ARGUMENT

Arta populară, una din componentele de bază ale artei populare româneşti, în care
forma, culoarea şi decorul sunt gândite ca un întreg destinat să împletească trebuinţele
materiale şi spirituale ale poporului nostru, persistă în forme originale în toate zonele
ţării: Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Maramureş,Transilvania,
Crişana, Banat, fiecare din ele având elemente specifice. Moldova, zona în care ne
situăm ca teritoriu păstrează mai ales în partea de nord, nealterate obiceiuri şi tradiţii, iar
oraşul Galaţi, margine de Moldovă, dezvăluie, la rându-i unitatea tradiţiei sud-dunărene.
Motivele mitologice româneşti: pomul vieţii, pasărea suflet, coarnele berbecului, etc. sunt
întâlnite în creaţiile meşterilor populari care în special la sat mai practică olăritul, ţesutul
covoarelor şi cusutul prosoapelor cu arnici roşu şi negru, sculptura în lemn şi piatră,
pictura pe lemn şi sticlă, împletirea firelor vegetale, încondeierea ouălor, etc. Meşterii
populari realizează ornamentarea printr-o simetrie deosebită în compoziţie, în dispoziţia
motivelor şi în raporturile dintre suprafeţele decorate şi cele lăsate albe. Alfabetul
ornamenticii populare româneşti începe cu semnele simple ale motivelor liniare drepte şi
curbe între care semicercul, cercul, S- ul, X - urile au o mare frecvenţă, continuă cu
spirale, romburi şi se termină cu soarele, pasărea, calul, călăreţul, şarpele, casa, steaua,
ochiul, etc. În cadrul câmpilor ornamentali, aceste motive sunt dispuse conform
principiului simetriei, caracteristic artei populare româneşti. Predominant în gama
cromatică este roşul urmat ca pondere de galben şi verde. Aducându- le în atenţia
copiilor, aceştia le cunosc mai bine, încep să prindă drag de ele, să le admire frumuseţea,
originalitatea, precizia ornamentelor şi treptat să înţeleagă specificul poporului român,
din care sunt parte integrantă, aspiraţiile lui, oglindite în obiceiuri şi tradiţii. Numai
educându- i pe copii în spiritul preţuirii valorilor estetice ale artei populare, vom asigura
perpetuarea a tot ce este bun şi valoros în arta populară românească. Pornind de la aceste
considerente, ne- am propus să aducem mai aproape de copii frumuseţea şi bogăţia artei
populare româneşti prin proiectul educaţional ,,Ornamente şi culori în arta populară
românească’’.

1
 CAP I. ARTA POPULARA

I.1. Arta populară definește creația care nu se înscrie în artele clasice sau
moderne, ci e în general inclusă in producția meșteșugărească tradițională sau casnică.

Lucrările de artă populară sunt în general de origine anonimă, producătorii lor nu au

absolvit studii estetice sau artistice în sens mai restrâns.

Descoperirea fenomenului artei populare ca parte valoroasă a culturii se datorează

dezvoltării științei istoriei artelor la sfârșitul secolului al XIX-lea. Din punct de vedere
estetic și istoric, ea s-a produs în paralel cu dispariția treptată a acestui fenomen în
societățile europene care se aflau în plin proces de industrializare. Pierderea treptată a
tradițiilor meșteșugărești, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Europa Centrală și de Vest
(și mai târziu și în Europa de Est), i-a anulat artei populare baza ei naturală. Datorită
teoriilor primitivismului, artei populare (dar și așa-zisei arte primitive din afara Europei) i
s-a acordat exact în această perioadă o deosebită atenție prin - și datorită - artiștilor
curentului modernist.

Promovarea culturii tradiționale a satului românesc, orientarea gustului publicului

spre noile opțiuni, de început de mileniu, combaterea Kitsch-ului și aspectul comercial al
activității din magazin sunt alte preocupări, foarte importante, ale activității noastre.

Abundența și varietatea produselor prezentate reconstituie universul mirific al

locuinței tradiționale din satele României și prilejuiesc bucuria achiziționării de
suveniruri, obiecte autentice de artă populară, românească, săsească și maghiară. Se pot
cumpăra icoane pictate pe sticlă, piese de port popular, din toate zonele etnografice ale
țării, ștergare, marame, piese textile, obiecte sculptate în lemn și os, instrumente
muzicale, piese ceramice și jucării ecologice, măști, împletituri din fibre vegetale, ouă
încondeiate, carpete și covoare cu motive tradiționale, țesute în război, podoabe de
mărgele, pălării, pictură naivă dar și publicații de specialitate, cărți postale, felicitări de
sezon.

Bogăția și varietatea obiectelor au menirea de a prezenta vizitatorilor valoarea,

vigoarea și rafinamentul artei populare românești. Periodic vor fi prezentați „in vitro”
meșteri, artiști artizani, care își vor demonstra măiestria în confecționarea diverselor
obiecte de artă tradițională. Vor lucra în fața publicului țesătoare, cioplitori în lemn și os,
olari, pictori de icoane, încondeietori de ouă, împletitori în fibre vegetale, constructori de
instrumente muzicale oferind vizitatorilor de pretutindeni șansa cunoașterii celor mai
valoroase tradiții, păstrate vii, până astăzi, stimulând recuperarea, revitalizarea și

2
consolidarea meșteșugurilor artistice contemporane. Produsele etalate spre vânzare
aparțin celor mai renumite centre specializate din țară, din cele mai cunoscute zone
etnografice.

Arta populară românească contemporană reprezintă un domeniu complex, în care se

îmbină armonios moștenirea artistică populară cu o activitate încă vie, în multe regiuni
ale țării, a unor centre meșteșugărești de veche tradiție. Ca element de cultură materială și
spirituală, arta populară reflectă specificul național și are un profund caracter social, cu
un rol bine definit în realizarea echilibrului dintre util și frumos, dintre cerințele utilitar-
materiale și cele estetice.

Valorificarea elementelor tradiționale asigură artei populare românești, în

ansamblu, virtuțile unei creații autentice valoroase, în care se oglindesc simțul pentru
frumos, manifestat în egală măsură de proporțiile armonioase ale mobilierului, de linia
clară și eleganța sobră a pieselor de îmbrăcăminte, de valoarea broderiilor, de
rafinamentul cromatic al țesăturilor și de frumusețea formelor și ornamentelor ceramicii
și delicatele dantelării ale crestăturilor în lemn, toate purtând pecetea vie a specificului
zonal local.

Constituindu-se de-a lungul secolelor prin neântrerupta contribuție a numeroșilor

creatori anonimi, arta populară a primit un caracter de permanentă continuitate și de o
varietate surprinzătoare, întemeiată pe un fond unitar.

Interesul tot mai accentuat al lumii contemporane pentru lucrurile executate de mână și
mai ales dezvoltarea turismului intern și internațional constituie motivații întemeiate
pentru dezvoltarea în continuare a artei populare menite să asigure păstrarea specificului
tradițional și a caracterului de autenticitate.

3
I.2. Arta şi mesteşugul

România a fost numită ţara artei populare; aşa este cunoscută şi în străinătate. În
adevăr poporul roman s-a realizat şi exprimat pe plan artistic într-un chip superior, aşa
cum nu s-a întâmplat în celelalte activităţi ale sale. Dimensiunea artistică a vieţii este aici
deplin trăită. În satul românesc arta este o expresie a comunităţii de viaţă şi totodată, am
putea spune o nazuinăţ a ei. De aceea arta este prezentă pretutindeni în civilizaţia noastră
sătească.

Arta populară românească nu este o activitate izolată, ea face parte dintr-un

ansamblu de viaţă, este una din expresiile fireşti ale neamului format pe aceste locuri.
Pentru a fi înţeleasă trebuie redată acestei vieţi, viaţa care în civilizaţia noastră satească
işi are o expresie firească şi organică. Arta alături de vechile forme de organizaţie socială,
de religie, de magie, de tehnică şi limbă, exprimă pe o cale a sa viaţa originală a acestui
popor. În arta populară, mai mult poate decât în celelalte activităţi, prinde corp, se
obiectivează sensibilitatea şi viziunea de viaţă a neamului nostru de ţărani. El răspunde în
faţă lumii cu creaţiuni proprii, pe calea cărora putem afla cât îi este de larg orizontul
vieţii, de nuanţa şi pura sensibilitate.

Arta populară se situează la limita dintre religie şi magie pe deoparte şi tehnica pe

de alta. Uneori ea este adusă la viaţă de o funcţie magico-religioasă, alteori apare în
activităţi de ordin practic, în construcţii, industrie casnică, costume şi unelte. De cele
dintâi este legată prin semnificaţia spirituală ce o cuprinde; de cele din al doilea rând este
legată prin tehnica pe calea căreia se realizează. Arta populară, fie ea icoana, poartă,
covor sau cană, pe lângă şi dincolo de funcţiunile ce le indeplineşte, pe lângă şi dincolo
de îndemanarea, de meşteşugul pe care îl cere, arată o înclinare şi un dar artistic deosebit
al neamului nostru. Românul înfrumuseţează pretutindeni şi continuu producţiunile sale.

Vorbim laolaltă despre artă şi meştesug. Aceasta, nu pentru că am fi în faţa singurei

legături cu putinţă. Realitatea, ne indică şi altele. Discutăm arta şi meşteşug împreună,
pentru ca legatura dintre ele este mai apropiată în practica zilnică: acolo unde apare
meşteşugarul, acolo unde apare îndemanarea, tehnică, măiestria, acolo apare de obicei şi
arta. Că este arhitectura (construcţie), sculptura (crestatură în lemn), pictura (icoane),
ceramica, ţesătura, broderie şi oricare altă activitate a setei de frumuseţe, arta populară nu

4
apare izolată, desine stătătoare ca cea cultă, ci odată şi împreună cu meşteşugul şi
maestria.

Două probleme de mai mare însemnatate se pun astăzi în legatură cu arta noastră
populară. Pe deoparte, cunoaşterea ei cât mai precisă şi mai sistematică, iar pe de altă
valorificarea tuturor elementelor şi însuşirilor ce le conţine. Ne vom ocupa pe scurt de
prima problema.

O artă populară cum e aceea românească, pentru a o cunoaşte bine, trebuie să ţinem
seama că este un produs colectiv mereu înnoit cu o tradiţie proprie îndelungă.

Prin produs colectiv înţelegem substratul sufletesc ce ăi stă la temelie, elementele

(motive, teme) ce o alcătuiesc, nu partea de execuţie, partea de realizare actuală, aşa cum
suntem înclinaţi adesea să credem; este o inclinare ce ne ridică probleme care nu există.
Expresia nouă este fireşte mai întotdeauna individuală. Arta noastră populară este
expresia unei comunităţi de viaţă spirituală şi materiala, cu o viziune, o sensibilitate, un
gust, o tehnică şi o experienţă proprie, adică satul românesc.

Prin tradiţie proprie înţelegem, moştenirea pe care aceasta artă se ridică. Având o
tradiţie, ea are un trecut şi deci o istorie. Ce vrem să spunem prin aceasta? - Trecutul
există dar nu-l putem prinde decât într-o mică măsură. Inceputurile artei populare se pierd
în noaptea acestui trecut. Din cauza puţinei rezistenţe a materialului din care sunt facute
producţiile, nu rezistă timpului. În afara de ceramică, istoria artei noastre ţărăneşti nu
cunoaşte exemplare prea vechi. Totuşi ne putem da seama că astfel cum se infăţişează
astăzi arta populară românească, este ceva evoluat, de o evoluţie înceată, aproape
imperceptibilă dar existenţa; este ceva care ţine de formarea şi istoria neamului şi anume
de civilizatia lui sătească. Este aici filtrată şi rodită o experienţă de veacuri, care a dus la
expresii cu adevarat unice.

