Patrimoniu de arhitectura vernaculara din Romania

Profesor la Scoala de Arhitectura din Bucuresti, unul dintre cei mai sensibili cunoscatori ai
valorilor arhitecturii vernaculare din Romania, arhitectul George Matei Cantacuzino aprecia:

Am spus candva ca taranul roman este cel mai bun arhitect. El a dat toate indicatiile de felul
cum trebuie armonizata o locuinta romaneasca cu mediul geografic climatic si social,
sensibilitatea lui a dat tema formelor.[1]

Arhitectura taraneasca ramane ca un mare invatamant, caci ea a unificat aspectul tarii, ea a

creat atmosfera plasticii romanesti si a fost o expresie unitara a acestui neam, ca si limba
romaneasca.[2]

Satul e cea mai frumoasa podoaba a pamantului romanesc. In el se gasesc toate premisele
civilizatiei noastre. Prin felul lui de a se pierde in verdeata, cu aspectu-i de gradina, satul
romanesc afirma acea intelegere a naturii si acea notiune sensibila a vietii care se resfrange
in toate artele noastre populare
Ceea ce caracterizeaza peisajul romanesc e lipsa lui de ostentativitate. Omul se afirma
discret prin belsugul naturii, cu o oaresicare cuvioasa umilinta.[3]

Taranul roman reuseste proportiile casei sale cu aceeasi siguranta cu care albina reuseste in
executarea alveolelor sale.Artele populare, a caror formatie se pierde in adancul preistoriei,
gandite, visate si executate de un numar incomensurabil de generatii, fac parte integranta
din chiar insusirile rasei.
Casa taraneasca variaza numai pentru a se potrivi cu clima sau cu materialele regiunii. De
aceea, casele de la munte sunt intotdeauna cladite mai cu grija, avand lemn si piatra la
indemana, pe cand cele de la ses sunt facute din lut. Casa isi modifica aspectul numai in
atingere cu mahalalele, luand o infatisare saracacioasa si stangace, ca un taran imbracat in
haine nemtesti.
In ce consta farmecul unui sat romanesc ?
In primul rand, el este expresia unei vesnice tinereti. Prin faptul ca este executat din
materiale care nu-i asigura o durata seculara, satul este intr-o perpetua primenire.
Gospodinele, in fiecare primavara, isi albesc casele, dind cu albastru in jurul ferestrelor si.
Cateodata, cu un ros caramiziu, pe stalpii prispei. Dupa cateva luni de la cladirea casei,
sindrilele acoperisurilor usoare iau o culoare argintie, care variaza cu cerul zilelor de vara,
ca si salciile si plopii.
Casa taranului este cladita parca in functie de lumina, si albul varului nu oboseste ochiul,
pentru simplul motiv ca streasina prispei sau a cerdacului arunca mereu o umbra
odihnitoare asupra zidurilor varuite. Adanca poezie ce emana dintr-un sat romanesc provine

din faptul ca aici comorile nu sunt decat sufletesti. Traditia se exprima printr-o vesnica
renastere si o vesnica izbandaca si natura.[4]
Constituindu-se ca semn al prezentei omenesti in natura, ca expresie a universului interior
al omului, arhitectura caracterizeaza individualitatea comunitatii[5] ilustrandu-i simultan
comanda sociala, posibilitatile materiale si tehnice si, nu in ultimul rand, gradul de sensibilitate
artistica.
De aceea, monumentele de arhitectura vernaculara selectionate de specialisti, dupa criterii
riguros stiintifice, ca fiind reprezentative pentru o zona etnografica sau pentru o perioada istorica
si care au fost transferate in muzeele in aer liber, constituie puncte de referinta cu deosebita
valoare de document. Valenta documentara a acestora rezida atat in calitatile lor intrinseci, cat si
in faptul ca, devenind exponate, sunt expuse unui regim de conservare-restaurare care le
protejeaza de eventuale modificari sau deteriorari pe care le-ar fi putut suferi in teren, fie din
cauza conditiilor naturale, fie din neglijarea cladirilor vechi, in favoarea celor noi.
Muzeele etnografice in aer liber din Romania, sinteze ale patrimoniului de arhitectura
vernaculara rurala din diferite zone ( Sectia in aer liber a Muzeului Etnografic al Transilvaniei
din Cluj-Napoca, Muzeul Maramuresean din Sighetu-Marmatiei ) sau de pe intreg teritoriul tarii
( Muzeul National al Satului Dimitre Gusti din Bucuresti), ca si cele cu profil thematic
(Muzeul Pomiculturii si Viticulturii din Golesti, Complexul Muzeal ASTRA din Sibiu),
constituie, prin numeroasele lor monumente, o serioasa sursa documentara.

