ARHITECTURA TRADIŢIONALĂ ROMÂNEASCĂ ŞI

MOBILIERUL TRADIŢIONAL

- ŢARA MOŢILOR -TRANSILVANIA-

Student: IRIMIA DIANA ANDREEA

Grupa: 51

UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM "ION MINCU"

 Zona etnografica denumita Tara Motilor este situata in muntii Apuseni si cuprinde portiuni
din judetele Alba, Arad, Bihor, Cluj si Hunedoara. Aceasta zona include comunele Sohodol, Vidra,
Vadu Motilor, Poiana Vadului, Albac, Avram Iancu, Horea, Scarisoara, Garda de Sus, Arieseni.
Este o zona montana nu foarte inalta, rece, nefiind potrivita agriculturii si asezarilor mari si
compacte, din cauza spatiului ingust al luncii, platourile fiind greu accesibile.

Localnicii din aceasta zona s-au specializat in prelucrarea lemnului (dulgherie, vase din
lemn), valorificand aceasta resursa ce le era la indemana. Populatia s-a orientat usor , usor catre
bazinul Ariesului, insa acest proces nu a avut loc in acelasi timp, avand caracter individual. Astfel au
rezultat asezari punctuale, cu mari distante intre ele, luand nastere mai tarziu satele risipite,
amplasate langa padure, oarecum izolate fata de localitatile vecine.
Locuinta traditionala din aceasta zona a trecut de-a lungul timpului prin mai multe etape ale
evolutiei sale, de la cea arhaica, monocelulara, la cea mai ampla, traditionala cu un singur nivel si
doua sau trei incaperi, la cele mai complexe, cu doua niveluri, mai multe incaperi si tinda.
In prima categorie intra casele de mutatura, cele cu o singura incapere, fiind de mici
dimensiuni, construite din barne de lemn semicilindrice amplasate orizontal. acestea erau construite
in munti, fiind locuite doar sezonier. Acest timp de locuinta sezoniera avea acoperirea in patru pante
abrupte, specific constructiilor din zonele de munte.
Casele cu tinda erau si ele impartite in mai multe categorii: casa cu camara, casa cu tinda la
fatada, casa cu veranda. Cea din urma este cea mai evoluata dintre ele, fiind des construita in
perioada interbelica. aceasta pastreaza majoritatea elementelor traditionale locale ca peretii din
barne, incapei cu intrari separate, etc. Acum acoperirea este in doua ape iar tinda, inchisa cu geamuri,
ia denumirea de veranda.
 Casa cu tarnat la fatada , cu doua camere de locuit cu intrari separate, are atat radacini din
zona locala cat si din zona Ariesului Mijlociu. Aceasta tipologie, la fel ca si cea care are intrarile in
camerele de locuit direct din tarnat, fara existenta camarei, contine elemente specifice zonei ca
acoperirea cu sarpanta foarte inalta iar tarnatul cu stalpi decorati si arcade decorative cu balustrada.

Casele tradotionale cu doua niveluri au aparut in prima parte a secolului XIX, apartinand
satenilor instariti, comerciantilor de vase de lemn, etc. Nivelul inferior era destinat indeosebi
depozitarii si atelierului, fiind un demisol pau parter scund, pe cand nivelul superior prelua
planimetria casei dezvoltate cu un singur nivel, cu incaperi mari si cu intrari separate, cu tarnat cu
stalpi si decoratie bogata. Astfel ia nastere tarnatul suspendat pe grinzi in consola, cu stalpi din lemn,
balustrade din lemn si o copertina. Este pastrata acoperirea cu sarpanta abrupta, in patru ape.
 Datorita amplasarii deficitare a asezarilor, constructorii au fost nevoiti sa recurga la gesturi ce
usor, usor, au intrat in specificul acestora, ca temelie joasa, legata cu pamant, completata cu barne
rotunde sau picioare din piatra distantate, pe laturile unde era nevoie, in functie de orientarea pantei
terenului.
Ca exemple reprezentative expuse la muzeul Astra din Sibiu, putem aminti: Casa gospodariei
de preot din Stanesti, judetul Alba, Casa gospodariei de negustor din Vidra judetul Alba.

