DEFINIREA CONCEPTULUI DE ARHITECTURĂ

VERNACULARĂ

Folosit pentru prima data în anul 1839 în Marea Britanie,

conceptului de arhitectură vernaculară i-au fost asociate
diverse sintagme asociate sensului pe care termenul latin
vernaculus îl are, acela de nativ: arhitectură primitivă,
arhitectură indigenă, arhitectură anonimă, arhitectură
fără arhitecţi, arhitectură populară, arhitectură “ fără
pedigree”, arhitectură tradiţională, arhitectură ţărănească.
Arhitectura vernaculară desemnează arhitectura realizată de
constructori fără o pregătire de specialitate, fără proiect
desenat, dar în deplin acord cu necesităţile materiale şi
spirituale ale beneficiarilor, cu mediul natural şi tradiţiile
culturale ale comunităţii.
 DEFINIREA CONCEPTULUI DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ

 Timp de aproape un secol, până spre mijlocul secolului al

XX-lea, elementele definitorii ale arhitecturii vernaculare
au constituit subiect al preocupărilor specialiştilor etnologi
sau sociologi, care au privit clădirile vernaculare mai
curând ca obiecte de studiu etnografic decât ca monumente
de interes arhitectural.
 Deceniile 3-4 ale sec. XX, aduc în atenţia specialiştilor şi a
publicului un număr crescând de construcţii şi ansambluri
vernaculare – locuinţe, biserici, instalaţii de tehnică
tradiţională, odată cu constituirea primelor muzee în aer
liber din Europa.
 DEFINIREA CONCEPTULUI DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ

 Momentul major în reconsiderarea valorilor

arhitecturii vernaculare l-a constituit realizarea de
către Bernard Rudolfsky unei expoziţii de fotografii
la Muzeul de Artă Modernă din New York în anul
1964, însoţită de lucrarea “Arhitectura fără arhitecţi :
o scurtă introducere în arhitectura fără pedigree”.
 Expoziţia, bazată pe o impresionantă colecţie de
fotografii artisice, nefundamentate pe studii de caz, a
avut un mare suuces, cel mai important rezultat fiind
acela al conştientizării de către specialişti şi public a
valorilor fenomenului vernacular.
 DEFINIREA CONCEPTULUI DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ

 Până spre sfârşitul deceniului 6 al sec. XX, o serie de studii

au fost realizate, în diverse locuri din lume, accentuându-se
asupra valorilor funcţionale, structurale şi plastice ale
arhitecturii vernaculare recent redescoperite.
 1976 marchează debutul activităţii CIAV – Comitetul
Internaţional pentru Arhitectură Vernaculară, organism
specializat al Comitetului Internaţional pentru
Monumente şi Situri al UNESCO – ICOMOS.
 Interesul crescând pentru studiul arhitecturii vernaculare
a culminat, în anul 1997, cu publicarea Enciclopediei
arhitecturii vernaculare, coordonată de reputatul profesor
Paul Oliver de la Oxford, lucrare de referinţă, cuprinzând
materiale realizate de peste 800 de specialişti de pe cinci
continente.
 DEFINIREA CONCEPTULUI DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ

 Considerat cel mai tradiţional şi mai răspândit mod de a

construi, vernacularul constituie, chiar în perioada
contemporană, cca. 90 % din fondul construit la nivel
mondial.
 Repetatele crize ale energiei din sec. XX, au atras atenţia
specialiştilor asupra faptului că industria construcţiilor
este consumatorul a cca. 50% din energia mondială.
 Arhitecţii sunt în căutarea unor soluţii care să permită
reducerea consumurilor energetice printr-o proiectare
durabilă - “green design”.
 Arhitectura vernaculară constituie o importantă sursă
documentară, având în vedere faptul că, pe parcursul
secolelor, meşterii anonimi au reuşit să construiască
durabil, cu minimum de resurse.
PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ VERNACULARĂ DIN
ROMÂNIA

 Profesor la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti,

unul dintre cei mai sensibili cunoscători ai
valorilor arhitecturii vernaculare din România,
arhitectul George Matei Cantacuzino aprecia:
 Am spus cândva că ţăranul român este cel mai bun
arhitect. El a dat toate indicaţiile de felul cum
trebuie armonizată o locuinţă românească cu
mediul geografic climatic şi social, sensibilitatea lui
a dat tema formelor.[1] …

[1] G. M. Cantacuzino, Izvoare şi popasuri, Bucureşti, Ed.
Eminescu, 1977, p. 370
 [2] Idem, p. 372
 PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ DIN ROMÂNIA
 Arhitectura ţărănească rămâne ca un mare învăţământ, căci
ea a unificat aspectul ţării, ea a creat atmosfera plasticii
româneşti şi a fost o expresie unitară a acestui neam, ca şi
limba românească.[2]
 Satul e cea mai frumoasă podoabă a pământului românesc.
În el se găsesc toate premisele civilizaţiei noastre. Prin felul
lui de a se pierde în verdeaţă, cu aspectu-i de grădină, satul
românesc afirmă acea înţelegere a naturii şi acea noţiune
sensibilă a vieţii care se resfrânge în toate artele noastre
populare...
 Ceea ce caracterizează peisajul românesc e lipsa lui de
ostentativitate. Omul se afirmă discret prin belşugul naturii,
cu o oareşicare cuvioasă umilinţă.[1]

