2. Pitoresc, idilic şi imagini populare.

Abordări curente ale tradiţiilor vernaculare

2.1. Introducere

Discursurile despre tradiţie, identitate regională şi formele construite asociate acestora sunt,
aproape fără excepţie, dominate de căutarea “autenticităţii”, a “sensului” sau a “spiritul locului”, a
“purităţii” formelor, spaţiilor, tehnologiilor constructive şi alăturărilor de materiale. În general,
este implicit că acestea trebuie căutate (şi nu pot fi găsite decât) în locurile protejate şi ferite de
alteritatea contactului cu influenţe ale prezentului sau chiar ale unui trecut mai puţin îndepărtat.
Manifestările “autentice” ale tradiţiilor constructive sunt, de aceea, înţelese ca entităţi fixe, ca
fragmente ale trecutului ce au rezistat distrugerilor naturii şi acţiunii umane (Heath,
2006/2007:76). Capitolul de faţă va argumenta că acest lucru se întâmplă în primul rând pentru că
noţiuni ca “vernacular” şi “tradiţional” sunt construite pe baza unor dihotomii: ele sunt de obicei
definite şi înţelese prin ceea ce nu sunt. La înţelegerea limitată a vernacularului contribuie şi faptul
că studiile de specialitate se bazează aproape exclusiv pe coordonatele fizice, concrete, observabile
în cercetările de teren (şi eventual de arhivă), fără a se extinde şi prin căutări în zona mai amplă a
criteriilor de altă natură, care de multe ori stau în spatele formelor construite. Nu în ultimul rând,
studiul arhitecturii vernaculare este în mod uzual produs în cadrul teoretic al câte unei singure
discipline: arhitectură, antropologie, sociologie etc., iar studiile interdisciplinare sunt relativ rare.

Conştientizarea la sfârşitul secolului al XIX-lea a existenţei vernacularului, urmată de revoluţia

arhitecturii moderne şi de curentele anti-funcţionaliste din anii ’50, împreună cu apariţia, după
jumătatea secolului al XX-lea, a unei serii de lucrări teoretice3 ce îşi adresau noi întrebări cu privire
la spaţiu, adăpost, societate şi cultură, au relevat posibilitatea unei noi percepţii a spaţiului
înconjurător. Această nouă conştiinţă a spaţiului şi a mediului construit a adus după sine multe
întrebări, dileme şi ipoteze noi. De la apariţia lor, studiile arhitecturii vernaculare s-au canalizat
însă aproape exclusiv către o tratare strict istorică a acesteia, ceea ce a însemnat atât o profundă
amprentă nostalgică a discursului profesional, cât şi o anume raportare a conştiinţei publice la
peisajul construit vernacular. Teza, în ansamblul său, porneşte de la convingerea că modul în care
sunt înţelese şi folosite astăzi noţiuni ca „arhitectură vernaculară” şi „tradiţie” în mare parte din
teoria de specialitate, precum şi în reprezentarea comună a colectivităţii umane, adică modul în

3Spre exemplu: A. Rapoport, House Form and Culture, Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall, Inc., 1969; B. Rudofsky,
Architecture Without Architects: A Short Introduction to Non-Pedigreed Architecture, Garden City, N.Y.: Doubleday & Co.,
1964; P. Oliver, Shelter and Society, Frederick A. Praeger, New York, 1969; E.T. Hall, The Hidden Dimension, Garden
City, N.Y.: Doubleday & Co., 1966.

25
care ne raportăm teoretic şi practic la fondul construit al peisajului vernacular, influenţează în
mod direct transformarea şi evoluţia acestuia. De aceea, capitolul următor va argumenta nevoia
acceptării şi asumării „schimbării” ca parte componentă a acestor noţiuni.

Fiind un domeniu relativ recent, studiul arhitecturii vernaculare nu are o istorie foarte bogată, dar
pare să fi ajuns deja într-un punct critic, lucru semnalat de mai multe voci în ultimii ani (de ex.
Upton, 1993; 2001; 2006/2007; Abu-Lughod, 1992; Vellinga, 2006; 2006/2007). Pentru a înţelege
această situaţie, vom puncta câteva momente importante şi o serie de lucrări de referinţă în
domeniu. De asemenea, vom parcurge modurile de definire a “vernacularului” şi sensurile
asociate acestora, pentru a pune în evidenţă modul cum sunt percepute noţiunile de “vernacular”
şi “tradiţie” în general şi pentru a facilita înţelegerea argumentaţiei din capitolele următoare. Vor fi
puse în discuţie şi diverse moduri de raportare la tradiţie şi modernitate, prin prisma antitezei ce
desparte aceste ipostaze ale peisajului construit în mentalul colectiv.

Studiul tradiţiilor vernaculare în România, alarmant de sărac, pune accentul aproape exclusiv pe o
abordare de tip istoricist, în care înregistrarea şi clasificarea de date, tipuri, tehnici etc. constituie
preocuparea principală. Ca şi în alte zone, unde domeniul este mai dezvoltat (ca Marea Britanie
sau Statele Unite), romantismul şi conservatorismul predomină, studiile având o atitudine
preponderent pasivă. La fel ca în trecut, în perioada căutării şi afirmării identităţilor naţionale,
atitudinile actuale nu fac decât să caute, intenţionat sau nu, să consolideze nişte imagini populare.
De multe ori, în spatele dorinţei de prezervare intactă a acestor imagini nu stă doar ideea
protejării şi transmiterii mai departe a unor valori acumulate în timp, ci şi aceea că principiile şi
conceptele originare care le-au modelat cândva sunt în continuare valide. Vom discuta aici
problema privirii nostalgice şi a importanţei şi puterii “obişnuinţei” în percepţia mediilor
tradiţionale.

2.2. Devenirea vernacularului ca domeniu de studiu

Arhitectura vernaculară poate fi considerată a fi o invenţie a secolului al XIX-lea4. Această

afirmaţie pare paradoxală, mai ales în condiţiile în care, conform lui Paul Oliver şi impresionantei
sale enciclopedii: EVAW, The Encyclopedia of Vernacular Architecture of the World (Oliver, 1997),
arhitectura vernaculară reprezintă în prezent aproximativ 90% din totalul construcţiilor din

4 A se vedea, de ex., B.Güvenç, “Vernacular architecture as a paradigm-case argument”, în: M. Turan (ed.), Vernacular
Architecture: Paradigms of Environmental Response, Aldershot: Avebury, pp. 285-301 sau N. AlSayyad, în cuvântul înainte
la Vernacular Architecture in the Twenty-First Century (Lindsay şi Vellinga, 2006: xvii).
26
întreaga lume, cuprinzând, printre altele, şi peste 800 de milioane de locuinţe. Cu toate acestea,
arhitectura vernaculară este, totuşi, o „construcţie lingvistică” a secolului al XIX-lea. Desigur,
ceea ce numim acum vernacular exista şi la momentul respectiv şi reprezenta şi atunci marea
majoritate a mediului construit din întreaga lume, dar acela a fost momentul în care arhitectura
industrială, ajunsă la o oarece maturitate şi căutând să îşi afirme şi să îşi definească o identitate, şi-
a descoperit „sora vitregă” – vernacularul (Güvenç 1990: 287). A fost momentul în care acesta a
căpătat un nume.

Astfel, vernacularul a apărut în secolul al XIX-lea în Marea Britanie şi în Statele Unite, ca un tip
anonim şi nediferenţiat de arhitectură, care poate fi poziţionat istoric prin opoziţie atât faţă de
clădirea reprezentativă, proiectată de un arhitect pentru un client important, cât şi faţă de
“urâţenia lumii industriale”, aşa cum începuse aceasta să fie percepută la acel moment (Vellinga,
2011). Preocuparea pentru vernacular s-a dezvoltat în ambele ţări dintr-o respingere a arhitecturii
contemporane şi a crescut prin definirea sa în termenii unei analogii cu ceea ce noua arhitectură a
epocii industriale se considera că nu este. Arhitectura vernaculară venea din vechime, era naturală
şi onestă şi era specifică unor locuri şi grupuri culturale. Ea nu făcea parte din noua arhitectură
academică şi a fost atribuită “poporului” sau “oamenilor” – categorii de asemenea nediferenţiate,
presupuse a fi atemporale, omogene şi statice (ibid.).

Chiar şi după ce “căpătase viaţă”, arhitectura vernaculară nu a prezentat un interes considerabil

pentru încă o perioadă bună de timp, iar cei mai mulţi dintre istoricii şi criticii de arhitectură au
rămas foarte selectivi în privinţa clădirilor demne de a fi menţionate în lucrările lor. Practica şi
educaţia de arhitectură nu au făcut excepţie, ignorând pentru mult timp tradiţiile constructive care
nu intrau în deja bine stabilitele categorii ale arhitecturii instituţionale. Vernacularul a continuat să
existe doar prin definirea sa în raport (şi prin contrast) cu arhitectura “mare”, la a cărei definire
ajuta în felul acesta. Deşi în afara acesteia din urmă s-au creat şi au existat întotdeauna clădiri,
separarea lor într-o categorie distinctă de studiu a prins formă odată cu cercetările sistematice
făcute asupra lor începând cu jumătatea secolului al XX-lea. Acceptând, desigur, variaţiile şi
nuanţele, literatura de specialitate care priveşte vernacularul s-a împărţit după acest moment, în
mare, în două zone. Fără a fi neapărat reprezentate egal în ceea ce priveşte numărul studiilor,
aceste zone s-au definit, pe de-o parte, prin interpretarea clădirilor vernaculare doar ca obiecte
fizice cu anume calităţi estetice, formale, tehnologice şi materiale şi, de cealaltă parte, prin
explicarea şi asumarea lor ca produse ale factorilor sociali şi culturali, ale valorilor şi normelor, ale
ritualurilor şi simbolurilor.

27
Interesul arhitecţilor şi artiştilor în arhitectura vernaculară s-a manifestat vizibil începând cu anii
’50 şi mai ales ’60 – adică atunci când s-a discutat vehement despre “adevărul” modernismului
funcţionalist şi al stilului internaţional promovat de acesta. Benard Rudofsky a fost cel care, în
faimoasa sa expoziţie de la MoMA din 1964, Architecture Without Architects, a propus şi lansat
subiectul puterii estetice a structurilor vernaculare în întreaga lume (Fig. 2.1).

Fig. 2.1 – coperta volumului Architecture Without Architects: A Short Introduction to Non-Pedigreed Architecture, B. Rudofsky,
1964.