1) Depistată în comuna Poiana Vadului şi cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea

de Casa Haneş Zamfira, construcţia datează de la mijlocul secolului al XIX-lea şi a fost transferată în
muzeu în anul 1992.
Casa se încadrează în planul dreptunghiular, cu două nivele. La parter prezintă două încăperi
cu funcţii diferite, una cu rol de pivniţă (4,18 x 4,68 m), iar cealaltă cu rol de depozit-cămară (2,90 x
2,94 m). Nivelul de locuit se compune din două încăperi, camera bună (5,25 x 4,53 m) şi camera de
zi (3,54 x 3,43 m), în care se accede din târnaţ (1,74 x 3,54 m).
Materialul de construcţie folosit este piatra legată cu liant de pământ galben pentru parter.
Exteriorul nu prezintă tencuială. În interior pereţii sunt pomoştiţi cu lipitură de pământ galben.
Zidurile au o grosime de cca 40 cm. La nivelul al doilea, construcţia este alcătuită din bârne
masive de brad, tăiate în traşcă, cioplite în patru muchii, dispuse în cununi orizontale şi încheiate în
cheutoare (muşcătoare) coadă de rândunică. Pentru podea s-au folosit fostănele de brad prinse de
grinzile pivniţei în cuie din lemn (melci).
Tavanul este din scândură din lemn de brad bătută în tehnica cu capac, încastrată în grinzile
care susţin podul. Peste tavan, în pod s-a intervenit cu un strat de pământ gros de cca 7 cm, cu rol
termoizolator.
Acoperişul, în patru ape, are învelitoarea din şindrilă de brad, horjită şi bătută la un rând.
Ca elemente ornamentale semnalăm feroneria de la ferestre, având rol de protecţie, arcadele
şi uşiţa de acces a târnaţului.
2) Casa din Goieşti-Vidra, transferată în muzeu în anul 1992, ilustrează tipul evoluat de casă
tradiţională din aşezările răsfirate tip Crâng din Ţara Moţilor.
Ca elevaţie, casa are nivelul inferior construit din piatră de râu, legată cu liant de argilă şi
nivelul al doilea din grinzi masive de brad, tăiate în joagăr încheiate în coadă de rândunică.
Planimetric, locuinţa are câte două încăperi la ambele nivele, cu funcţii diferite şi intrări
separate în fiecare. Prima (4,3 x 3,73 m) avea funcţia de pivniţă, fiind locul de depozitare al
legumelor şi fructelor, iar a doua (4,3 x 3,7 m) era folosită ca spaţiu de locuit în timpul verii.
Exteriorul şi interiorulsunt tencuite cu pământ galben amestecat cu paie de grâu şi zugrăvit cu o
spoială de var.
Nivelul al doilea prezintă două încăperi, casa (4,19 x 4,61 m) şi casa de dincolo (4,19 x 4,61
m). Faţada principală a casei este prevăzută cu un foişor, având ca puncte de sprijin, la parter, două
coloane paralelipipedice din babdiţă.
Pereţii sunt din bârne de lemn de brad alb (abies alba) tăiat în joagăr încheiate la capete în
coadă de rândunică. Dimensiunile bârnelor sunt variabile ca înălţime (între 15 şi 23 cm),
dar egale ca şi grosime (15 cm). În interior, ambele încăperi sunt tencuite cu pământ galben
amestecat cu pleavă şi paie de secară, iar peste acesta spoială de var. Podeaua este din fostănă de
brad cu grosimea de 5 cm, iar planşeul tot din fostănă de brad, bătută în tehnica cu capac. În pod,
peste planşeul din fostănă, s-a pus un strat de 5 cm de pământ galben cu rol termoizolator.
Acoperişul este în patru ape cu învelitoarea din şindrilă de brad, horjită şi teşită, bătută la un
rând.