Elemente de amplasare
Satul romanesc traditional, prin toate componentele sale: asezare, materiale, forme,
proportii, cromatica, este un exemplu de unitate, de armonie, intre natura vie a peisajului si
natura artificiala a elementelor construite.
Casele, gospodariile, asezate la o oarecare distanta fata de ulita, constituie puncte de
interferenta a spatiilor naturale cu cele faurite de om, ca elemente care au implicat interventia
creatoare a taranului asupra naturii. De aceea, peisajul de sat romanesc rezulta ca o armonie a
formelor si culorilor naturii, in succesiunea lor fireasca, cu materialele naturale, ce au luat, prin
interventia creatoare a omului, forma caselor, gospodariilor si asezarilor rurale.
Alternarea spatiilor ce au vegetatie abundenta, cu pauzele albe ale peretilor varuiti, mereu
marcati de umbra odihnitoare a stresinilor de la prispe, imprima un aspect pitoresc satelor. Acesta
este insa determinat deopotriva de structura planimetrica a gospodariilor si de structura
vegetatiei, de faptul ca, avand nevoie de apa, ele s-au desfasurat deseori pe pantele vailor,
integrandu-se varietatii de forme a peisajului.
Locuinta rurala, principalul program al arhitecturii vernaculare din Romania, a exprimat
intotdeauna legatura de esenta a taranului cu natura. Pamantul ofera materialele din care omul
construieste casa, gospodaria; muntii, apele, padurile, determina asezarea satelor, iar drumul
soarelui impune orientarea si gruparea incaperilor locuintei.

Primul proprietar al unei case era mesterul sau ajutorul mesterului care o inalta. Aceasta
participare directa, afectiva si efectiva la durarea propriei case, ii imprima o armonie prezenta
atat in aspectul exterior, cat si in organizarea interiorului. Si, desi fiecare casa taraneasca poarta
pecetea sensibilitatii, a personalitatii creatorului ei, a conditiilor naturale si social economice in
care a fost realizata, arhitectura vernaculara rurala din Romania este definita, intre alte elemente,
printr-o constanta unitate in spatiu si in timp.
Mentionam cateva aspecte de ordin general, desigur cu unele exceptii determinate de conditii social-economice locale.
In primul rand se remarca pozitia izolata pe care o are, de obicei, casa fata de celelalte constructii anexe din gospodarie. Apoi,
casa este constant asezata spre est, sud, sud est, cu ferestrele spre soare, cum relateaza majoritatea satenilor, amplasata retras
fata de ulita. De asemenea, se constata dispunerea lineara in plan a incaperilor majore de-a lungul unui ax paralel cu directia de
orientare a constructiei.