Expoziţia şi catalogul său, un “bestseller” al momentului, (Rudofsky, 1964) au făcut ca aceste

clădiri concepute şi realizate de oamenii de rând, în cea mai mare parte ignorate până atunci sau
chiar respinse în zona arhitecturii academice, să devină brusc de interes pentru arhitecţi. Aceasta
s-a întâmplat chiar dacă tipul de abordare propus de Rudofsky a fost unul lipsit de profunzime şi
preocupat exclusiv de prezenţa fizică şi de exotismul vernacularului. Atenţia sporită ce i s-a
acordat atunci, şi în mare măsură şi ulterior, pare să aibă originea în estetica şi în liniile “pure” ale
construcţiilor vernaculare, privite ca nişte creaţii “autentice” ale diverselor culturi ale lumii şi
considerate a fi capabile să inspire lucrări moderne de arhitectură sau artă. Pentru acelaşi motiv, a
devenit, de asemenea, subiect de interes pentru curatori şi colecţionari de antichităţi, fascinaţi de
aspectul şi natura sa istorică. Expoziţia lui Rudofsky a avut, într-adevăr, un efect extrem de
puternic în conştientizarea arhitecturii vernaculare, dar a fost totodată şi foarte selectivă în
alegerea exemplelor sale. Construcţiile bine reliefate, cu umbre puternice din fotografiile alb-
negru şi nepopulate ale lui Rudofsky (Fig. 2.2 - 2.9), puneau accentul pe puritatea formală în
scopul de a promova ramura primitivistă din interiorul curentului modernist (Maudlin, 2010: 10).

28
Fig. 2.2 – arhitectură mobilă în Vietnam; Fig. 2.3 – Dogon, Mali.

Fig. 2.4 – Hyderabad, Sindh, Pakistan.

Fig. 2.5 – Hyderabad, Sindh, Pakistan; Fig. 2.6 – Oraş lângă Roma, Italia; Fig. 2.7 – Marrakesh, Maroc.

29
Fig. 2.8 – Tungkwan, China; Fig. 2.9 – Zanzibar.

Această căutare a “colibei primitive” din cadrul modernismului (ce continua, de fapt, căutari mai
vechi – v. Fig. 2.10, Fig. 2.11) a introdus unei noi generaţii de arhitecţi clădirile tradiţionale, dar a
şi îndepărtat studiul arhitecturii vernaculare de la o abordare sensibilă la fundalul cultural, către
una în care predomina interesul pentru materiale şi structuri (Maudlin, 2010: 10). În studiile
academice care au început de atunci să apară asupra vernacularului, valoarea clădirilor tradiţionale
s-a bazat pe criteriile înguste ale “purităţii formei”, “sincerităţii materialelor” şi “economiei de
mijloace”, calităţi ce stabileau valoarea clădirii (Vellinga, 2006). Această limitare, aşa cum observa
Oliver (2006b), reprezintă o tendinţă de a neglija acele aspecte ale tradiţiilor vernaculare care nu
satisfac aceste criterii.

Fig. 2.10 – Prima clădire, după Viollet-le-Duc; Fig. 2.11 – Personificarea arhitecturii şi colibei primitive, după
Laugier.

30
Acelaşi este probabil şi fundalul pe care s-au dezvoltat ulterior studiile arhitecturii vernaculare. În
ultimii 50 de ani, o multitudine de tipologii ale diverselor arhitecturi vernaculare din întreaga lume
au fost studiate în mediul lor specific, prin clasificarea componentelor fizice ale structurilor,
tehnicilor de construcţie sau formelor, fiind grupate în general după criterii geografice (de ex.
Glassie, 1975; Brunskill, 1981; Oliver, 1997). Aşa cum argumentează şi Maudlin (2010: 10),
abordarea riguros arheologică a cercetării, ce pune accent doar pe evidenţa fizică a arhitecturii
vernaculare (singura evidenţă pe care o avem, adesea), lasă să se întrevadă şi o convingere mai
adâncă, aceea a unei mai bune înţelegeri a vernacularului prin intermediul tipologiilor sale spaţiale
şi constructive, pentru că aceste structuri ar fi, sau ar fi fost, determinate funcţional.
Determinismul funcţional, preocuparea pentru relaţiile între sit, structură şi materiale, au fost,
spune Maudlin, tema centrală a formulării studiului arhitecturii vernaculare ca domeniu academic
începând cu anii ’50. Această abordare a fost legată conceptual de dominanţa modernismului şi
gândirii moderniste de la jumătatea secolului al XX-lea, mai ales în şcolile de arhitectură, care au
asumat şi reprezentat clădirile tradiţionale ca fiind vernaculare şi care, forţând înţelegerea acestora
prin filtrul determinismului funcţional, au dus la excluderea elementului uman din studiul
arhitecturii vernaculare (Maudlin, 2010: 11).

În ultimele decade ale secolului XX, interesul pentru studii care să pună “elementul uman” în faţă
a crescut, mai ales sub influenţa domeniilor antropologiei şi sociologiei, ducând la interpretări
diverse ale relaţiei dintre forma construită şi factorii umani: de la Lordul Raglan5 (1964), care în
1963-1964 asocia forma cu credinţe şi practici religioase, Joseph Rykwert6 (1972), care a
documentat rolul mitului şi al ritualului, Mircea Eliade7 (1957) şi Claude Levi-Strauss8 (1968), care
au discutat “adăpostul” ca reflecţie a ordinii cosmice, aşa cum e percepută şi creată de om, la
cercetători ca Paul Oliver şi Amos Rapoport. Studiile acestora din urmă – seria de studii dedicate
“adăpostului” a lui Oliver (1969; 1971; 1975) şi cele având în centru relaţia “om-mediu
înconjurător” ale lui Rapoport (1969; 1977; 1980; 1982), au fost principalele contribuţii teoretice
şi metodologice în explorarea aspectelor culturale ale clădirilor vernaculare. Ambii autori, fiind
influenţaţi de metode şi concepte ale antropologiei, au pus sub semnul întrebării întâietatea
determinărilor fizice, introducând termeni ca “familie”, “relaţii de rudenie”, “intimitate”, “norme”
şi “valori” în explicarea formelor şi modului de utilizare a clădirilor vernaculare.

5 The Temple and the House, Routledge: Routledge and Kegan Paul, 1964.
6 On Adam’s House in Paradise. The Idea of the Primitive Hut in Architectural History, New York: MoMA, 1972.
7 Das Heilige und das Profane (Sacrul şi profanul), Reinbek: Rowohlt Taschenbuch Verlag GmbH, 1957.
8 Structural Anthropology, Harmondsworth, Middx.: Penguin Press, 1968.

31
Conform lui Oliver, impactul cultural al unei clădiri constă în totalitatea valorilor, activităţilor şi
artefactelor umane care afectează formarea unei clădiri şi care dau sens şi direcţie vieţilor celor
care o ocupă. Prin această interpretare, arhitecturile vernaculare nu pot fi doar simple exemple ale
doctrinei moderniste “form follows function”, ci sunt relaţii sociale şi culturale complexe,
constituite spaţial9. Clădirile tradiţionale sunt o bogată resursă culturală, fiind obiecte foarte
complexe care pot exprima sensuri multiple prin formă şi decoraţie, care delimitează spaţiul
locuibil şi reprezintă cadrul ritualurilor umane şi activităţilor cotidiene (Maudlin, 2010: 11).
Publicată în acelaşi an, “House, Form and Culture” a lui Rapoport a fost, la rândul său, extrem de
influentă în introducerea studiului locuinţelor tradiţionale în câmpul mai larg al geografiei
culturale. Rapoport, care şi-a păstrat principiile generale ale abordării sale de-a lungul unei cariere
academice foarte prolifice, a explicat cum interacţiunea factorilor socio-culturali este
fundamentală pentru arhitectura vernaculară. Dar a reuşit mai puţin să arate modul în care aceşti
factori se relaţionează cu caracteristicile fizice şi, mai ales, cum se reflectă în schimbarea în timp a
conformaţiei locuinţelor.

Contribuţiile lui Oliver nu au avut în vedere doar corelări între adăpost şi societate sau între
aspectele fizice şi factorii culturali, ci au atras şi atenţia către alte tipuri de comunităţi şi clădiri, de
la corturile nomazilor la “squatter housing”, ceea ce nu fusese cuprins până atunci în câmpul de
interes al vernacularului (Oliver, 1969; 1987). Studiile lor au deschis calea altora, cum ar fi de
exemplu Roderick Lawrence, care sugera în 1983 o abordare multidimensională a vernacularului,
care să combine analize spaţiale şi etnografice şi să utilizeze atât perspective sincronice, cât şi
cronologice şi istorice (Lawrence,1983). În aceeaşi perioadă, studii ca cele ale lui Tuan (1974;
1977) explorau interacţiunea dintre corpul uman şi spaţiu printr-o serie de consideraţii legate de
percepţia sau sentimentele oamenilor pentru mediul lor înconjurător, lărgind abordarea şi către
zona psihologiei mediului. Tuan propunea o analiză filozofică extinsă asupra esteticii mediului
înconjurător şi a afinităţilor existente între oameni şi peisaj.

În anii ’80, numărul studiilor dedicate vernacularului a crescut, dar fără mari schimbări din punct
de vedere teoretic şi metodologic. Cu excepţia (notabilă) a câtorva voci care au început să atragă
atenţia asupra nevoii de reevaluare a studiului vernacularului10 (Upton şi Vlach, 1986: xiii-xxiii;
Hubka, 1986), funcţionalismul menţionat anterior a continuat să predomine în studiul arhitecturii
vernaculare. Aceasta făcea ca studiile să tindă către o abordare empirică şi câteodată exclusiv
arheologică, care adesea elimina importanţa oamenilor şi a vieţilor lor din clădirile pe care aceştia

9P. Jackson, Maps of Meaning, London, 1989, apud D. Maudlin (2010: 11).
10Este remarcabil şi felul în care Upton şi Vlach, în calitate de editori ai volumului publicat în 1986, au ales ca titlu al
volumului Common Places, ceea ce arată ca priveau mult mai deschis domeniul vernacularului.
32
şi le construiau. În aceeaşi perioadă, însă, influenţele formale şi conceptuale ale clădirilor
vernaculare asupra practicii şi teoriei de arhitectură au fost considerabile. Clădiri care fuseseră
ignorate, fiind clasificate strict istoric, au devenit surse pentru concepte stilistice şi inspiraţii
pentru o serie întreagă de curente, de la “istoricism” la “regionalism” şi “vernacularism”11.
Raţionalişti ca Aldo Rossi şi Leon Krier au recompus un cod estetic din forme neo-clasice şi
forme vernaculare (Krier, 1984). Colin Rowe (1978) a inclus, la rândul său, vernacularul în
“colajul” său diacronic de forme alese din întreaga istorie, antică sau modernă. Acestea au fost, de
fapt, parte din intenţiile post-modernismului, care au ieşit din abordarea filozofică, multe dintre
ele eşuând în pastişă.

