Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Bucovina, ţinutul meu natal, cuprinzând astăzi un teritoriu nu foarte întins, poate fi totuşi tratată ca
regiune etnografică aparte de cea a Moldovei, fiind diferită sub mai multe aspecte faţă de aceasta -
inclusiv din punct de vedere al arhitecturii.
Voi încerca aşadar, în cele ce urmează, să evidenţiez ceea ce este distinctiv pentru Bucovina şi
arhitectura ţărănească de aici.
Fotografiile ce ilustrează acest articol au fost făcute în cadrul Muzeului Naţional al Satului "Dimitrie
Gusti".
Subzonele etnografice
Relieful zonei descreşte în înălţime de la vest spre est, cuprinzând vârfuri ce tind spre 2000 de m în
vest, urmate de Obcinele Bucovinei, domoale, şi-apoi o zonă colinară, către est.
Grefate pe aceste forme de relief, fără a fi precis delimitate de anumite unităţi geografice, deşi unele
dintre acestea au în centrul lor văile unor râuri (Suceava, Moldova, Bistriţa), se conturează în zona
etnografică a Bucovinei şi mai multe sub-zone etnografice – Rădăuţi, Suceava, Humor, Câmpulung
Moldovenesc, Dorna.
Dintre acestea, zona Câmpulungului Moldovenesc este o zonă cu o situaţie aparte, ţăranii de aici fiind
liberi, răzeşti, având o organizare şi conducere proprii, ce le ofereau un statut aparte, de relativă
autonomie. Putem preciza şi că zona Fălticeniului, deşi face şi ea parte din judeţul Suceava, nu a făcut
parte din Bucovina ocupată în secolul XIX de către Austria, păstrând oricum o mai mare asemănare
cu zona etnografică vecină a Neamţului.
Toate sub-zonele au la rândul lor propriile particularităţi, constatabile şi în arhitectura locuinţelor
ţărăneşti. Cu toate acestea, deşi formele arhitectonice diferă întrucâtva, există o clară unitate de stil
a locuinţelor ţărăneşti bucovinene.
Volumul populaţiei şi suprafaţa împădurită influenţează şi configuraţia satelor din vechime – cele
montane mai ales. În astfel de sate, gospodăriile ţărăneşti erau rare, situate la distanţe mari unele
faţă de celelalte şi încorporând o suprafaţă de teren relativ întinsă.
Ele erau întemeiate, în mod obişnuit, nu numai prin dobândirea de teren prin înzestrare sau
moştenire - ceea ce ar fi condus în timp la o mai puternică apropiere a locuinţelor şi fragmentare a
terenurilor moştenite. Adesea terenul pentru noua gospodărie se obţinea prin tăierea unei suprafeţe
de pădure. Locul obţinut prin defrişare, având o suprafaţă îndestulătoare, servea pentru ridicarea
noilor gospodării – iar materialul lemnos obţinut era utilizat pentru ridicarea locuinţelor.
Ţăranii îşi păstrează modul simplu, modest de trai, ce nu afectează foarte mult pădurea, vreme de
secole sau chiar milenii. În acelaşi timp, cercetătorii acestei zone constată până aproape de zilele
noastre menţinerea preferinţei populaţiei pentru un spaţiu mai larg destinat gospodăriei, locuinţele
fiind plasate în acest spaţiu în aşa fel încât “să aibă lărgime”, să fie încadrate de un teren cât mai vast,
cuprinzând ograda, grădinile, diferite alte spaţii funcţionale şi acareturi.
Însă, stăpânitorii austrieci nu au fost primii ce au trecut prin zona Bucovinei. Putem să privim mult în
urmă în timp.