Fiind o operă supusă dimensiunii timpului, cu toate consecinţele ce decurg din

această, cercetarea şi înţelegerea artei populare ne ridică o nouă problemă: aceea a
autenticităţii produselor artistice. Deseori se ia drept arta populară lucruri de o
provenienţă şi o calitate îndoielnică. Apariţia acestui nou gen de artă populară s-a produs
pe doua căi. În urma deşteptării interesului pentru civilizaţia sătească şi în deosebi pentru
arta noastra populară, au apărut la oraşe o seamă de obiecte "gen popular" fabricaţie în
serie, care nu au nimic comun cu gustul şi darul creator de obiecte unice ale ţăranului.
Dar nu numai atât, aceste produse au pătruns în vremea din urmă şi la sate în unele părţi

5
ale ţării. Sub influenţa oraşelor şi a tehnicei moderne, structura strict rurală organică a
satelor, a intrat în descompunere. Gustul s-a alterat şi producţia artistică populară a scăzut
ca nivel.

I.3. Obiectele de artă, în ceea ce priveşte provenienţa lor pot fi clasificate in 3 categorii:

a) Obiecte lucrate de ţărani meşteri sau nemeşteri, de cele mai multe ori anonime, opere
colective, atât prin motive cât şi prin funcţie; sunt cele mai autentice;

b) Obiecte lucrate de meşteri ţărani recunoşcuti ca atare, lucrate în motivele, tehnica şi

gustul popular, mergând uneori până la a le imprima o notă personală, creînd prin aceasta
un moment în arta populară.

c) Obiecte lucrate de industriile orăşeneşti, care după cum am spus mai sus, intemeiate pe
interesul oraşului pentru arta populară şi totodată dezinteresul satelor, pun la dispoziţie
produse impresionante la înfăţişare, dar lipsite de gust şi originalitate, în fond.

Adevaratele lucrări de artă populară sunt tot mai rare astăzi. Chiar dacă aceste
exemplare au o provenienăţ sătească, de multe ori ele nu mai pot aduce la viaţă valorile
artistice ale veacurilor trecute. Vechea civilizatie sătească, organică şi de un mare
echilibru interior, e pe cale de destrămare. Odată sufletul alterat, în cautare de noi
orizonturi şi forme, s-au alterat şi creaţiile artistice. Apariţia unor profesionişti, dar mai
ales introducerea produselor industriale în câmpul de activitate al artei populare, nu fac să
progreseze adevaratele valori, ci dimpotrivă. Unele regiuni româneşti şi-au pierdut
ireparabil simţul artistic. Arta populară este autentică şi viguroasă ca manifestare
colectiva şi anonimă. Sensul ei şi viaţa ei desprind din comunităţile de viaţă; este o
expresie a unui suflet la fel alcătuit, dominant în toate exemplarele umane.

Tot din acest punct de vedere, adică al autenticităţii, trebuie făcută încă o distincţie.
Mai este o împrejurare când se produc confuzii; de astădată nu în ceea ce priveşte
calitatea, valoarea obiectelor, ci mai mult natura lor.

Domeniul artei populare româneşti este invadat de o seama de lucrări preţioase, dar
de o alta origine. E vorba de producţiile vechi ale unei arte culte. Cu arta religioasă şi
îndeosebi cu icoanele, s-a facut aceasta greşală. Lucrări artistice culte, uneori de
provenienţă sau influenţă străina, introduse pe calea bisericii, au fost socotite arta
populară, fără ca poporul să fi realizat o opera în acest gen. Aceasta distincţie nu vrea să

6
elimine producţia populară din arta religioasă, ci numai invers, adică arta religioasă cultă
din arta populară.

O altă problemă, este aceea a repartiţiei geografice. Se vorbeşte despre o unitate a

artei populare româneşti. Această unitate există, cum exista şi unitatea de limbă şi acea
spirituală. E una din ţăriile neamului românesc. Sunt o seama de elemente comune, care
izvorăsc dintr-un punct comun de viaţă. Un lucru însă nu trebuie uitat: în ceea ce priveşte
arta, ca şi în lmitologie, există diferenţe locale. După cum arta populară are o istorie a sa,
pentru că oricât de statică ar părea, timpul a supus-o unor schimbări încât ceea ce avem
astăzi este un semn de experienţe, tot astfel această artă, fără să contrazică pe un plan
superior o unitate perfectă, este diferenţiată în spaţiu; are motive, note şi tehnici speciale,
care alcătuiesc o adevarată bogaţie, a raţiunei specifice locale, contribuţii ale sufletului şi
condiţiilor regionale.

Geografia artei populare româneşti este foarte interesantă prin varietatea produselor
sale. O casă, o poartă, un covor sau un costum din Gorj, reprezintă o frumuseţe tipică
locală spre deosebire de aceea din Muşcel, Neamţ, Buzău sau Maramureş.

În această varietate, stă o mare bogaţie românească ce trebuie accentuată şi dacă ar

fi cale, incurajată pe teren. Unitatea este bună pentru că ea nu exclude varietatea, ci
dimpotrivă o presupune. Să nu ajungem însă şi în domeniul artei populare la uniformitate.
Atunci se poate spune că vitalitatea artistică a neamului este în pericol şi că o dispariţie e
posibilă.

3. Românul, s-a spus, are un deosebit simt artistic. Simţirea şi îndemanarea, gustul şi
ochiul său l-au ridicat între neamuri pe treptele superioare ale creaţiei artistice. (E ceea ce
ne dovedeşte şi arta cultă). Cu toate că arta populară românească, apare în împrejurări
diferite, aşa cum sunt actele religioase şi cele tehnice, se poate vorbi aici despre o creaţie
artistică şi în sens al ei propriu. Elementul artistic este prezent mereu şi fără ca funcţia
obiectului să o ceară. Casa, poarta, lingura, cana, sunt impodobite cu motive alese dintr-o
nevoie interioară, care exprimă o sete de frumos. Ţăranul român trăieşte adânc
necesitatea frumuseţii.

Arta sa face parte dintr-un ansamblu de activităţi, dintr-o unitate de viaţă spirituală
şi materială, dintr-o civilizatie organică, aşa cum am arătat mai sus, pe calea căreia o
înţelege mai bine, ea fiind o expresie a aceluiaşi suflet. Aceasta însă nu înseamnă că
fenomenul artistic popular este o consecinţă a celorlalte activităţi, ci doar că apare

7
integrat unei armonioase ordini spirituale. Despre arta ţăranului nostru putem vorbi ca
despre o realitate vie. El nu este numai posesorul unui simţ şi gust artistic deosebit, dar se
poate spune că are şi o conştiinţa artistică.

Arta populară românească este expresia unei sete de frumuseţe, este un îndemn la
viaţa înălţată şi pura, măestrie. Dacă aşa stau lucrurile în realitate, înţelegem uşor de ce
arta populară românească - şi cu aceasta revenim asupra unei idei de la începutul
articolului - nu poate fi trecută la "curiozităţi" şi nici nu poate servi drept simplu decor.
Ea este o realitate vie, o expresie a unei viziuni de viaţă a unor suferinţe şi nădejdi, este
realizarea obiectivă a uneia din dimensiunile sufleteşti ale neamului nostru.

Ca o producţie legată într-un anume fel de artă, tehnica apare în satul românesc
stravechi, plină de înţelesuri şi chipuri caracteristice. Arta pentru a se produce, pe lângă
actul de inspiraţie, de cântec interior, are nevoie de o tehnică aşa după cum tehnica
adevarată are nevoie de o îndemanare precisă, de o măestrie care pentru ţăranul român e
mai mult decât îndemanare tehnică, maestria este creaţie, este act inspirat (uneori magic),
desigur rămas în campul tehnicei.

Civilizaţia română sătească este interesantă şi din punctul de vedere al tehnicii pe

care o stăpâneşte. Satul străvechi, care şi-a produs singur uneltele, şi-a întemeiat prin o
experienţă de veacuri industria sa inchisă dar nu mai puţin eficace, nu trebuie nesocotit
din acest punct de vedere. Tehnica folosită aici poate fi numită primitivă, dar aceasta nu
ne îndreptăţeşte să o nesocotim. Cu ea şi prin ea un neam de ţărani şi-a dus viaţa de-a
lungul veacurilor, răspunzând deplin nevoilor inchise locale. Dacă ceva nou s-a produs
cândva în această viaţă a satului, ceva care a cerut o sforţare noua tehnică, aceasta
sforţare s-a produs şi cu ea odata meşteşugul cuvenit. Civilizaţia română sătească nu
înseamnă numai artă sau muzică şi poezie, ci mai înseamnă şi meşteşug; mai înseamnă
cunoştiinţă şi unealtă de transformat, de produs.

Despre tehnica satului românesc ca şi despre tehnica în genere se poate vorbi din
doua puncte de vedere şi anume: întrucât tehnica răspunde vieţii economice şi este o
condiţie a ei şi întrucât este un fenomen aparte, manifestare şi creaţie a spiritului. Cel de
al doilea punct de vedere ni-l însuşim în acest capitol adică tehnica în funcţie de spirit nu
de economie.

Statul românesc străvechi având o civilizaţie populară dar organică, completă, nu s-

a putut lipsi de activitatea tehnică. De aceea în viaţa satului şi în ansamblul de activităţi şi

8
expresii ale civilizaţiei sale apar o seamă de acte şi lucrări care au un caracter şi un rost
tehnic.

Pentru ca acest fenomen nu a avut o înfaţişare deosebită, pentru că a aparut legat pe

de altă parte de util, nu i s-a dat cuvenita atenţie. S-a socotit în genere ca ţăranul român
atât de bogat dăruit din punct de vedere estetic, nu are înclinare şi deci nici creaţie în
domeniul tehnic.

Judecata celor ce gândesc astfel, este falsa; în primul rând pentru că reduc tehnica
ţăranului român la unelte, iar în al doilea rând, pentru că privesc tehnica primitivă a
satului în permanent contrast cu tehnica modernă a oraşului. Pe aceasta cale se produc
neînţelegerile şi se îndepărtează cuceririle. Pe deoparte se lasă în afara domenii întinse,
activităţi care din cauza complexităţii lor sunt aşezate în alte categorii, deşi priceperea
tehnică a producătorului este angajată deplin, iar pe de altă parte se judeca dintr-un punct
de vedere străin de obiect, o realitate organică aşa cum este satul românesc şi civilizaţia
sa.

Este drept, tehnica primitivă ţărănească nu s-a ridicat până la înălţimile atât de
bogate şi armonioase ale artei sale corespondente, dar această activitate este vie în
conştiinţa populară este prezentă pretutindeni şi a produs lucrări demne de luat în seamă,
aşa cum bunăoară este moara expusă la "Deuschesmuseum" din Munchen, care a
interesat în chip deosebit pe cercetatorii germani.

Tehnica sătească nu este legată numai de meserii şi apare aproape în toate sforţările
omului la câmp, în gospodarie sau în casă, apare în legătură cu o seamă de activităţi
spirituale şi economice. Tehnica ţăranului român este prezentă în muzică (instrumente
muzicale) si mai ales în arte.

Activitatea tehnică în satul românesc este prezentă în tot locul; uneori izolată,
alteori într-un complex de activităţi. Dacă trecem la condiţiile sale, o vedem aparând în
două feluri: uneori hrănită de nevoile materiale imediate, alteori hrănită de un imbold
interior. Ţăranul român are două atitudini în faţa actului tehnic. În cele mai dese cazuri el
reproduce (se deprinde să reproducă) fie că deprinderea se transformă social în meserie,
în profesiune, fie că lucrează pentru sine (ceea ce este mult mai obişnuit). În unele cazuri
însă simpla reproducere şi practica pe temeiul experienţelor trecute nu-l mai satisfac şi
porneşte pe căile innoirilor; desigur, în limitele condiţiilor şi datelor de care dispune.
Cazurile nu sunt rare, deoarece experienţa ne arată, că aproape fiecare sat işi are creatorul

9
său, omul ce duce mai departe pe linia tradiţiei săteşti, creaţia tehnică. Activitatea tehnică
aşa cum apare ea în satul românesc străvechi, oricare i-ar fi stadiul şi limitele care se
manifestă, dovedeşte acest caracter de înnoire izvorât din neastâmpărul interior al omului.
Tehnica sătească nu manifestă numai un act de îndemanare, un act deci de deprindere ci
şi unul de cucerire, un act de creaţie pornit din setea de a produce ceva nou din năzuinţa
de a împlini şi stăpâni mai mult, mai larg.