Studiile asupra vernacularului au cunoscut un moment important de creştere la sfârşitul anilor ’80,
adică atunci când şi instituţiile profesionale şi academice, precum şi practica de arhitectură, au
acordat un interes crescut domeniului, introducându-l, aşa cum am menţionat, în centrul
subiectelor proprii. Evenimente ca cel al RIBA din 1983 (“Great Debate: Modernism versus the
Rest”), care a inclus o serie de discuţii care examinau “răul produs de mişcarea modernă şi
remediile posibile – de la postmodernism la romanticismul vernacular” (Simeoforidis, 1984: 3),
sau conferinţa UIA din 1987, cu tema “Home, Neighbourhood, Settlement”, urmau recenta
popularitate a interesului pentru arhitectura vernaculară şi o aşezau, astfel, în discursul arhitectural
“oficial”. Au urmat o întreagă serie de evenimente şi organizaţii axate pe relaţiile cultură – mediu
construit (Rapoport, 1986: 170-171).

Această perioadă de creştere de la sfârşitul anilor ’80 şi apoi anii ‘90 au adus şi o lărgire
consistentă a domeniului de studiu al arhitecturii vernaculare. Aşa cum am arătat, creşterea
importanţei vernacularului în zona antropologiei şi sociologiei făcuse deja posibilă o mai bună
explorare a formei arhitecturale prin relaţia sa cu diverse sisteme de valori, norme şi ritualuri.
Studiul arhitecturii vernaculare a început să fie lărgit şi privit de mai mulţi ca fiind
multidisciplinar, fără a se mai limita la clădirile în sine, ci incluzând şi interacţiunea dintre oameni
şi clădiri (precum şi meşteşugurile şi tehnologia asociate lor), felul în care spaţiul este folosit,
modurile de viaţă şi sensurile acestora. S-a considerat că, în felul acesta, studiul arhitecturii
vernaculare putea oferi o mai bună înţelegere a oamenilor şi culturilor care o produc (Bourdier şi
AlSayyad, 1989; Turan, 1990; Oliver, 1997; Brunskill, 2004; Blier, 2006). Studiul a început să fie
extins şi în zona culturii materiale, mai pe larg în domeniile arheologiei şi antropologiei – un tip
de studiu care priveşte relaţiile dintre aspectele materiale, sociale şi culturale ale obiectelor,
dezvăluind aspecte din cultura utilizatorilor sau producătorilor obiectelor respective. Este, spre

11 Termen folosit în limba engleză.

33
exemplu, cazul lui Henry Glassie (1975; 1999; 2000). Unii cercetători s-au concentrat pe ceea ce a
devenit cunoscut ca “environmental behaviour studies” (EBS), examinând interacţiunea dintre
mediul înconjurător şi factorii socio-culturali, considerată deja fundamentală pentru înţelegerea
arhitecturii vernaculare. Este, în primul rând, cazul lui Rapoport (1990a,b,c; 1995; 2001; 2005).

Acceptarea varietăţii uriaşe de tradiţii existente în lume ca subiect demn de atenţie academică a
însemnat şi creşterea modurilor de formalizare a studiului acestora. Aceasta s-a întâmplat în
primul rând prin fondarea unor organizaţii ca Grupul de Arhitectură Vernaculară (VAG12), în
Marea Britanie şi Forumul de Arhitectură Vernaculară (VAF13) în Statele Unite, iar apoi prin
formarea Asociaţiei Internaţionale pentru Studiul Mediilor Tradiţionale (IASTE14), publicarea de
către Paul Oliver a monumentalei sale Encyclopedia of Vernacular Architecture of the World (1997),
devenită de atunci un punct esenţial de referinţă în studiul arhitecturii vernaculare, şi prin
fondarea Comitetului Internaţional al Arhitecturii Vernaculare (CIAV15) de către ICOMOS
(Vellinga, 2011).

Rezumând, ultima jumătate a secolului XX a însemnat definirea şi articularea clară a acestui

subiect ca zonă de studiu şi cercetare academică. Deşi lucrări despre arhitectura vernaculară
existaseră şi înainte, aceasta nu stârnise până la acest moment decât un interes sporadic, în diverse
zone geografice şi în câteva domenii ştiinţifice. În general, acest interes s-a intensificat în urma
constatării dispariţiei rapide a arhitecturii vernaculare a multor grupuri etnice din lume, sub
influenţa puternică a industrializării, urbanizării şi colonialismului, ceea ce poate fi raţiunea din
spatele abordării sale ca o documentare a caracteristicilor originare şi “autentice” ale clădirilor. Cel
mai probabil, cercetarea vernacularului a început, sub forma documentării, atunci când s-a simţit
că supravieţuirea sa părea ameninţată. Interesul principal al acestor studii a continuat însă să fie
clasificarea caracteristicilor “pure”, “naive” ale clădirilor, precum şi denumirea formelor
constructive, a materialelor şi a stilurilor istorice sau tradiţionale, iar oamenii au continuat să
privească clădirile vernaculare sau tradiţionale ca fiind opusul celor reprezentând arhitectura
prestigioasă, academică.

Studiul vernacularului înseamnă şi astăzi descrierea detaliată, datarea şi sistematizarea formelor

vernaculare, a planurilor sau tehnologiilor, în mare parte din literatura de specialitate din Europa
(Vellinga, 2006/2007: 115). Majoritatea acestor studii sunt studii istorice, privind secolele al
XVII-lea, al XVIII-lea sau al XIX-lea, în vreme ce clădiri mai recente sau contemporane nu
12 Vernacular Architecture Group, fondat în 1952.
13 Vernacular Architecture Forum, fondat în 1980.
14 International Association for the Study of the Traditional Environments, fondat în 1988.
15 Comité international d’architecture vernaculaire, fondat în 1976.

34
prezintă decât foarte puţin interes, chiar dacă, să spunem, au fost realizate de proprietari. Situaţia
este oarecum diferită în America de Nord, unde categoria arhitecturii vernaculare a fost în general
definită în termeni mai largi, mergând de la case şi gospodarii rurale istorice până la exemple mult
mai recente de bungalow-uri, kituri de case prefabricate şi imobiluri de raport. Dar şi aici, chiar
dacă se acordă atenţie contextului cultural al arhitecturii şi modului în care clădirile au evoluat în
timp, în paralel cu schimbările sociale, discursul rămâne în majoritate axat pe trecutul anglo-
american şi pe cercetări legate de procese istorice şi mult prea puţin pe situaţia actuală (Vellinga,
2006/2007: 116).

Doar recent, şi în foarte puţine cazuri, vernacularul a început să fie privit ca un mod dinamic al
expresiei umane, în care schimbările aduse mediului construit sunt în cea mai mare măsură
voluntare, având în general scopuri pragmatice sau de reprezentare (Abu-Lughod, 1992; Upton,
1993; Vellinga, 2006; 2006/2007). Studiile acestea, puţine încă la număr, sunt însă extrem de
lucide şi obiective şi prezintă vernacularul într-o manieră lipsită de orice urmă de romantism,
mergând până la propunerea de a renunţa la “vernacular” ca o categorie distinctă de studiu a
peisajului construit (Upton 2006/2007, Vellinga, 2010b; Maudlin, 2010).

2.3. Definiri, accepţii şi asocieri frecvente

Etimologia termenului “vernacular” se află în latinescul “vernaculus” – domestic, nativ şi este

folosit de obicei în domeniul lingvistic, unde se referă la o limbă sau la un dialect nativ, în special
în forma sa vorbită (Oxford Dictionary, 2000). Denotă acele caracteristici folosite, recunoscute şi
înţelese în mod uzual într-o anume zonă sau regiune şi se distinge, prin aceasta, de limba literară
formală a unei societăţi care se orientează către discursul academic global. Este interesant de
observat faptul că vernaculus este privit ca un derivat al lui verna, ce însemna sclav născut din părinţi
sclavi în casa stăpânului lor (“home-born slave”), prin opoziţie faţă de cei cumpăraţi (Oxford
Dictionary, 2000). La un nivel mai general, termenul avea sensul de lucruri care aparţineau sau
aveau de-a face în mod natural cu sfera domestică, diferenţiindu-le astfel de problemele publice –
res publica (Umbach şi Hüppauf, 2005: 9). În afara lingvisticii, “vernacularul” se mai poate întâlni,
rar, în studiul muzicii şi al folclorului, dar singurul domeniu unde mai este folosit în mod curent
este cel al arhitecturii, caracterizând clădiri, aşezări sau peisaje construite. În mare, sensul
vernacularului în arhitectură este acelaşi ca în lingvistică16: clădirile şi aşezările vernaculare se

16Tot Oxford Dictionary precizează că arhitectura vernaculară se referă mai degrabă la “clădiri domestice, funcţionale,
decât la cele publice sau monumentale”.
35
disting regional, sunt reprezentative la nivel regional şi sunt înţelese la nivel regional (Heath,
2006/2007: 78).

Un sens unanim acceptat al “vernacularului” (şi deci al “arhitecturii vernaculare”) nu pare să

existe. Din contră, sensurile asociate acestui termen şi valabilitatea lor reprezintă încă un subiect
de controversă academică (de ex. Maudlin, 2010; Upton 2006/2007; Vellinga, 2006/2007). Dar,
chiar dacă modurile de definire, precum şi categoriile arhitecturii vernaculare variază între diverşi
cercetători, de cele mai multe ori acestea sunt similare în ceea ce priveşte relaţionarea la termeni şi
noţiuni ca: trecut, tradiţie, istorie, primitiv, indigen, popular (folk), pre-industrial sau pre-modern
(Rapoport, 1969; Fitch, 1990). În general, prin “vernacular” se înţeleg acele clădiri istorice sau,
ieşind din sfera lumii occidentale, acele clădiri tradiţionale, care sunt produse de (sau au evoluat
direct din) tradiţii constructive indigene, care existau într-un anume loc în perioada de dinaintea
sau din timpul şocului colonial ori industrial (Vellinga, 2006/2007: 116).