Elemente de tipologie planimetrica

Diferitele tipuri de plan se regasesc in aceleasi epoci in zone diferite, constituindu-se ca
elemente constante de unitate a arhitecturii, iar evolutia lor poate fi urmarita cronologic,
analizand rezultatele cercetarilor facute de specialisti in teren si concretizand observatiile prin
monumentele-document din expozitia permanenta a Muzeului National al Satului Dimitrie
Gusti. Astfel, tipul de plan monocelular, care concentreaza intr-o singura incapere, activitatiile
cotidiene si cele de sarbatoare ale familiei, este ilustrat prin trei monumente din epoci si zone
diferite: Zapodeni, Vaslui, secolul XVII, Rapciuni, Neamt, secolul XIX; Serel, Hunedoara,
secolul XIX.
Casele cu tinda si camera din Dumitra, Alba, secolul XIX; Salciua, Alba, 1815;
Maldaresti, valcea, 1812; Naruja, Vrancea, secolul XIX; Mastacan, Neamt, secolul XIX, ca si
cele cu tinda, camera si camara din Moiseni, Oas, 1780; Surdesti, Maramures, secolul XVIII;
Straja Suceava, secolul XVIII, demonstreaza larga raspandire a acestor tipuri de plan.
Etape succesive in evolutia planimetrica a casei traditionale taranesti au fost determinate
de aparitia casei cu tinda si doua camere, una destinata vietii de zi cu zi, cealalta primind
functiunea de reprezentare (camera curata, casa de paradie etc.), ca si a casei cu tinda, doua
camere si una sau doua camari, folosite pentru depozitarea alimentelor si a diferitelor ustensile
din inventarul casnic traditional. Monumentele din Traisteni, Prahova, secolul XIX; Chiojdu
Mic, Buzau, secolul XVIII; Stanesti, Arges, secolul XIX; Nereju, Vrancea, secolul XIX;
Dumbraveni, Suceava, secolul XIX; Sarbova, Timia, 1821; Cherelus, Arad, XVIII; Tilisca, Sibiu,
1874; (case cu tinda si doua camere) ca si cele din Campanii de Sus, secolul XIX; Sant, BistritaNasaud, 1896; Rusetu, Buzau, secolul XX; Curteni, Vaslui, 1844; Fundu-Moldovei, Suceava,
secolul XIX; Ostrov, Constanta, secolul XIX (case cu tinda, doua camere si 1 2 campri),
ilustreaza continuitatea in spatiu si in timp a acestor tipuri de plan.
Unitatea de realizare in plan a locuintelor se regaseste si in unitatea de structurare a
organizarii interiorului, in forme specifice fiecarui tip de plan. Elementul major de arhitectura in
interiorul casei taranesti, indiferent carui tip de plan se incadreaza, este sistemul de incalzire,
care polarizeaza o mare parte a activitatilor casnice: aici se prepara hrana, uneoi se coace painea,
alteori este prevazut cu spatiu pentru dormit, fumul care ajunge in pod asigura afumarea
alimentelor puse acolo in acest scop, intotdeauna realizeaza incalzirea uneia sau chiar a doua

incaperi, prin sistemul de soba oarba. Pozitia sistemului de incalzire in planul casei este aleasa
central, astfel incat caldura radiata sa fie folosita la maxim.
Amplasarea blocului termic[6] determina, in mare masura, organizarea interiorului si
dispunerea mobilierului in functie de centrele de greutate: coltul cu vatra, coltul cu patul, coltul
cu masa. In coordonatele acestei retele de structurare, se manifesta o larga paleta de forme,
proportii si cromatica a obiectelor. Este spatiul in care sensibilitatea si talentul fauritorilor si
locuitorilor casei se manifesta plenar, conferind valoare de unicat fiecarei piese. Intimitatea si
caldura spatiului interior, trasaturi de unitate, definitorii pentru ambientul caselor taranesti din
toata tara, se realizeaza printr-un bogat si variat inventar de textile, mobilier, ceramica, pictura pe
lemn si sticla, piese de port, obiecte de uz casnic, ca si prin inaltimea redusa a camerelor si prin
tavanele cu grinzi aparente.

Elemente de plastica arhitecturala si tipologie volumetrica

Volumetria arhitecturii vernaculare rurale din Romania este determinata de cele trei mari
registre plastice si volumetrice, realizate din materiale si in tehnici diferite: soclul, peretii si
acoperisul.
Folosirea materialelor naturale piatra, lemn, paie, lut ca materiale de constructie pe
intreg teritoriul tarii, evident in functie de conditiile geografice locale, modul lor de imbinare si
compunere, alaturi de formele geometrice pure ale volumelor peretilor si acoperisurilor, de
subtilul dozaj al umbrei si luminii, de cromatica armonioasa, sunt toate, elemente definitorii ale
plasticii arhitecturale.
Dezvoltarea casei taranesti pe o axa paralela cu orientarea spre soare din plan, se
regaseste in fatada prin orizontalitatea pe care i-o confera parapetul prispei. Realizata din zidarie
tencuita sau din scanduri traforate sau cu rosturile acoperite cu sipci, balustrada este linia de
echilibru a compozitiei despartind registrele de umbra si lumina si conferind monumentalitate si
palsticitate fatadei.[7]
Element de arhitectura original, specific caselor taranesti romanesti, prispa, joasa sau
inaltata, pe o latura sau 3 4 ale casei, cu foisor sau fara, domina si determina compozitia
fatadelor, asigurand fluenta spatiilor interioare si exterioare. Evolutia unitara a prispei poate fi
urmarita analizand cateva dintre monumentele din Muzeul National al Satului Dimitrie Gusti,
din zone si epoci diferite; de la casa cu soclul dezvoltat pe orizontala din Surdesti, Maramures,
secolul XVIII, la casa cu prispa libera din Straja, Suceava, secolul XVIII, de la casa cu prispa cu
stalpi si fara parapet din Ostrov, Constanta, secolul XIX, la casa cu prispa cu stalpi si parapet din
zidarie din Stanesti, Arges, secolul XIX.
De-a lungul zonei subcarpatice, amplificarea prispei prin aparitia foisorului modifica,
datorita acestui element dominant, compozitia fatadei. Pastrand linia streasinei la nivelul
streasinei generale si, mentinand astfel unitatea volumetrica initiala a casei, foisorul nu apare ca
o interventie straina, ci ca un impuls dinamic, o iesire plastica a fatadei.[8] Amplasat de obicei
asimetric, el concentreaza, in decorarea sa, maiestria si talentul mesterilor de case. Monumentele
din Chiojdu Mic, Buzau, secolul XVIII; Traisteni, Prahova, secolul XIX; Maldaresti, Valcea,

1812; Naruja, Vrancea, secolul XIX; Audia, Neamt, secolul XIX; Voitinel, Suceava, secolul
XVIII, ilustreaza unitatea de rezolvare spatiala si structurala, ca si marea varietate de
ornamentare a foisoarelor romanesti.

Locuinte vernaculare rurale amplasate pe terenuri in panta

Locuinta, mereu conditionata de viata, a fost unul dintre programele majore care au
indeplinit in arhitectura vernaculara din Romania functia continuitatii[9]. Schimbarile extrem de
lente pe care le-a inregistrat de-a lungul celor peste doua milenii care ne ofera marturii concrete
ale evolutiei sale, se datoreaza, in mare masura, faptului ca atat tehnicile si materialele de
constructie, cat si ocupatiile si modul de locuire traditionale au evoluat pana in sec. XIX-XX in
acelasi ritm lent. Pornind de la locuintele semiingropate neolitice, casele cu un singur nivel,
construite la suprafata solului au constituit pana la mijlocul sec. XX, solutia arhitecturala cu cea
mai larga raspandire pe intreg teritoriul tarii.
Integrandu-se perfect in peisaj si valorificand denivelarile solului, din structura lor
planimetrica s-au dezvoltat si au evoluat in paralel, locuintele traditionale amplasate pe terenuri
in panta[10]. Amplasarea caselor pe terenuri in panta, impusa de relieful de deal si munte ce
ocupa peste 50 % din teritoriul tarii, este caracteristica arhitecturii locuintelor taranesti din
Romania, fiind raspandita in majoritatea zonelor etnografice.
Ceea ce caracterizeaza in primul rand acest tip de locuinta este aparitia, la inceput mai
restransa, apoi din ce in ce mai ampla si mai complexa ca functiuni, a unui al doilea nivel, partial
ingropat in panta, situat sub nivelul de locuire propriu-zis. In al doilea rand se remarca
raspandirea acestor case in toatatara, ele raspunzand unor necesitati impuse de conditiile de
amplasare si de cadrul ocupational si reusind, in acelasi timp, sa aduca o substantiala
imbunatatire a confortului locuintelor.
Desi modul de construire pe terenuri in panta era cunoscut si folosit inca din perioada
dacica[11], datorita coeficientului mai ridicat de complexitate tehnica, decat in cazul locuintelor
cu un singur nivel, pe care il implica, aceste case s-au dezvoltat si s-au extins ca arie, mai tarziu,
corespunzator posibilitatilor materiale si necesitatilor ocupationale ale proprietarilor lor.
O etapa superioara in evolutia locuintelor traditionale romanesti a fost inregistrata
incepand din sec. al XVIII-lea, accelerandu-se in sec. XIX-lea si al XX-lea. Este vorba de
locuintele cu doua nivele constituite ca atare, indiferent de prezenta sau absenta terenului in
panta. Spre deosebire de locuintele cu un singur nivel si de cele amplasate pe terenuri in panta,
care au fost prezente, de-a lungul evolutiei lor, in toate zonele tarii, casele cu parter si etaj au
aparut in conditii social-economice determinate si caracterizeaza un numar destul de restrans de
areale.
Revenind la locuintele amplasate pe terenuri in panta, consideram necesara stabilitatea
catorva criterii de abordare a problematicii care le este specifica: relatia cu cadrul natural,
structura planimetrico-functionala, volumetria. Consideram importanta si utila analizarea acestor
locuinte, deoarece au o mare raspandire si pondere in arhitectura traditionala, constituind un
capitol important al evolutiei programului de locuire sateasca.

O analiza a relatiei dintre casa taraneasca si amplasarea acesteia pe un teren in panta,

facuta prin prisma unor principii de proiectare moderne, formulate de John Ormsbee Simonds in
'Arhitectura peisajului', demonstreaza perenitatea valorilor traditiei arhitecturii vernaculare
romanesti.
Realizari ale arhitecturii locuintei vernaculare

Principii ale proiectarii contemporane

Situl pe un teren in panta[12]

Spatiul fiind gandit si trait de catre taranul roman in primul

rand ca orizont, este larg si corespunzator, implicat in
creatie[13].

Un sit in panta subliniaza intalnirea

pamantului cu aerul.

Locuintele traditionale amplasate pe terenuri in panta au

avut intotdeauna registrul inferior relizat din piatra
netencuita, exprimand ferm legatura cu pamantul si
impunand constructiei stabilitate.

Contactul unei constructii

proiectate pe un teren inclinat cu
materialele legate de sol trebuie sa fie
clar exprimat.

O situatie aparte in compozitia volumetrica a caselor

amplasate pe ternuri in panta o au acoperisurile, de cele mai
multe ori in patru ape sau abrupte, care prin forma si aspect
plastic, datorat materialelor din care sunt realizate
invelitorile (paie, sindrila, tigla), imprima o relatie dinamica
intre edificiu si cadrul natural.

Partea superioara a unei cladiri

amplasate pe un teren in panta este
perceputa proiectandu-se pe cer.

Toate locuintele traditionale studiate au incaperile

principale orientate spre exteriorul pantei, spre interior fiind
dispuse spatii-anexe sau rareori, un acces secundar.

Panta terenului fiind orientata in

afara, orientarea normala a planului v
fi spre exterior si in jos.

Exista o stransa legatura interdependenta intre stuctura planimetrico-functionala a caselor

taranesti si amplasarea acestora pe terenuri in panta.
Conceptul contemporan potrivit caruia Curbele de nivel sunt factori majori de proiectare
plasarea elementelor planului paralel cu curbele de nivel este in general indicat[14], se regaseste
in arhitectura traditionala in masura in care curbele de nivel sunt orientate spre est, sud-est sau
sud. De cladesti o casa, s-o faci cu fata la rasarit. Are putere, ca de acolo vine lumina. Toate se
pun cu fata la rasarit, ca e casa, ca e floare si om care moare il aseaza tot cu fata la rasarit[15].
Respectarea acestor credinte cu puternice radacini in realitatea si experienta de locuire
traditionala, ca si pastrarea, la nivelul superior al locuintelor construite pe terenuri in panta, a

dispozitiei planimetrice specifice caselor cu un singur nivel, au dus la o mare varietate de

modalitati de amplasare.
Orientarea spre partea insorita a pantei a determinat dispunerea constructiilor
longitudinal, dar si transversal fata de curbele de nivel, acestui deziderat major subordonandu-ise relatia cu ulita si celelalte vecinatati. De aici au rezultat accese la acelasi nivel, ca si accese
ascendente sau descendente, dupa directia pantei si sensul ei de circulatie.
Structurarea spatiilor se realizeaza unitar, indiferent de asezarea longitudinala sau
transversala a locuintelor fata de curbele de nivel. Se remarca patru mari grupe de locuinte
amplasate pe terenuri in panta:

locuinte cu soclul inaltat ;

locuinte cu nivel semi-ingropat care se intinde partial sau total sub nivelul de locuire si cuprinde spatii de depozitare
(pivnite, camari, nise pentru lemne) ;

locuinte cu doua nivele de intindere egala, cel inferior destinat depozitarii si unor incaperii active (bucatarii,camere de
locuit mai rar), iar cel superior pastrandu-si functiunile de locuire si reprezentare ;

locuinte cu doua nivele echivalente care includ si spatii ce deservesc comunitatea satului (pravalii, carciumi, ateliere,
mori).

Literatura de specialitate grupeaza trei categorii de pante, dupa criteriul inclinarii fata de
orizontala: pante mici, - cuprinse intre 100 - 150; pante medii - cuprinse intre 150- 300 si pante
mari - cuprinse intre 300 - 450. Datorita varietatii formelor de relief, toate cele trei categorii de
plante au frecventa mare pe teritoriul tarii noastre, fiind folosite ca amplasamente pentru
locuinte. Pe pantele mici au fost construite case cu soclul inaltat, in timp ce pe pantele medii si
mari s-au ridicat celelalte trei grupe de locuinte mentionate.
Casele cu soclul inaltat, care preia inclinatia unei pante de 10 0 - 150, au structura
planimetrica identica celei intalnite la locuintele cu un nivel construite pe teren orizontal. Unele
au soclul plin, la altele este restrans, sub prispa ramanand loc pentru depozitat unelte de
dimensiuni mici sau pentru adapostirea pasarilor, faza urmatoare constituind-o inchiderea acestor
mici spatii si realizarea a 1-2 cotete (figura 1).

Uneori aceste locuinte au adosate spatii anexe (magazii, camari, bucatarii de iarna si de
vara (figura 2).
Planul a evouluat de la casa cu tinda si o camera, la casa cu doua camere avand intrari
separate din prispa apoi la cea cu tinda, camera si camara, ajungand la solutii mai complexe in
cazul caselor noi.

Pantele medii si
mari
au
constituit
suportul care a creat
conditii de realizare a
unui nivel inferior celui
de locuire ce se intinde
sub una sau mai multe
incaperi si include spatii
de depozitare (pivnite,
beciuri, camari, nise
pentru lemne). Acest
nivel inferior, realizat
din piatra, ca si soclurile
cladirilor
anterior
prezentate,
are
intodeauna un acces
direct din curte si destul
de rar, o scara de
legatura cu spatiile de
locuit. Amploarea mare
pe care o iau spatiile de
depozitare
a
fost
determinata
de
ocupatiile traditionale
ale locuitorilor din
zonele de deal pomicultura
si
viticultura.
Nivelul
superior
contine
incaperi de locuit si de
reprezentare a caror
pondere creste cu cat ne
apropriem
de
conteporaneitate. Amplasarea longitudinala sau transversala fata de curbele de nivel nu implica o
tipologie planimetrica diferentiata, influentand doar rezolvarea acceselor.
In cazul locuitelor asezate paralel cu linia curbelor de nivel exista un acces direct, sau
coborand cateva trepte, fata de cota terenului, in spatiile de depozitare, legatura cu spatiile de
locuit facandu-se printr-o scara alipita sau inglobata in volumul inferior, acoperita sau nu, in
fuctie de zona etnografica si de perioada de construire a locuintei (figura 3,4).

Locuintele amplasate perpendicular pe linia curbelor de nivel

au doua categorii de relatii cu ulita: acces ascendent sau
descendent. Aceasta pozitionare a caselor impune
dispunereacamerei curate in dreapta sau in stanga tindei
dupa cum
ulita este
in josul
sau
in
susul
pantei.
In cazul
relatiei

ascendente cu
ulita, accesul la nivelul de locuire se face
printr-o scara,
a carei protejare aduce un accent in
volumetria
cladirii (figura 5, 6). Varianta
descendenta a
relatiei cu ulita permite destul de
frecvent,
in
functie de configuratia terenului,
rezolvarea
directa, la acelasi nivel a accesului in zona de locuit, ca si la spatiile de depozitare. (figura 7).
Exista o mare varietate de solutii planimetrice si volumetrice care rezulta din amplasarea
locuintelor perpendicularpe linia curbelor de nivel, varietate care rezulta si din larga raspandire
pe care o au aceste case pe teritoriul tarii.

O etapa superioara in evolutia structurii functionale si planimetrice a locuitelor amplasate

pe terenuri in panta o constituie casele care au la nivelul inferior spatii de depozitare,dar si spatii
active, nivelul superior cuprinzand in continuare incaperi de locuit si de reprezentare. Se remarca
in primul rand faptul ca nivelul inferior are, in aceste cazuri, o intindere egala cu cea a nivelului
superior. Spatiul astfel realizat este compartimentat in beciuri, camari, bucatarii de vara sau de
iarna, chiar bai si camere de locuit, la cladirile mai noi. Nivelul superior pastreaza structura
planimetrica a locuintelor traditionale, cu toate variantele sale. Aceasta organizare a spatiilor,
prin coborarea la nivelul terenului a incaperilor cu functiuni predominante diurne, a adus un
substantial spor in confortul de locuire, motiv pentru care cunoaste o larga raspandire, mai ales in
secoulul al XX - lea. Consecinta coborarii la nivelul inferior, a unor activitatii cu

pondere destul de insemnata in

economia spatiului de la nivelul
superior, a constituit-o eliberarea a 1-2
incaperi, ceea ce a permis fie
amenajarea unei camere de locuit in
plus sau chiar a unei bai, fie
amplificarea zonei de reprezentare prin
organizarea celei de a doua camere
curate. In timp, procesul se amplifica
ajungandu-se destul de des in ultimul
sfert de secol, la extinderea functiei de
reprezentare intreg spatiul de la nivelul
superior, toate incaperile de locuit
coborand la nivelul terenului In
amplasarea acestui tip de locuinta fata
de curbele de nivel apar probleme legate
de asigurarea lesnicioasa a acceselor la
nivelul terenului, motivpentru care
pozitionarea longitudinala este preferata
(figura 8), fara insa a exclude asezarea
transversal ascendenta (figura 9, 10) sau
transversal descedenta a caselor (figura
11, 12).

O categorie aparte, destul de restransa

ca
pondere in cadrul structurii functionale prezentate, o constituie locuintele traditionale pe teren in
panta care au la nivelul inferior in exclusivitate spatii de locuit, care se dezvolta si la nivelul
superior, depozitatrea fiind rezolvata in spatii adiacente sau invecinatate. Legatura intre nivele se
face printr-o scara inglobata in spatiul prispei (figura 13).

Locuintele care includ spatii ce deservesc comunitatea

satului, spatii publice deci, pun probleme speciale in cazul
amplasarii pe terenuri in panta. In fuctie de activitatea
desfasurata si de configuratia terenului, aceste incaperi
sunt dispuse la nivelul inferior, la nivel superior si chiar la
ambele nivele ale casei. Asezarea parelela cu curbele de
nivele permite gruparea incaperilor publice (pravalii,
carciumi, ateliere mestesugaresti) la nivelul inferior, avand
legatura directa cu terenul. Pozitionarea transversala pe
directia pantei, conditionata de accesul ascendent sau
descendent, determina dispunerea spatiilor de deservire
comunitara, in general, la nivelul inferior, respectiv la cel
superior al locuintei. Compozitia planimetrica a caselor la
care ne referim este mai mult sau mai putin traditionala, in
functie de amploarea si pozitionarea spatiilor publice si de

perioada de realizare constructiei

14).

(figura

Structura
functionala
si
probleme specifice puse de adaptarea
locuintelor la terenul in panta au
determinat adoptarea unor solutii volumetrice marcate si de conditii social-istorice. Pastrand la
nivelul superior dispozitia planimetrica traditionala, mesterii tarani au reusit sa echlibreze forme
si proportii, precum si sa rezolve problemele tehnice legate de ridicarea celui de-al doilea
nivel[16] .

Locuintele realizate pe terenuri cu pante mici nu prezinta diferentieri marcante fata de

volumetria celor ridicate pe terenuri orizontale, evoluand in coordonatele traditiei.

In cazul caselor inaltate pe terenuri cu pante medii sau mari, variantele, de asemenea traditionale, de solutionare volumetrica, pot
fi incadrate in doua mari grupe - locuinte cu volume simple si locuinte cu foisor [17].

Rezultand cu precadere din amplasarea paralela cu curbele de nivel, locuintele cu volume simple caracterizeaza arhitectura
satelor din zonele de deal ale Munteniei, Olteniei si Subcarpatilor de Curbura. Specifica acestui tip de volumetrie este inglobarea
scarii de acces la etaj in planul prispei, fie ca este inchisa sau nu cu un zid de aparare, nivelul inferior fiind deschis sau protejat de
un perete plin, in functie de necesitatile social-istorice [18] . Prin inaltarea diferentiata a parterului pana la dimensiunile unui
nivel de sine-statator pe latura opusa pantei, ca si prin realizarea acoperisurilor in patru ape repezi, forma de ansamblu sta
constant subordonata ideii de inaltare dar corpul propiu-zis al locuintei cu incaperile de langa vatra si prispa ori pridvorul din
fata si-au pastrat nemodificate dispozitia planului si infatisarea lor arhitectonica. Colonada pridvorului cu stalpii ei de lemn ritmat
repartizati pe toata lungimea fatadei, determina si acum ordinea plastica a fatedei principale, formand si aici elementul plastic
principal[19].

Pozitionarea scarii de acces la nivelul superior, adiacent conturului locuintei, a determinat

aparitia unui accent compozitional in volumetria caselor inaltate pe terenuri in panta - foisorul.

Evoluand de la o simpla prelungire a acoperisului in zona celor cateva trepte din Hunedoara, la privariul intalnit in Marginime,
si la invelitoarea intr-o singura apa ce urmeaza panta scarilor din Apuseni, la foisoarele ample dispuse sau nu deasupra
garliciurilor din Arges[20],acest accent compozitional constituie unul dintre elemenele de specificitate ale arhitecturii
locuintelor traditionale.

Imaginat la inceput pentru a fi adaos de prispa, casa de scara sau numai adaos la aceasta, foisorul isi gaseste folosirea cea mai
variata in viata zilnica de munca si odihna a sateanului. El este ca o prispa mai incapatoare si concentrata de forma. E loc de
lucru, de veghe, de primire si chiar de desfatare, dupa cum e zi sau noapte, iarna sau vara, zi de lucru sau sarbatatoare [21].
Dincolo de semnificatia sa arhitecturala, sau poate in contextul acestei semificatii, foisorul este si purtatorul viziunii despre lume
si viata si atitudinii fata de aceasta a taranului roman; o viziune solara si o atitudine deschisa [22]. Foisorul apare astfel, alaturi
de prispa, spatiul traditional cu cele mai puternice valente de intermediaritate si multifunctionalitate, dominand si determinand
compozitia volumetrica, asigurand fluenta spatiilor interioare si exterioare.

In conditiile societatii traditionale, casa se construia in colaborare nemijlocita cu primul

sau ocupant, purtand insemnul nevoilor si al aspirantilor familiei sale, ceea ce conferea locuintei
viata, un suflet initial. Generatiile urmatoare daca au folosit spatiul de locuire mostenit, s-au
adaptat acestui cadru deja creat.
Asa cum nici o celula nu traieste singura, izolata, locuinta se integraza unui sistem de
interconditionari, materiale si spirituale, care dau caracterul specific fiecarei comunitati umane
fie ca este o ulita intr.un sat, fie ca este o intinsa arie geografica. In fiecare moment, locuinta
apare ca un limbaj prin intermediul caruia oamenii de aceeasi cultura comunica intre ei.
Locuinta traditionala romaneasca, atat de organic integrata sitului, coreleaza trasaturile
acestuia cu exigentele vietii proprietarilor sai. Si desi nici un architect nu a participat la ridicarea
caselor taranesti, calitatile lor intrinseci, rezultate din sinteza experientei constructive a multor
generatii, le confera actualitate in preocuparile acelor arhitecti contemporani care si-au propus sa
repersonalizeze locuintele individuale. Este motivul pentru care am considerat utila, din punct de
veder documentar, abordarea celor mai importante caracteristici spatiale si functionale ale
principalului program al arhitecturii vernaculare din Romania - locuinta rurala.

[1] G. M. Cantacuzino, Izvoare si popasuri, Bucuresti, Ed. Eminescu, 1977, p. 370

[2] Idem, p. 372
[3] Idem,

p. 356

[4] Idem,

p. 155

[5] Constantin Joja, Sensuri si valori regasite, Bucuresti, 1981, pag. 22

[6] Petre Antonescu, Despre casele taranesti de la Muzeul Satului, in Studii si cercetari
de etnografie si arta populara, M.S.A.P., 1981, vol. I, pag. 58.
[7] Constantin Joja, Sensuri si valori regasite, Bucuresti, 1981, pag. 84
[8] Constantin Joja, Sensuri si valori regasite, Bucuresti, 1981, pag. 88

[9] Dinu Antonescu, Introducere in arhitectura dacilor, Bucuresti, 1984, p. 16-17

[10] Jana Negoita, Muzeul Satului, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1987, p. 30.
[11] Dinu Antonescu, op. cit., pp. 34-35
[12] John Ormsbee Simonds, Arhitectura peisajului, Bucuresti, Ed. Tehnica, 1967. p. 8286.
[13] E. Bernea, Cadre ale gandirii populare romanesti, Bucuresti, 1986, p. 92.
[14] J.O. Simonds, op. cit., p. 84.
[15] Ernest Bernea, op. cit, p. 77.
[16] J. Negoita, op. cit. p. 30.
[17] P. Antonescu, Despre casele taranesti din Muzeul Satului, in Studii si cercetari de
Etnografie si Arta Populara, MSAP, Bucuresti, 1981, p. 63.
[18] P. Sthal, Locuintele cu caturi la romani, in SCIA, an IV, nr. 3-4/1957. p. 50.
[19] P. Antonescu, op. cit. p. 64.
[20] P. Petrescu, Casa cu foisor taraneasca la romani, in SCIA, nr. 1/1956, p. 30.
[21] P. Atonescu, op.cit. p. 65.

[22] P. Petrescu, Tentatia confluentelor, Bucuresti, 1985, p. 21.