Sensul colectiv al deosebitelor activităţi aparţinând ţăranului român, fac ca şi

această activitate să aibă acelaşi caracter. Faptul tehnic închide în el, prin cei ce-l fac cu
putinţă şi prin locul în care apare, probleme de ordin social.

Activitatea tehnică este practicată de o anume categorie de oameni sau apare pe o

suprafaţă mai întinsă? Satul românesc are în sânul sau o categorie de oameni care şi-a
făcut din aceast activitate mijlocul de subsistenţă şi-au facut o profesie; e vorba de
meseriaşi. Fiecare sat oricât de mic şi de arhaic poate să aibă meşteşugarii săi: între cei
mai obişnuiţi rotarii şi cojocarii, între cei mai rari olarii şi iconarii.

Cu toate că practicanţii profesionişti ai tehnicii săteşti sunt obişnuiţi, ei apar foarte

rar în raport cu răspândirea acestei activităţi. Dacă observăm un sat românesc din cele ce-
şi mai păstrează caracterul arhaic suntem izbiţi de largă răspandire a activităţii tehnice în
straturile de vârsta, sex şi neam al colectivităţii.

Gospodaria ţăranului român este un laborator şi un atelier permanent, uneori

membrii familiei devenind tot atâţia specialişti în deosebitele ramuri.

Acolo unde o privire fugară vede doar tipuri primitive, lipsite de însemnătate ale
sforţării omului, un ochi atent şi cu suflet aplecat cu dragoste, poate descoperi o ştiinţă
precisă şi îndemanare aleasă.

I.4. Arta şi tehnica ţăranului român apar ca două activităţi înrudite pe temeiri de ordin
spiritual. Concepţia de viaţă domnitoare, sentimentul adânc al naturii şi al omenescului
aici prezent, fac ca în satul românesc străvechi, toate activităţile şi toate chipurile să aibă
un sens şi un rost altfel decât al civilizaţiei moderne. Arta are legatură directă cu tehnica
şi invers; amândouă au legatură directă cu munca a cărei valoare simbolică depaşeşte cu
mult orice fel de muncă a oraşului. Toate se întâmplă şi se petrec într-un orizont larg,
spiritualizat, cu puteri de dincolo de materialitatea vieţii de aici şi a umbrelor înşelatoare.

10
 Sufletul plin şi permanent vălurit al ţăranului, sensibil până la cucerirea zonelor
tainuite, caută mereu expresii vii şi chipuri frumoase cu care fiinţa sa bogată să aiba o
condiţie roditoare. Ţăranul român are legi de împlinit. El creează permanent în ritmul
unei vieţi de mare bogaţie interioară; se trudeşte, alungă răul şi creşte flori nemuritoare.

De aceea tehnica în satul românesc nu e un simplu fapt material şi nici chiar unul
de îndemanare. Ţăranul român spiritualizeaza tehnică aşa cum spiritualizează tot ceea ce
mâna sa asprită de muncă, atinge. În acest fel trecerea de la tehnică la artă este mai
uşoara, se face pe nesimţite.

11
 Cap. II. TIPURI DE ARTA POPULARA
II.1. Ceramica

Ceramica este unul din cele mai vechi meșteșuguri, datând încă din epoca
neoliticului, adică cu mai bine de 6.000 de ani î.Hr. Putem admira în muzeele țării
superbele vase din ceramică din acea epocă, care, apoi, pe teritoriul României a dat
naștere unei civilizații deosebite.

Articolele de ceramică se disting prin eleganța formelor și prin ornamentație.

Ceramica tradițională este modelată la roata olarului. Arderea ei se face de obicei în sobe
orizontale prin două tehnici: prin oxigenare sau prin lipsa oxigenării. Drept urmare se
obține ceramică în două culori: roșie, respectiv neagră.

Ceramica populară însumează o serie de elemente tradiționale marcate de condițiile

de viață, dar și de evoluția gustului estetic.

Ceramica este un material obținut prin modelarea și arderea argilelor. Aceeși

denumire se dă și artei și tehnicii de fabricare a obiectelor prin modelarea și arderea
argilelor, denumită și arta ceramicii, precum și obiectelor de argilă făcute prin
omogenizarea amestecului plastic, modelarea, decorarea, smălțuirea, uscarea și arderea
lui.

12
 În colecțiile din Muzeul Țăranului Român sunt strânse circa 3000 de piese de
ceramică, de o mare diversitate, ca oale folosite la vatră pentru pregătirea alimentelor,
chiupuri, ploști și ulcioare, căni, străchini, cancee, cahle și țepe de casă, utilizate în
gospodăria țărănească tradițională românească. [4]

În prezent, din ceramică se fabrică o varietate de produse, de la obiecte sanitare și veselă,

până la faianțe și țigle pentru acoperiș, izolatoare electrice, piese tehnice rezistente la
temperaturi înalte.

În Moldova, se pot întâlni o mare diversitate de forme în care se pot recunoaște

tipuri aparținând vechii ceramici greco-romane. Foarte apreciate sunt vasele de ceramică
neagră realizate în centrele de la Marginea din Suceava (ceramică neagră lustruită cu
piatra) și Deleni (Iași). În zona Maramureșului, Lăpușul Românesc este o zonă bine
cunoscută pentru ceramica sa, care poate fi considerată o sinteză a evoluției formelor de
ceramică românească. Pot fi admirate aici, obiecte de ceramică neagră, cât și de ceramică
pictată cu pensula.

Un alt centru de olărit pentru zona Maramureșului, este cel de la Săcel, unde se face
ceramică roșie nelustruită. Tot în Transilvania, centre cunoscute pentru arta ceramicii
sunt la Vama (Satu Mare), Leheceni și Corund (ceramică smălțuită, bogat ornamentată).
În Muntenia, astfel de centre sunt la Musătești (la 13 km de Curtea de Argeș), Vâlsănești,
Stroești, Poienița, Obaga (în Oltenia).

Cel mai reprezentativ centru de ceramică din România este la Horezu în județul
Vâlcea, un centru cu expoziții etnografice permanente și târguri tradiționale precum
târgul "Cocoșul de Hurez", organizat în fiecare an (3-5 iunie), târg care găzduiește
meșteri din centre de ceramică populară din întreaga țară.

Decorarea vaselor din lut este un procedeu care aduce în atenție mai multe tehnici,
diferențiate pe centre, și un instrumentar simplu, dar cu mari posibilități de expresie
plastică. La Horezu există, însă, o preocupare aparte pentru decorarea vaselor cu smalțuri
policrome. Motivele aplicate pe farfurii, străchini, căni, ulcioare, aduc în atenție
simboluri solare cu origini străvechi, precum: spirala simplă sau dublă, steaua cu șase sau
opt colțuri, cercul și zig-zagul. Motivele specifice centrului Horezu sunt geometrice,
vegetale și zoomorfe. Cu ajutorul acestor motive decorative meșterii olari contemporani
din centrul Horezu realizează compoziții extrem de variate și de mare frumusețe artistică.
Soluțiile plastice adoptate de ei sunt bazate pe repetiție, alternanță și simetrie. În ceea ce
privește gama cromatică, centrul Horezu este definit de cărămiziu, verde și albastru pe
fond alb-gălbui.
13
 În prezent, centrul Horezu este unul dintre cele mai vechi centre ceramice vâlcene,
reunind peste 15 familii de olari care lucrează diverse categorii de piese în manieră
tradițională, profilându-și întreaga activitate în jurul acestui străvechi meșteșug. Vasele
lucrate de ei sunt un reper valoric pentru județul Vâlcea și zona Oltenia, dar și pentru
întreaga Românie.

Cultura Cucuteni, unică în Europa, era răspândită în Moldova, nord-estul

Munteniei, sud-estul Transilvaniei și Basarabia, și se caracteriza printr-o ceramică de
foarte bună calitate, bogat și variat pictată. Pe ceramica Cucuteni predomina decorul în
spirală, cu numeroase variante și combinații.

În ceramica nouă — creație atât a meșterilor olari, cât și a artiștilor plastici —

ceramiști — sunt continuate tradițiile centrului respectiv în ceea ce privește stilul și
factura ceramicii, care sunt preluate și adaptate produselor destinate cerințelor actuale.

II.2. Olaritul – prelucrarea lutului

Una din cele mai vechi ocupatii ale omului o reprezinta prelucrarea lutului. Pe
teritoriul judetului Tulcea, ceramica este practicata inca din epoca neo-eneolitica,
aproximativ 5000 de ani a.Ch., fiind reprezentata de culturile Boian, Hamangia,
Gumelnita si Cernavoda I, prin dovezile arheologice descoperite in localitatile Ceamurlia
de Jos, Isaccea, Trestenic si Luncavita.
Etimologia cuvantului ,, ceramica'' isi are originea in cuvantul grecesc ,, keramos'',
care inglobeaza notiunea de coacere si in acelasi timp caracterul de plasticitate al argilei.
Ceramica inglobeaza un complex de materiale, care au la baza compusi ai silicatului de
aluminiu, adica ai argilei. In amestec cu alte substante, compusii silicatului de aluminiu,
conduc la obtinerea de diverse categorii de ceramici.
Este deja un lucru cunoscut, ca cele mai vechi tehnici de prelucrarea a lutului, s-au
mentinut la noi in tara in judetul Mures, localitatea Deda si doua sate invecinate, Pietris si
Morareni, unde vasele se faceau din suluri de lut, incolacite dupa formele dorite si apoi
modelate cu mana.
Ceramica s-a diferentiat calitativ si artistic, odata cu societatea. A aparut astfel
ceramica de uz casnic obisnuit, dar si cea de lux, care a satisfacut cerintele claselor
conducatoare.
Ea a avut un loc de cinste , lucru pe care azi cu greu il putem intelege. Era utilizata, la
masa saracului dar si la masa bogatului, fara concurentele ei actuale, portelanul si fierul
smaltuit.
Ceramica romaneasca a aparut in procesul complex de formare al poporului nostru, a
culturii sale materiale si spirituale.
14
 Ceramica confectionata la roata, poate fi impartita in functie de ardere, in trei mari
categorii: ceramica neagra, ceramica rosie, ceramica nesmaltuita si smaltuita.
Ceramica romaneasca smaltuita, a aparut si s-a dezvoltat sub influienta celei bizantine,
mai ales in Dobrogea si de-a lungul Dunarii, unde schimbul cultural cu Bizantul se facea
mai intens.
Mesterii olari faceau oale cu o toarta, oale cu doua torti, oale ceaun, oale mici cu o
toarta, tigai cu trei picioare, etc.
Acest mestesug a rezistat pana astazi, mai ales datorita unor sarbatori, din care
putem aminti Mosii de Vara, cand cei vii dau de pomana, pentru pomenirea celor morti,
vase de ceramica.
In acelasi context, se poate mentiona utilizarea ,, vaselor de post'', adica a unui rand
de vase de lut, in care hrana se prepara si se consuma numai in perioadele de post din an.
Caracteristice erau si produsele facute anume, in legatura cu unele obiceiuri de familie si
sociale : ulcioarele de nunta, castroanele de nunta.
Nu in ultimul rand putem aminti de frumusetea ornamentelor reprezentate pe vasele
de lut, specifice fiecarei zone unde sunt confectionate.
In Dobrogea veche, dar si in sudul Basarabiei, a fost sesizata lipsa unor centre
importante de olarit. Aceasta se datoreaza faptului ca aria mai sus mentionata, era in calea
invaziilor, mai tarziu Dobrogea, devenind provincie turceasca. De remarcat faptul ca,
populatia in zona continentala a Dobrogei, era foarte rara. Dupa colonizarea Dobrogei,
incepand cu anul 1978, au aparut si aici cateva centre de olarit, dar acestea au fost strict
cu scopuri utilitare. Ele nu au o importanta deosebita din punct de vedere al transmiterii
traditiilor, deoarece au fost deservite de olari de neamuri diferite.
Cea mai mare parte a metodei de lucru, utilizate in prelucrarea lutului, din zona
Dobrogei de nord, a fost adusa din Muntenia, mai precis din aria Pisc-Pucheni( Jud.
Prahova).
In judetul Tulcea, ultimile centre de olarit, pana in anii 1980, au fost in urmatoarele
localitati : Tulcea, Luncavita, Iaila, Izvoarele, Alba, Carjelari si Dorobantu.
Treptat, odata cu aparitia noilor materiale cum ar fi portelanul, fierul smaltuit, aluminiul,
inoxul, plasticul, ceramica incepe sa piarda suprematia detinuta atata timp, rezistand
totusi si in zilele noastre, doar prin dragostea unor oameni, pentru acest mestesug.
Uneltele cu care lucreaza mesterii olari:
1. Roata olarului - este alcatuita dintru-un ax metalic, drept, care are la capatul de sus
un disc metalic, cu diametrul cam de 30 de cm. Pe disc se ,,arunca'' bucata de lut, ca
sa se fixeze bine, pentru a fi lucrata. Axul este fixat si sus si jos, in doua lagare, care
de obicei erau din lemn de corn, foarte rezistent la uzura. Se ungeau cu vaselina, sau

