavonă şi română: ”Ne-am fi aşteptat ca cercetătorii să

108
meargă pe această pistă, de analiză comparativă a celor două texte, de
stabilire a vechimii lor, a corectitudinii de traducere, a semnificaţiei
educative şi a legăturii cu celelalte texte cu care au fost împreunate,
mai ales că unele au fost scrise de aceeaşi mână (Surdu 2011, 3).2.
Referitor la datare ”Cel mai simplu indiciu este acela de a vedea dacă
nu cumva a făcut-o chiar cel care a scris-o. Or, în legenda Duminicii,
apar două date: 6900 (1391 – 1392) şi 6000 (491 – 492), scrise cu
litere cirilice pentru cifre” (Surdu 2011, 3). O parte din cercetători au
omis acest aspect ”cu toate că ambele sunt precedate de obişnuitul ”în
anul văleat, de la vu let)” (Surdu 2011, 3), cifrele cu anii respectivi
fiind plasate greşit. Alexandru Surdu observă ”o transcriere
necorespunzătoare a primelor rânduri ale Legendei, cu titlu cu tot
(Surdu 2011, 3). Aceste erori majore ce decurg ”din cauza
nerespectării cerinţei elementare pe care am enunţat-o, de a transcrie
textul cu mâna proprie, de a-l manuscrie aşa cum este” (Surdu 2011,
32).
Academicianul Alexandru Surdu face o serie de precizări extrem
de lămuritoare privind abordarea unei perspective diacronice şi
sincronice asupra evenimentelor istorico-religioase, dar şi reluarea
unor reinterpretări de natură filologică, care pot să constituie astăzi
direcţii esenţiale de cercetare asupra Manuscrisului de la Ieud.
În anul 1982 au fost puse bazele manifestării Codicele de la Ieud –
colocvii de cultură şi civilizaţie ţărănească la care au avut loc ample
dezbateri ştiinţifice privind cultura românească veche.
Aş evidenţia aprecierea făcută după trei decenii de la debutul
acestui eveniment de către vicepreşedintele Academiei Române,
Alexandru Surdu în cartea ”Pietre de poticnire”, capitolul
”Spiritualitatea românească şi nobleţe în Maramureş”: ”De altfel
renaşterea interesului pentru Codicele de la Ieud şi organizarea unor
serii de manifestări culturale de spiritualitate românească se datorează
filosofilor Petru şi Daniela Dunca şi filosofului etnolog Vasile
Vetişanu, care a realizat o monografie despre Ieud” (Surdu,2014,
158). Marele gânditor roman continuă: ”Pare incredibil, dar, cu
sprijinul oficialităţilor locale şi al preoţilor, simpozionul acesta de
suflet românesc s-a perpetuat până la ediţia a XX-a, subsemnatul
participând, în 2011, la sesiunea de comunicări ştiinţifice care s-a
desfăşurat în incinta mănăstirii de la Ieud, reconstruită pe ruinele
celei din 1364” (Surdu, 2014).
Din lunga listă de personalităţi care au fost prezente la aceste
manifestări mă opresc doar la câteva: lingvişti Dumitru Şerbu,
Gheorghe Mihăilă, I.C. Chiţimia, Nuţu Roşca, Ştefan Vişovan, Anuţa
David, Mircea Fărcaş; etnologi – Vasile Vetişan, Nicolae Dunăre,

109
Geil Klikman, Ion Bogdan, Pamfil Bilţ; filosoful Alexandru Surdu,
Achim Mihu; istorici –Radu Popa, Mihai Dogaru; teologi – P.S.
Justinian, arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului, preoţii parohi
ai Ieudului: Ion Marcu,Alexandru Brici, părintele Paul Adrian, preot
protopop Grigore Balea,părintele Ion Berbecan; scriitori – Ion
Gheorghe, Laurenţiu Ulici, IoanAlexandru, Gheorghe Pituţ, Mihai
Olos, Teohar Mihodas, Petru Bocşa,Gheorghe Mihai Bârlea, Ştefan
Mitroi, Gheorghe Pîrja, Mircea Petean, IonZubaşcu, Ioan Petrovai,
Ion Dunca, Gavrilă Pleş, Ioan S. Pop, Augustin Botiş etc.
Manifestările au fost susţinute de marile familii ale Ieudului:
Ştefan, Măricuţa şi Doru Dăncuş, Ion şi Vasile Chindriş, Ion Ţiplea,
Grigore Balea,Nicu şi Gheorghe David, Vasile şi Ioana Ofrim, fam.
Perţa, Hruşcă, Hotico etc.
După o privire în timp, constat cu un pios regret că multe dintre
aceste mari personalităţi ale culturii române au plecat să locuiască în
grădina îngerilor.
În vara anului 2015 în cadrul Şcolii de vară în domeniul
Filosofie,organizată la Baia Mare de către Centrul Universitar Nord şi
Academia Română, filiala Iaşi la care au participat un mare grup de
doctori şi doctoranzi bursieri din întreaga ţară s-au organizat două
cercetări de teren şi dezbateri în zona Maramureşului: la Ieud şi la
Rohia. La Ieud, manifestările s-au organizat la mănăstirea construită
pe ruinele fostei mănăstiri unde a fost copiat Codicele de la Ieud, şi la
Biserica din Deal (1364) în turla căreia s-a descoperit acest preţios
document.
După expunerea despre Codicele de la Ieud făcută de către Petru
Dunca a fost prezentat şi filmul documentar cu academicianul
Alexandru Surdu despre Codicele de la Ieud.
Dan Sâmbotin din partea Academiei Române, filiala Iaşi
prezentând un studiu despre etica cercetării cu referiri la acest
document, a evidenţiat câteva aspecte: 1. Necesitatea realizării unei
cercetări interdisciplinare în cadrul unui Proiect al Academiei
Române; 2. Publicarea Codicele de la Ieud într-o ediţie critică cu
toate observaţiile specialiştilor cu accentul pe noile date ce rezultă
dintr-o cercetare interdisciplinară; 3. Necesitatea cunoaşterii de către
tânăra generaţie şi marele public a acestor documente de importanţă
majoră pentru spiritualitatea românească.
Aş contura o concluzie: cercetarea asupra Codicelui de la Ieud
rămâne o problemă esenţială atât pentru prezent, cât şi pentru viitor.

V:6.Credinta , biserica , viata religioasa ,copiii;

110
 Locul unde familiile cu 1 sau 2 copii nu există decât în mod
excepțional,prin accident. “La Ieud – numai de la 3 copii in sus”.Fără
indoială, credința este una din explicațiile fenomenului: încă din
secolul al XIV-lea, în biserica de lemn din Ieud, preoții au
propovăduit iubirea de prunci și au “anatemizat” avorturile.
Aici credința e la ea acasă. Aici era această frică de Dumnezeu,
că daca era oprit un ‘cocon’ să vină în lume, asupra acelei familii se
abătea pedeapsa lui Dumnezeu. Au respectat în totalitate cuvântul
Mântuitorului Iisus Hristos: ‘Lăsați copiii să vină la mine!’. .
Într-o Românie îmbătâanită demografic, un sat maramureșean e
fruntaș la natalitate în mediul rural. Inainte de 1989, Ieudul era pe
locul doi la capitolul nașteri, pe țară, iar visul oricarei femei era sa
facă atâția coconi câți o da Domnul. Occidentul a mai scăzut
fertilitatea localnicilor, dar media de copii pe familie tot bate spre 3.
Demult, învățătorul din Ieud i-a întrebat pe coconii de clasa a IV-a
ce vor sa se facă când o sa fie mari. Vasile, Grigore, Ioan, Gheorghiță
si Gavrilă s-au grăbit să strige ba doctor, ba popa. Ioana, care stătea
în ultima bancă, a răspuns că singura meserie pe care și-o dorește e
cea de mamă. Anii au trecut și Ioana a facut câți coconi i-a dat
Domnul. Că în Ieud copiii nu sunt aduși de barză, nici de planning-ul
familial, ci de Dumnezeu. Și le-a dat tuturor nume de sfinți, așa cum
„se cade” într-un sat de oameni credincioși.
Pe vremea regimului rosu, Ieudul era comuna cu cea mai mare
natalitate pe numărul de locuitori după Maieru din județul Bistrita.
Ieudenii aveau tot atâtea nașteri cât sighetenii, al doilea municipiu din
județ ca importanță și număr de locuitori. Nu era gospodărie în care
să nu vezi în bătătură cel puțin 4-5 coconi. Femeile nu foloseau
niciun mijloc de contracepție, iar avorturile erau considerate subiect
tabu.
Explicația e simplă și profund religioasă: ieudenii sunt oameni
credincioși dar și mândri. Și se mândresc cu doua lucruri: bisericile și
coconii care umplu ulițele comunei. In Ieud erau șase școli si șapte
biserici, iar în prezent se mai ridică un lacaș de cult. Ieudenii cred ca
pruncii au nevoie de credință la fel de mult ca și de carte. De aceea,
bisericile erau doldora de coconi. De altfel, tot ei, coconii, au
contribuit la ridicarea lăcașurilor de cult. Dupa colindă, fiecare copil
oprea la casa popii și dona la biserica o parte din banii adunați.
Acum, în locul copiilor, au devenit ctitori de biserici ieudenii care
lucrează în străinatate. Când se intorc acasă, vara, fiecare lasă în cutia
milei o sumă consistentă din banii câștigați în străinătate.
În ciuda numărului mare de copii, ieudenii n-au fost niciodată
săraci. Au case mari și frumoase, terenuri, animale, pensiuni. Și

111
niciunul dintre ei nu pornea „de la zero”. Dacă Dumnezeu le-a dat
prunci, ei considerau ca au obligația să-i așeze la casa lor. Așa că
parintii erau „obligati” de o poruncă nescrisă să ridice câte o casă
pentru fiecare fecior si să dea o zestre bunicică fiecărei fete.
Dupa Revoluție, prinși de mirajul Occidentului, ieudenii au mai
renunțat la făcutul de copii, dar și asa, un sfert din populația comunei
o reprezintă coconii. Din 4000 de suflete, peste 1000 sunt copii. Un
fenomen ciudat, având în vedere că în celelalte sate de pe Valea Izei
rar vezi picior de copil într-o bătătură ori pe stradă, iar media pe țară
e jumatate din natalitatea de la Ieud.
Aici însă, nu se simte „picior” de scădere demografică. Mai ales
la orele prânzului, cand coconii ies de la școală, ai impresia ca te afli
într-o „insula a pruncilor”. Secretara primariei Ieud, Dana Micle
spune ca acum media de copii pe familie a scazut la 2-3 copii, dar s-a
pastrat respectul pentru familie și, mai ales, pentru credință, deși,
încet, Ioanele și Mariile au fost înlocuite cu Andree: „Sunt in jur de
1000 de copii. La 4000 de locuitori. Cam trei e media pe familie.
Prin anii ’90 erau minim 5. Natalitatea se leagă la noi de ceva
religios. Familia era sfântă și daca Dumnezeu îți dădea coconii, i-ai
născut, nu se punea problema de contracepție. Numele erau nume de
sfinți, Ioan, Grigore, Vasile, Dumitru. Acum e plin de Andree si
Alexandre. Dar la noi se vede ca e sat locuit. Sș nu vă spun cum era
duminica, acum mai avem televizorul, mai avem netul, dar totuși e
animat. Si se duc tinerii la biserici”.
Pe vremuri, aici scorul nașteri-decese era de 5 la 1. Din 2002
situația s-a schimbat încet, dar Ieudul tot a rămas o „redută” a
copiilor într-un Maramureș îmbătrânit. În timp ce în alte sate bătrănii
plâng în pumn, pe băncuțele vechi din lemn, așteptând să-și vadă
copiii și nepoții plecați în Spania sau Italia la muncă, în Ieud nu se
aud pe ulițe decât chicote și ironii de prunci: „Andi-Bandi”, „Ionica-
burtica”, „Vasilică-pătrățica”.
Dacă în trecut localitatea Ieud era cunoscută în Maramureş pentru
familiile numeroase, în care femeile făceau şi peste zece copii şi
primeau titlul de “mame eroine”, în prezent natalitatea este şi aici în
scădere, ca în restul judeţului. Bătrânele din sat îşi amintesc de
vremurile în care fraţii se creşteau între ei într-o casă cu două încăperi
trăiau şi până la 14 persoane.
“Noi am fost opt copii. Eram şi câte 12-14 în casă. Erau bătrânii,
mama şi tata şi noi, copiii. Greu ne descurcam, că nu erau bani.
Meream şi munceam pe la pădure, pe unde puteam, ca să aducem
acasă bani ca să plătim impozit şi cote. Am lucrat cu pământul că n-
am avut ce face. Nu aveai atunci bani, dar copiii nu aveau nici atâtea

112
pretenţii. Nu erau atâtea, nu se vedeau atâtea. N-aveai televizor şi n-
aveai filme. Eu numai când m-am măritat am văzut un film”,
mărturiseşte bătrâna Pălagă A. din Ieud.
Micuţii casei erau adesea lăsaţi în grija fraţilor mai mari, în timp
ce părinţii erau plecaţi la lucru. “Era musai să ne ajutăm unii pe alţii.
Nu eram ca şi amu’ copii răi. Eram buni, iar dacă mama şi tata
spuneau, trebuia să ascultăm de cel mai mare. Rămânea acasă unul
cu cei mici şi nu ne sfădeam între noi, că ştiam c-o să fim pedepsiţi
când se întorc mama şi tata acasă. Amu copiii îs răi, nu ascultă nici
de părinţi. Ţi-i ruşine să ieşi cu ei în drum. Pe atunci n-o fost lumea
aşa rea şi n-ai auzit să se duşmănească atâta“, îşi aminteşte bătrâna.
După cum mai spun bătrânii satului, motivul pentru care în Ieud
nu mai sunt atât de mulţi copii nu constă în faptul că oamenii nu au
cu ce să-i crească. Şi atunci vremurile erau foarte grele şi lumea abia
avea ce mânca, dar mentalitatea s-a schimbat foarte mult şi oamenii
nu mai sunt la fel de muncitori.
“Greu o fost de tătului atunci. Lucram la chiaburi, dar nu ne
dădeau bani mulţi. Acuma spun că nu-şi permit, zic că-i greu. Dar
numai stau, nu fac nimic. Atunci ai cusut, ai ţesut, ai făcut cele
treburi. Ţi-ai făcut singur ce-o trebuit pentru copil, ai muncit. Amu
aduce coconul pe lume şi-l lasă la bunici şi se duc. Atunci ai stat cu
el, ai lucrat, te-ai dus cu ei în câmp, că n-aveai cui să-i laşi”, a
explicat baba Pălagă.
Un alt motiv pentru scăderea natalităţii îl reprezintă mijloacele
contraceptive, care acum sunt la îndemâna oricui, şi posibilitatea
femeilor de a face avort.
“Demult s-o ştiut că-i păcat a face treburi slabe. S-o ştiut că câţi
copii ţi-o dat Dumnezeau, atâţia ai. Nu s-o ştiut atâtea ca acum.
Care-o făcut avort o făcut pe ascuns şi numai dac-o fost musai. Dar
nu prea s-o făcut. Amu şi fetele n-au treabă. Atunci când ai fost fată,
ţi-ai văzut de treabă şi n-ai umblat cu feciorii, ca şi amu, noaptea”, a
concluzionat bătrâna ieudeancă.

113
Biblografie
1. Filipaşcu Alexandru, Istoria Maramureşului, Ed. Universul,
Bucureşti, 1940.
2. Popa Radu, Tara Maramureşului in veacul al XIV-lea, Bucureşti,
1970.
3. Socolan A.,Pagini din istoria Maramureşului, Baia-Mare, 1967.
4. Mihalyi Ioan de Apşa, Diplome maramureşene din serc. XIV şi XV,
Sighet, 1900.
5. Dăncuş Mihai, Zona etnografică Maramureş, Ed. Sport-turism,
Bucureşti, 1986.
6.. Mihalyi Gavril, Reflecţii asupra diplomelor maramureşene din
sec. XIV-XVI, Sighet, 1934.
7.Bârlea, Ioan (1909). Însemnări din bisericile Maramureșului.
București.
8.Pop-Bratu, Anca (1982). Pictura murală maramureșeană. Meșteri
zugravi și interferențe stilistice. București: Editura Meridiane.
9. Papahagi Tache, Graiul şi folclorul Maramureşului, Ed. Cultura
Naţională, Bucureşti, 1925.
10. Pop Dumitru, Obiceiuri agrare în tradiţia românească, Cluj-
Napoca, 1989.

114
11. Pop Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Institutul de
cercetări etnologice şi dialectrologice, Bucureşti, 1976.
12. Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel, Folclor literar românesc, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991.
13. Teodorescu Barbu, Păun Octav, Folclor literar românesc, E.D.P.
Bucureşti, 1967.
14. Kligman Gail, Nunta mortului, Ed. Polirom, Iaşi, 1998.
15. Vetişanu Vasile, Cartea Ieudului, Oradea, 1995.
16. Vetişanu Vasile, Cronica Codicelui de la Ieud, Ed. Axis Mundi,
Bucureşti, 1995.
17. Mirela Teodorescu, Ion Gheție: Manuscrisul de la Ieud, Editura
Academiei RSR, București, 1977.

Anexe

Anexa 1: Biserici

Mănăstirea din Ieud

Biserica din Șes

Biserica din Deal

Anexa 2: Costume populare

115
Anexa 3-Case vechi

Anexa 4 –Manuscrisul de la Ieud

                 Poučenie v ne(d)lę pasxy

 

Invăţătura întru sfînta şi marea dumineca Paştilor(scrisă

e de sfîntul Ioan Zlatoust)

            Astădzi e dzi de bucurie şi de veselie, fraţilor, dzua veseliei şi

a ispăseniei, dzua lumiriei şi scurăţirei, dzua pacelor si împacăriei,
dzua ce iară va să fie noire sufletelor noastre, dzua adeverită, mare şi
lumirată.Acesta e praznicelor praznic, aceasta dziiaste cinstită şi
sfînta a purtătoriului de lumiră,dzua a învierei lui Hristos. Într-această
dzi rădică pre noi Hristos, carii eram aruncaţi în păcate. Într-astă dzi
raiul deşchise-se de ne îndulcim noi de cel pom al vieţiei, cela ce
iaste curat şi de viaţă făcător, al său trup şi singe, ce pentru do<m>nul
curăţimu-ne şi ne lumirăm şi ne spăsim şi ne noim. Şi de grei
Dumnedzău (…) Şi derept aceaea rog voi, fii omeneşti, să vă socotiţi
sufletele voastre de la sfînta pravila, se gustaţi de trupul lui Hristos şi
de sîngele său să beaţi. Că cire mărîncă şi bea nedostoinic păcat amar
mărîncă şi bea. Ce socotiţ să nu osîndiţ trupul şi sîngele domnului
nostru lui Isus Hristos.

            Însă ciri va spune tăriile lui Isus, audzite vor fi toate laudele?
Şi se spure acmu cumu se cade burătatea aceştii dzile şi a cînta şi a
slăvi puterie<i> sale? Că neispi<ti>te sînt judecările aceastea şi se

116
agiunseră cărările lui Isus. Ieri eram înturecaţ iară <a>stădzi săm
lumiraţ.Ieri întru suspin eram şi în plîngeri, iară astădzi săm întru
veselie şi în bucurie. Ieri eram întru puţin suflet, iară astădzi săm
întru dulce suflet. Şi adever nespus iaste, fraţilor, măriia şi burătatea
aceştii dzi! Că nime nu poate spure darul aceştii taine.că nu se poate
spure cu adevăr mulţimea marie<i> lui Hristos ş ice e cătră noi
dragoste şi mila sa şi ieşirea. Că izbăvire dat-au Hristos pre sire
pentru noi, pentru toţ şi ne-au adus pre noi den moarte la înviere şi
den tunerec la lumiră şi din robie la scumpărare şi din vrajbă la
dragoste.

            Că ne-au scumpărat pre noi din blăstemul păcatelor, ce-au fost
prentru noi blăstem (…) ce [se] slobodzi, să nu mai fim în muncă la
dereptate,ce nu iubitori de lume,ce de Dumnedzău iubitori, ce de
acmu nu după trup se îmblăm, ce după suflet. Că dzise pavel apostol
că “cire îmblă după trup, trupeşte se grijeaşte, iară cine se <gri>jeaşte
numai după trup, amar fi-va”. Că au dat noao Hristos  sufleteaşte să
prăznuim  şi sufleteaşte a îmbla.Că <a>u dat noao prea <cu> cuviinţă
şi cu dereptate a lăcui, cu dragoste şi cu împreurare, cu blîndeaţe şi cu
pace şi cu lungă răbdare şi cu dulceaţă, că ne-au sfinţit şi ne-au
proslavit pre noi Duhul sfînt şi în <no>irea vieţie<i> să îmblăm.

            Dară noi ce vrem da lui Dumnedzău? Răspunse David proroc:

“de tot de ce au dat noao,ce vrem da noi cu dostoinicie frîmseţiei lui
Hristos? Ce vrem da noi împrotivă preamulţitului darului şi dulceţiei
lui Hristos?” Ce lui Dumnedzău să mulţemim şi să-l proslăvim pentru
aceaste miloste mare <ce> are Hristos spre noi. Să-i mulţemim şi să
cădemdomnului, să ne închirăm şi să-i aducem sfinţie<i> sale în loc
de mir darure de cî<n>tare cu frică şi cu bură mîndrie. Că iubitori (...)
Dumnedzeu (...) că mai sărăceşti şi mai mici sîmt darure noastre.

            Derept-aceasă iubim şi no<i>, fraţilo, pre cela ce au iubit noi

cu dulceaţe şi să murim şi noi prentru cela ce au murit pentru noi şi
merge<m> dupa sfînta învaţătură şi curăţim pre noi de toate
spurcăciurile trupului şi a sufletului şi să aducem Dumnedzeului
nostru lucru<re>le bune: credinţa, dragoste, nedeajdea, răbdarea,
înfrîngerea înimiei, mîlcomire şi lacrămi şi cugete curate şi omorire
acestor trupure de p<ăm>înt. De curvie şi de toate lucrurele necurate,
de pofte reale să ne ferim.

            Ce să lucrăm lui Dumnedzeu <cu> înţelepţie şi cu bure slujbă,

cu răbdare şi cu rugăciure şi să luom întru sîrul nostru dragoste

117
adeverită <lui> Dumnedzeu, adeveritoriului nostrum. Şi să cîntăm
cîntece noao, cum dzise şi <David> proroc: “toţ împreură să cîntăm
lui Hristos şi să strigăm lui Hristos în glas de veselie, că domnul de
sus înfricatu e şi e împărat pespre tot pămintul. Că mare e domnul şi
lăudat foarte! Mare e domnul şi tariia sa!” Cădeşertă şi zdrobi
preaîraltul şi trufaşul vrăjmaşul nostru, diavolul, şi moarte călcă şi
toţi învinse-I şi viaţa veacilor noao dărui. Ieri amu îngrupămu-ne lui
Hristos, iară astădzi ne rădicăm, ieri fu răstignit, iară astădzi e
proslăvit. Derept aceaea, să ne şi noi îndulcim toţ, fraţilor, cu bure
mulţemite acestui praznic cinstit şi lumirat şi să întrăm bucurîndu-ne
în bucuriia domnului nostrum, ca ceale slugi bure şi înţeleapte.
Împăraţii şi marii preuţi şi diaconii şi călugării şi mireanii, tinerii şi
bătrîrii, bogaţii, measerii, robii, slobodzii, toţ să proslăviţ Hristos într-
această dzi lumirată de praznic.

            Şi cire se-au postit şi se-au <u>stenit, viriţ bucurîndu-vă şi

luaţi argintul! Cîţi din ceasul dentîi slujit-aţi, priimiţi astădzi ce vă se
cade plata! Cîţi după al treile ceas aţi venit şi după al şasele ceas,
nemică să nu vă sfiiţi! Iară carii aţi pestit pîră al noaole ceas
apropiaţi-vă, nemică nu vă ruşiraţi! Şi <cîţi> pîră al
u<n>sprădzeacele ceas aţi pestit nemică să nu vă mîhniţ! Că iubitoriu
e şi cinstitori iaste Hristos, că e dulce şi milostiv, că priimeşte ceia de
apoi ca şi ceia dentîie, ceia dentîie miluieşte, ceia de apoi dăruiaşte şi
cu dragoste-i priimeşte. Pentru aceea vă apropiiaţi către obrazul lui
Hristos şi vă lumiraţi ceia denteie şi cei de apoi,toţ împreună plată să
luaţi, bogaţii şi mea<se>rii, urul cu alalt să prănuiţi, scumpii şi lenişii
dzua aceasta să o cinstiţi! Cire au postit, cire nu se-<a>u postit,
veseliţi-vă astădzi, că masa gătată iaste. Nime se nu iasă flămînd, ce
toţ să vă îndulciţi, că Paştile noaste sîmt alease dentru a toate jazyci,
că printru noi creştirii giunghe-se Hristos şi sîngele seu vărsa şi toţ
noi să împlem, să nu scadză nedeşertatul izvor ce iaste Dumnedzeu,
spăsitoriul nostru. Veseli<ţi>-vă şi gustaţi, să şti<ţi> că dulce e
Hristos. Că domnul Dumnedzeu învinse noao, nime să nu se plîngă
de mesrătate, că se iartă împărăţie depreură. Nime să nu se plîngă de
păcate, că iertaciurea păcatelor din mormînt au lumirat.Şi nime se nu
se teame de moarte, că ne-au scumparat mîntuitoriul nostru din
moarte.

            Derep aceaea, fraţilor, să ne dezlegăm toate vrajbele urul de la

alalt şi pizma cea rea şi se iertam toţ pentru înviere. Şi să gicem
celora ce pre noi nu iubăsc <că> fraţii noştri sî<m>t şi cu dragoste să
viem. Că Hristos pacea noastră iaste, cela ce au împăcat ceriul cu

118
pămîntul şi păreţii cei [cei] cetăţi de vrajbă spart-au cu trupul său.
Pace dat-au apostolilor săi şi ucenicilor săi şipre-nşii şi pre noi feciori
ne-au fapt. Că dzise Hristos: “îndrăzniţi, că eu biruiiu lumea şi tot
ţirutul lumiei”. Şi de diavolul spăsi-ne pre noi Hristos domnul nostru
[din moarte. Derep aceaea, f<r>aţilor, să ne dezlegăm toate vrajbile
urul de la alalt şi pizma cea re şi să iertam toţ pentru înviere. Şi să
gicem celora ce pre noi nu iubăsc <că> fraţii noştri sî<m>t şi cu
dragoste să viem. Că Hristos pacea noastră iaste, ce au împăcat
cerul cu pămîntul şi păreţii cei cetăţi de vrajbă spart-au cu trupul
său. Pace dat-au apostolilor săi şi ucenicilor săi şipre-nşii şi pre noi
feciori ne-au fapt. Că dzise Hristos: “îndrăzniţi, că eu biruiiu
lumea şi tot ţirutul lumiei”. Şi de diavolul spăsi-ne pre noi Hristos
domnul nostru] şi <di>n iadul scosu-ne-au şi <a>u izbavit din
silniciia diavolului. Amări-se iadul că gustă şi cinstit sfîntul trup a
domnu<lu>i Hristos. Cum dzise şi Isaia proroc: “amărî-se amu iadul
derep ce se deşertă; amărî-se amu că legat fu, că priimi trup şi
Dumnedzeu află; şi priimi ce vădzu şi vădzu ce nu ştiu. Înghiţi pre
cela ce moarte nu-l ştie. Înghiţi viaţa şi cîlcat fu de viaţă. În<ghi>ţi ca
urul de tot şi se deşertă de toţ şi se răpi ca u<n> leu şi-şi fărîmă denţii
săi. Că pentru păcate moartea biruiia şi se deşertă amu ver<ir>u
morţiei. Că păcate Hristos nu feace, nice se află hiclenşig întru rostul
său. Că iaste a gice acmu: “unde ţi-e moarte tăriia? unde ţi-e iadu<le>
biruirea?” Învise Hristos, iară tu căzuşi. Învise Hristos şi ingerii se
bucurară. Învise Hristos şi cadzure dracii. Învise Hristos şi morţii
slobodzire-se. Învise Hristos şi di<n> putregiure slobodzi-ne. Învise
Hristos şi din blăstem dezlegatu-ne-am. Învise Hristos şi noi cu rusul
învisem. Învise Hristos den moarte, începători morţilor fu. Că a sa e
slava şi ţirearea şi <ci>nste şi închinăciurea şi frîmseaţea ceaea marea
în vecie veacilor, amin.

Poučenie o staa pričeštenie

 
III
            Veriţi, fraţi, veriţi părinţi de toată vîrsta, micii şi marii,
tirerii şi bătrîrii, feciorii şi fetele, de ascultaţi toţi carii vor să
primească şi să ia sfînta cumerecătură, care-au zis domnul nostru
Isus Hristos că iaste sfînt trup şi sîngele său, celuia ce toate silele
ceriului slujescu-i, herovimii şi serafimii şi toate tăriile c<er>iului
cu frică şi cutremur, ceia ce rădică jărtvele sufleteşti sus în ceri.

119
Şi într-acela chip şi obraz sîmt preuţii carii cu frică şi cu credinţe
slujesc îraintea sfinteei besere<ci> ceaea înfricata, cea ce spre ea
îrainte-i dzace trupul şi singele fiiului lui Dumnedzeu
spăsitoriului nostru Isus Hristos,cum dzise sfîntul Matei
evanghelist şi Marcu şi Luca şi Pavel apostol.
Domnul Dumnedzeu ,Isus Hristos, cînd <şe>dzu cu ucenicii săi la
ceriul cu cei 12, luo pită şi blagoslovi şi laudă deade lui
Dumnedzeu perintelui său şi frîmse şi deade ucenicilor săi si grăi:
“luaţi şi mîncaţi,că acesta iaste trup mieu ce se deade şi frîmse
derep voi şi derep mulţi în iertăciurea păcatelor. Aceasta faceţi
cînd veţi face pomeana mea”. Şi luo păharul după ciră şi
blagoslovi şi deade ucenicilor săi şi dzise: “acest păhar leage noao
iaste, [de] beaţi dentr-acesta toţi, că acesta iaste sîngele mieu, ce
se varsă derept voi,derep mulţi în iertăciune păcatelor. Aceasta
faceţi pururea cînd veţi face pomeana mea”. Aceasta toţi bire să
o înţeleagem, fraţi, că nu iaste dzisă numai cătră singuri apostoli,
ce cătră toţi carii cred în Hristos şi-i ţir leagea. Şi iară dzise Pavel
apostol: “de chite ori veţi mînca pita aceasta şi veţ bea dintr-
acesta păhar, moartea domnului veţi adevăra pîră <e>l a
ve<ni>”. (…) fiind <nedostoinic> vinovat va fi trupului şi
sîngelu<i> lui Dumnedzeu. Întîie se-şi ispitească omul sirea cu
duhovnicul de la sfînta pravilă şi se-şi pocaiască păcatele. Şi aşa
se mărînce de-acea pită şi să bea dentr-acesta păhar. Că cela ce
bea şi mănîncă nedostoinic, osîndă lui şi mărînca şi bea, ce ca se
nu desparţă trupul domnu<lu>i Isus Hristos.
            Derept ace, fraţ, întîi să lepădăm de la noi toate răutăţile,
toate pizmile, toate miniile, toate hulele, toate gîndurele
nederepte de la îrimă să lepădăm, cum dzise Hristos: “să spălăm
stecla şi blidul dinlontru întîie” (ce se dzice: de toate necurăţiile
întîie să ne curaţim). Şi cu credinţă bură să ne întărim şi cu toate
cele  lucrure bure să ne îmbracam şi cu poamele sufletului. Că
gice Pavel apostol că poame sufletului iaste dragoste, veselie,
pacile, răbdare, dulceaţa, burătatea, credinţa, smerenia, curaţie,
blîndeţele, postul, că cire nu are de-aceastea burătăţi leage n-are.
Derep aceie, fraţi, noi întîia cu aceastea să ne nevoim de să ne
înveaştem şi de toate lucrurele cealea cu ruşirea să ne ferim. Şi
aşe să ne apropiem şi se luom cinstitul şi curatul trup a lui Isus
Hristos şi sfîntul sînge al seu, să fie noao de iertarea păcatelor şi
de curăţire trupurelor şi sufletelor în viaţa de veaci, ca să fim
împreuraţi cu sfinţii apostoli, să odihnim în paraţie cerului.
            Ce, pentru aceaea, fraţ, nime să nu fie în doao laturi,
gîndind ca Iuda. Că Iuda cu Hristos cira şi spre vîndzare cugeta

120
şi cu apostoli<i> lăcuiia, iară cătră jidovi clevetiia. Derep-aceaea
bire să vă socotiţi, ca nime dintru voi să nu ia fără socotinţă
trupul lui Hristos, ca nu, deaca veţ mînca şi veţ bea, să cădeţi
întru păcate. (...) ce adeverit se fie trupul şi sînge a lui Hristos.
            Însă domnul nostru Isus Hristos, ştiind neputinţă semenţei
noastre, că (...) aşa (...) schimbă trupul său Hristos şi-l adause în
pîre şi sfîntul sînge în vir, cum însuşi dzise: “acesta <e> trupul
meu şi sîngele mieu”. Şi însuş deade Hristos noao de se mîncăm şi
să bem, că foloseaşte şi agiută omului de se slobodzeaşte din
păcate, cum noao ni-s de mărturie aceaste cuvinte la dzua de
giudeţ. Că dzise Hristos: “derep voi, derep toţi creştiri<i> datu-
se-au şi se-au vărsat sîngele seu se [în] vă iarta păcatele ”. Aceaste
cuvinte a<u> dat noao în cumerecătură, să ne se iarte păcatele şi
să avăm milă şi viaţă bură pre ceasta lume şi ispăsenie de veci. Să
ştiţ că unde iaste iertarea păcatelor de acolo iaste şi viaţa şi
ispăsenie. Însă această pită şi acest vir mare lucru feace Hristos
adevăr. Ş-au lasat pre această sfînta slujbă ş-au dzis Hristos:
“luaţi şi mîncaţi că acesta e trupul mieu, ce se dă şi se frîmge
derept voi, derept mulţi în iertăciunrea păcatelor”. Aceasta
sfinţeaşte pita şi vinul şi face cumerecătura trupul lui Hristos. Că
aceaste cuvinte sîmt lîngă pită şi lîngă vinr şi făgăduita ceaea
marea în cumerecătură iaste şi capul de iertarea păcatelor. Şi
aiurea încă gice: “de nu veţi mînca trupul fiiului omenesc şi se
beaţi sînge său [în] viaţa nu veţi avea întru voi. Iară cire va mînca
trupul mieu şi va bea sîngele miu, avea-va viaţa de veaci”.Şi iară
gice Hristos că “cire va mînca de trupul miu şi va bea de sîngele
miu, acela întru mene iaste şi eu întru el”. În cumenecăture şi
într-aceastea <cuvinte> cire va crede acela el va putea dobîndi
viaţa de veac şi va priimi ce făgăduiaşte Dumnedzeu într-aceaste
cuvinte de iertanciunrea păcatelor.
            Derept-acea, fraţiloru, să nu ne apropiem ca la u<n>
lucrul prost, nepocaiţi sau neispitiţ în credinţă sau învrăjbiţ fiind,
ce aşa să vă apropiiaţ cu mare credinţă şi lumiraţ în curaţie şi
dragoste să avăm urul cu alalt că mai bură de aceasta nu e. Că
<n>u feace om acestea, ce însuş Dumnedzeu cu a sa înfricată
socotinţă şi cu mîra cea tare a sa făcut-au aceastea şi pre noi soţi
ne-au făcut sfinţ<i>ei sale. Şi aşa cire va lua întru el cu cureţie şi
cu credinţe, acela iertăciurea păcatelor dobîndi-va şi va odihni în
părăţie ceriului în vecie.
            Iară cire e fără credinţă cătră aceste cuvinte şi necuraţi
vor apropiia de trupul lui Hristos nedostoinici fiind, nice a căuta
spre sfînta cumerecă<tu>ră, necum se o ia sau da lor, cum face şi

121
<Iuda>, că aceia în boala şi în durearea ceea nevindicata cădea-
vor şi muncie<i> focului de vecie vinovaţ vor fi şi acolo se vor
munci în vecie.
            Dzise Hristos: “pentru aceaea rog pre voi, fraţ, şi vă
îndemn să nu facem aceasta fără socotinţă şi ne protivim cătră
Dumnedzeu, ce mainte în toate vremea să ne învăţăm să facem ce
iubeşte Dumnedzeuşi să ne delungăm de păcatele cele amară, ce
să ne curaţim cu postul şi cu rugăciurea. Că de vrem face aşea şi
vrem lăcui cu aceaste învăţături, cînd va fi la dzua de giudeţ noi
ne vrem afla îr-a-dereapta scaunului lui Dumnedzeu, iară de nu
vrem crede, ce ne vrem tăveli pururea în spurcăciuri şi apoi
facem ca cei credincioş de ne apropiem cu ei de luom trupul lui
Isus Hristos, iară atunce înşine rugăm de mîniia lui Dumnădzeu
spre noi.Iare ni se cuvire a in (…) 
(restul cazaniei lipseşte) 
Legenda sfintei dumineci

 
 De întru ceriu cădzu întru Ier<u>s<a>lim vă leat 6900. Poveaste
fu de demult întru sfănta ceatate Ier<u>s<a>limului întru atițea
ai vă leat 6000. Întăiu cuvănt feace și spuse di mare minune ce fu
întra sfănta besearecă întra cetate Ier<u>s<a>limulu<i>.
Ascultați oameni iubitori la oameni adăncul și blăndeatele ce
feace Dum<ne>dzău derep lucru<ri>le noastre cele hitleani.
Cădzu o piatră mică și rece deîntru ceriul întru Ier<u>s<a>lim și
de greutatea ei nime nu puțân spuni. Întru dzilele patriarhul
Ier<u>s<a>limului feace săbor și feace rugă. În tri dzile și în trei
nopți și sfănta bdeanie. Și glas fu al patriarhului și piatra și s-a
deșchise și află într-ănsa scripturi. Vedeți hii omeniști că întăiu și
a doua oră tremișu la voi scripturi și voi nu credzut, adecă și a
tree tremeatere de la tatul nostru nevăzut arătă voo și nu crezut
de ce învățaiu pre voi, voi nu-ș credzut, nice vă luat ameante de
ce spuș voo. Și voiu lăsa prea voi limbi pogane și vor vărsa
sângele văstru. Și așa nu credzut nice ascultat Evan<ghi>lia mea
cum greește. Ceriul și pămăntul va treace, iară cuvăntul miu nu
va treace. Lăsa-voiu prea voi omet și geru greu și foameți și pară
și lăcuste și găselniți și omor oamenilor și dobitoacelor și de toate
gadinele și broaște și curăbuși. Și vor cădea de ceste seamne
multe derept sfănta Dumenecă învierea lui Hristos și derep
chinurile domnie-saile derept venerea. Și așia dooră vă veți pocăi.
Și v-am dat voo grău și vin și unt și vă săturaiu și iară mai mult
rău înciput a face. Și găndescu a piarde toți oameni de prea

122
pomint derept sfinta dumenecă și derept sfăn<t>a venerea. Și
iară mă milostivăscu derep<t> sfănți mii ap<osto>li și derep<t>
îngeri și derep<t> rugă prea sf<ă>ntaei maice. Aceaia mă roagă
derep<t> voi și-mi întorșă mănie despre voi. Văduole și săracii
cura cătră voi plăngă<n>du, iară voi priinși nemiluiți. Pomiatele
a me dat voo rod iară voi săracelor nu dați. Ce prentru răutațele
voastre ele voiu săca. Înțelegeți oameni nebuni, inimi oarbe, că
limbile păgăne ce nu știu leagea încă dăpă leagea lor înblă. Eu
dediu leagea mia și botedzul meu, iare voi nu ferit. Nu știți,
oameni nebuni, că venerea zidiiu om și feciu om, pre Adam în
chipul miu? Nu știți răilor și făcători răi că sfănta Dumenecă
bineveasti arhanghel Gavriil cu bucurie a dumnului născătoare
întru Nazaret? Nu știți că sfănta Dumenecă luaiu butedzul întru
Iordan? Nu știți că sfănta Dumenecă învișă den morți ca morții
să învie cu mene? Cu<m> voi nu înțeleasetu lege mele și
scripturilor mele, că sfănta Dumenecă voiu giudeca și vii și
morți? Nu știți că venerea răstigniremă cu oțet și cu heare
adepară-mă și mă găvozdiră mănule și-mi prigvozdiră piciorele
și cunună de spină în capu-mi puseră, cu sulițe în co<a>ste mă
înpunseră-mă, derep<t> voi și derep păcatele voastre? Deci cene
nu va ciînsti sfănta veneri și o va lucra el în dzi, să lăcuiască întru
focul netrecut unde-s viermii neadurmiți și scrășcarea de dinți.
Iare cine va cinsti în sfănta veneri și o va posti curat acela om va
ave viața netrecută și lumina va miarge apriânsă naânte și la
giudeț nu va veni. Ce mă voiu giura cu brațele mele ceale înnalte
și cu curate olovire ce-mi umbrează sfănt creaștetul miu și iară
mă voiu giura cu scauunul miu cela înfricatul, iară de nu veți feri
sfănta Dumenecă și sfănta veneri și nu veți cinsti praznicele mele
am a trimiate prea voi heri cu doo capete și șerpi cu do<o> arepi,
de vor mănca inimile muerilor voastre derept sfănta dumenecă și
derept sf<ă>nta venerea și derept sf<ă>ntele praznicele mele.
Blăstămat să fie omul acela ce nu-ș va lăsa lucru<ri>le saile de
sănbătu den a noole ceas ce lucreazu pănă luni în răsăritu
soarelui! De nemică se nu se atingă. Mircuri și veneri să postescă
numele miu. Aceaste grăescă voo. Lăpădați-vă au hecleșucurile
de la inimile voastre și vă lăsați lucrurile cealea reale! Iară de nu
le veți lăsa, așia mă voiu giura prea îngerii mii și pre arhaanghelii
că nu voiu avea a tremeate ciătenie pre pămănt, ce voiu deșchide
șepte ciariuri și voiu ploa sprea voi piatră ardzăndu și u<n> crop
căndu nime nu va ș<t>i să vădzu au fugi-vețe de supt mănule
mele? Și voiu ave a face în luna lu făurar 11 dzile întunerecu
mare, de se vor giunghea soț cu soț întru tunerec. Și vo<iu> avea

123
a ploa în luna lu prier în șeptesprăzeace dzile, în loc de ploe,
sănge și foc și spudză ca să se pustiască viile voastre. Și voiu ave a
lasa pre voi here venenuase și vor ave capete de leu și arepi de
vultur. În locul peanilor, păr muerescu și vor fi gătiati ca u<n>
voinic spre razboiu și vor mănca trupurele voastre și așia veți
înceape a săpa gropile morților și veți grăi: Luați și prea noi
frații noștri, ceia ce se morți de în veaci, că nu putem răbda de
herile aceastea că său iuț foarte de măniia aceasta lui Hristos. Și
dzise Dumnedzeu: Avea-voiu a-mi întorce fața mea de cătră voi
ca să nu audzu bocirea voastră și plăngerea. Dzise Dumnedzeu:
De veți asculta graiurile meale ceale bune și scripturile meale cele
dulce și învățăturile dereptății meale, eu sănt milostiv și-mi pare
rău de ră<u>tățile omenilor. Făcători răi și mencionoși,
învățători răi și hicleani, deșegubeților rei, pirdzători la suflete.
Învățați de dracul spre toate reutățile, fără lege și lege mia
călcănd și scripturile meale ne ascultând, curvarilor, și
ur<â>ndu-vă cu cumotrii-vă și frate la frate purtănd menciuni și
soț la soț, neascultătorilor și înțele<p>țilur spre rău, cum iubit
întunerecul, iară lumina lăsat și vă grăbit la avuție, iară leagea
mia lăsat? O, cum nu cască pămăntul să vă înghiță, dereptu
lucrurire voastre ceale hicleani de care răspunsu veți avea la
dzova giudețului ianai<n>tia me. Iară de nu vă veți lepăda de
învațăturile dracului, avea-veți blăstăm urmă și feciorii voostre
cerceta-mă-vor prespre toată lumea și vor mănca iarbă ca și
dobitoacele spre pămănt întru soțiul său. Și așia mă voiu giura
pre giudețul miau și pre brațele mele ciale înnaltele ca aceaste
tremitere iaste de la tatul nevădzut. Deci, cine nu va creade avea-
ve blăstăm urmă. Iare cine va creade aciaștiia trimitere, acela om
s-ară avea păcate pre desupra părului capului său. Gice
Dumnedzeu: Ertavoiu păcatele toate. Iară cine nu va creade,
multă scrăbă va avea. La dzua giudețului și asa lui să va întoarce
în Sodom și Gomor și-i voiu da sufletul lui îngerilor hicleanului.
Și aceia cu nulsul vur lăcui în focul netrecut, unde iaste gătat
dracilur și ângirilur lui. Grăescu voo: mai lesne iaste funea
corabiei a treace pre urechile acului și mai ușor va fi
sodomleanilur și gomureanilor la dzua giudețu<lu>i decăt omului
acela! Și cine nu o va priimi aceasta trimitere și scriptură cu
osărdie și va zici că-i menciună și nu-i adevăra<t> multă scrăbă
va avea omul acela! O, amar aceluia ce va ocariaște pre popa sau
prea calugherul! O, amar celuia ce greaiaște în besearecă! Ne
ucariaște pre popa, ce prea besereca lui Dumnedzeu. O, <a>mar
celui om ce greește nedărept! O, amar celuia om ce sfădeaște

124
vicin cu vecin sau frate cu frate sau hie pre cini! O, vai de omul
cela ce-ș dă argintul seu în camătă, ce dă al său iară să ia și acela
să va chi<e>ma criștin! O, <a>mar celuia giudeț ce giudecă
săracii nederep<t>. O, amar menciunosului!, O, amar celuia ce
curveaști în mănăstire! O, amar celuiia ce-și dă peanigii săi întru
aslam și cu tariia sa mearge la sfinta besearecă! Acela urmadză
blăstămol! Blăstemat acela popă ce n-o va priimi aceasta
tremeatere cu osărdie! Blăstemat acela preaut ce nu va vre să o
procitească înnaintea săborului sau va cuperi vre<un> cuvint de
rușinea sa! Bl<agoslo>vit se fie acela preut ce o va scrie aceasta
scriptura și o va tremite într-alt locu și o va da derept păcatele
sale. De șiaptedzeci de ori da-i-voiu lui mai mult. Să ară avea
păcate prea desupra părului capelui său. Lăsate-i vur fi lui și
ertate vor fi lui! Grăiaiaște Dumnedzău: Fericit de omul acela ce
o va cumpera și-m va da derept păcatele sale! Grăiaște
Dumnedzeu: Toate pacatele să vor erta! O, amar acelu<i> fecior
ce-și amărreaște părintete său! O, amar popei ce nu-și învață fiiii
cei de ispoveadă! Fericit cela ce învațea oamenii! Nu știți, fii mii,
că eu vă lucredzu, iară vo<i> vă lăudați? Nu știți, oameni nebuni,
de nu voiu da eu ploe, dară ce veți avea a secera? C<ă> eu marea
și apăle voiu seca! Nu știți, răilor și făcători riai, că eu sănt în
toate dzilele? Căumu vă găndiți a vă închina și a fugi de la mene?
Sau cine vă va pre voi măntui de la meane? O, amar celui a om ce
are avuție și nu face pamete svenților! O, <a>mar ceei proscorniți
ce-ș frămănta prescurile co mănie? O, amar aceluia popă ce
căntă l<i>turghie cu mănie și poartă sfinta priciaștenie și se
priceaștuiaște! O, cum nu se pălescă usnele lu și nu arde limba
lui, că nu căntă însuși popa leturghie ce și îngerii cu nusul și să
rogă derept păcatele sale și derept păcatele oamenilor! Dece cine
să va afla se iubasca pre Dumnedzeu și flămăndzii a-i sătura și
sotoșii a-i adăpa și golii va înbraca și nemearnicii va duce în casa
sa, ei și pre aceia eu voiu sătura de bunetate raiului și va a fi
înpreună cu îngerii mii. O, amar acelue om ce nu-ș deștiaptă
feciurii săi de demăneață la sfănta Dumeneca nici-i duce la sfănta
besea<re>că! O, amar celue om ce-ș certă datoria <în> sfintă
dumenecă și nu lasă în răpaos mișelul! O, amar celue om ce nu vă
creade acestei trimiatere și scripturi și va dzice că nu ia este de la
Dumnedzeu, multe scrăbă va avea la dzua giudețului! Această
scriptură și trimeatere nu iaste den găndu, ce iaste de la
nevădzutul părinte și <de> la fiiul și de la sfăntul duh. Az
patriarhu Erusalim Scaii Osiana.

125
 Anexa 5 -Legende
Legendele întemeierii Ieudului

<<Când românii s-au stabilit pentru prima oara aici, ei trăiau în

chiţimii, de la Bârsana pâna în sus pe Iza. La început, fuseseră
doar cinci cei care se aşezaseră prin aceste meleaguri.Numele lor
erau Vlad, Balc, Mariş, Pleş şi Chindriş.Si primiră drepturi
asupra pămantului şi munţilor....Trei dintre ei se aşezară chiar în
locul pe care îl numim ”La mânastire”, către pârâu (la rasărit de
Ieud) şi facură de îndată o cruce mare de lemn pe care o
puseseră.Intr-o noapte crucea disparu...,şi o gasiră taman în locul
unde Biserica din Deal se află acum. Oamenii căutară crucea
prin pădure pâna ce au dat de ea şi s-au mutat acolo.In tot acel
loc (cunoscut sub numele de „Băleşti”) era foarte putină apă aşa
că cei trei se puseră să caute un izvor mai bun, ca să poată să-şi
păşuneze animalele şi să-şi facă o moară.Unul din ei se urcă în
vârful unui copac şi auzi susurul apei curgatoare către apus şi
strigă la ceilalti:”Măi, veniţi încoace că ieu aud...asta e apă.”Un
altul,aflat departe în jos auzi dar nu înţelese prea bine ce spunea
cel din deal, aşa că strigă pe al treilea: „Vino, întoarce-te spre
răsărit de deal pentru că acolo i ud.” Când se regăsiră, au râs de
neînţelegere şi mai târziu, înapoi în vale, spuseră în glumă
numele de Ieud.>>
Culeasă în 1893 de învăţătorul Petru Bilţu-Dăncuş şi
preluată din cartea „Nunta mortului”,
Gail Kligman,Editura Polirom,Iaşi 1998,pag 25.

<<In timpul, unei veri secetoase, trei oameni, însetaţi fiind, s-au
dus să caute apă. Unul dintre ei ajunse pe varful unui deal - acolo
unde se află acum Biserica din Deal -şi auzi susurul unei ape
curgatoare.El strigă: „Eu aud!”. La râu s-au hotărât să-şi aşeze
căsuţele. Râului i-au pus nume Ieudişor, după primele cuvinte
spuse. Mai târziu, au întemeiat satul căruia i-au pus nume Ieud,
dupa numele râului.>>
Culeasa de autor

126
2. Ieudul şi Pintea Viteazul

<<Haiducul Pintea Viteazul şi ortacii săi aveau o ascunzătoare în

locul numit Corha Frasinilor.Auzind ca ieudenii vor să mai
construiască o biserică , a venit să-i ajute.
Le-a dat bani şi alte ajutoare.Apoi a adus pe toporâştea de la
baltagul său piatra de temelie care are formă de inimă.>>
Culeasa de autor

Anexa 6 - Poezii ala ţăranului ieudean Pleş Gavrilă-Berău

1. Din viaţa satului

Satul meu vestit şi mare, tocmai ca şi alte sate,
Plin de datini şi-obiceiuri de la moşi-strămoşi lăsate,
Se mai văd şi astăzi lucruri făcute cu iscusintă,
Care satul le pastrează de când a luat fiinţă.

In istoria lui stau scrise toate după vechea modă,

De la ’naintasii noştri, Bogdan si cu Balcu-Vodă.
Să luăm tot începutul, cum se naşte, cum provine,
Cum noi suntem şi cum fi-vor cei din zilele de mâine.

Astăzi parcă vremea cere şi mai mult ca altădată,

Să ne coborâm cu gândul peste lumea-ndepărtată.
Peste negura de vremuri care se pierde-n uitare,
Peste ani şi ani de-a rândul, însemnaţi în calendare.

Simt atâta-nviorare calcând pe acele urme

Pe care-au călcat vitejii, oameni mari şi cu renume.
Crucea care şi azi se vede sus în deal,la mânăstire,

127
Locul unde se găseşte poartă vechea amintire.

Căci acolo primii oameni au facut doua-trei case,

Si din lemn o mănăstire, care de mult se demolase.
Când văd pietri din fundaţie ici si colo-mprăştiate,
Parcă simt aproprierea, deşi veacuri ne desparte.

..............................................................................

Dar aceasta aşezare nu era prea cu-ndămână

Căci pe locurile-acelea era apă prea putină.
Au fost nevoiţi să plece-n patru laturi fiecare,
Căutând izvor cu apă şi mai bună aşezare.

Au mers cale nu prea lungă, prin pădurile de brad,

Unul dintre ei ajunse pe un loc mai ridicat,
Si de-acolo ce s-audă, când spre marea lui mirare
De pe deal aude glasul unei ape curgătoare.

Si-au strigat în gura mare „haideţi mă-ă-ă-ă că eu aud”

Si la glasul lui puternic toţi tovarăşii -i răspund;
Prin desişul de pădure când se mai apropiară,
Cel ce strigă-n gura mare mai repetă a doua oară:

„Eu aud o apă colea pe sub deal cum sună,

Hai grăbiţi şi voi mai tare să ne ducem împreună.”
Si se duse toţi la vale unde au gasit izvorul
Si pe-acel loc s-aşezară şi-şi creează viitorul.

.........................................................................

După scurtele cuvinte pronunţate, „eu aud”,

Din acele vremuri satul poartă numele Ieud.
Multe lucruri din vechime poartă Ieudul cu sine,
Care mereu sunt vizitate de popoarele străine.

..........................................................................

Ieud,1978

2 .Biserica din Deal

128
Scump lăcaş din vremea veche,
Ce slujeşti de mărturie,
Eşti dovada cea mai buna-
Semn al vremilor dintâie.

Sase secoli sunt, mai bine,

De când stai mereu de pază
Lânga miile de oameni
Ce-n morminte dormitează.

Cu-amintiri săpate-n bârne

Ti-este-mpodobit altarul,
Ce ne-mpărtaşesc în taină
Bucuriile şi-amarul.

Sus, pe vârful turlei tale,

Crucea-ţi este ruginită,
De furtuni şi vremuri grele
E purtată şi izbită.

Jos, sub deal, este izvorul

Care curge lin, în şopot,
Dintre brazi se-aud adesea
Zăngămintele de clopot.

Toate au aceleaşi sunet,

Si-a lor formă-i neschimbată.
Si noi le privim cu ochii
La o vreme-ndepărtată.

Lângă prag, jos, la intrare

Privind lespedea batrână
Mă gândesc la locul acesta
Si la naţia română.

.......................................................

Cei care te vizitează

Te privesc ca pe-o minune
Si-ţi dau cinstea cuvenită

129
Scump lăcaş din vremi străbune.

Ieud,1968

3. Urare la „Intâlnirea cu satul natal”

Dragi săteni, sosit-a ziua
Când din nou suntem de faţă,
De la despărţirea noastră
S-a mai scurs un an din viaţă.

Ne mândrim cu voi cu toţii,

Azi, în ziua revederii,
Că v-aţi strâns în număr mare
De pe tot cuprinsul ţării.

V-am dorit un an, şi dorul

Astăzi ni s-a împlinit.
Din tot sufletul vă spunem
Dragi săteni, bine-aţi venit!

...............................................

Asta-i vatra noastră scumpă

Leagănul copilariei ,
Unde ne-au crescut părinţii
In veşmântul modestiei.

Si vedem că până astăzi

Incă nu s-au şters cu totul,
De pe plaiurile noastre
Graiul strămoşesc şi portul.

Voi, copii plecaţi cu anii,

De la casa voastră dragă,
Viitorul vă desparte
Insă trecutul vă leagă.

Vă urez succes în toate

Voie bună tuturor,
Să ne revedem cu bine

130
Si la anul viitor.

Ieud,1976

Anexa 7 - Strigături

1. Strigături de joc

„M-am băgat şi eu în joc

131
Picioarele-mi stau pe loc
Picioarele mi-s butuc
Mie-mi vine să le duc
Picioarele mi se leagă
Si de frunză şi de iarbă
Si de tine mă dragă.”

„Zi mai tare ceteraş

Ca mă duc şi-aici te las
Că m-asteaptă la prilaz
Mândruţa cu doru’ ars.
Că m-aşteaptă la portiţă
Leliţa să-i dau guriţă.
De nu crezi haida şi vezi
Că m-aşteaptă-ntre livezi
Leliţa cu ochii verzi.”

„Cizmele mele s-aud

Pă unde-i pământu’ ud.
Pă unde-i pământ uscat
Gândeş’că m-am desculţat.”

„Bateţi cizma măi băieţi,

Care vreţi, care puteţi,
Care nu, mai rămâneţi
Răzâmaţi p’înga păreţi
Până-ţi face bureţi verzi.”
„Cine joacă lângă mine
Tătă vara-i mere bine.
Cine joacă lângă altu’
Tătă vara-o doare capu’.”

„Ie-mă-n braţe dorule

Si mă tre dealurile
Să nu ştie mândrele.
Să nu ştie că m-am dus
Numa’ să vadă că nu-s;
Să nu ştie c-am plecat
Să vadă că nu-s în sat.”

Să ţâne mândra că-i loatră

Si-o legat calu’ la poartă

132
Si i-o dat fânu’ la coadă.
Si-o văzut că n-o mâncat
Si s-o dus şi l-o-adăpat.
Si-o văzut că n-o băut
Si s-o dus şi l-o vândut.”
Culese de autor

2. Strigături de nuntă - Horea găinii

„Zii ceteraş mai cu drag,

Să mă pot sui pă prag;
Zii ceteraş mai cu dor,
De pe prag să mă cobor.
Frunză verde-a rătiţii,
Zii ceteră găinii.”

„Eu mă duc câtelinaş

Cu găina la nănaş,
Că nănaşu-i de la noi
Ne-a da pă ie patru boi,
Si nănaşa ni-i avută
Ne-a da pă găină-o sută.”

„Găina-i bine gătată

Si de nuntă înstruţată.
Găina-i bine tomnită
Si de nuntă-i pregătită.”

„Hai nănaşă de gânde

Si cu mine târguie.
Si m-ascultă ce ţi-oi spune
Eu mai las, dumneata pune.
Ca tgu’ n-are mânie
Eu mai las, dumneata-mbdie.”

„Frunză verde-a rugului

Asta nu-i găina-i pui.
Găina îi cât o cioară
Si îmi cere bani de-o moară.”

„Hai nănaşule-n grădină

Si-om pune preţ pă găină.

133
Si nuntaşii nu ni-or şti
Cu cât noi ne-om târgui.”

Uitaţi-vă măi nuntaş’

Căţi bani are un nănaş.
Cu banii di pă găină
Poţi trăi o săptămână.”

„Focu-o bată găina

Bine c-am scăpat de ea.
Asară pângă vâlce
Trăge un căţel de ie.”

„Morţii tăi găină grasă,

Asară-ai fost după casă,
Amu la nănaş pa masă.
Asară-ai fost după şură,
Amu cu ţâgara-n gură.”
Culese de autor

134
Anexa 8 –Obiceiuri de Crăciun

1.Colinde
„Creştinilor noi astăzi
Un praznic mare avem,
Ca să-l putem cunoaşte
Veniţi la Viflaim.

Căci a născut în lume,

Pe-acel ce-l aşteptam,
Maria, Maica Sfântă
Veniţi ca să-l vedem.

Pe paie între vite

Iisus este străin,
Să-i ducem şi noi daruri
Veniţi la Viflaim.

Creştinilor noi astăzi

Cu toţii să grăbim,
Spre-a noastră mântuire
Veniţi la Viflaim.”

„Scoală gazdă din pătuţ,

Si ne dă un colăcuţ!
Că mămuca n-o făcut,
Sâtă deasă n-o avut.
Cand sâtă ş-o căpatat,
Covata i s-o crepat.
S-o sfădit mama cu tata,
De ce s-o crepat covata.
Când covata o liptit,
Cuptoru’ li s-o urnit.
Când cuptoru’ o liptit,
Crăciunu’ o şi zinit.”

135
„Puică neagră bagă-n sac,
Scoală gazdă dă-mi colac;
Că de-aseară stăm pe-afară,
Degetele ne-ngheţară.
Noi colinda o gătăm
Si colacu-l aşteptăm.
Un colac şi un covrig,
Gazdă, dă-mi, că mor de frig.”

Mândru-şi cântă-un cerb în codru,

Mândru-şi cântă de nu-i modru.
Vânătoru’ s-o sculat,
Puşca-n mână şi-o luat;
După cerb o alergat,
Sus în munte l-o aflat.
Stai puşcaş nu mă-mpusca,
Lasă-mi mie viaţa.
Că nu-s fiara fiarelor,
Că-s vătaful oilor;
Oilor, cornutelor,
Din vârvuţu’ mulţilor.
Din vârvuţu’ munţilor,
Muntilor cărunţilor.”
Culese de autor

2.Jocul caprei (fragmente)

Personaje: Ciobanul
Capra
Ciobanul pe post de vestitor intră în casa gospodarului,întreaba
gazdele dacă primesc jocul caprei după care, în ritmul sacadat al
bâtei, capra începe să joace.
Ciobanul zice:
<<Frunză verde de negară,
Capra zice: „Bună seară!”.
Am zinit la d-voastră,
Să primiţi căpriţa noastră;
Că-i venită de la munte,
Cu steluţă albă-n frunte!
Am zinit pântru-a va spune,
Că s-aveti tăt zile bune!

136
S-aveţi noroc, pace-n casă
Si belşug mare pe masă!
La anu’ şi la mulţi ani!
Frunza verde şi una,
Incepe capra a juca;
Frunză verde de trifoi,
Să-ntoarce capra-napoi.
...............................................
Frunză verde iarbă mare,
Joacă căpriţă, mai tare!
Frunză verde de pe coastă,
Hireşă-i căpriţa noastă!
..................................................
Frunză verde de alună,
Capra zice:”Noapte buna!”>>
Culese de autor

3.Viflaimul (fragmente)

Actul I :Vestirea naşterii lui Iisus

......................................................
Ingerul Gavril:
Eu sunt înger Serafim,
D-zeu mi-a spus sa vin;
Să-ţi aduc o mare ştire
Despre-a lumii mântuire.
Tu vei naşte pe Cuvântul,
Care a facut pamântul,
Cel de îngeri lăudat
De oameni, Iisus chemat.
.......................................................
Maria:
Iată serva Domnului,
Fie dupa voia lui.

Actul al II-lea: Iosif încredintează cu Maria

........................................................
Iosif:
Si te rog să-mi fii soţie,
In această lume, mie!
Să mă-nvăţ ca tine, eu,

137
A ruga pe Dumnezeu.
........................................................
Maria:
O, dar vino om iubit,
Dumnezeu asa-a voit;
Să-mi fii sprijin pe pământ,
Să-mpinim al lui cuvânt.
.........................................................

Actul al III-lea:Iosif afla că Maria e însărcinata şi voieste în ascuns

să o părăserască
...........................................................
Iosif:
Eu cred că aşa fiinţă
Chiar cum este Maria,
Pe pamânt n-oi mai afla.
Dar acum mă duc şi-o las,
Să-mi mai treacă de necaz.
........................................................
Ingerul Mihail:
........................................................
Nu te teme a lua,
Pe Maria-n casa ta.
....................................................
Actul al IV-lea:Iosif şi Maria pleacă în Bethleem
......................................................
Maria:
Să mergem Iosife! hai!
Colo-n satul lui Isai,
In Viflaimul vestit,
Unde s-a născut David.
Iosif:
Vom merge scumpă Marie,
In Viflaim a ne-nscrie.
...............................................................
Actul al V-lea:Ajunşi în Bethleem ,găsesc o poiată unde Fecioara
Maria va naşte pe Iisus.
...............................................................
Iosif:
Iaca, ici este poiata,
Si lăcaşul este gata!

138
Domnului să-i mulţumim
Si apoi să ne-odihnim.

Corul:
Mărire lui Dumnezeu
Că s-a născut fiul său.
Si jos pace pe pământ,
Mântuirea a venit.
............................................
Actul al VI-lea: Păstorii merg să se închine Mântuitorului
...........................................

Păstorii:
Domnul nostru, prea-ndurate!
Iartă-ne-a noastre păcate.
Primeşte-ne jertfa noastră
Măcar că-i mică şi proastă.
Că tu nu eşti domn lumesc,
Că eşti împărat ceresc.
Nu te uiţi căt e de mare
Jertfa ce ţi-o dă oricare
Da-l cerci ce inimă are.
..............................................
Actul al VII-lea:Diavolii ţin sfat cum să-l piardă pe Iisus
..........................................................
Ispravnicul:
Hai să ne ducem la iad,
Să ţinem cu toţi un sfat,
Si toţi dracii vor veni,
Pe Iisus l-or potopi.
Că el viu de-a ramânea,
Noi putere n-om avea.
.............................................................

Actul al VIII-lea: Craii se închină lui Iisus iar Irod este dus de draci
spre iad
..................................................
Valtezar:
Eu sunt crai verde numit
Si vin de la răsărit,
Numele mi-i Valtezar

139
Aur iţi aduc în dar.
...................................................
Gaspar:
Eu crai negru mă numesc
Cu smirnă te dăruiesc,
Ca să-nsemnezi moartea ta,
Moarte pe care-i călca.
..................................................
Melchior:
Eu mă numesc Melchior
Te-am cercat Doamne cu dor,
Să te cinstesc cu tămâie
Care ţi-e plăcută ţie.
...................................................
Irod:
Ce folos de-a mea domnie,
Că-s cu dracii de-o soţie.
Ostaşii nu mă pot scoate,
Nici a mele averi toate;
Unde eşti iubită moarte?
.......................................................
Culese de autor

Anexa 9 - „Verşuri” sau cântece de înmormântare

1. Verşi pentru eroi

„Azi cu toţii să serbăm,
Creştini şi să lăudăm,
Pe aceşti soldaţi eroi
Care-au murit în război.

Ca să-şi apere ţara,

De duşmani care s-o ia;
Să nu îi ducă-n robie,
Pe copii şi pe soţie.

140
Că unde grănada cade,
Pământul şi piatra arde;
Si unde grănada pică,
De om nu să şti nimică.
...............................................
Rămas bun copii iubiţi
Nu aveţi altu părinţi,
Că nouă aşa ni-e dat
Sa nu ne-ntoarcem în sat.

In rai suntem aşezaţi,

C-am murit nevinovaţi;
Unde nu-i nici chin, nici muncă,
Unde nu-i nici domn, nici slugă.
.............................................
Toamna-n patruzecişitrei,
Atunci am mers feciorei;
In luna octombrie,
Am sunat cu dobele.
...................................................................
Noi porunca-am ascultat,
In armată am plecat;
Inapoi nu ne-am întors,
Moatrea lângă noi o fost.”
................................

2. Verşi pentru un bărbat căzut în al doilea război mondial

„Neştiut e omul,
Moartea şi mormântul lui,
Căci nimeni nu poate şti
Unde şi când va muri.
..........................................
Mie mi s-a întâmplat
Că în război am plecat;
Mi s-a intâmplat moartea
Departe în Rusia.

Eu nu am avut noroc,
Acasă să mă întorc;
C-am murit în ţări străine,
Unde n-am avut pe nime.

141
La mormântul meu n-o fost’
Nici un om din satul nost;
Mormântul e neştiut,
Intr-un loc necunoscut.
..........................................
Dragii mei fraţi şi nepoţi,
Rămas bun vă zic la toţi
Mai ales că vă trudiţi
Astăzi când mă prohodiţi.”
Culese de autor

CUPRINS
IEUD , O AȘEZARE DIN ȚARA MARAMUREȘULUI

INTRODUCERE……………………………………………………
…………………..2

142
CAPITOLUL I. CADRUL ISTORIC ŞI GEOGRAFIC AL
MARAMURESULUI
VOIEVODAL………………………………………………………
……………………3
I.1.Consideratii istorice asupra
Maramuresului………………………………………3
I.2.Cadrul natural.Asezare.Conditiile fizico-geografice ale
Maramureșlui…………10
CAPITOLUL II.CADRUL ISTORIC ŞI GEOGRAFIC AL
IEUDULUI...............13
II.1.Consideratii istorice asupra
Ieudului…………………………………………….13
II.2.Conditiile fizico –geografice ale
Ieudului……………………………………….24
II.2.1.Asezare.Vecinatati............................................................
............................24
II.2.2.Relieful…………………………………………………
………………….24
II.2.3.Clima……………………………………………………
…………………26
II.2.4.Reteaua
hidrografica………………………………………………………29
II.2.5.Flora şi
fauna……………………………………………………………...30
II.2.6.Solurile…………………………………………………
………………….33
CAPITOLUL III. POPULATIA SI HABITATUL
UMAN.......................................34
III.1.Populatia……………………………………………………
………………… 34
III.2.Habitatul
uman…………………………………………………………………
34
CAPITOLUL IV. ECONOMIA ŞI VIATA
SOCIALA……………………………..38
IV.1.Economia……………………………………………………
………………….38
IV.1.1.Orientarea generala a
economiei………………………………………..39
IV.1.2.Turismul………………………………………………
…………………..41

143
 IV.1.3.Protectia si conservarea mediului
înconjurator………………………….44
IV.2.Viata
sociala....................................................................................................
.....45
IV.2.1.Satul : trecut si
prezent...............................................................................45
IV.2.2.Structura familiei si relatiile
sociale...........................................................48
CAPITOLUL V . VIATA CULTURALA SI
SPIRITUALA.....................................50
V.1.Învatamantul.............................................................................
.............................50
V.2.Portul
popular...................................................................................................
.....53
V.3.Cantecul si jocul
popular.......................................................................................56
V.4.Traditii , datini si
obiceiuri....................................................................................60
V.5. Cel mai vechi text in limba română din „Codicele de la Ieud”
(1391-1392)......74
V:6.Credinta , biserica , viata religioasa,
copiii...........................................................78
BIBLIOGRAFIE..................................................................................
...........................81
ANEXE.................................................................................................
............................82

144