Cea mai completă definiţie a arhitecturii vernaculare o dă, probabil, Paul Oliver (1997; 2003):

Arhitectura vernaculară este alcătuită din locuinţele şi toate celelalte clădiri ale
oamenilor. Acestea sunt legate de contextul propriului mediu înconjurător şi de
resursele disponibile şi sunt construite în mod obişnuit de proprietar sau de
comunitate, utilizând tehnologii tradiţionale, care au fost transmise din
generaţie în generaţie. Toate formele de arhitectură vernaculară sunt construite
pentru a satisface nevoi specifice şi pentru a se adapta la valorile, sistemele
economice şi modurile de viaţă ale culturilor care le produc. Ele pot fi adaptate
sau dezvoltate în timp, pe măsură ce nevoile sau circumstanţele se schimbă17.

Modul de definire este, aşa cum s-a spus deja, subiectiv. Similarităţile ce apar în spaţiul diverselor
discipline, precum şi diversitatea conotaţiilor termenului “vernacular” doar în domeniul
arhitecturii, fac ca termenul să îşi poate schimba sensul în acord cu poziţia şi situaţia – ideologică,
teoretică, instituţională – în care este folosit. Există, de asemenea, şi o serie de termeni, ca
“tradiţie” sau “cultură”, cu care definirea vernacularului împarte caracteristici comune. Alţi
termeni, ca “popular”, “folk”, “regional”, “indigen” sau “anonim”, împrumutaţi sau nu din alte
discipline, sunt folosiţi adesea ca sinonime pentru “vernacular”, în special până în anii ’70
(Vellinga, 2011). Termenul implică, în multe cazuri, şi asocieri cu modul de proiectare sau
construire: “făcut de mâna omului” (“hand-made”), “construit pentru sine”, “construit de

17Trad. n.
36
proprietar/utilizator” (“self-built”, “owner-built”), “arhitectură fără arhitecţi”, “informal”,
“organic”, “spontan”, “firesc”. Vernacularul este privit ca “primitiv”, “etnic”, “naiv”, “ţărănesc”
– dar asocierea cea mai frecventă se face cu “tradiţional”, “natural” şi “local”.

Cum se poate observa, sunt termeni care pot fi regăsiţi în mai multe domenii, cum ar fi: “etnic” –
etnologie, antropologie, muzică, artă; “primitiv” – antropologie, economie, artă, muzică,
literatură, medicină, psihologie; “organic” – biologie; “regional” – geografie, urbanism, folclor;
“naiv” – artă, muzică, psihologie; “folk” – artă, muzică, folclor, etnologie; “popular” – artă,
muzică, literatură, sociologie; “vernacular” – literatură, folclor, muzică, lingvistică ş.a.md. Toţi
aceşti termeni, când sunt împărţiţi cu alte discipline, sau sunt transferaţi din acestea, iau forme şi
sensuri diverse, în cadrul cărora au, de cele mai multe ori, un statut diferit. Natura şi statutul
fiecăruia dintre aceşti termeni nu sunt determinate autonom, în cadrul fiecărei discipline, sau doar
împrumutate ca atare între ele, ci de fiecare dată sunt adaptate şi reformulate printr-o serie de
mecanisme specifice.

Diversitatea obiectelor grupate sub un singur termen, “vernacular”, nu poate fi explicată simplu
prin varietate tipologică, multiplicitate fizică sau eterogenitate geografică în cadrul unei anume
tradiţii constructive. Selecţia acestor obiecte şi calităţile lor particulare reflectă ideologia sau
percepţia care este dominantă în discursul respectiv. Cu alte cuvinte, obiectele empirice ale
arhitecturii vernaculare sunt formate în discursurile academice, practice sau populare, de o
concepţie a-priori a “obiectului”. De aceea, obiectele discursurilor despre vernacular sunt relative,
căci au scopuri şi sensuri diferite pentru practici profesionale, contexte teoretice şi formări sociale
sau culturale diferite. În acest proces al definirii obiectelor empirice, “vernacularul” este conceput
ca o noţiune şi o entitate spaţial-fizică. De aceea, obiectul real devine orice se presupune că ar fi:
“tradiţional”, “natural”, “local”, “popular”, “istoric” etc. Unele cuvinte îşi pot schimba sensul de
la un discurs la altul, sau în acelaşi discurs cuvinte diferite pot căpăta acelaşi sens.

Vom argumenta ulterior că ceea ce caracterizează o construcţie ca fiind vernaculară nu este

neapărat nici aspectul său, nu sunt nici materialele folosite pentru construirea sa şi nici perioada
sau momentul edificării. Societăţile din care au apărut, modurile de viaţă pe care le deservesc şi
procesele prin care au fost construite s-ar putea spune că deosebesc “vernacularul” de alte clădiri.
De aceea, aşa cum deja am spus, studiul arhitecturii vernaculare nu include (sau nu ar trebui să
includă) doar clădirile în sine, ci şi relaţiile dintre clădiri şi oameni, cunoştinţele oamenilor,
meşteşugurile, tehnologia lor, precum şi modurile lor de viaţă, felurile în care ei folosesc spaţiile şi
sensurile acestora. Aceasta aduce la un loc aspecte sociale, culturale, economice, politice şi

37
religioase, care toate influenţează modul de formare sau utilizare a mediului construit. Intersecţia
tuturor acestor procese în crearea a ceea ce denumim “vernacular” reprezintă un proces complex
şi de cele mai multe ori ignorat în abordările curente ale arhitecturii vernaculare18. În realitate,
vom argumenta în capitolul următor, spaţiile, formele şi trăsăturile se amestecă în timp, sub
influenţe locale, dar şi externe şi devin parte a unui fond de expresie în cadrul unui loc sau al unei
regiuni, fiind apoi utilizate conştient sau subliminal. Acest amestec de elemente pre-existente şi
elemente importate, care se compun în expresii locale distincte, a fost denumit în diverse moduri,
ca “alterare culturală”, “creolizare” sau “hibridizare” (Heath, 2006/2007: 78; Edwards, 2001: 90),
dar reprezintă unicul mod prin care a apărut, există şi va continua să existe vernacularul. El este
sursa acelei “diferenţe, particularităţi a locului, pe care o numim vernacular” (Umbach şi
Hüppauf, 2005: 1).

Chiar dacă termenul nu este, în continuare, universal cunoscut sau acceptat, iar multe limbi nu au
o traducere sau un echivalent pentru el, noţiuni comune par să existe, în special în discursul de
arhitectură (Vellinga, 2011). În ultima vreme, literatura de specialitate pare să accepte includerea
în sensul termenului “vernacular” a unei varietăţi mari de artefacte, ca obiecte singulare sau
grupuri de obiecte – de la aşezări rurale la oraşe istorice, de la case din provincie la colibe de
pământ, de la unele clădiri proiectate de arhitecţi la kiturile de case existente în comerţ, de la case
construite ilegal la cele existente şi ocupate spontan (“squatter houses”). Termenul este folosit în
asociere cu o localitate, o regiune, un stil, o dată, anumite procese constructive, tehnici sau
materiale. Dar aproape tot timpul, o parte din aceste caracteristici sunt folosite pentru a identifica
obiectele prin diferenţa faţă de alte obiecte. Acesta este, şi astăzi, procesul de selecţie prin care se
stabilesc de obicei asocieri între termenul “vernacular” şi anumite clădiri sau aşezări.

2.4. Raportarea la tradiţie şi definirea prin negativ

De când modernizarea a căpătat importanţă în secolul al XIX-lea, tradiţiile vernaculare au fost în

general percepute ca fiind opusul modernizării şi, de aici, au început să apară voci care deplângeau
“pierderea şi decăderea acestora” (Asquith şi Vellinga, 2006). Îmbunătăţirea sistemelor de
comunicare, la început în special prin creşterea densităţii reţelei de drumuri, a constituit de atunci
un factor puternic al modernizării (şi a constituit începutul globalizării), permiţând şi provocând
schimbări accelerate în multe din culturile “indigene” din lume şi, evident, şi asupra arhitecturii
18 Adrian Green (apud Maudlin, 2010: 12) susţine că încă de la apariţia sa în perioada modernă timpurie, termenul
“vernacular” a fost (şi rămâne) atât de implicit legat de statutul său social, încât reprezintă o piedică în studiul
clădirilor şi ascunde exact acele relaţii sociale şi caracteristici ale culturii regionale şi naţionale care ar trebui să fie de
fapt subiectul studiilor.
38
acestora (Glassie, 1999; Oliver, 2006). Procese diferite, legate de aspecte ale globalizării fie
economice, fie politice, au însoţit întotdeauna acest parcurs: interacţiuni culturale şi conflicte
cauzate de migraţii, turism sau război, dezvoltări tehnologice rapide etc. (Asquith şi Vellinga,
2006). Modernizarea este, aparent, motivul pentru declinul sau dispariţia multor tradiţii străvechi
ale lumii, ceea ce a făcut, aşa cum am mai spus-o, ca interesul pentru tradiţie şi studiul acesteia să
crească considerabil, din momentul în care puterea modernizării a devenit un subiect de interes
pentru cei implicaţi în ştiinţele sociale şi culturale, iar culturile indigene au fost considerate
vulnerabile şi în pericol de dispariţie într-un viitor apropiat.

Cel mai des, vernacularul este definit în termenii referinţelor la istorie, la tradiţie sau la pre-
modernitate; cu alte cuvinte, prin referinţe la trecut. Conceptul tradiţiei este, la rândul său, înţeles
ca ceva ce ţine de trecut şi de aceea ipotezele ce predomină în interpretarea clădirilor vernaculare
identifică orice este “vechi” – fie că sunt clădiri, tehnici sau moduri de viaţă, cu tradiţia. Ca atare,
în multe cazuri, ceea ce pretinde să fie o definire a vernacularului devine o descriere a acelor
obiecte selectate dintr-un trecut glorificat şi a căror cunoaştere, acumulată în timp, nu se mai
transmite mai departe în prezent. Pentru cel ce caută “tradiţii pure”, schimbările în tradiţiile
constructive din orice zonă din lume aflată în curs de dezvoltare reprezintă o corupere a vechilor
principii19.