15
 cu seu, ca sa se invarta usor axul in lagar. In ultima vreme se mai foloseau si
rulmentii, pe post de lagar. In partea de jos a axului, este un alt disc, mai mare decat
cel de sus, cu diametrul de 70-80 cm. Discul acesta este tot din metal, dar are
deasupra lui un strat gros, cam de 5 centimetri, din lemn. Lemnul trebuie sa fie mai
greu, sa aibe roata inertie, cand o invarti cu piciorul.
2. Vasul pentru apa - in se inmoaie mana si pielea de caprioara, ca sa alunece mai
usor pe obiectul in lucru.
3. Pielea de caprioara - pentru finisajul gurii vasului (se poate folosi si o bucatica de
folie de plastic )
4. Ata - se desprinde cu ea obiectul de pe roata olarului. Obiectul este foarte
bine lipit de disc, si daca nu se taie intai cu ata, intre fundul vasului si disc, nu
sepoate desprinde si se strica.
5. Sortul olarului - protejeaza de apa si de bucatile de lut, care sar in timpul lucrului.
6. Fichiasele - Sunt niste bucati din metal, cu care se modeleaza vasele din lut. Cu
fichiasul se lucreaza numai pe exterior.
7. Cornul pentru ornat - se deseneaza cu ajutorul lui, pe oalele de lut,
diverse ornamente, cum ar fi: spirala, cercul, valul, etc. Este construit dintr-un corn
de vita, scobit pe interior, caruia i se prinde la un capat, o bucatica de pana de gasca.
In interiorul lui se pune culoarea, care curge prin pana de gaca pe suprafata vasului.
8. Cuptorul pentru ars oale - Vasele pentru ars se pun in cuptor inainte de a aprinde
focul.
Unul din secretele olaritului, este modul de obtinere al glazurii. Glazura este
utilizata pentru smaltuirea vaselor din ceramica. Vasele smaltuite au un dublu avantaj:
primul-estetic, prin luciul pe care il dobandeste in urma procesului de ardere, si al doilea-
utilitar, prin impermeabilizarea suprafetelor tratate ale vasului.

II.3. Împletituri din fibre vegetale

Împletitul fibrelor vegetale, prezent în majoritatea zonelor țării, a atins adesea un

înalt nivel artistic. În zonele unde materia primă există din abundență — papură, nuiele
16
de alun sau de răchită, paie de grâu, de secară și de ovăz, foi sau pănuși de porumb —
împletitul fibrelor vegetale devine meșteșug specializat.

Mestesugul impletitului, unul dintre cele mai vechi din lume, are din ce in ce mai
putini practicanti la noi in tara. Cei care mai practica acest mestesug, confectioneaza din
diferite fire si fibre vegetale diverse obiecte cu rol decorativ dar si practic pentru
gospodarie.
Ca materii prime se folosesc coaja de tei, paie de secara, ovaz, orz sau grau, nuiele
de alun, rachita.
In zona Dobrogei de Nord principala resursa pentru impletituri este papura, aceasta
avand o rezistenta mare la uzura si fiind usor de procurat.
Din papura sunt tesute in principal rogojinile, impletituri simple, destinate
acoperirii dusumelelor. Tot din papura se impletesc posete, palarii, cosuri si alte obiecte
decorative.

Din neolitic și până către mijlocul veacului al XX-lea s-au confecționat numeroase
și diverse obiecte utilizându-se acest meșteșug. Obiectele confecționate din nuiele sau în
combinație cu alte materiale (mai ales cu papură) erau, cel mai adesea, în strânsă legătură
cu ocupațiile curente ale locuitorilor (agricultura, pescuitul, vânătoarea, culesul din natură
ș.a.): grape, coșuri de tot felul (mai mari, pentru cărat pește și pentru culesul și transportul
strugurilor, mai mici, pentru zmeură sau afine, mai înalte, purtate pe spate pentru greutăți,
mai lunguiețe, de genul papornițelor, sau chiar rotunde, de dus mâncare la câmp), lese și
garduri pentru prins pește sau pentru stâne, curse de animale, coșuri pentru căruțe etc. De
asemenea, împletiturile din nuiele se regăsesc și în interiorul caselor românești ca
mobilier: lese care serveau ca platformă de pat, leagăne de copii, pentru agățat de grindă
sau de purtat pe spate, lingurare ș.a.

17
 Așadar, alături de fibra densă și regulată a lemnului de stejar sau de brad și de cea
contorsionată a lemnului rar de păr sălbatic, meșterii din satele românești au folosit
resursele vegetale și sub forma cânepei, a crenguțelor, a paielor, a pănușilor de porumb, a
trestiei și a papurii, făurind o gamă de obiecte ușoare și delicate, rezistente și neașteptate
ca textură. Arta împletiturilor, una dintre cele mai vechi privind lucrurile la scara istorică
a îndeletnicirilor omenești, precedând atât arta țesutului, cât și pe cea a ceramicii, după
cum par a dovedi unele deducții ale arheologilor, este strălucit reprezentată în toate
provinciile istorice românești. Ea a fost de altfel și prima tehnică pentru construirea
locuințelor, fiind până azi prezentă în multe zone etnografice sub forma pereților împletiți
din nuiele groase.

Împletirea fibrelor vegetale, mlajei, sălciei, papurei, etc. este o îndeletnicire foarte
veche, premergătoare apariţiei ţesutului. Se ocupau cu împletitul îndeosebi bărbaţii şi
diapazonul lucrărilor împletite era mare: de la case şi hambare împletite din nuiele, de la
mijloace de transport şi de păstrare a produselor, pînă la mobilier, de la leagăne pentru
copii şi coşuri de gospodărie pînă la pălării, jucării şi multe alte obiecte utile şi frumoase.

Materia primă pentru împletit se află la îndemîna omului, iar însuşi tehnica
împletitului este o artă, care te ademeneşte să faci dintr-un fir de pai, pănuşi sau papură,
nuiele obiecte necesare în gospodărie, ce te încîntă prin frumuseţea şi ecologia materiei
prime, formelor şi tehnicii de executare.

Împletitul nu cere să ai ustensile complicate şi scumpe, să ai putere fizică în mîini şi

o vedere excepţională. Obiectele împletite cer să fie lucrate calitativ, fapt, care necesită
atenţie şi însuşirea corectă a principiilor tehnologice de împletire.

Produsele împletite din fibre vegetale păstrează fie autenticitatea pieselor de artă
populară, fie valoarea execuției manuale a acestor obiecte utile și decorative în același
timp, atât de apreciate în ambientul modern. Constatăm că în ultimele decenii acest
meșteșug se dezvoltă și se extinde, lărgindu-și permanent gama produselor de la cele mai
variate obiecte utilitare la produse decorative, piese de mobilier și pentru decorație de
interior. Ca atare, considerăm că împletiturile tradiționale, chiar cu intruziunile de care
am pomenit, sunt un izvor nesecat de inspirație pentru creatorii populari contemporani,
asigurând, ca și alte domenii ale artei populare, o bază fecundă viitoarelor direcții din arta
decorativă modernă.

II.4. Prelucrarea stufului

Stuful, un material de construcţie uşor, estetic, ecologic, rezistent şi elastic, asigurând o
izolare termică şi fonică perfectă, reprezintă atât o resursă importantă pe plan local, cât şi
18
un valoros bun pentru export. Ca dimensiune, suprafaţa de stuf din Delta este pe locul doi
în lume, cu o întindere de 1.800 km². În ceea ce priveşte calitatea, stuful crescut în
complexul Razim-Sinoe-Zmeica-Goloviţa este cel mai bun la nivel mondial, fiind
considerat „aurul verde” al Deltei Dunării.
O arie puțin exploatată în Deltă este transformarea stufului în peleți pentru încălzire
sau folosirea lui ca material termoizolant pentru construcții. Pentru cei care au observat
potenţialul acestei ocupaţii, utilizarea stufului rămâne una dintre puţinele activităţi
neafectate de criza economică, cererea pentru acest material fiind în continuă creştere pe
piaţa internaţională. Produsele din papură se regăsesc în spațiu de promovare a
ecoturismului și comercializare a produselor și suvenirurilor locale de pe faleza Dunării,
din Tulcea.
Delta Dunarii adaposteste a doua suprafata de stuf din lume dupa marime
(1.800km²), stuful constituind atat o resursa importanta pentru populatia deltei, cat si un
bun pentru export.
Desi s-a redus mult ca activitate in ultimii ani, prelucrarea stufului si a papurei, a
ramas totusi o activitate de baza a locuitorilor Deltei Dunarii.
Stuful este folosit in mod traditional ca sursa de energie de catre localnici, ca impletituri
de stuf pentru producerea de carpete, decoratiuni interioare, jaluzele, pereti despartitori,
garduri, acoperisuri de case.

II.5. Prelucrarea panuşilor

Meşteşug sau îndeletnicire casnică, practică de confecţionare a diverse obiecte din

pănuşi de porumb. Acest material, care se găsea în preajma fiecărui ţăran era preţuit şi
utilizat frecvent în viaţa cotidiană-fie ca material de împletit, fie ca material combustibil
19
 sau hrană pentru animale. O largă utilizare aveau pănuşile de porumb şi în
confecţionarea rogojinilor, saltelelor , a aşternutului de pat şi podea. Îndeletnicirea a fost
şi este practicată pe întreg teritoriu Moldovei, mai frecvent în regiunile specializate în
creşterea porumbului. Meşteri specializaţi erau puţini. De obicei se lucra în familie atât
de femei, cât şi de bărbaţi. Se lucrau mai frecvent obiecte de uz casnic, suporturi,
jucării, pălării pentru bărbaţi şi femei, coşuri de diferite tipuri, mărimi şi utilizări,
articole de galanterie-poşete, cutiuţe..

Are o circulaţie generală, fiind mai frecvent practicat în raioanele de nord (Rîşcani
Edineţ, Bălţi), centru (Teleneşti, Călăraşi,Orhei), sud(Cahul, Vulcăneşti) ale R. Moldova.
Cu denumiri similare este practicat în România în jud. Arad, Bihor, Mureş, Dolj, Iaşi,
Vaslui. La fel şi în zonele limitrofe ale Ucrainei, preponderent în regiunea
Transcarpatică.

Împletitul din pănuşi de porumb s-a practicat (se practică) ca meşteşug sau
îndeletnicire casnică. Obiectele lucrate din pănuşi de porumb solicită multă răbdare,
îndemînare şi fineţe în execuţie. Sunt preferate de meşteri pănuşile care prezintă unele
calităţi ca: lungimea foii, fineţea, elasticitatea, culoarea. Ele se recoltează în perioada de
coacere a porumbului, înainte de maturizarea completă. Cele mai calitative şi apreciate
pănuşi sunt cele de la soiurile şi hibrizii din varietatea „dinte de cal”, care au cele mai
lungi şi fine, rezistente şi elastice foi.

Colectarea materiei prime se face manual, direct din câmp ori mecanic cu ajutorul
combinelor . La colectarea manuală, odată cu desfacerea ştiuletelui, se separă şi foile de
porumb. Cele mai indicate pentru împletituri sunt foile interioare ce îmbracă ştiuletele de
porumb de culoare alb-crem, fine,subţiri, elastice şi fără pete.