[1] Idem, p. 356
 PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ DIN ROMÂNIA
 Ţăranul român reuşeşte proporţiile casei sale cu aceeaşi
siguranţă cu care albina reuşeşte în executarea alveolelor
sale....Artele populare, a căror formaţie se pierde în adâncul
preistoriei, gândite, visate şi executate de un număr
incomensurabil de generaţii, fac parte integrantă din chiar
însuşirile rasei....
 Casa ţărănească variază numai pentru a se potrivi cu clima
sau cu materialele regiunii. De aceea, casele de la munte
sunt întotdeauna clădite mai cu grijă, având lemn şi piatră la
îndemână, pe când cele de la şes sunt făcute din lut. Casa îşi
modifică aspectul numai în atingere cu mahalalele, luând o
înfăţişare sărăcăcioasă şi stângace, ca un ţăran îmbrăcat în
haine „nemţeşti”.
 PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ DIN ROMÂNIA
 În ce constă farmecul unui sat românesc ?
 În primul rând, el este expresia unei veşnice
tinereţi. Prin faptul că este executat din
materiale care nu-i asigură o durată
seculară, satul este într-o perpetuă primenire.
Gospodinele, în fiecare primăvară, îşi albesc
casele, dînd cu albastru în jurul ferestrelor şi.
Câteodată, cu un roş cărămiziu, pe stâlpii
prispei. După câteva luni de la clădirea casei,
şindrilele acoperişurilor uşoare iau o culoare
argintie, care variază cu cerul zilelor de vară,
ca şi sălciile şi plopii.
 [1] Idem, p. 155
 PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ DIN ROMÂNIA
 Constituindu-se ca semn al prezenţei omeneşti în natură,
ca expresie a universului interior al omului, arhitectura
caracterizează individualitatea comunităţii[1] ilustrându-i
simultan comanda socială, posibilităţile materiale şi
tehnice şi, nu în ultimul rând, gradul de sensibilitate
artistică.
 Casa ţăranului este clădită parcă în funcţie de lumină, şi
albul varului nu oboseşte ochiul, pentru simplul motiv că
streaşina prispei sau a cerdacului aruncă mereu o umbră
odihnitoare asupra zidurilor văruite. Adânca poezie ce
emană dintr-un sat românesc provine din faptul că aici
comorile nu sunt decât sufleteşti. Tradiţia se exprimă printr-
o veşnică renaştere şi o veşnică izbândă...ca şi natura.[1]

[1] Constantin Joja, Sensuri şi valori regăsite, Bucureşti, 1981, pag. 22
 PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ DIN ROMÂNIA

 În condiţiile societăţii tradiţionale, casa se construia în

colaborare nemijlocită cu primul său ocupant, purtând
însemnul nevoilor şi al aspiranţilor familiei sale, ceea ce
conferea locuinţei viaţă, un suflet iniţial. Generaţiile
următoare dacă au folosit spaţiul de locuire moştenit, s-au
adaptat acestui cadru deja creat.
 Aşa cum nici o celulă nu trăieşte singură, izolată, locuinţa
se integrază unui sistem de intercondiţionări, materiale şi
spirituale, care dau caracterul specific fiecărei comunităţi
umane – fie că este o uliţă într.un sat, fie că este o întinsă
arie geografică. În fiecare moment, locuinţa apare ca un
limbaj prin intermediul căruia oamenii de aceeaşi cultură
comunică între ei.
 PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ DIN ROMÂNIA

 Locuinţa tradiţională românească, atât de

organic integrată sitului, corelează trăsăturile
acestuia cu exigenţele vieţii proprietarilor săi.
Şi deşi nici un architect nu a participat la
ridicarea caselor ţărăneşti, calităţile lor
intrinseci, rezultate din sinteza experienţei
constructive a multor generaţii, le conferă
actualitate în preocupările acelor arhitecţi
contemporani care şi-au propus să
repersonalizeze locuinţele individuale.
 PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ DIN ROMÂNIA

 Monumentele de arhitectură vernaculară selecţionate

de specialişti, după criterii riguros ştiinţifice, ca fiind
reprezentative pentru o zonă etnografică sau pentru o
perioadă istorică şi care au fost transferate în muzeele
în aer liber, constituie puncte de referinţă cu deosebită
valoare de document. Valenţa documentară a acestora
rezidă atât în calităţile lor intrinseci, cât şi în faptul
că, devenind exponate, sunt expuse unui regim de
conservare-restaurare care le protejează de eventuale
modificări sau deteriorări pe care le-ar fi putut suferi
în teren, fie din cauza condiţiilor naturale, fie din
neglijarea clădirilor vechi, în favoarea celor noi.
 PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ
VERNACULARĂ DIN ROMÂNIA

 Muzeele etnografice în aer liber din România, sinteze

ale patrimoniului de arhitectură vernaculară rurală din
diferite zone ( Secţia în aer liber a Muzeului
Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, Muzeul
Maramureşean din Sighetu-Marmaţiei ) sau de pe
întreg teritoriul ţării ( Muzeul Naţional al Satului
“Dimitre Gusti” din Bucureşti), ca şi cele cu profil
thematic (Muzeul Pomiculturii şi Viticulturii din
Goleşti, Complexul Muzeal “ASTRA” din Sibiu),
constituie, prin numeroasele lor monumente, o
serioasă sursă documentară.
PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ VERNACULARĂ DIN
ROMÂNIA
PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ VERNACULARĂ DIN
ROMÂNIA
PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ VERNACULARĂ DIN
ROMÂNIA
PATRIMONIU DE ARHITECTURĂ VERNACULARĂ DIN
ROMÂNIA