Asimilarea vernacularului cu tradiţia şi cu trecutul a provocat o recunoaştere a acestuia de către

profesia arhitecturii ce s-a făcut, în cele mai multe cazuri, prin filtrul unei dualităţi: “vernacularul”
a fost explicat prin raport şi relaţie cu conceptele arhitecturii instituţionalizate. În asemenea
cazuri, calităţile atribuite arhitecturii vernaculare nu au fost stabilite de sine stătător, ci au fost
definite prin opoziţie cu proprietăţile “celorlalţi”. Câteva dintre disjuncţiile frecvente sunt, spre
exemplu: “vernacular-modern”, “informal-formal”, “inconştient-conştient”, “vechi-nou” sau
“regional-internaţional”. Mare parte din literatura dedicată acestui subiect continuă să se bazeze
pe asumarea (conştientă sau nu) a acestui tip de dualitate. Aşa cum arată Vellinga (2011),
arhitectura vernaculară este văzută, de obicei, prin raport cu ceea ce se consideră că nu este.
Astfel, ea este privită ca fiind:
“[...] stabilă, pasivă şi instinctivă, mai degrabă decât schimbătoare, activă şi conştientă; reprezintă
cultura unor comunităţi tradiţionale “adevărate”, care sunt omogene, coezive social, imaculate
cultural şi de obicei bazate pe o economie agricolă, mai degrabă decât (post)industrializate,
avansate cultural şi economic şi complexe din punct de vedere social. În plus, vernacularul se
presupune de obicei că foloseşte resurse locale, naturale şi sustenabile şi tehnologii care au fost

19Este interesant de văzut şi cum satul în sine a fost, multă vreme, definit tot prin negativ: ceva care este aproape un
oraş, dar încă neajuns la un grad suficient de dezvoltare. V. şi comentariile lui H. Stahl (2002: 137), citate în cap. 4.2.
39
transmise din generaţie în generaţie, mai degrabă decât materiale manufacturate şi mijloace
mecanizate, care provin din altă parte sau sunt de-abia inventate” (ibid.; Highlands, 1990; Steen et
al., 2003).

Această percepţie este similară celei pe care antropologia a avut-o despre societăţile şi culturile
tradiţionale sau “primitive” – adică acele societăţi (de obicei) izolate, ferite de contactul cu
modernitatea şi efectele acesteia. Pentru multă vreme, antropologia şi-a căutat subiectul studiului
preponderent în astfel de societăţi. Mediul încă “nepervertit” al acestora oferea un cadru foarte
bun studiului omului şi culturii sale, ceea ce a dus la formularea şi dezvoltarea noţiunii de
“Celălalt” în antropologie şi cultura materială. Acest tip de societăţi reprezintă în continuare în
mare măsură interesul antropologic, dar, începând cu anii ’80, societatea occidentală
contemporană şi caracteristicile acesteia au căpătat, la rândul lor, o atenţie sporită în studiile de
profil. Autori ca Daniel Miller au adus în discuţie fenomenul consumului şi importanţa acestuia în
antropologie, ducând la o modificare substanţială a discursului antropologic – care a fost, în
consecinţă, reformulat şi în cazul societăţilor “Celorlalţi”20. Consumul fusese privit, în general, ca
fiind o eroziune a culturii, presupunându-se că prin intrarea în economia globală, societăţile erau
obligate să renunţe la filonul lor istoric, în favoarea amestecului uniformizant al culturii de
consum (Miller, 1995: 156). Dar acceptarea consumului ca o “sursă a diferenţei, provenind din
traiectorii care nu se mai bazează doar pe fosta diversitate istorică” (ibid.), a jucat un rol important
în recunoaşterea de către antropologie a naturii diverse şi dinamice a tuturor culturilor, fie acestea
“estice” sau “vestice”, “tradiţionale” sau “moderne” şi a provocat o reconsiderare a noţiunilor şi
distincţiilor care definiseră în mare măsură studiile antropologice până atunci. Astfel, la începutul
secolului al XXI-lea, “dihotomii convenţionale ca ‘tradiţional’ şi ‘modern’ sau ‘est’ şi ‘vest’ s-au
estompat; concepte ca ‘primitiv’ şi ‘tribal’ au fost în general abandonate; iar reprezentări
nostalgice care permit numai popoarelor ‘occidentale’ să fie adevăraţii moştenitori ai revoluţiei
industriale nu mai sunt astăzi posibile” (Vellinga, 2011).

Studiul arhitectural al vernacularului nu a făcut însă acest pas şi prezintă încă simptomele pe care
le depăşea antropologia în anii ’80 şi ‘90. Tentativa persistentă de separare a vernacularului într-o
categorie aparte a arhitecturii, prin ataşarea atributelor de virtuos, cast, străvechi, autentic ş.a.m.d.,
îi refuză arhitecturii vernaculare oricare din sensurile pe care cultura materială le dă în prezent
societăţii de consum. “Vernacularul” pare să fie în continuare un concept care, “având rolul de a
reduce diversitatea culturală la stereotipuri esenţialiste, nu este altfel decât alte concepte (parţial
discreditate în acest moment), ca: ‘indigen’, ‘folk’, ‘primitiv’ sau ‘tribal’”. În acest sens, aşa cum

20A se vedea, de ex., Daniel Miller, Material Culture and Mass Consumption, Oxford: Basil Blackwell, 1987, în care Miller
contextualizează consumul în termenii unei analize a culturii ca obiectualizare.
40
arată Vellinga, “arhitectura vernaculară nu este nimic mai mult sau mai puţin decât arhitectura
Celuilalt”21 (ibid.).

Perioada închegării studiului arhitecturii vernaculare ca domeniu în sine – jumătatea secolului al

XX-lea, aşa cum menţionam în capitolul anterior – a coincis cu momentul în care politicile
culturale populiste împreunau admiraţia pentru “tradiţional” şi pentru cultura populară într-un
singur etos cultural anti-elitist, ceea ce a dat şi un ton nou, de respect şi consideraţie faţă de
studiile arhitecturii vernaculare (Upton, 2006/2007: 8). Aşa cum arată Upton, suprapunerea
acestor politici populiste cu retorica eliberării individuale a anilor ’60 s-a tradus prin imprimarea
unui fel de “fervoare religioasă” întregii perioade, făcând ca studiile arhitecturii vernaculare, care
“fuseseră până în acest moment nostalgice şi naţionaliste”, să devină acum şi “moraliste” (ibid.).
Studiul vernacularului, chiar dacă îşi propunea la acel moment o deschidere către cât mai multe
direcţii şi domenii22, făcea acest lucru având la bază o formă de ostilitate faţă de arhitectura cultă
sau alte forme de elită culturală, şi faţă de reprezentanţii acestora. Se considera că a privi (numai)
către arhitectura cultă însemna a restrânge, nesănătos, studiul doar la o parte a problemei. Aşadar,
chiar dacă miza era aceea a unei abordări extinse, studiul se fonda prin excludere şi, implicit, prin
asumarea şi proclamarea unor diferenţe.

Acest tip de definire prin diferenţă persistă, chiar dacă au existat voci care au semnalat, de-a
lungul timpului, eroarea unei asemenea abordări. Roderick Lawrence afirma în 1983 că la baza
majorităţii abordărilor şi metodologiilor de studiu în domeniul arhitecturii vernaculare se află o
serie largă de idei şi ipoteze ce provin din şcoli şi curente de gândire general acceptate ca fiind
creditabile în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, dar care sunt greu de acceptat
la o examinare atentă (Lawrence, 1983: 19). Aysan şi Teymur (1990) discutau despre “definirea
prin excludere” a vernacularului, excludere despre care ei consideră că îşi are rădăcinile în
Renaştere şi în începuturile formării, în acea perioadă, a ceea ce numim astăzi “teoria arhitecturii”.
Cei doi semnalau, de asemenea, şi efectul pe care o astfel de definire şi înţelegere a arhitecturii
vernaculare îl poate avea în învăţământul de arhitectură. Abu-Lughod (1992) discută despre
inutilitatea dihotomiilor de tipul vest - est, lumea întâi - lumea a treia, (post)modern – tradiţional,
într-o societate globală şi mobilă ca cea de astăzi, şi este urmată de AlSayyad (2001), Vellinga
(2006) ş.a.

21Vom reveni asupra vernacularului ca arhitectură a “Celuilalt”, la pct. 3.5.

22Forumul de Arhitectură Vernaculară (VAF) a fost întemeiat, aşa cum explică Upton (2006/2007: 9), având drept
scop extinderea zonei de studiu până la “acordarea aceluiaşi respect şi aceleiaşi greutăţi morale şi, spre exemplu, unui
studiu asupra peisajului comercial al epocii automobilului, ca şi celui al aşa numitelor clădiri tradiţionale”.
41
Cu toate acestea, arhitectura vernaculară rămâne, chiar în unele din textele şi cărţile recente (şi de
anvergură) de istoria arhitecturii, un subiect “în afara” istoriei. Aşa cum observa Upton
(2006/2007: 10), în ediţia din 1986 a cărţii Architecture from Prehistory to Post-Modernism23, autorii
menţionează din introducere că arhitectura vernaculară este exclusă din respectiva lucrare,
întrucât studiul lor este o istorie a arhitecturii şi este destinat în consecinţă evenimentelor,
influenţelor şi evoluţiei arhitecturii; nu şi vernacularului, care este “neschimbător”, întrucât este
un răspuns dat condiţiilor “aistorice” ale unor societăţi agrare, primitive – este nu doar o
“arhitectură fără arhitecţi”, ci şi “o arhitectură fără istorie”. Ediţia a doua, din 2002, deşi păstrează
acelaşi subiect de analiză, înlocuieşte în introducere pasajul anterior cu acceptarea concisă a
posibilităţii ca arhitectura “să includă întreg mediul construit” – ceea ce, considera Upton, este
deja o concesie majoră.

Poziţionarea constantă a tradiţiilor vernaculare în faţa modernităţii permite observarea unui

concept interesant (şi inevitabil întâlnit în aproape orice studiu de acest tip), acela de măsurare a
“pierderii şi câştigului”, ca rezultate ale dialecticii pe care o implică cei doi termeni între tradiţie şi
modernizare. Dacă tradiţia este statică (aşa cum pare a fi percepută în general), atunci prea puţin
va fi câştigat şi enorm de mult de pierdut, căci modernitatea devine culpabilă pentru întreruperea
continuităţii tradiţiei. Prin contrast, dacă tradiţia este privită ca un fenomen dinamic, pierderea şi
câştigul se vor succeda într-un proces continuu; sau, altfel spus, continuitatea şi schimbarea vor
merge împreună mai departe (Abu-Lughod, 1992; Glassie, 1999). Dar între extrema unei ideologii
retrograde, tradiţionaliste şi cea a unui dispreţ total pentru trecut, există însă şi multe utilizări
ingenioase ale obiectelor din trecut, în amestec cu forme, tehnici şi materiale ale prezentului.
Supravieţuirea “vechiului” ar trebui privită, considerăm, doar în relaţie cu contemporaneitatea
celui care receptează tradiţia.