Pănuşile exterioare nu se folosesc la împletit.

După recoltarea, selecţionarea şi uscarea pănuşilor se depozitează la loc uscat

pentru păstrare în magazii ori şoproane bine aerisite. Ele pot fi imediat la folosite după
ce în prealabil au fost despicate în 2-3 sau mai multe făşii, în funcţie de lăţimea lor. Se
va ţine cont că pănuşile nu se răsucesc cu mult timp înainte de împletire, deoarece se
desfac devenind improprii pentru folosirea ulterioară. Pănuşile se umezesc în apă călduţă
timp de 2-3 ore. După umezire foile de porumb se lasă să se zvânte timp de 15-20 min.
după care se răsucesc fâşie cu fâşie pentru obţinerea firului de urzeală şi de bătătură .
Făşiile de porumb se răsucesc spre stânga, iar împletitura se execută spre dreapta.

20
 Pentru confecţionarea împletiturilor se folosesc mai multe procedee „cosiţă”
împletită din 3 fire, unirea şi răsucirea firelor, metoda decorativ-ajurată, metoda legării
nodurilor. Prin aceste procedee manual se confecţionează diferite modele de coşuri,
sacoşe, pălării, poşete, ştergătoare, suporturi, fructiere, casete ş.a. bunuri de larg consum
şi o mare varietate de jucării, păpuşi,măşti, obiecte cu destinaţie decorativă. Împletitul se
realizează fără unelte sofisticate sau maşini.

Unii meşteri utilizează pănuşi de porumb de diferite culori naturale, alţii utilizează
şi pănuşi vopsite cu coloranţi naturali sau de anilină(chimici). La coşuri, poşete, sacoşe se
aplică adeseori ornamente din diferite materiale prin coaserea lor cu fir din pănuşi.

II.6. Împletituri din rachita

Meşteşug sau îndeletnicire casnică, practică de confecţionare a obiectelor uzuale

din nuieluşe de salcie(răchită). Este unul din cele mai vechi îndeletniciri meşteşugăreşti
din istoria omenirii, ce-şi are originea încă în epoca neolitică. Pentru populaţia din ţinutul
nostru cu o floră atât de variată şi bogată, această ocupaţie a avut o însemnătate mare din
cele mai vechi timpuri, fiind condiţionată şi de gradul de utilitate a ei în viaţa oamenilor.
Începând cu casa de locuit – piesa centrală a gospodăriei ţărăneşti şi a anexelor necesare
pentru trai (hambarul,cocina, coteţul, sâsâiacul, gardul, poarta) împletitul din nuiele
vegetale era utilizat la fiecare pas în confecţionarea obiectelor necesare - coşuri mari
pentru păstrarea şi transportarea grăunţoaselor, fructelor şi legumelor, coşul carului,
căruţei şi a săniei, lesele pentru prepararea a diverse sortimente de caşcavaluri şi
mezeluri, lozniţele pentru uscatul fructelor, ştiubeie pentru întreţinerea albinelor, line şi
călcătoare pentru zdrobitul strugurilor, o largă varietate de unelte de pescuit cum ar fi
etrele şi vârşele. La fel de utilă era îndeletnicirea şi pentru dotarea cu cele trebuincioase
şi interiorului casei. La bucătărie mai puteau fi utilizate şi diverse policioare, blidare,
suporturi, coşuri şi coşuleţe, mese, scaune, laviţa şi alte piese de mobilier necesare
traiului cotidian.

Practicat pe întreg teritoriu Moldovei, mai frecvent în regiunile de codru, în luncile

rîurilor . Meşteri specializaţi mai puţini, dar aveau un repertoriu mult mai larg de obiecte.
Se lucrau mai frecvent diverse tipuri de ambalaj, coşuri de diferite mărimi şi utilizări,
mobilier, articole mai fine de galanterie-poşete, sipeţele.

Are o circulaţie generală, fiind mai frecvent practicat în raioanele de nord

(Glodeni,Floreşti, Soroca) centru (Nisporeni, Teleneşti, Călăraşi), sud, sud-vest (Cahul,
Ştefan-Vodă) ale R. Moldova. Cu denumiri similare este practicat în România în jud.
21
Arad, Bihor,Timiş, Mureş, Dolj,Ilfov,Iaşi, Vaslui. La fel şi în zonele limitrofe ale
Ucrainei, în regiunile Transcarpatică, Viniţa, Ternopol. Meşugul s-a practicat în toate
timpurile şi la popoarele din vecinătatea îndepărtată-bielaruşi, ruşi.

Împletitul din nuiele de răchită(salcie) s-a practicat şi se mai practică ca meşteşug

sau îndeletnicire casnică din vremuri timpurii. De-a lungul secolelor meşterii au creat o
variată şi bogată gamă de obiecte împletite din nuiele de primă necesitate . De la atribute
gospodăreşti şi piese mari de mobilier până la piese mici de toaletă - ele se utilizau nu
doar în gospodăria casnică ţărănească. Odată cu dezvoltarea capitalismului în ţinutul
nostru acest meşteşug şi-a luat treptat avântul transformându-se dintr-o îndeletnicire
casnică într-o ocupaţie permanentă, specializată sau într-un meşteşug orientat pentru
satisfacerea ofertelor din agricultură, industrie şi comerţ. Cu dezvoltarea industriei o
mare solicitare aveau ambalajele împletite, care erau mai comode şi mai ieftine ca cele
din lemn. Un bun impuls asupra dezvoltării meşteşugului au avut-o ţările europene, care
solicitau pe pieţele lor un larg sortiment de astfel de mărfuri. Odată cu aceasta în
Basarabia se cultivă specii de răchită importată, pentru confecţionarea unor produse mai
calitative. Din a.80 ai sec. XIX in Basarabia apar primele şcoli specializate in meserii.
Scopul lor era transmiterea celor mai elementare şi necesare cunoştinţe şi abilităţi
meşteşugăreşti populaţiei rurale. Astfel în or.Soroca prima clasa de împletire a coşurilor
a funcţionat mai bine de 2 decenii încă din a.80 ai sec.XIX, având ca instructor un
maistru invitat din Occident. Aceasta a permis lărgirea sortimentului şi îmbunătăţirea
calităţii articolelor împletite în ţinutul nostru. În Muzeului Naţional de Etnografie şi
Istorie Naturală se păstrează, din fericire, o colecţiile de obiecte împletite din fibre
vegetale ce se deosebesc prin rafinament şi calitate.
În Moldova astăzi ca material de bază pentru împletiturile din rămurele de arbori se
folosesc nuieluşe de răchită sau salcie de diferite specii. De obicei, acest materialul
împletitor este numit mai simplu cu un cuvînt-LOZIE. Meşteşugul solicită multă răbdare,
îndemînare şi fineţe în execuţie. Colectarea materiei prime se face în lunile de toamnă-
primăvară. Se recoltează manual, se leagă în snopi si se depozitează pentru uscare şi
păstrare. Concomitent sau imediat cu recoltarea nuielele se sortează în clase de calitate.
Prima operaţie în prelucrare a nuieluşelor recoltate este fierberea acestora. Ca rezultat se
obţine mărirea rezistenţei şi elasticităţii, dar şi colorarea uniformă a lor. După fierbere
snopii de răchită se introduc într-un cazan cu apă rece, după care se începe cojire.
Operaţia se poate executa utilizând „cojitoare” manuale sau lectrice(mecanice). Nuielele
fierte se usucă imediat la soare ori în încăperi încălzite şi se trec în depozitul de păstrare.
Pentru împletire se folosesc atât nuiele întregi, cat si şine. Ele rezultă în despicarea
nuielelor mai groase în 2-3-4 părţi egale, după care se curăţă miezul. Înainte de împletire
22
materialul trebuie înmuiat în apă. În dependenţă de articolele presupuse spre
confecţionare în conformitate cu dimensiunile,forma destinaţia lui se alege numărul
necesar de nuiele, şine, diametrul şi lungimea potrivită. Tehnologiile de împletire sunt
diverse-în dependenţă de obiectul confecţionat. Preponderent meşterii locali utilizează
următoarele procedee de împletire: dreaptă, răsucită din 2,3,4 nuiele, în straturi, în
rânduri.
O tehnologie mai arhaică de confecţionare a coşurilor de piaţă este cea de utilizare
a cercului. Mai recent meşterii utilizează şabloanele de diferite tipuri. Obiectele de
răchită se finisează prin diverse operaţii ce asigură produselor un aspect estetic deosebir
şi pentru mărirea rezistenţei împotriva factorilor atmosferici dăunători. Aceste operaţii
sunt diverse-spălarea, bronzarea, sulfatarea, lăcuirea împletiturilor.

Unii meşteri utilizează nuiele de culori naturale, alţii utilizează şi nuiele vopsite cu
coloranţi naturali mai rar de anilină(chimici).

Cea mai diversificată producţie a meşterilor împletitori locali este cea a coşurilor
din nuiele cojite. Ele sunt diverse-coşuri de legume, cu şi fără de capac, coşuri pentru
fructe, pomuşoare, flori,porumbei,câini, pisici, gunoi, rufe, sticle, lemne, pâine, voiaj ş.a.
Cele mai scumpe şi apreciate împletituri sunt garniturile de mobilă de grădină
confecţionate la comanda individuală sau design de unicat.

II. 7. Țesutul artistic

Tesutul si cusutul se faceau in familie si reprezentau parte din indeletnicirile de

baza ale femeii romane. De la piesele de port cotidian la cele de sarbatoare si pana la

23
textilele care "imbraca" locuinta, totul era lucrat de mainele harnice ale femeii romane de
la sat. Materia prima folosita este: bumbacul, matasea naturala, inul, lana, mai ales pentru
textilele de interior (stergare, covoare). Desi lucrate la strunguri destul de simple,
tesaturile manuale pot fi executate in cele mai complicate tehnici, realizandu-se piese de
o inalta calitate. In interiorul caselor taranesti, covoarele erau piesele populare de decor.

In Moldova, se lucreaza diferite tipuri de covoare - netede (tip chilim) si in noduri

(tip oriental). Covorul de tip oriental, numit si "cerga" se deosebeste de covorul
traditional oriental prin densitatea mult mai mica a nodurilor si lungimea mult mai mare a
firelor. Cergile romanesti sunt variate de la o zona la alta. In ce priveste decorul, in
Moldova, cergile au margini mai pronuntate cu modele constand din crengute ce se repeta
in randuri pentru a crea un arbore al vietii. In N-E Moldovei, covoarele sunt numite si
"scoarte", decorul lor fiind bazat in special pe motive simbolice stilizate, avand o
cromatica variata.

In Oltenia, cergile se disting prin modele care simbolizeaza natura, flori, pasari si
deseori, siluete feminine in costume traditionale populare. Un alt stil diferit este cel din
Maramures. Folosindu-se culori naturale, se realizeaza un decor de carouri care
alterneaza, fiecare din aceste carouri continand o figura ce reprezinta o scena din natura
sau din viata cotidiana. Deseori, marginea acestor cergi, reprezinta stelele din cer sau un
dans traditional satesc.

Centre renumite pentru tesaturi artistice traditionale sunt in Moldova, la Ciocanesti

(covoare), Carlibaba (tesaturi de interior) din Bucovina, in zona Transilvaniei la
Sancraieni (Harghita), la Bargau (covoare) si la Bistrita-Bargaului (tesaturi si cusaturi cu
o cromatica variata) din zona Bistrita-Nasaud, iar in Muntenia, in zona Argesului la
Leresti si Topoloveni (centre de tesaturi si cusaturi).

Referitor la spațiul românesc majoritatea istoricilor si etnografilor sunt de părere că

meșteșugul țesutului în război este cunoscut încă din epoca neolitică, el nefiind separat în
cadrul aceleiași gospodării de celelalte activități: torsul, olăritul sau construcția
locuințelor. Săpăturile arheologice au scos la iveală numeroase fusaiole, greutăți de lut
pentru întinderea firelor și numeroase alte obiecte care ne ajută astăzi să ne imaginăm
cum ar fi arătat un război de țesut în urmă cu peste 4.000 de ani. Se pare că acest
meșteșug își are originea în tehnica străveche a împletitului rogojinilor din materialele
vegetale, însă se consideră că trecerea de la un meșteșug la altul s-a realizat într-o
perioadă îndelungată de timp. Săpăturile arheologice de la Garvăn demonstrează că încă
din prima jumătate a secolului al XI-lea, meșteșugul țesutului ajunsese la un oarecare
24
grad de perfecțiune, deoarece acum este atestat pentru prima dată războiul de țesut
orizontal, așa cum este și cel folosit în Muscel. În secolele următoare, meșteșugul se
dezvoltă atât de mult, încât documentele indică o specializare în acest domeniu în nordul
Munteniei și o organizare a meșterilor în bresle separate în Transilvania; țesătorii de lână
(lanifices fraternitas) și țesătorii de pânză (textores fraternitas). În nordul Munteniei, deci
și în Muscel, în secolul al XVII-lea meșteșugul era atât de răspândit la sate, încât
secretarul domnului Constantin Brâncoveanu, Antonnio Maria del Chiaro, observa faptul
că ''aici este o adevărată fabrică de țesut în fiecare casă...''. Până în preajma Primului
Război Mondial și puțin după, țesutul în război era principala ocupație și obligație a
femeilor din mediul rural pe timp de iarnă. Se pare că femeile aveau obligația să țeasă
''trei pachete de bumbac pe iarnă, afară de ia și fota de Paști și de macaturi și prosoape'',
încă de la vârsta de 15-16 ani.

Țesăturile ocupau rolul decorativ principal în interiorul locuinței țărănești, până în

prima jumătate a secolului XX fiind create în permanență noi modele sau îmbogățite cele
vechi prin împrumuturi culturale. În nordul Muscelului datorită climei mai reci de deal-
munte, cu ierni aspre și primăveri și toamne reci, dar și datorită principalei ocupații,
păstoritul, țesutul în război a cunoscut un avânt considerabil, remarcându-se atât prin
sintezele realizate între diferitele motive din zonele etnografice vecine (Oltenia, Bran,
Sibiu), cât și prin impunerea unor motive decorative specifice (coarnele de berbec,
garoafa, rombul crenelat), a unor asocieri decorative inedite, sau a unor articole textile
unice (plocadele mițoase de Stănești sau zăvastra de Bughea).

Războiul de țesut este o mașină de lucru utilizată la fabricareațesăturilor din fibre textile.

25
Elementele constitutive principale sunt:

 sulurile pentru înfășurarea urzelii și a țesăturii;

 dispozitivul de separare și de dirijare a firelor de urzeală (fuscei, lame cu lamele
etc.);
 ițele acționate prin pedale (la războiul manual) sau prin dispozitive cu came;
 dispozitive Jacquard ori ratiere (la războiul mecanizat);
 suveicile și dispozitivele de lansare a acestora;
 vatalele;
 mașinile și dispozitivele de acționare.

Războiul de țesut reprezintă una dintre cele mai vechi invenții ale omului. Primele
războaie de țesut manuale au apărut în mileniul al VI-lea î.Hr. Înantichitate s-au folosit
cele de tip vertical, la care țesăturile se realizau prin împletirea manuală a firelor de
urzeală cu firul de bătătură, înfășurat pe o vergea ascuțită. Razboaiele de țesut orizontale
s-au răspândit în timpul Evului Mediu. Primele încercări de mecanizare datează din
perioada producției manufacturiere în vestul Europei, când au fost inventate unele
mecanisme de lansare a suveicii. Au fost aduse inovații de: Jacques de Vaucanson (1745)
și M. de Gennes (1678). Apariția în timpul revoluția industrială în Anglia a mașinii de
filat (tors) a dat un impuls pentru mecanizarea țesutului.

În 1785, Edmund Cartwright a obținut patentul și a construit primul război de țesut

mecanizat, la care suveica, ițele și vatala erau acționate mecanic.

Cea mai importantă invenție aparține lui Joseph Marie Jacquard, care în 1804 -
1808 a realizat mecanismul de comandă automată individuală a ițelor, ceea ce a permis
obținerea unor țesături cu desene complicate și variat colorate.

Ulterior s-au adus perfecționări care au permis mărirea vitezei de lucru, oprirea
automată, crearea războaielor de țesut specializate etc. În perioada 1889 - 1894, James
Henry Northrop realizează mecanismul de înlocuire automată a țevilor cu firul de
bătătură din suveică. Aceasta, împreună cu mecanismul de oprire automată în caz de
defecțiune și cu mecanismul de întindere constantă a urzelii, a permis mărirea numărului
de războaie de țesut supravegheate de un singur lucrător până la 100.

26
 II.9. Prelucrarea artistică a lemnului

Lemnul a constituit secole de-a rândul principala materie primă a românilor, fiind
folosit pentru construcțiile gospodărești sau la confecționarea uneltelor, obiectelor și
ustensilelor casnice, a pieselor de mobilier. În activitatea de prelucrare a lemnului,
meșterul popular a pus atât îndemânare, cât și simț artistic, astfel încât specialiștii vorbesc
atât despre "civilizația românească a lemnului", cât și despre "arta românească a
lemnului".

În comunitățile rurale, fiecare sătean avea cunoștințele și deprinderile necesare

prelucrării, măcar sumare a lemnului, construind și întreținând singur unele obiecte din
gospodărie. Meșterii populari, folosind unelte simple ca securea, ferăstrăul, tesla, horjul,
scoaba, cuțitul, dalta, compasul, potricala, ghinul, tiparul de pirogravat au dat naștere unei
cuprinzătoare game de obiecte, de la cele mici, de uz personal, ustensile casnice și unelte
de lucru, obiecte de cult, până la piese mari de interior și cele utilizate în construcții.
Desigur, confecționarea lor presupunea o specializare temeinică, transmisă din generație
în generație.

Decorul, de un mare interes artistic, al construcțiilor țărănești se caracterizează prin

factura sa stilizată și viguros reliefată datorită tehnicii folosite: cioplirea și dăltuirea în
lemn a unor obiecte cum ar fi consolele ferestrelor, ramele ușilor și ferestrelor, porțile
mari, intrările în grajduri, toate ornamentate cu motive scoase puternic în relief.

În prezent, meseriașii continuă tradițiile vechi ale prelucrării lemnului, deși sfera de
utilizare a fost diminuată substanțial odată cu restrângerea suprafețelor forestiere. Cei mai
27
buni meșteșugari sunt specializați în decorarea interioarelor locuințelor, clădirilor publice
și bisericilor.

În arhitectura tradițională există încă tendința de a executa porți deosebite, uși și

ferestre, stâlpi sculptați și balcoane din lemn, pe care se sprijină acoperișurile. Streașinile
sunt deco Lemnul în natură este materia primă esenţială, care l-a ajutat pe om din
vremuri imemorabile să supravieţuiască, oferindu-i posibilitatea de a-şi construi
adăposturi, confecţiona unelte şi obiecte necesare. Din motivul că lemnul nu rezistă la
umezeală şi arşiţă, obiectele făcute din lemn au dispărut fără a lăsa urme şi mărturii
evidente despre istoria valorificării lui. Unele descoperiri arheologice atestă amprente ale
obiectelor din lemn pe teritoriul din sud-estul Europei lucrate cu circa VII milenii în
urmă. Au fost găsite rămăşiţe a locuinţei din lemn, forme de paturi, mese, mijloace de
transport cu două roţi, luntre scobite în trunchi de copac, unelte pentru prelucrarea
lemnului. Xenofon, Ovidiu amintesc în scrierile lor despre diferite obiecte de lemn la
geto-daci.

Prelucrarea lemnului a continuat să rămână o îndeletnicire de bază a bărbaţilor pe

parcursul tuturor timpurilor. Terminologia multor obiecte din lemn mărturiseşte
convingător despre vechimea meseriei prelucrării lemnului. Uneltele de fier pentru
prelucrarea lemnului găsite de arheologi, denotă faptul că din evul mediu timpuriu în
branşa meşterilor lemnari au existat diferite specializări. Aceştia erau: strungarii,
dulgherii, butnarii, rotarii, tîmplarii, podarii, blidarii, albierii, crucerii, spătarii, covătarii,
fusarii, lingurarii etc.

Înaintaşii noştri erau preocupaţi şi de valorificarea artistică a lemnului, fapt

demonstrat de dezvoltarea ornamenticii populare, utilizarea continuă a motivelor
geometrice (rombul, cercul, linii văluroase, frînte sau curbe, zimţi, motivul şarpelui,
rozete, stele, etc.).

Categorii de lemn şi însuşirile lor

Cele mai frecvent utilizate soiuri de lemn erau: salcîmul, frasinul, stejarul, cornul,
nucul, gorunul, cireşul, bradul, pinul.

Cunoştinţele despre calităţile lemnului se transmiteau urmaşilor. Se ştia, că gorunul

– o specie a stejarului, rezistent la umezeală, elastic ca structură a lemnului se foloseşte
la confecţionarea doagelor. Fagul, care este un lemn tare, era folosit ca material de
construcţie, unelte, mobilă etc. Carpenul, cu toate că e lemn tare şi dens, putrezeşte
repede, se prelucrează greu, se utilizează la confecționarea uneltelor de lucru. Frasinul

28
era bun pentru butucii de la roată, loitre, inimi de car, doage. Cornul este un lemn tare,
care servea la prelucrarea obiectelor tari, dinţilor de spată, cuielor etc. Cele mai frumoase
piese de mobilier se confecţionau din lemnul de nuc, iar din cireş – cele mai uşoare ploşti
pentru băutură, linguri, lemnul de paltin servea pentru obiecte mici, instrumente
muzicale, etc.

Copacii se tăiau toamna sau iarna, după căderea frunzelor, se descojeau, lăsîndu-se
vîrful cu frunze ca să extragă seva din tulpina copacului. Tăierea copacilor cuprindea un
şir de operaţii: tăierea, curăţirea de crengi, cojirea, uscarea, prelucrarea.

După tăierea copacilor, pentru a putea lucra din ele anumite obiecte, lemnarii aveau
grijă să usuce lemnul şi să prevină apariţia cariilor. Pentru aceasta se foloseau un şir de
metode: pentru anumite scopuri lemnul se decojea, se trecea prin foc – „pîrlindu-l”,
alteori îl urcau în pod şi-l afumau de la 0,5 – 1 an de zile, sau îl uscau în aer liber ferit de
soare pînă la 3 ani. Pentru confecţionarea detaliilor mijloacelor de transport, roţi, butuci
– lemnul se ţinea cîteva luni în gropi umplute cu gunoi de la vite (Plinius cel Bătrîn scrie
că aceeaşi modalitate era utilizată în vechiul Egipt).

Reieşind din necesităţile de obiecte casnice ale populaţiei şi din bogăţia pădurilor
pe teritoriul nostru, pe parcursul timpului lemnarii s-au specializat în confecţionarea
diverselor articole. Termenul lemnar este un nume generic. Lemnarii se ocupau de
construcţia caselor şi în funcţie de obiectele confecţionate s-au desprins un şir de meşteri
specializaţi în împodobirea casei, confecţionarea mobilierului ţărănesc, ustensilelor şi
uneltelor de lucru, vaselor şi accesoriilor de bucătărie, mijloacelor de transport terestru şi
acvatic, etc.

Uneltele meşterilor lemnari

Încă din vechime au fost create şi utilizate un şir de unelte, care se foloseau în
funcţie de tehnica de confecţionare a obiectului.

Până la apariţia în secolul al XIX-lea a fabricilor şi maşinilor cu aburi de tăiere a

lemnului, uneltele de tăiere şi prelucrare a lemnului au fost confecţionate manual şi
prezentau: topoare de diferite mărimi, de tăiat şi de despicat, securi de diferite lăţimi,
ferăstrăie de mînă cu pînză lungă și cu două mînere, suporturi pe care se aşează lemnul
în timpul lucrului – „capră”, beschie, compas, ţărcălău, sfredelul, priboiul, tesla,
cioplitorul, rîndeaua, gealăul, dălţi, ciocanul, maiul de lemn, etc.