Acest spaţiu a fost locuit din vremuri străvechi şi a aparţinut, în vremurile de început ale poporului
român, unei populaţii de daci liberi - ce înfruntă de-a lungul timpului, de mai multe ori, romanii ce
ocupă o mare parte din teritoriul Daciei. Aceşti daci liberi rămân populaţia stabilă a zonei, primind şi
ei influenţa puternică a culturii romane, făuritoare a poporului român, alături de cea a unui popor de
păstori nomazi, sarmaţii, sosit pe teritoriul întregii Moldove.
Urmează, apoi, secole în care zona aceasta - la fel ca şi alte teritorii ale României – este succesiv
călcată de vizigoţi, huni, gepizi, avari, longobarzi, bulgari, slavi, pecenegi, uzi, cumani, berladnici sau
brodnici şi - cei din urmă şi cei mai sângeroşi în atacurile lor – tătari. Aproape toate aceste popoare
migratoare sunt respinse fără urmări sau asimilate, având un impact mic asupra culturii locale, slavii
fiind singurii ce au un impact mai mare asupra limbii şi culturii românilor.
Apoi, desigur, urmează secolele de luptă contra otomanilor.
Între timp, până în vremea colonizărilor realizate de austrieci şi chiar şi în timpul acestora, se
stabilesc aici, de bunăvoie, oameni aparţinând următoarelor neamuri, în ordine aleatoare: evrei,
huţuli, germani, unguri, armeni, polonezi, greci, lipoveni, ruşi, ruteni, ţigani, tătari – dar şi români
veniţi din Transilvania şi din Moldova. Iar Austria colonizează în număr masiv în Bucovina: germani,
unguri, secui, ceangăi, lipoveni, slovaci, polonezi.
Absolut remarcabilă este în aceste condiţii rezistenţa şi persistenţa culturii populaţiei ţărăneşti - ce
constituia majoritatea românimii în acest teritoriu – în faţa culturilor numeroaselor popoare cu care a
intrat în contact. Influenţele există, însă, ele pot fi considerate drept minore - mai ales până la
debutul ocupaţiei austriece - faţă de gravitatea şi dimensiunile ameninţării cu amalgamarea,
înstrăinarea, asimilarea în coordonatele altor culturi.
Convieţuind în mod paşnic cu celelalte populaţii stabilite aici, comunităţile ţărăneşti bucovinene îşi
protejează felul lor propriu de a fi, cel puţin în ceea ce priveşte opţiunile lor privind locuirea şi, astfel,
modul de viaţă. Dovadă stă faptul că până în secolul al XVIII-lea, arhitectura ţărănească locală se
păstrase aproape neschimbată de zeci şi zeci de generaţii. Acest fapt este confirmat de descoperirile
arheologice din zonă, ce merg în urmă mii de ani, confruntate cu descrierile oferite de ocupanţii
Bucovinei sau călătorii străini ce au trecut pe aici.
Continuitatea arhitecturală în zonă, dat fiind faptul că locuinţele se păstrează până în secolele XVIII-
XIX cât se poate de modeste, nu foarte spaţioase, cu un plan simplu şi cu un decor nu foarte elaborat,
poate fi pusă şi pe seama condiţiilor vitrege oferite de mediu şi a condiţiilor istorice neprielnice –
dacă ne gândim doar la şirul nesfârşit de populaţii ce atacă zona vreme de secole. Însă, ea reflectă şi
gustul ţărănesc pentru continuitate şi stabilitate, pentru confort simplu, spaţii primitoare, calde,
frumoase şi funcţionale în acelaşi timp, ce păstrează armonia cu natura, protejată, preţuită şi pusă în
valoare de ţărani prin lumea ce şi-o construiesc - chiar dacă nu în mod conştient sau programatic.
Natura pierde din bogăţiile sale, însă, locuitorii zonei, în duhul vremurilor celor noi, caută şi află
prilejuri pentru a-şi spori bunăstarea, participând la intensivele eforturi de exploatare a naturii
iniţiate de stăpânirea austriacă.