2.5. Nevoia identitară şi specificitatea locală

Arhitectura vernaculară este unul dintre cele mai puternice simboluri la care recurge, de regulă, o
naţiune pentru a se identifica. Împreună cu alte tradiţii şi simboluri, ea este folosită, ca parte a
unei tradiţii sau reprezentând o tradiţie în sine, atunci când este nevoie ca o esenţă naţională să fie
definită şi exprimată. Vernacularul este considerat ca fiind unul dintre cele mai semnificative
elemente ale “specificităţii locale” şi, în general, este studiat ca atare, adică doar în legătură cu o
strictă poziţionare regională. Se ajunge, câteodată, până la suprapunerea completă a celor două

23M. Trachtenberg şi I. Hyman, Architecture from Prehistory to Postmodernism: the Western Tradition, New York: Harry N.
Abrams, 1986, pp. 41-42, apud Upton (2006/2007: 10).
42
noţiuni: o anume tipologie (constructivă, volumetrică, planimetrică etc.) nu poate exista decât
într-un anume loc şi, totodată, specificul acelui loc nu poate fi schiţat în afară arhitecturii sale
vernaculare. În acest sens, este interesant să ne întrebăm ce anume este, de fapt, specificitatea
locală şi, mai ales, de când este aceasta cu adevărat “locală”? Vom arăta ca specificul local este,
asemenea vernacularului, un produs al unei societăţi sau naţiuni care îşi caută sau doreşte să-şi
afirme identitatea. De multe ori, specificul este “încărcat cu sens” tocmai din dorinţa de a
participa la caracterizarea şi determinarea unei identităţi locale sau, de obicei, naţionale.

Discuţiile despre identitate sunt extrem de bogate şi se desfăşoară pe multiple teritorii, aceasta
regăsindu-se tot timpul în centrul de interes sau la suprapunerea unei game largi de domenii, care
merg de la istorie, arheologie, antropologie la sociologie, politică, psihologie, arhitectură ş.a.m.d.
Nu ne interesează, de aceea, decât să punctăm câteva idei care se nasc dintr-o privire asupra
legăturilor ce se fac în mod uzual între specific, identitate, loc şi timp, în contextul discuţiei
noastre asupra vernacularului. Este totuşi important să remarcăm că discursul despre identitate şi
specific a devenit cu atât mai amplu în ultimii ani (în toate contextele), cu cât globalizarea a
devenit un fenomen mai prezent şi mai influent în structurile politice, sociale şi culturale din
întreaga lume24.

Menţionam la punctul anterior că o serie de dihotomii până nu demult esenţiale pentru discursul
antropologic nu mai sunt considerate valabile astăzi. Pentru a exemplifica, vom parcurge
argumentaţia lui Tim Ingold referitoare la modul în care sunt definite şi înţelese în mod general
noţiunile de “indigen” şi “aborigen”, noţiuni de bază în orice enunţ al specificităţii locale. Ingold
(2000:132-51) atenţionează asupra încărcăturii politice subiective pe care o are lectura oficială a
acestor termeni, încărcătură moştenită în general din procesele de tip colonizator.

Conform unui document al Naţiunilor Unite, “populaţiile indigene sau aborigene sunt denumite
astfel pentru că trăiau pe pământurile lor dinainte ca alţi oameni, veniţi din alte părţi, să se aşeze
în aceleaşi locuri”25. Devine implicit, prin această definiţie, că la momentul colonizării ei erau
locuitorii originari. Ingold (2000:132) ne previne că aceasta nu este o garanţie că înaintaşii lor nu
înlocuiseră, la rândul lor, în timpul unui alt val de mişcare a unor populaţii, alte popoare şi mai
vechi. De asemenea, aceeaşi definiţie nu neagă nici faptul că cei care s-au aşezat într-un anume loc
nu ar fi putut să dezvolte şi ei un ataşament profund şi de durată pentru acele pământuri. Ceea ce,
semnalează Ingold, poate însemna că a combina în acest mod cei doi termeni, indigen şi aborigen,

24
Asupra acestui subiect vom reveni în capitolul 3.5, la discuţia despre identitate şi globalizare.
25
Naţiunile Unite, The rights of indigeneous peoples (Human Rights Fact Sheet 9), New York and Geneva: United
Nations, 1997, p.3, apud Ingold (2000: 132).
43
perpetuează o imagine “eurocentrică a lumii precoloniale ca un mozaic de culturi şi teritorii ce era
neschimbat dintotdeauna, înainte ca istoria să înceapă” (ibid.).

Faptul că o populaţie trăia într-o anume regiune înaintea unui proces colonizator nu ne spune
nimic despre felul în care aceşti “locuitori originari” înţelegeau relaţia lor cu acele pământuri, deşi
este posibil ca aceştia să se fi simţit într-adevăr legaţi de lumea naturală în feluri pe care noi nu le
cunoaştem26 (Ingold, 2000: 150). Pentru popoare contemporane, criteriul “descendenţei” din
astfel de populaţii ancestrale nu poate fi suficient pentru revendicarea statutului de “indigen”,
pentru că aceasta ar echivala cu a admite că pentru ei a “locui un pământ” nu înseamnă nimic mai
mult decât o memorie îndepărtată. Aceasta pentru că principiul descendenţei, aşa cum explică
Ingold, presupune că “oamenii nu îşi extrag substanţa şi cunoaşterea din acel loc, sau din relaţiile
cu el, ci mai degrabă din antecedenţii lor imediaţi pe linie genealogică”. A accepta o astfel de
presupunere înseamnă a “reduce activitatea locuirii la nimic mai mult decât ocupare” şi
contravine exact acelor lucruri şi relaţii care sunt fundamentale pentru modul de viaţă al
populaţiilor indigene. A vorbi despre populaţiile indigene ca fiind acelea care au fost “primele
acolo” înseamnă a îi poziţiona într-o istorie pe care noi o concepem a fi cea a cuceririlor coloniale
şi a formării statelor. Citându-l pe André Béteille27, Ingold afirmă că această încadrare “capătă
substanţă când există alte populaţii în aceeaşi regiune, care pot fi caracterizate ca străine sau
colonizatoare”, caz în care cei ce le-au precedat sunt priviţi de cei care le-au luat pământurile ca
“nativi” arhetipali.

În acest sens, definiţia oficială a statutului indigen (de ex. cea a Naţiunilor Unite) reprezintă, de
fapt, percepţia de sine a populaţiilor non-indigene, ca urmaşi ai celor care au fondat un stat sau o
naţiune pe pământuri străine. A vorbi în termeni opuşi despre populaţii contemporane indigene şi
non-indigene, înţelese ca descendente ai celor care ocupau un pământ, respectiv ai celor care i-au
cucerit sau colonizat pe primii, este o construcţie a colonialismului şi a gândirii proprii acestuia,
explică Ingold. Iar astăzi, este consecinţa activării într-un context politic în care oamenii sunt
parte a unor naţiuni şi state – dacă prin apelul la identitate naţională (un patrimoniu comun),
cetăţenii unui stat sunt făcuţi să pară “la fel”, ei îşi pot exprima diferenţa doar scoţând în evidenţă
patrimoniul lor particular. De aceea, pentru Ingold, construirea statutului indigen pe principii de
descendenţă este “un produs al reprezentării diferenţei în discursul omogeneităţii”, care are ca
motiv încercarea de a recupera un sens pierdut sau ameninţat al identităţii relaţionale, în termeni
de apartenenţă (Ingold, 2000: 151).
26 Ingold propune varianta “modelului relaţional” ca alternativă mult mai potrivită a “modelului genealogic”, în
studierea şi interpretarea celor cinci termeni consideraţi a fi centrali în polemica (academică sau politică) a
populaţiilor indigene (v. Ingold, 2000: 132-151).
27 A. Béteille, “The idea of indigeneous people”, Current Anthropology, no.39, p. 188.

44
Definirea obiectelor arhitecturii vernaculare în raport cu materialele de construcţie “locale” sau
“naturale” este des întâlnită, atât în practică, cât şi în cercetare. În definiţia sa convenţională,
vernacularul se leagă de materialele existente în imediata vecinătate şi se integrează bine în
caracteristicile fizice ale geografiei locale. Ca noţiune abstractă, “naturalul” denotă această
armonie cu mediul înconjurător (specific locului), armonie care, în general, se asumă ca fiind o
calitate inerentă a arhitecturii vernaculare. Dar evidenţa (istorică sau contemporană) ne arată o
reţea de relaţii şi legături mai complexă decât în simplista şi idealizata ecuaţie
“local/natural=vernacular”. De exemplu, în multe părţi ale Angliei, până la sfârşitul secolului al
XVII-lea piatra depăşea mijloacele oamenilor de rând şi era folosită doar pentru clădirile
importante. În perioada elizabetană însă, lemnul a fost preferat pietrei de către familiile din clasele
superioare, pentru că permitea realizarea ornamentelor şi făcea posibile şi atitudini ostentative
(Pevsner, 1958: 27). În vreme ce lemnul de esenţă şi calitate bună se folosea la clădirile celor cu
un status social ridicat sau pentru clădirile publice, majoritatea clădirilor erau făcute din materiale
ieftine şi din improvizaţii. Întrucât cele mai multe dintre acestea au dispărut de-a lungul timpului,
cel mai probabil că ceea ce este denumit acum ca “vernacular local” nu prea ar fi avut cum să fie
“vernacular” la momentul respectiv. Folosirea cărămizii care astăzi este atât de curent asociată
arhitecturii vernaculare din spaţiul britanic, a fost de asemenea rezervată clădirilor cu importanţă
crescută, până spre sfârşitul secolului al XVII-lea, când preţul său a scăzut atât de mult, încât a
devenit accesibilă oricui. Taxa pe cărămidă impusă însă în 1784 şi creşterea acesteia în 1794 şi în
1803 au forţat folosirea lemnului ieftin pentru casele de rând. În 1850 taxa pe cărămidă a fost
eliminată, iar în primii ani ai decadei următoare mecanizarea a luat locul producţiei manuale a
cărămizii, ducând la o nouă cădere a preţului (Taylor28, 1972). De fapt, mare parte din mitul
“vernacularului de cărămidă” se datorează procesului de mecanizare de la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi reţelei de căi ferate care au permis distribuţia acesteia pe tot teritoriul ţării (Robbins29,
1962: 50). Aşa cum observa Oliver, extinderea reţelei de căi ferate a adus “începutul sfârşitului
pentru tradiţia vernaculară engleză”, aducând la dispoziţia oricui materiale din alte regiuni
(Oliver30, 1975: 23).