În dependenţă de funcţiile şi operaţiile executate de uneltele menţionate, practic în

fiecare grupă existau mai multe varietăţi, de exemplu: bărdiţă de bătut draniţa, bardă cu

29
coasă lungă, bardă lată, bardă de feţuit, bărdoaie, bardă mică; sau – topor cu coadă lungă
la tăiatul lemnelor, la cioplit, topor de crăpat butuci, topor cu gît scurt, etc.

Cât priveşte domeniile de activitate a meşterilor lemnari este interesant faptul

folosirii măsurărilor pentru corectitudinea lucrărilor: folosirea firului cu greutate de
plumb, controlul direcţiei verticale şi orizontale se făcea cu „nivelul cu bulă de aer”
(cumpănă), unghiurile se trasau cu „colţarul”, cercurile se măsurau cu compasul (în caz
de lipsă a lui se făcea cu aţă şi un chiron). Dulgherii foloseau măsuratul cu degetele, latul
palmei, palma, pasul, cotul, cu aţa.

Obiecte de lemn produse de meşteşugarii lemnari

1) Elemente constructive de lemn ale locuinţelor umane (poduri la case, costoroabă,
căpriori, chingi, grinzi, tîrnaţ, verandă, foişor sau tindă, balcon, frontoane, dantele şi
stîlpi decorativi, uşi şi ferestre decorative, acoperişul de şindrilă, coloane, etc.);
2) Garduri şi porţi de lemn (din nuiele, din ţăruşi, din leaţuri, din beţe); porţi mari; porţi
mici, portiţă, porţi acoperite, porţi sculptate, porţi înfundate etc.;
3) Elemente de lemn la construcţia fîntînilor: frontonul fîntînii, ciuturi la fîntînă, strejele
fîntînii, zidurile (gardul de la fîntînă, acoperişul fîntînii, ulucul, scaunul de la fîntînă,
obiecte de cult etc.);
4) Mobilier ţărănesc:
a) Lada pentru păstrarea îmbrăcămintei, scrin sau sunducuri pentru pînzeturi, lăzi de
zestre în care se păstrau cele mai bune haine ale fetei şi ţesăturile de zestre. Lăzile de
zestre se înfrumuseţau prin cioplire, scobire, vopsire, avînd diferite motive ornamentale
simbolice;
b) Paturi şi laviţe folosite pentru odihnă şi somn;
c) Mese joase – rotunde, mese înalte (cu tăblie dreptunghiulară, rotundă), masă cu
dulăpior,
d) Scaune, bănci cu spetează, osloane, culmi de haine, taburete, cuiere de haine, grinzi,
poliţe, blidare de perete, colţar, dulăpior, etc.;
e) Leagăne pentru copii – suspendate, leagăne aşezate pe podea, albie scobită în trunchi
de copac, leagăne portative pentru a purta copilul în spate. Leagănele portative sînt
uşoare şi frumos decorate;
f) Categorii de obiecte necesare în casă, în gospodărie etc. Obiecte de păstrat produse
alimentare, de pregătire a bucatelor (funduri, piuliţe, melesteu, citoare, toporişti,
păhăruţe, căuşe etc.), furci de tors (furci de brîu, furcă cu talpă, furcă cu scăunaş, furci cu
coarne etc.), spete de ţesut, vergi de la sulul de ţesut, linguri, blide, albii, fuse de tors,
străchini de lemn, baniţe, site; piese de măsurare – dimirlie;
g) Instrumente muzicale din lemn: fluiere, tilinci, flaute, cavale, clarnete, buciume,
30
cimpoi;
h) Unelte agricole – furci de fîn, greble, îmblăcie etc.;
i) Obiecte ale dogarilor, care se divizau în butnari sau dogari, văsari sau ciubărari, care
confecţionau un şir de instrumente de lucru pentru fabricarea butoaielor, putinelor,
vaselor de băut, doniţelor, cofelor, căuşelor, ciuturelor, găleţilor, tocitoarelor, ciuberelor,
sărăriţelor;
j) Piese legate de mijloacele sau vehiculele tradiţionale de transport, executate de
meşterii rotari (roţi, leuci, obezi, butuci, spiţe, coşuri de căruţe, furgoane, leici etc.).
II.10. Prelucrarea pietrei

Prelucrarea pietrei, inclusiv măiestria de a da obiectelor o anumită formă, un stil −

cel al frumosului, a apărut cu multe milenii în urmă. Săpăturile arheologice au făcut mai
multă lumină în a cunoaşte rădăcinile ei. Evident, că primele lucrări apărute au fost
obiecte utile (scaune, pietre de hotar, uluce, cuţite şi aşchii de cremene). Pe timpuri
aceste obiecte şi le pregătea fiecare pe lîngă gospodăria sa. Arheologii, însă, au găsit
multe obiecte sculptate din piatră din epoca tripoliană (statuete stilizate, greutăţi pentru
războiul de ţesut vertical, fusoioale pentru fusele de lemn, servind la răsucirea fibrelor
vegetale, monumente funerare, pietre ornamentate instalate la izvoarele cu apă, la fîntîni
31
şi m. a. Unul dintre cele mai valoroase monumente de artă din piatră din Moldova este
biserica Adormirii Maicii Domnului din Căuşeni de la mijlocul secolului al XVI-lea şi
picturile murale pe piatră. Toate acestea demonstrează vechimea meşteşugului legat de
bogăţiile naturale şi creativitatea omului în a confecţiona obiecte din piatră de
întrebuinţare largă.

Republica Moldova dispune de depozite bogate de piatră calcaroasă, marnă, gresie,

piatra albă ş.a.

Domeniul de prelucrare artistică a pietrei este unul foarte complicat şi anevoios,

care necesită conlucrarea cîtorva persoane. Deosebit de grea este dobîndirea sau
extragerea blocurilor de piatră din carieră, de la adîncime. Specificul prelucrării pietrei,
la fel ca şi la alte meşteşuguri a contribuit la divizarea lucrului pe etape (dislocarea
blocurilor mari, separarea în blocuri după mărime aproximativă obiectelor planificate,
modelarea iniţială a petrei şi alte etape de prelucrare). În mare parte mărimea şi calitatea
blocului dislocat, conducea la cioplirea anumitor obiecte. Important în aprecierea
complexităţii acestui meşteşug bărbătesc este să menţionăm numărul impunător de
unelte de lucru, la dislocarea blocurilor de piatră (ciocane mari, diferite tîrnăcoape cu
ciocuri ascuţite, dălţi de diferite mărimi, maiuri de lemn, ferestrăie, pene din lemn tare

Alte unelte sunt necesare pentru fasonarea pietrei şi redarea unei anumite forme,
după care urmează prelucrarea ei artistică. La modelarea pietrei de asemenea sînt
necesare anumite unelte: compasuri de măsurare, pîrghii şi pile pentru diferite operaţii,
dălţi de diverse mărimi, ciocane felurite ş. a.

Piatra a fost întotdeauna folosită ca materie primă pentru diferite obiecte. Cel mai
mult piatra începe să fie folosită la începutul secolul al XIX-lea la construcţia clădirilor
din oraşe, iar în prezent şi pentru casele contemporane de la sate. Pentru construcţia
caselor cu 1-2 etaje de la sate se taie „cotileţi de piatră”, dar se foloseşte şi piatra „but”
neşlefuită. În satele din preajma carierelor de piatră nu numai casele, ci şi stîlpii casei,
balustradele, zidurile, fîntînile, stîlpii de la poartă şi m. a. sînt construite din piatră.
Acestea sunt frumos ornamentate cu motive geometrice vegetale stilizate, etc. Drept
exemplu poate servi zona Orheiului cu un şir de sate din apropierea rîului Răut
(Butuceni, Trebujeni, Brăneşti, Măşcăuţi, Morovaia, Furceni, Pogorniceni, Ivancea ş. a.).
Modul de împodobire al caselor, beciurilor, porţilor este aici deosebit de original şi
decorativ. Impresionează monumentalismul coloanelor (patrunghiulare, rotunde,
hexagonale) netede sau cu ornament, iar în partea de sus cu capiteluri. Numărul
coloanelor (4, 6, 7) depinde de lungimea faţadei casei, care sînt unite între ele cu
„parapeţi” de 60-70 cm înălţime tot din piatră. Cele mai frecvente motive ornamentale
32
sînt diferite figuri geometrice (romburi, rozete, semne solare, forme de spirale, linii
zîmţate), motive vegetale (cîrlige cu viţă-de-vie, trandafirul, laleaua, motive aviomorfe ş.
a.) legate de unele simbolisme.

Decorul faţadei beciului, stîlpii de la poartă, hogeagurile, colacii de la fîntână,

deseori cu inscripţii ale anului de construcţie, ulucele de adăpat animalele ş. a. alcătuiesc
o unitate stilistică cu decorul casei. Satele amintite din zona Orheiului, au o arhitectură a
caselor unică şi originală, bine stabilită − din piatră cu coloane decorative – un stil
ornamental caracteristic acestei părţi a Moldovei. O trăsătură specifică a decorului din
piatră o formează motivele ornamentale săpate, cioplite prin caneluri care sînt vopsite în
culori: albastru, galben, verde, auriu. Motivele geometrice tăiate în piatră au multe
trăsături comune cu crestăturile în lemn. E de remarcat că coloanele din piatră se vopsesc
cu var alb, uneori siniliu.

Un rol deosebit în prelucrarea artistică a pietrei este ocupat şi de un alt centru −

satul Cosăuţi din raionul Soroca, care fiind bogat în depuneri de piatră tare – „gresie”,
încă de pe timpuri a servit pentru prelucrarea artistică a pietrei, respectiv pentru
confecţionarea: monumentelor, troiţelor, răstignirilor, crucilor de morminte ş. a. În satul
Cosăuţi s-au format un şir de meşteşugari – pietrari vestiţi: A. Ciumac, U. Lozan, I.
Gîtlan, S. Belous, I. Sapojnic, V. Ştirbu, dar şi familii întregi Hămuraru, Zagaevschi,
Zolotariov ş. a., care au pregătit o serie întreagă de tineri-ucenici în acest domeniu.
Pietrarii din Cosăuţi execută lucrări la comandă pentru mulţi comanditari din satele
republicii, ei au permanent ofertă de monumente şi cruci funerare de mormînt,
monumente istorice, troiţe şi răstigniri pentru diferite localităţi la intersecţii de drumuri,
la fîntîni etc.
Înălţimea lucrărilor este diferită, ajungînd în medie la 3-5 m. Formele şi motivele
decorative sînt deseori propuse de comanditari, însă se ţine cont de particularităţile
tehnice decorative de prelucrare a pietrei. În principiu aceste monumente nu se vopsesc.

La nordul Moldovei activează pietrari, care lucrează în piatră albă poroasă cu granulaţii
de la cariera din preajma satului Gordineşti, raionul Edineţ, aici de asemenea se produc
monumente, stele şi cruci funerare, troiţe, hogeaguri ş. a.

II.11. Vararitul
Vararitul, sau arderea pietrei de var, este o indeletnicire care se practica si in ziua de
azi de catre un numar mic de familii.
Este o traditie care se va pierde deoarece presupune mult efort iar rentabilitatea este
mica. Piatra de var obtinuta este folosita in combinatie cu apa la vopsitul caselor, la
tencuit, la mortarul de zidarie.
33
 Aparitia varul industrial si a noilor tipuri de materialele de constructie au facut ca
interesul pentru bulgarii de var nestins obtinuti in cuptoarele familiale (varnite sau
varalnite) sa fie foarte scazut.

34
 Cap.III.PROIECT EDUCATIONAL

ARTA POPULARĂ ROMÂNEASCĂ

INIŢIATOR PROIECT: GALAN MIRELA

COORDONATORI PROIECT :HORGAN DAN
BRATIANU SMERANDA – INSTRUCTOR ACTIVITATI
EXTRASCOLARE

35
DURATA PROIECTULUI: 26 martie 2018
LOCAŢIA: Barlad
DESCRIEREA PROIECTULUI
OBIECTIVUL GENERAL : Colaborarea şi implicarea în scopul cunoaşterii şi
aprecierii artei populare româneşti, cu accent pe zona etno- folclorică a Moldovei;
OBIECTIVE SPECIFICE :
Obiective privind copiii preşcolari:
 îmbogăţirea cunoştinţelor privind obiectele de artă populară (denumire , utilizare,
aspect decorativ şi cromatic;
 stimularea interesului pentru arta populară românească;
 valorificarea trăirilor emoţionale prin intermediul poeziilor, cântecelor, dansurilor
populare;
 participarea la amenajarea unei expoziţii cu obiectele de artă populară ;
 cultivarea sentimentelor de admiraţie şi preţuire faţă de obiceiurile şi tradiţiile
populare româneşti, a mândriei de a fi român ;
Obiective privind cadrele didactice:
 implicarea părinţilor şi a altor factori educaţionali în vederea realizării
obiectivelor propuse;
 organizarea şi derularea unor activităţi instructiv- educative diverse şi atractive
pentru atingerea scopului propus;
 asigurarea resursele materiale, temporale şi umane necesare pentru activităţile
planificate;
Obiective privind părinţii:
 colaborarea cu cadrele didactice pentru asigurarea bazei materiale şi organizarea
unor activităţi extracuriculare pe tema proiectului ;
 crearea unui climat socio-afectiv pozitiv în familie pentru orientarea copiilor, în
sensul aprecierii valorilor tradiţionale, a artei populare româneşti ;

38 0
 RESURSE
Resurse umane:
 cadre didactice, copii preşcolari, părinţii copiilor, reprezentanţi ai Centrului
Cultural ,,Dunărea de Jos’’( instructori de dans popular, muzeografi, creatori
populari de maşti) ;
Resurse materiale :
 materiale didactice procurate de educatoare în colaborare cu părinţii şi Centrul
Cultural ,,Dunărea de Jos ‘’Galaţi : obiecte de artă populară create de meşteri
populari (măşti, prosoape, covoare şi carpete), alte obiecte specifice interiorului
locuinţelor ţărăneşti; obiecte din lut şi ceramică (căni, farfurii, ulcioare, oale), ouă
încondeiate, păpuşi în costum popular, obiecte împletite din fire vegetale ;
 costume populare autentice specifice Moldovei şi altor zone ale ţării: fotă, ie,
cămaşă, pantaloni, brâu, maramă, opinci, ilice, etc;
 albume de artă populară, cărţi cu obiecte decorate, imagini, fotografii;
 computer, C. D- uri cu imagini ale tradiţiilor româneşti, cu melodii de dans
popular, cameră foto digitală, imprimantă;
 deşeuri textile, hârtie colorată, pânză albă, carton presat, acuarele, carioci,
ceracolor, acuarele, pensule, foi desen, ouă pentru încondeiat, instrumente de
încondeiat, ceară, vopsele de ouă, plastilină;
Resurse informaţionale: proiectul scris, corespondenţă electronică prin adresă de e-
mail şi internet;
Publicaţii tipărite: mediatizare pe site- ul educaţional: www. didactic. ro,

PLANIFICAREA ACTIVITĂŢILOR

Ornamente şi culori în arta populară românească

 lansarea şi prezentarea proiectului în unităţile partenere ;
 stabilirea obiectivelor generale ;
 repartizarea atribuţiilor ;
 Termen : 3 martie 2018
Obiecte de artă populară şi tradiţii ale românilor
38 1
  observarea directă a obiectelor de artă populară, coşuri, ceramică,ţesături interior,
port popular, ouă încondeiate, păpuşi în costum popular ;
 observarea altor obiecte prin intermediul unei călătorii virtuale ;
 cunoaşterea zonelor folclorice din România cu accent pe specificul Moldovei;
 Termen : 7 martie 2018
Haz şi fantezie în arta populară românească
 observarea unor măşti ale meşterului popular Paul Buţă ;
 intuirea materialelor, formelor , culorilor, ornamentelor folosite;
 desfăşurarea de jocuri cu măşti;
 Termen : 12 martie 2018

Asta- i hora horelor/ Hora moldovenilor

 audierea dansurilor populare moldoveneşti;
 identificarea ornamentelor şi culorilor din costumul popular ;
 învăţarea dansului popular ,,Horă moldovenească’’ ;
 termen : 20 martie 2018
Foaie verde siminoc/ Jucaţi hora tot pe loc/ Şi bătuta mai cu foc
 audierea dansului popular ,, Hora şi bătuta moldovenească’’;
 învăţarea paşilor de dans popular ;
 iniţierea copiilor cu strigături specifice dansului popular ;
 termen : 22 martie 2018
Pastele, sărbătoarea tuturor!
 cunoaşterea semnificaţiei sărbătorii Paştelui;
 observarea ouălor încondeiate;
 încondeierea de ouă cu ceară şi vopsirea în diverse culori;
 realizarea de felicitări cu tematică pascală;
 termen: 23 martie 2018
Micii meşteri mari
 observarea obiectelor de ceramică, din lut, lemn ;
 precizarea ornamentelor întâlnite pe aceste obiecte;

38 2
  modelarea din plastilină şi decorarea cu motive populare a acestora ;
 termen : 25 martie 2018
Joacă bine şi te- nvârte
 prezentarea unor suite de dansuri populare moldoveneşti;
 selectarea celor mai bune formaţii de dans popular pentru participarea la
festivalul,, Hai la joc, la joc la joc/ Din opinci să iasă foc’’;
 termen: 26 martie 2018;

REZULTATE AŞTEPTATE
 Formarea atitudinii de respect şi apreciere a valorilor artei populare româneşti;
 Realizarea unor lucrări de artă populară decorativă cu ornamente şi culori
specifice;
 Deprinderea copiilor de a dansa în paşi de dans popular;
 Achiziţionarea de obiecte de artă populară românească;
 Confecţionarea de costume populare pentru copii;
 Îmbunătăţirea experienţei de parteneriat în urma dezbaterilor şi întâlnirilor de
lucru între partenerii implicaţi în proiect;
 Creşterea implicării părinţilor şi a comunităţii locale în activităţile grădiniţei;
DISEMINARE ŞI MEDIATIZARE
 Expunere în cadrul Consiliului de Administraţie;
 Popularizarea proiectului în cadrul sesiunilor de comunicări ştiinţifice, a
simpozioanelor, a presei şi revistei de specialitate;
FINALITATEA PROIECTULUI
 Joc şi cântec românesc- program artistic cu ocazia zilei de 1 Iunie;
 Autentic şi valoros în arta populară- expoziţie cu obiecte de artă populară
românească;
EVALUAREA
 Analiza produselor activităţilor, convorbiri, concursuri, programe artistice de 1
Iunie, ziua copilului, realizarea portofoliului copiilor şi educatoarelor, imprimarea
activităţilor pe suport electronic CD, albume foto, expoziţii şi tombole .

38 3
 BIBLIOGRAFIE
Alexandru Dima, Arta populară și relațiile ei, București,1971.
Ana Pintelescu , Modele de cusături românești, București,
1971. http://www.slideshare.net/
Angela Paveliuc Olariu, Artă Populară din Zona Botoșanilor - Portul popular; Comitetul
pentru Cultură și Educație Socialistă al Județului Botoșani, Muzeul Botoșani, 1980 (pdf)
Angela Paveliuc Olariu, Arta populară din Zona Botoșanilor; Scoarțe și
lăicere; Comitetul pentru Cultură și Educație Socialistă al Județului Botoșani, Muzeul
Botoșani, 1976 (pdf)
Constantin Prut, Calea rătăcită: o privire asupra artei populare românești, București,
1991.
Cornel Irimie, Portul Popular din Zona Perșanilor - Țara
Oltului, https://www.scribd.com
Dimitrie Comşa, Din ornamentica română: Album artistic reprezentând 284 broderii şi
ţesături după originalele ţărăneşti(DISPONIBIL ONLINE prin Biblioteca Digitală a
României,
DACOROMANICA www.dacoromanica.ro sau http://digitool.dc.bmms.ro:8881/R/)
Doina Işfanoni, Paula Popoiu, Costumul românesc de patrimoniu, Bucureşti, 2007.
Ecaterina Tomida, Cusăturile şi broderiile costumului popular din România, Bucureşti,
1972.
Elvira Zamfirescu-Talianu, Modele de broderie pentru ornamentație
interioară, București, 1975.
Elena Avramescu, Florea Bobu Florescu, Broderiile la români, Bucureşti, 1959.
Emilia Pavel, Scoarțe și țesături populare, București, 1989.
Florea Bobu Florescu şi Paul Petrescu (red. resp.), col. de aut. Gheorghe Aldea, Roswith
Capesius, Nicolae Dunăre, Arta populară românească, Bucureşti, 1969.
Georgeta Roşu (autor şi coordonator), Costumul tradiţional în România, Bucureşti, 2011.
Georgeta Stoica, Aurelia Doaga, Interioare româneşti: ţesături şi cusături
decorative, Bucureşti, 1977.
Georgeta Stoica, Paul Petrescu, Arta populară românescă, Bucureşti, 1981.
Georgeta Stoica, Rada Ilie, Portul Popular din județul Olt, 1981 (pdf scanat de Muzeul

38 4
județean Slatina)
Georgeta Stoica, Paul Petrescu, Dicţionar de artă populară, Bucureşti, 1997.
Gheorghe Brătiloveanu, Mihai Spînu, Zona etnografică Suceava, Bucureşti, 1987.
Gheorghe Oprescu, Arta ţărănească la români, Lucrare însoţită de cincizeci şi opt tabele
de ilustraţii (DISPONIBIL ONLINE prin Biblioteca Digitală a României,
DACOROMANICA www.dacoromanica.ro sau http://digitool.dc.bmms.ro:8881/R)
Ion H. Ciubotaru, Arhitectura tradiţională. Textilele de interior. Portul popular de
sărbătoare, vol. I, Iaşi, 1998.
Marcela Focşa, Romulus Vulcănescu, România: din tezaurul portului popular
tradiţional, Bucureşti, 1977.
Maria Bâtcă, Costumul popular românesc, Bucureşti, 2006.
Maria Cioară, Zona etnografică Rădăuţi, Bucureşti, 1979.
Maria Formagiu Hedvig, Portul popular din România. Catalog tipologic, Bucureşti,
1974.
Marina Marinescu, Arta populară românească: ţesături decorative, Bucureşti, 1964.
Marina Marinescu, Arta populară românească: ţesături decorative, Cluj-Napoca, 1975.
Nicolae Dunăre, Broderia populară românească, Bucureşti, 1985.
Nicolae Dunăre, Al. Comănescu, Ornamentica tradițională comparată, Bucureşti, 1979.
Nicolae Iorga, L’arte popolare in Romania (DISPONIBIL ONLINE prin Biblioteca
Digitală a României,
DACOROMANICA www.dacoromanica.rosau http://digitool.dc.bmms.ro:8881/R)
Paul Petrescu, Elena Secosan, Arta populară: îndreptar metodic, Comitetul de Stat pentru
Cultură şi Artă, 1966.
Paul Petrescu, Elena Secoşan, Portul popular de sărbătoare din România, Bucureşti,
1984.
Paul Petrescu, Georgeta Stoica, desene: Radu Dan, Arta populară
românească, Bucureşti, 1981.
Pamfile Tudor, Lupescu Mihai și Marian S. Fl.; ed. îngrijită, pref. și note de Petre
Florea, Cromatica poporului român, București, 2002.
Pamfile Tudor, Industria casnică la români: Trecutul şi starea ei de astăzi: Contribuţiuni
de artă şi tehnică populară (DISPONIBIL ONLINE prin Biblioteca Digitală a României,
DACOROMANICA www.dacoromanica.ro sau http://digitool.dc.bmms.ro:8881/R)

38 5
Tancred Bănăţeanu, Gheorghe Focşa şi Emilia Ionescu, Arta populară în Republica
Populară Română: port, tesături, cusături,Bucureşti, 1957.
Tancred Bănăţeanu, au colab.: Boris Zderciuc, Mileana Pauncev, Hedviga Formagiu...,
pref. de Emil Condurachi, Arta populară bucovineană, Suceava, 1975.

38 6