Vreme de secole sau chiar milenii, principalele îndeletniciri ale ţăranilor bucovineni au fost creşterea
şi păstoritul vitelor mari şi ovinelor. Agricultura era o ocupaţie auxiliară pentru ţărani, ce cultivau în
genere doar cele strict necesare consumului propriu. Apoi, celelalte ocupaţii pe care ţăranii din
Bucovina le mai practicau erau unele precum plutăritul, cărăuşitul, mineritul, pescuitul, vânătoarea,
pomicultura, apicultura şi vinificarea familială.
Creşterea şi păstoritul animalelor continuă să fie practicate vreme îndelungată de o pondere destul
de mare din rândul populaţiei de ţărani din zonă - însă pierd tot mai mult din importanţă si tot mai
mulţi lucrători, odată ce austriecii încep să exploateze pădurile Bucovinei din ce în ce mai intensiv.
După acest moment, tot mai mulţi dintre ţărani încep să lucreze la defrişarea pădurilor sau
transportă lemn şi lucrează în gatere şi fabrici de prelucrare a lemnului.
Bunăstarea materială a multor ţărani sporeşte şi aceştia se deschid faţă de inovaţiile pe care le
identifică la austrieci sau la alte popoare cu care convieţuiesc.
Inovaţii apar şi în arhitectura ţărănească - dimensiunile locuinţelor cresc odată ce planurile
locuinţelor se diversifică şi odată cu apariţia unor noi tipuri de încăperi; acoperişurile caselor încep a
fi realizate în două ape – după modelul locuinţelor conlocuitorilor germanici - şi nu în patru ape aşa
cum fuseseră realizate vreme foarte îndelungată, iar dimensiunile ferestrelor cresc, concomitent cu
începutul utilizării sticlei pentru geam în locul membranelor animale folosite anterior.
Parte din aceste inovaţii schimbă standardul de viaţă al ţăranilor – însă ele nu alterează în mod
radical stilul arhitecturii ţărăneşti, cu înţelegerea caracteristică ţăranilor asupra a ceea ce este frumos
şi funcţional în acelaşi timp.
În vechime, pentru construcţia casei se foloseau de obicei bârne rotunde de lemn, foarte lungi –
adesea o bârnă avea lungimea unui perete întreg.
Casele mai noi sunt ridicate din bârne cioplite pe două sau patru părţi – în acest caz având secţiunea
dreptunghiulară.
Alte aspecte de interes ţin de modul de îmbinare a bârnelor – şi aici, ca şi în alte părţi, bârnele se
încheiau “în cheotori”, în îmbinări crestate.
Până la contactul cu populaţiile de orgine germanică – austrieci, germani, saşi – cheotorile erau de un
singur tip – simple, rotunde sau ciobăneşti. Folosirea acestui tip de îmbinări aducea cu prezenţa unor
capete vizibile, aparente ale bârnelor. Tăiate în varii dimensiuni şi forme, aceste capete aparente
dobândeau de multe ori valoarea decorativă pentru exteriorul casei. După contactul cu aceste
populaţii apar noi tipuri de cheotori – drepte, numite “nemţeşti” sau trapezoidale (“în coadă de
rândunică”).
Temelia casei consta, în cazul caselor celor mai vechi, dintr-un strat de piatra de râu.
Temelia creşte în înălţime, în timp, realizându-se tot din piatră, şi ajunge să aibă o înălţime de chiar
75-80 de cm. Peste temelie se aşează şi aici “tălpile casei” - bârne masive peste care se vor aşeza
apoi pereţii casei.
Pentru o casă cu două încăperi se foloseau în mod obişnuit cinci tălpi – patru pe margini şi una
interioară. Numărul tălpilor utilizate creşte însă în timp, pe măsură ce numărul odăilor unei case
obişnuite creşte.
Aşa cum am arătat, acoperişul tradiţional al zonei era construit în patru ape.