Brunskill vedea arhitectura vernaculară şi limita acesteia în termeni regionali: vernacularul este un
produs al locului şi declinul său este legat de punctul de cumpănă în care diverse regiuni ating un
anume prag de “civilizaţie”. În cazul său, noţiunea de prag vernacular/cult este întemeiată pe
conceptul unei arhitecturi vernaculare pure, care reflectă o înţelegere similară (puristă) a relaţiei

28 Taylor, A. C. (1972): The Pattern of English Building, London, Faber and Faber.
29 Robbins, M. (1962): The Railway Age, London, Routledge and Kegan Paul.
30 Oliver, P. (1975): English Cottages and Small Farm Houses, London, Art Council of Great Britain.

45
dintre statusul social şi loc: locuri diferite au o geologie şi un mediu diferite, deci au la dispoziţie
materiale diferite; oameni comuni cu resurse materiale şi legături culturale limitate nu pot acţiona
decât în interiorul limitelor lor geografice – un mod de gândire influenţat de determinismul
funcţional postbelic. Oricum, întâietatea “locului” în discuţiile despre vernacular are rădăcini
culturale mult mai profunde, care, în ciuda obiectivităţii empirice a cercetătorilor, trimit la
aprecierea post-romantică a locului ca unic conţinător al identităţii. Aşa cum observa şi AlSayyad,
“pentru ca orice să fie considerat a fi vernacular, s-a asumat întotdeauna că acesta trebuie să fie
originar dintr-un anume loc şi specific (doar) acestuia” (AlSayyad, 2004). Rolul îndelungat în
cultura occidentală al clădirilor tradiţionale (adesea definite ca arhitectură vernaculară şi,
câteodată, definind arhitectura vernaculară) ca artefacte ale oamenilor şi locului îşi are izvorul la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, când studiul culturilor populare şi al lucrurilor produse de acestea
a început să fie validat ca domeniu al interogărilor intelectuale şi al plăcerii estetice. Mişcarea
romantică a celebrat clădirile tradiţionale, ca fiind reprezentative pentru loc şi pentru cultura
populară locală, încercând să accentueze caracteristicile estetice ale locului, inclusiv tradiţiile
constructive locale, în faţa standardelor de gust europene. La sfârşitul secolului al XIX-lea,
mişcarea Arts and Crafts, care promova artizanalul împotriva producţiei de masă, reprezenta o
celebrare a localului, prin opoziţie cu universalul. Iar în secolul al XX-lea, curentul primitivismului
apărut în cadrul modernismului în anii ’40 identifica un alt conflict, de data aceasta între
construcţiile şi materialele regionale şi universalismul stilului internaţional. Aceasta întâietate a
locului exclude însă articularea arhitecturilor tradiţionale care nu sunt produse clare ale locului.

2.6. Percepţia mediului înconjurător. Nostalgie şi puterea obişnuinţei

Ingold vorbeşte despre două moduri de a privi relaţia individului cu lumea în care acesta trăieşte
din punctul de vedere al habitatului său construit, pe care le denumeşte “perspectiva locuirii”
(dwelling perspective) şi “perspectiva construirii” (building perspective) (Ingold, 2000: 153, 172-188).
Prima constă într-o lume care se înfăptuieşte şi se defineşte în mod continuu în jurul celui care o
locuieşte, iar “mulţimea componentelor sale capătă semnificaţie prin încorporarea lor într-un
model obişnuit al activităţilor vieţii”. Cea de-a doua, asumată de obicei în cele mai multe studii de
antropologie socială şi culturală, este cea în care se presupune că “oamenii locuiesc o lume –
culturală sau socială – căreia i s-au atribuit deja forma şi sensul”. Cu alte cuvinte, devine implicit
că ei trebuie să îşi “construiască” lumea, înainte de a putea acţiona în ea. După Ingold,
“perspectiva construirii” prezintă umanităţii pământul ca pe o suprafaţă ce ar urma să fie ocupată,
mai degrabă decât să fie locuită (ibid.: 155). Expresia perfectă pentru acest tip de perspectivă este
46
abordarea pe care o oferă Rapoport: “organizarea spaţiului precede cognitiv expresia sa materială;
obiectele şi mediile construite sunt gândite înainte de a fi construite” (Rapoport, 1994: 48831).

Dar, cum observa Ingold, “ceva trebuie să fie greşit undeva, dacă singurul mod de a înţelege
implicarea noastră creativă în lume este păşind în afara ei” (Ingold, 2000: 173). Construcţia
mentală prin care suntem tentaţi să privim mediul înconjurător prin lentila “perspectivei
construirii”, aşa cum o înţelege Ingold, se bazează pe o înţelegere a realităţii (cea asupra căreia
intervenim atunci când construim), ca lumea externă a naturii, sursa de materiale brute şi senzaţii
pentru diverse proiecte ale construcţiei culturale. Această înţelegere duce la o distincţie des
întâlnită, între mediul înconjurător real (cel dat, independent de simţuri) şi cel perceput
(reconstruit în minte, prin intermediul simţurilor), adică o separare imaginară între receptor şi
lume; cel care percepe lumea trebuie să o reconstruiască mental, înaintea oricărei implicări
semnificative în aceasta (ibid.: 178)32. Ceea ce ne conduce la presupunerea că a existat un moment
în evoluţia umanităţii, în care strămoşii noştri au ajuns la pragul de inteligenţă şi dexteritate
manuală necesare pentru a deveni autorii propriilor proiecte de construcţii. Căutarea acelui
moment al apariţiei primei locuinţe a fost subiect de cercetare, atât în arheologie, antropologie sau
istoria şi teoria arhitecturii33 (Fig. 2.12-2.15).

Fig. 2.12 – Colibe primitive, reconstrucţii după descrierea lui Vitruviu de către Claude Perrault; Fig. 2.13 –
J.M.Gandy, “Arhitectura: modelul său natural”, acuarelă, Sir John Soane’s Museum, Londra.

31 Cit. în Ingold, 2000: 181.

32 Pentru o discuţie mai detaliată, v. capitolul 10, “Building, dwelling, living how animals and people make themselves
at home in the world”, în Ingold, 2000: 157-172.
33 A se vedea, de ex., J. Rykwert, On Adam’s House in Paradise. The Idea of the Primitive Hut in Architectural History, New

York: MoMA, în asociere cu Graham Foundation for Advanced Studies in the Fine Arts, Chicago, 1972.
47
Fig. 2.14 – Coliba primitivă, după J.F.Blondel; Fig. 2.15 – Colibe primitive şi originea ordinelor, după Milizia.

Dar ce desparte cele două moduri de a privi lucrurile? Ingold îşi extrage esenţa perspectivei
locuirii, pe care o susţine în detrimentul celei a construirii, din înţelegerea locuirii ca proces ce
include construirea şi nu invers (Ingold, 2000: 186). Construirea, pentru Ingold, nu poate fi
înţeleasă ca un simplu proces de transcriere a unui proiect pre-existent produsului final, pe
substratul material brut; iar gândirea oamenilor nu poate fi separată de existenţa lor reală într-un
mediu înconjurător real şi, deci, ei nu pot să îşi “aducă” ideile şi reprezentările mentale în lume,
atâta vreme cât lumea însăşi este originea gândurilor lor. În acord cu Heidegger34 şi Merleau-
Ponty35, Ingold consideră că doar pentru că locuiesc, pot oamenii gândi ceea ce gândesc (Heidegger
spunea că “...doar dacă suntem capabili să locuim, doar atunci putem construi”36). De aceea,
privirea actului edificării ca bazat doar pe dihotomia dintre un proiect iniţial şi execuţia acestuia
nu poate fi una corectă (Ingold, 2000: 186), căci oamenii, ca locuitori şi utilizatori ai habitatului pe
care şi-l construiesc, intervin asupra lui şi îl alterează, ca răspuns la diverse circumstanţe
domestice ale vieţii lor. Casele sunt organisme vii, cu istorii de viaţă proprii, ce constau în relaţiile
lor atât cu elementul uman, dar şi cu cel non-uman (de ex. animal) al mediului lor înconjurător.
Prin aceasta, explică Ingold, construirea trebuie văzută ca “un proces aflat în continuă derulare,
atâta vreme cât oamenii locuiesc într-un anume mediu înconjurător” (ibid.: 188). Nu începe de la
gestul premeditat al “proiectului” şi se termină cu cristalizarea artefactului, adică a obiectului
construit. “Forma finală” pe care o are construcţia în momentul în care a fost ridicată, este doar
unul din momentele trecătoare din viaţa sa, în care ea se potriveşte unui anume scop uman, de
asemenea desprins dintr-un parcurs al activităţii intenţionale (Fig. 2.16).

34 M. Heidegger, Poetry, language, thoughts, New York: Harper and Row, 1971.
35 M. Merleau-Ponty, Phenomenology of Perception, London: Routledge & Kegan Paul, 1962; punctele sale de vedere sunt
preluate de către Ingold (2000: 172-188), împreună cu cele ale lui Heidegger (v. nota anterioară), în construcţia
“perspectivei locuirii” pe care o opune “perspectivei construirii” în perceperea mediului construit.
36 M. Heidegger, op. cit, p. 160 (cit. în T. Ingold, 2000: 186); trad. n.

48
Fig. 2.16 – Pieter Bruegel, “Culegătorii” (1565), Metropolitan Museum of Art, Roger Fund.

Este, probabil, şi ceea ce ne spune Bachelard scriind: “Imaginile casei se mişcă în ambele direcţii:
ele sunt la fel de mult în noi, pe cât suntem şi noi în ele” (Bachelard, 1964: xxxvii). În plus faţă de
procesul descris de Ingold, Bachelard ne reaminteşte că spaţiul casei nu este locuit doar în viaţa
cotidiană, ci şi în imaginaţie. Este o “topografie a fiinţei noastre intime”, o imagine poetică bogată
şi diversă, care “ia naştere în conştiinţa noastră ca un produs direct al inimii, sufletului şi fiinţei
omului, înţeles în actualitatea sa” (ibid., xxxvi; xviii) 37.

De secole, discursul arhitectural a oscilat între excluderea clădirilor vernaculare şi recunoaşterea

“condiţionată” a acestora în domeniul său; condiţionată în sensul în care obiectele vernaculare
demne de arhitectura instituţională sunt adesea acelea filtrate prin metodele, teoriile şi ideologiile
prevalente ale acesteia. Un mod des întâlnit de legitimare a arhitecturii vernaculare ca atare a fost
acela al asocierii acesteia cu un anume stil, încercându-se astfel aşezarea sa în rândul altor stiluri
arhitecturale. În spaţiul britanic, spre exemplu, aceasta a dus la acceptarea ca fiind “vernaculare” a
stilurilor Tudor, Gotic sau Georgian. Mişcarea Arts and Crafts, ce urmărea în primul rând o bună
integrare a clădirii în mediul înconjurător, a încercat să adapteze formele şi materialele vernaculare
existente la ţară şi în oraşele mici de provincie. Dar în oraşe modelul era “vernacularul georgian”
şi, de aceea, căutarea fidelităţii faţă de loc a devenit un aspect principal al arhitecturii neo-
georgiene. Deşi mişcarea căutase să se elibereze de formalismul trendului arhitectural dominant al
momentului şi urmărea revitalizarea tradiţiilor locale, a ajuns în curând să fie “un stil naţional” şi
poate chiar mai mult, “un stil internaţional” practicat şi în SUA şi Europa (Davey38, 1980).

Spaţiul românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioada mişcărilor naţionale, se
înscrie şi el, alături de culturile vecine, în acest tip de căutare rezumat, de multe ori, printr-o
atitudine formală, de preluare directă a unor detalii şi elemente de construcţie. Arhitectura
37 trad. n.
38 Davey, P (1980): Arts and Crafts Architecture, The Search for Early Paradise, London, Architectural Press.
49
vernaculară, descoperită de oamenii de cultură şi percepută mai ales prin ceea ce avea ea mai
preţios şi mai durabil (biserici şi mănăstiri), dar nu numai, este punctul de plecare al
neoromanescului în arhitectură şi, treptat, temelia pe care se construieşte imaginea noului stat
naţional român. Modul în care se formează “stilul naţional” pornind de la resursa vernacularului
este discutat mai pe larg în capitolul 4.2.

Reprezentarea selectivă a unor mai vechi tradiţii vernaculare şi ridicarea lor până la gradul de
“patrimoniu naţional” lasă deoparte39 forme tradiţionale mai puţin răspândite şi mai particulare,
care au apărut de asemenea în trecut sau continuă să existe în fondul construit actual. Asocierea
“vernacularului”, “tradiţionalului” şi “naţionalului” în discursul arhitectural reflectă o ideologie
care îşi asumă o tradiţie omogenă şi o unică identitate naţională manifestată în reproducerea
clădirilor vernaculare. O astfel de interpretare neglijează faptul că există tradiţii ce nu pot fi
generalizate cu un singur termen. Arhitectura populară a Germaniei anilor ’30, un stil favorizat
bazat pe vernacularul rural al “oamenilor din popor” (Taylor40, 1974) şi, spre exemplu, popularul
concept al “casei turceşti”, un vernacular urban cândva dominant în teritoriile otomane, s-au
bazat deopotrivă pe astfel de definire a tradiţiei. În mod fundamental, definirea arhitecturii
vernaculare ca reprezentând tradiţiile constructive ale unei naţii se bazează pe o idealizare: o
comunitate uniformă, stabilă şi, în principiu, neschimbătoare şi un prototip universal al metodelor
şi formelor de construcţie ce erau folosite în trecut şi care, eventual, se spera că vor împlini şi
nevoile prezentului. Într-o astfel de abordare, tradiţia devine o construcţie analitică, un fapt
ştiinţific şi nu cultural, căci privirea este, aproape fără excepţie, una nostalgică. Iar nostalgia, după
Hewison, este un mod de a face faţă schimbării şi ameninţării sociale, aşa cum este resimţită
aceasta de un individ: “impulsul de a ne prezerva trecutul este parte din impulsul de a ne prezerva
sinele. Fără să ştim unde am fost, este dificil să ştim încotro mergem. Trecutul este baza identităţii
individuale şi colective, obiectele din trecut sunt sursa semnificaţiei, ca simboluri culturale”41.

Locul este mai mult decât o entitate definibilă geografic, accentuată de repere istorice şi vizuale,
iar patrimoniul nu este replica estetică a unui trecut sortat şi selecţionat. La un nivel emoţional,
locul este o construcţie mentală diferită pentru fiecare dintre noi. Desigur, există puncte recurente
de congruenţă care leagă locuitorii mai vechi dintr-o zonă de acel loc, într-un mod colectiv. Acest
patrimoniu colectiv este adesea produsul unor modele comune de muncă sau petrecere a timpului
liber, al legăturilor etnice şi economice, al valorilor sociale şi spirituale comune şi al identităţilor

39 Mai multe despre subiect in Popescu 2004.

40 Taylor, R R (1974): The Word in Stone, Berkeley, University of California.
41 R. Hewison, The Heritage Industry: Britain in a Climate of Decline, London: Methuen, 1987, p.47, în Uzzell şi Sørensen

(2002: 43).
50
istorice, reale sau inventate. Toate aceste caracteristici produc, în schimb, atitudini mentale,
sensibilităţi şi asocieri comune (Heath 2006/2007: 76).

2.7. Carenţe ale cercetărilor anterioare

Modul comun de analiză şi clasificare a clădirilor vernaculare a fost în general unul descriptiv,
care s-a concentrat pe caracteristici formale şi estetice. Şi Bernard Rudofsky (1964), unul din
pionierii acestui domeniu, a popularizat doar o abordare estetică, fără a aprofunda în vreun fel şi
studiul altor aspecte, abordare care a influenţat mulţi cercetători din toată lumea. Abordări ca cea
a lui Rudofsky sau a lui Moholy-Nagy42 (Fig. 2.17) sunt exemple clasice de aplicare a atitudinilor
primitiviste şi exoticiste în studiile de arhitectură vernaculară, provenind din căutarea unor valori
mai pure sau mai înalte printre oamenii şi popoarele izolate în spaţiu sau îndepărtate în timp –
adică exotice sau primitive (Upton, 2006/2007: 8)43. Au existat, desigur, şi abordări care să
depăşească sfera formalist-estetică, care au pus întrebări asupra sensului clădirilor şi motivului
pentru care au fost construite, dar au rămas totuşi marginale, nu în sensul capacităţii lor de a
analiza clădirile vernaculare, ci în cel al numărului lor foarte redus.

AlSayyad (2006: xvii) afirmă că pentru a putea defini vernacularul, trebuie în primul rând
acceptate limitele etimologice şi epistemologice ale conceptului. Astfel, din punct de vedere
etimologic, s-a asumat întotdeauna că pentru a considera o construcţie ca fiind vernaculară,
aceasta ar trebui să fie indigenă sau specifică doar unui anume loc, să fie produsă fără nevoia
importării de componente sau procese şi să fie, poate, construită chiar de cei care o ocupă. În
secolul al XXI-lea, pe măsură ce cultura şi tradiţia devin tot mai puţin înrădăcinate în loc şi mai
mult bazate pe informaţie, aceste atribute specifice ale vernacularului trebuie să fie recalibrate
pentru a reflecta schimbările. Din punct de vedere epistemologic, sau în legătură cu modurile
noastre de a cunoaşte şi de a clasifica, continuă AlSayyad, este necesar ca şi sensul vernacularului să
se schimbe. De exemplu, ideea cunoaşterii moderne ca fiind diferită sau chiar opusă celei
vernaculare, ar trebui să fie abandonată pe măsură ce realizăm că, de fapt, în unele cazuri
vernacularul este cât se poate de modern. Tuan (1989) a argumentat, la prima ediţie a IASTE, că
tradiţia este adesea un produs al inexistenţei posibilităţii de a alege. De aceea, ar trebui să

42 Textul Sibylei Moholy-Nagy, Native Genius in Anonymous Architecture in North America, New York: Horizon Press,

1957.
a fost publicat în aceeaşi perioadă a (re)descoperirii primitivului în artă şi, ulterior, în arhitectură.
43 Upton (2006/2007: 8) vorbeşte de o “estetizare a diferenţei”, provenită din preţuirea variaţiei umane în timp,

spaţiu şi culturi “ca o valoare estetică în sine, lăsând la o parte orice valoare euristică”, pe măsură ce înţelegerea
iluministă a diferenţelor umane a pătruns în artă şi arhitectură în secolul al XVIII-lea.
51
acceptăm că schimbarea gradată care se produce în arhitectura vernaculară pe parcursul unor
perioade lungi de timp nu este rezultatul unor practici conservatoare sau estetice, ci doar al unor
limitări economice şi geografice care nu pot fi depăşite de un anume segment al populaţiei locale
dintr-o anume zonă.

Studiile făcute până în prezent despre arhitectura vernaculară românească se axează, în general, pe
caracteristicile fizice ale clădirilor tradiţionale, urmărind să documenteze caracteristicile autentice
sau clasice ale trecutului, înainte de a fi “supuse” modernizării – o abordare preponderent statică
şi exclusiv documentară. Un număr (şi acesta relativ restrâns) de articole de cercetare academică
pe subiectul patrimoniului vernacular din România continuă dialogul lor cu “tipurile ideale”,
folosind exemple foarte selective ale trecutului. Multe din clădirile sau noile forme care s-au
dezvoltat recent în zonele rurale nu reprezintă nici surse de inspiraţie pentru practica de
arhitectură, nici nu atrag vreun pic atenţia academică. Lipsesc studiile care să aibă ca subiect
interrelaţionarea dintre aspectele materiale, sociale şi culturale aflate sub influenţa modernizării.
De asemenea, cele care să privească la relaţiile dintre oameni, mediul rural surprins în ipostazele
tranziţiei postsocialiste şi arhitectura vernaculară. În plus, nu există aproape deloc studii ale
arhitecturii vernaculare care să fie în vreun fel interesate de percepţia oamenilor locului asupra
propriilor tradiţii vernaculare şi a schimbărilor legate de acestea. Dar se poate oare discuta astăzi
despre tradiţie şi altfel decât în raport direct cu modernizarea, globalizarea şi, implicit,
schimbarea? Mai este valabilă noţiunea tradiţiei aşa cum este aceasta în general percepută şi cum a
fost enunţată în acest capitol, sau este necesară reformularea sa?

Studiul de faţă urmăreşte îndemnul lui Vellinga (2006/2007: 117), care cheamă la o abordare mai
dinamică, care să se concentreze mai degrabă pe tradiţiile constructive, decât pe clădirile propriu-
zise. Nu este neapărat o abordare nouă, doar că astfel de studii au privit în general modurile de
schimbare şi evoluţie din perspectivă istorică. Este nevoie şi de studii care să încerce să înţeleagă
natura dinamică a tradiţiilor vernaculare şi prin prisma proceselor de adaptare prin care trec în
prezent (şi vor trece, în viitor). Analiza noilor forme şi tradiţii constructive, precum şi modul în
care acestea se intersectează, suprapun şi interacţionează cu cele vechi, formând arhitectura
vernaculară de astăzi, nu ar trebui să înlocuiască discursul istoric, ci să se desfăşoare în paralel cu
el, dar permiţând astfel ieşirea din capcana istorică a vernacularului şi deci permiţându-i acestuia
(şi studiului său) un viitor.

52