Mobilierul:
Mobilierul traditional taranesc formează un mare capitol al artei româneşti, pornind de la bogăţia
esenţelor lemnoase până la produsul finit din interiorul locuinţei ţărăneşti. Este ştiut că ţăranul şi-a amenajat
locuinţa după datini străvechi şi după gustul său. Interiorul era format din cele mai trebuitoare piese de
mobilier, printre care patul, masa, scaunele, lăzile de zestre; acestora li se adaugă numeroase obiecte de uz
casnic şi uneltele necesare, precum şi podoabe şi ţesături din lemn,
piele sau metal, vase ceramice.
După tehnica de execuţie şi sistemul ornamental, mobilierul ţărănesc românesc se
împarte în două mari categorii:
a) mobilierul fixat prin îmbinări, fără cuie de
fier, împodobit prin crestături şi scrijelări
b) mobilierul lucrat de tâmplari, decorat prin
pictură.
Prima categorie reprezintă tradiţia veche a mobilierului ţărănesc, fiind răspândit în toate
zonele etnografice româneşti în forme unitare de stil. A doua categorie, mobilierul pictat, s-a lucrat
mai ales de către meşterii centrelor urbane transilvănene. Organizaţi în bresle, meşterii au lucrat un mare
număr de piese de mobilier precum: lăzi, dulapuri, paturi, scaune, pe care le-au pictat într-o varietate
de culori folosind mai ales motive vegetale. Din punct de vedere morfologic, se constată o concomitenţă
stilistică: geometrică, negeometrică şi mixtă. Începând cu secolul al XVII-lea, tratarea negeometrică a
ornamentelor deţine o preponderenţă evidentă, pe alocuri consemnânduse tratarea mixta.

Trăsătura principală a ornamenticii artei populare româneşti o constituie geometrismul cu rădăcini

adânci în tradiţia autohtonă. În cadrul acestui geometrism prin compoziţii de figuri sau reduceri de forme
schematice, prin reprezentări cu caracter simbolic, stilizări ale unor elemente reale, desfăşurate ritmic
prin alternanţă şi repetare, se desfăşoară întreaga gamă a elementelor, motivelor şi compoziţiilor
ornamentale. Acest fenomen e specific întregului mobilier ţărănesc din România şi
nu numai.
Tehnicile de ornamentare sunt în strânsă corelaţie cu esenţa lemnoasă, forma, dimensiunile şi
destinaţia piesei, cu locul de amplasare a câmpurilor ornamentale.
 Cele mai des utilizate tehnici de ornamentare în cazul pieselor româneşti de mobilier sunt:
crestarea, traforarea, incizia,sculptura, strunjirea şi mai rar pictarea sau vopsirea.
O trăsătură de bază a dispunerii decorului este faptul că se ornamentează suprafeţele cele mai
vizibile. Locul de dispunere al ornamentelor diferă de la o piesă la alta, respectând însă criterii de dispunere
a decorului pentru fiecare tip de mobilier. De pildă, în cazul laviţelor, se decorează spătarele,
tăbliile din faţă, în cazul meselor picioarele şi lada de sub tăblie, în cazul paturilor căpătâiele, iar în
cazul lăzilor de zestre toate suprafeţele exterioare.
Ornamentele fac parte din mai multe categorii:
a) Ornamentele abstracte rezultă dinstilizarea prin reducere a semnificaţiei originare a
unor elemente realiste înconjurătoare. Cele maivechi şi mai simple elemente ornamentale ale
acestei categorii sunt punctul şi linia din care seobţin compoziţii ornamentale prin combinarea lor.
b) Ornamentele concrete pot fi fiziomorfe,skeomorfe şi sociale. Cele fiziomorfe reprezentând
lucruri sau fiinţe existente în natură se diferenţiază
în:
- Ornamentele cosmomorfe ilustrând corpuri şi fenomene cereşti (soare, stele), succesiunea anotimpurilor
(vârtelniţa) în diverse compoziţii ornamentale.
- Ornamentele geomorfe sau toponimice (căliţa ocolită, poteca, valul, pârâul). Acest spaţiu e prezent în
ornamentica mobilierului într-o suită de reprezentări ale căii ocolite, zigzaguri, linia
ondulată, linia frântă etc.
- Ornamentele fitomorfe ce ilustrează lumea vegetală (flori, frunze, fructe, ramuri)
- Ornamentele zoomorfe ce redau lumea faunei specifice spaţiului românesc (calul, coarnele berbecului,
câinele, peştele, racii, păsări, fluturi, cerbul, etc.)

In Transilvania, patul este inalt si are un important rol decorativ. in unele zone apare ''patul cu
bolta'' inalt, acoperit cu tesaturi si perne. In zona Tarnavelor patul are spatar pictat cu flori. in Tara
Hategului si Muntii Apuseni peretii sunt inconjurati in partea superioara de o panza vargata si de
stergare drapate cu cute verticale. In impodobirea interiorului predomina tesaturile de panza,
culoarea dominanta fiind cea rosie. O nota particulara o da si folosirea in alte parti ale tarii, datorita
abundentei de tesaturi decorative viu colorate
 În cadrul etnocultural transilvănean apare corelaţia funcţională şi estetică între ornamentaţie
şi cromatică, legătura culorii cu forma decorativă, un rafinament propriu fiecărui popor în dozarea
culorii. Mobilierul pictat este specific, aşa cum se ştie, popoarelor germanice şi celor fino-ugrice cu
care locuitorii din Transilvania au avut permanente relaţii. Tratarea negeometrică a ornamentelor
deţine
o preponderenţă evidentă în cadrul ornamenticii saşilor şi ungurilor din arealul transilvănean.
Decorul transpus pe uneltele de lemn şi de metal se înscrie dialectic în fondul principal de
valori comun culturii şi artei populare româneşti. Furcile de tors din Transilvania prezintă atât
un interes tehnic cât şi unul artistic. Alături de furcile simple, în Transilvania se întâlnesc şi furcile
cu crestături lucrate din tufă de alun, paltin, brad,cioplite lat, cu lăţire profilată sus, cu ornamente
crestate pe ambele feţele.
În cadrul uneltelor utilizate în procesul de prelucrare a fibrelor textile, cu bogate şi arhaice
ornamente, mai amintim războiul de ţesut cu„brâglele” sale împodobite pe toată suprafaţa, cu
crestături adânci, oblice, în romburi, iar central cu un motiv solar mare sau cu o cruce, cu tindeiele ce
excelează printr-un decor geometric bogat şi echilibrat. Impresionează şi cornul de vânătoare cu
încrustaţii bogate printre care amintim cadranul solar, acelaşi motiv pe care l-au folosit cândva pe
aceste meleaguri şi dacii, motivul mitologic al şarpelui considerat ocrotitorul casei.

Astfel, simţul formei s-a manifestat şi s-a moştenit evidenţiindu-se la categoriile de mobilier
făcute de mâna omului din elemente simple, cioplite cu toporul şi barda. La alcătuirea mobilierului
ţărănesc, lucrat din lemn de fag sau paltin, s-a ţinut seama şi de arhitectonica încăperilor cărora le
erau destinate, precum şi cele legate de funcţia lor.
Căutând întotdeauna să se înconjoare cu imaginea elementelor vii din natură, dovadă tendinţa
de a introduce în ornament elemente florale, omul le-a concretizat, potrivit posibilităţilor sale
intelectuale, prin stilizări şi tehnici diverse, într-o nesfârşită complexitate de figuri decorative.
Organizarea interiorului unei case, a încăperilor este rezultatul unor practici transmise din
generaţie în generaţie, ce au condus la formarea unor ansambluri organice în care fiecare obiect are
un loc bine precizat, calităţile estetice ale obiectului fiind puse în deplină valoare.
 "Ornamentica este tocmai depozitarea
tainelor colective ale fiecarei etnii.'' Cu toate
inerentele exprimari individuale, locale sau zonale,
arta ornamentala constituie una dintre cele mai
veridice modalitati de comunicare etnoculturala si de
sistematizare colectiva a reprezentailor din lumea
inconjuratoare.
Motivele ornamentale săseşti, care au circulat
de-a lungul timpului şi au fost preluate din caietele
de modele, nu au fost acceptate mecanic, talentul şi
inventivitatea creatorilor au exprimat interpretări
originale, forme de expresie artistică privind
structura suprafeţelor brodate. Ţărăncile săsoaice au
avut o preferinţă deosebită pentru motive florale,
astrale şi geometrice, care au fost preluate de pe
ţesături şi brodate simetric pe feţele de masă,
lepedee, feţe de pernă etc.

Bibliografie / Webografie:
-Ornamentica mobilierului taranesc din Transilvania. - Aurel Bodiu
-www.muzeulastra.com
-www.sibiul.ro
-www.oaralba.ro