Un alt element caracteristic este acela că invelitoarea acoperişului se realiza în genere
din draniţă, constând în bucăţi mari de lemn, de până la 2 metri chiar, în cazul caselor celor mai vechi
şi din bucăţi mai mici şi frumos cioplite pe măsură ce ne apropiem de prezent. În fine, pe acoperiş se
găseau în mod obişnuit două sau mai multe orificii numite “cahle”, ce serveau la evacuarea fumului
din casă.
Prispa caselor bucovinene, prezentă mai ales în arhitectura caselor din zonele de deal şi podiş de aici,
inconjoară în mod obişnuit trei laturi ale casei - faţada şi cei doi pereţi laterali. Adăpostită de
streaşina foarte largă, ea era în vechime neîngrădită cu balustrade şi realizată din pământ bătut,
amestecat uneori cu piatră.
Către vremurile noastre ţăranii încep să îşi podească prispele cu scânduri sau să le înalţe cu scânduri
sprijinite pe prelungirile tălpilor casei. O ultimă dezvoltare o constituie prispa podită, mărginită de
balustrade şi stâlpi şi cerdacul – sau foişorul. Cerdacul apare la locuinţele bucovinene numai la
locuinţele cu două odăi şi o tindă centrală, la mijlocul prispei, în dreptul tindei.
De asemenea, un alt element tipic pentru casele bucovinene este prezenţa pereţilor ce aveau
zugrăvită în partea de jos un brâu de culoare neagră, de o lăţime de maxim 50 de cm.
Pentru decorarea celorlalte elemente ale exteriorului casei se utilizează în genere cioplirea şi
crestarea (în principal în zona Câmpulungului şi cea a Rădăuţiului).
Astfel, sunt decorate prin cioplire stâlpii pripspei (ce sunt uneori decoraţi prin crestare dar sunt în
genere ciopliţi în patru sau şase feţe, cel cu patru feţe predominând, şi alcătuind adesea succesiuni
de trunchiuri de piramidă, acele “coloane ale infinitului”), cununile de bârne, grinzile transversale ale
casei, grinzile cerdacului.
Pe cadrul uşilor sau pe grinzile pe care se sprijină podul casei este lucrat uneori motivul torsadei.
Cum spuneam, bârnele ale căror capete sunt aparente, sunt tăiate în aşa fel încât să capete un aspect
frumos, decorativ – astfel, în zona Rădăuţiului, capetele cornişelor erau lăsate mai lungi şi tăiate în
trepte, primind numele de “aripi” (în localităţi precum Marginea, Suceviţa, Horodnic) sau tăiate în
“dinţi de fierastrău” ( în localităţi precum Straja sau Volovăţul).
În fine, uşile sunt şi ele decorate uneori, la nivelul îmbinărilor tăbliilor şi prin aplicarea de cuie
decorative, cu floare.
Următorul tip de plan ce apare este cel al locuinţei cu tindă, folosită ca spaţiu de trecere şi o odaie de
locuit.
Apoi, urmează locuinţele ce cuprind o tindă, o odaie de locuit şi o cămară, folosită drept spaţiu de
depozitare.
Un caz aparte, mai rar întâlnit, îl constituie casele ce cuprind doar o odaie de locuit şi o cămară.
De dată mai recentă, dar foarte răspândit, este tipul casei cu tindă centrală şi două odăi. Una din cele
două odăi era locuită în mod obişnuit, iar cealaltă, numită de regulă “casa cea mare” era folosită
pentru păstrarea zestrei fetelor şi a obiectelor celor mai valoroase şi era folosită doar pentru primirea
oaspeţilor sau în zilele de sărbătoare. Casele de acest tip aveau de regulă în spatele casei o odaie
numită “polată” sau “şandrama”, formată sub prelungirea acoperişului şi având funcţie de
depozitare.
În fine, casele mai noi ajung să aibă şi mai multe odăi – drept exemplu, putând fi date casele
tradiţionale ţărăneşti de dată relativ recentă din Fundul Moldovei, sat de răzeşti din zona
Câmpulungului.
Bibliografie: