TIMPUL ÎN MITOLOGIA CELTICĂ ŞI BASMUL ROMÂNESC

Noţiunea de timp, a obsedat, a fascinat, a determinat permanent gândirea şi imaginaţia, fiind intrinsecă
oricărui domeniu de manifestare a umanităţii. Totodată timpul a fost absolutizat, relativizat sau negat, subiecţi vizat
sau obiectivizat, i s-au acordat multiple dimensiuni, dilatare, contractare a fost văzut diferit de istorici, biologi,
matematicieni, etc. Există însă coordonate generale în interpretarea sa pe care le vom regăsi până la identitate în
zone extrem de diversificate ale spiritului uman, demonstrându-ne şi pe această cale unitatea sa originară, acel
"unu" fundamental şi esenţial pe care-1 exaltau sistemele filosofice primare. Cât de apropiate pot fi, deci, din acest
punct de vedere fizica modernă, mitologia şi basmul, de pildă, credem că reiese clar din următorul exemplu. După o
ipoteză a profesorului britanic F.R. Stamard, la baza simetriei universului, ar exista "locuri reci unde traiectul
materiei şi vieţii s-ar scurge în direcţia viitor-trecut; de asemenea, se vorbeşte virtual de un timp curgând invers
pentru persoana ipotetic aflată în absorbţia pâlniei unei găuri negre stelare, viaţa retrăgându-se în cronologie
descrescândă. Scriitorul Ailianos ne transmite în "Istoria pestriţă" (apud" I, 590) un mit grecesc în care se vorbeşte
de o limită a lumii locuite unde ar exista Fluviul Tristeţii şi Fluviul Bucuriei. Pe malul acestuia cresc fructe care,
după ce Le mănânci te fac tânăr, copil tot mai mic, apoi dispari. în mitul românesc despre Pricolici (sau Tricolici) se
spune că acesta, ajuns adult e apucat de o nebunie dereglatoare care-1 tace să fugă atât de repede încât se vede pe
sine.
Eliberarea de pozitivismul dogmatic al sec. al XlX-lea, care a supravieţuit aproape pe întreg parcursul
secolului nostru, mai ales prin marxism-leninismul acţionând eoercitiv în unele ţări a dus la noi raporturi între
ştiinţă-filosofie-religie-mitologie-folclor. Miturile şi basmele pot deveni ipoteze de lucru sau chiar îndreptare pentru
matematicienii şi fizicienii contemporani, în primul rând pentru cei din secolul următor şi aceasta mai ales, credem,
în ceea ce priveşte înţelegerea esenţei timpului. Cât de tulburătoare este ideea absenţei sale în mitologia indiană
pentru perioada haosului iniţial - el începe odată cu trezirea lui Vişnu sau prin punerea în mişcare a Roţii
Universului de către Brahma în ipostaza Prajapati, se realizează trecerea de la static şi potenţial, la real. în acelaşi
sens, în mitologia iraniană Zurvan, timpul inert, naşte dualitatea Bine-Rău şi porneşte timpul real odată cu crearea
lumii. Iar pentru Sf. Augustin timpul pur şi simplu nu există: ceea ce a fost nu mai este, ceea ce va fi încă nu este,
prezentul nu are existenţa proprie, este doar o limită fără consistenţă. De la negare la absolutizare prin identificarea
timpului cu sufletul universal Brahman.
O zi a acestuia o "kalpa" este egală cu 4.320.000.000 de ani solari, 36.000 de kalpa formează un ciclu, deci
iată-ne în lumea măsurătorilor astronomice contemporane încă din zorii mitologiilor indiene. Biblia dezbate şi ea
problema timpului. Eternitatea absolută există pentru Dumnezeu şi ar fi putut exista şi pentru om dacă acesta gusta
din Pomul Vieţii; cel păzit de îngeri cu săbii de foc. în Apocalipsă, ca supremă anulare stă scris "nu va mai fi timp".
Am enumerat câteva elemente esenţiale aparţinând marilor mitologii la modul conceptual. Dezvoltarea lor
cultural-literară în forme desăvârşite apare în două spaţii spirituale de îndepărtate înrudiri dar despărţite accentuat
din punct de vedere geografic: celtic şi românesc. După cum vom încerca să dovedim, legendele celtice şi basmele
noastre redau în formele cele mai complete şi desăvârşite artistic ideile despre timp în viziunea folclorică
universală, detaşându-se de creaţiile similare ale altor popoare.
Desigur, faptul respectiv nu se datorează unei întâmplări.
Alături de originea comună indo-europeană, între noi şi celţi, mai precis geto-daci şi aceştia, au existat într-o
anumită perioadă istorică legături foarte strânse.
Henri Hubertîn lucrarea sa fundamentală "Celţii şi civilizaţia celtică" analizează pertinent relaţiile dintre
aceştia şi daci, considerând existenţa celor dintâi ca o contrapunere la cea scitică. Dintre autorii români, Vasile
Pârvan şi Dumitru Berciu s-au ocupat în mod special de prezenţa celţilor pe teritoriul patriei noastre şi de
raporturile lor cu localnicii. Sosiţi dinspre Tisa în secolul III î.H. valul lor se va extinde spre Mureş, Târnave,
Someş. Unele obiecte, chiar înmormântări izolate, se vor semnala însă şi în afara arcului carpatic. Ca situri
arheologice reprezentative au rămas mormintele de la Silivaş pe Mureş, cimitirul de incineraţie de la Mediaş,
necropolele de la Ciumeşti şi Apahida.
Prezenţele particulare celţilor vor dispare treptat după sec. I î. H. ca urmare a asimilării acestora în masa
băştinaşilor geto-daci. Eliberându-ne se orgolii care frizează ridicolul trebuie să subliniem contribuţia esenţială a
celţilor la dezvoltarea metalurgiei fierului (le aparţinea cultura La Tene) şi la generalizarea roţii olarului, posibila
influenţă în stilul fortificaţiilor şi al armelor de atac şi apărare. La aceste afirmaţii ale istoricilor adăugăm un aspect
etnografic. Crucea înscrisă în cerc, motiv general indo-european este redat într-o manieră identică în spaţiul celtic şi
în Maramureş, acelaşi semn pe celebrele porţi de aici şi pe pânzele corăbiilor irlandeze.
Deşi limbile celtice se mai întâlnesc astăzi doar ca existenţe sporadice, cu vorbitorii bilingvi, în mod forţat
irlandeza fiind limbă oficială, cultura celtică a beneficiat de timpuriu de interesul cărturarilor. Fapt cu totul ieşit din
comun, folclorul irlandez este consemnat în scris începând cu secolul al VH-lea, mai precis din anul 636. Nu este
de mirare publicarea a 43.000 de variante de poveşti în 500 de volume, încă din secolul trecut. Toţi cercetătorii sunt
de acord asupra celei mai răspândite teme a acestora: călătoria eroilor în Elizeul irlandez; ei se duc "dincolo"
datorită unei iubiri, "acolo" viaţa este eternă iar când se întorc pe pământ îmbătrânesc brusc sub povara anilor
petrecuţi "acolo" si mor. Tematica aceasta folclorică fundamentală formează şi substanţa a trei romane miedevale
reunite sub titlul "Călătoria lui Bran (Immerem Brain). De aici se vor inspira alţi autori constituind între 1700-1850
"Legenda lui Oisin în Ţara tinereţii". în rezumat, eroul Fin se duce în Ţara tinereţii cu Niemh -Cea ou Părul de Aur,
trăieşte acolo până în zilele Sf. Patrie (sec. VI). Când se întoarce acasă şi pune picioarele pe pământul natal
îmbătrâneşte dintr-o dată şi moare. Subiectul devine celebra în literatura cultă de expresie engleză prin opera
poetică a lui Yeats. Cele mai vechi expresii ale mitului naţional celtic sunt surprinse de Henri Flubert în lucrarea
citată mai sus". Un grup considerabil este format din povestiri ce relatează călătorii în ţinuturile preafericiţilor sau
ale morţilor. Un erou, fie Bran, fiul lui Febal, fie Cuchulainn, sau Cambo, sau Oisin, este atras uneori de către o
frumuseţe misterioasă şi se suie într-o barcă magică, adesea din bronz. Fie pe drum, fie la sosirea într-un ţinut
minunat îl întâlneşte pe Menonnon, zeul mării şi al morţilor.La sfârşitul şederii sale acolo este cuprins de oboseală
şi vrea să se întoarcă acasă, unde ajunge ca să moară. "Lazăr Săineanu semnalează o variantă mai apropiată de cea
românească. "în basmul celtic "Bătrâneţea lui Ossian", când bătrânul erou al Irlandei se întoarce din şesurile
Erinului, văzu în locul mândrei cetăţi de odinioară un şanţ pe care crescuseră bălării şi nimeni nu-şi mai aducea
aminte de numele şi falnicele isprăvi ale eroilor din trecut". La fel s-a întâmplat cu Brain care a crezut, împreună cu
însoţitorii săi că petrece un an în Ţara Fecioarelor de pe insula Abbalon. Când s-a întors nu-1 mai cunoaşte nimeni,
unii doar auziseră de un îndepărtat strămoş Brain.
Să amintim că pe aceeaşi insulă a fost dus de zâna Morgan şi legendarul rege Arthur. Tema a fost păstrată şi
dezvoltată în folclorul contemporan al popoarelor de origine celtică.
În Bretania circulă nenumărate poveşti despre servitori trimişi cu scrisori în paradis, care trăiesc acolo 500 de
ani într-o secundă, la fel se întâmplă în Ţara Zânelor sau în castele de cristal etc.
Timpul magic este prezent pretutindeni în folclorul românesc, de pildă în acest fragment de baladă din
culegerea lui G. Dem. Teodorescu "Staţi pe loc că nu ştiţi voi/Ce-am aflat şi ce ştim noi/C-o veni vremea de-apoi/
De-o fi anul ca luna/ Luna ca săptămâna/ Săptămâna/ Ca ziua/ Şi ziua cum ceasul scurt/ Iar ceasul ca un minut. într-
un basm bănăţean citat de Săineanu o fată adăpostită în casa Maicii Domnului crede că stă o zi în prima cameră (de
fapt un an întreg), un ceas într-a doua (3 veacurj), un minut într-a treia ( o mie se ani), gradualitatea inversă fiind
foarte interesantă. Dar, renunţând la alte exemple, ne oprim la capodopera basmului românesc şi cel mai important
moment al tratării timpului magic "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte". Remarcabil este şi faptul că
acest basm - cel mai valoros - este primul şi în ordine cronologică dintre zecile publicate de Petre Ispirescu. Apare
la 21 ianuarie 1862, în ziarul "Ţăranul român" nr. 11, fiind cules de la tatăl său. Subiectul este, desigur, cunoscut de
toţi cititorii, vom sublinia numai amploarea naraţiunii care poate fi descompusă în peste 20 de momente, de
importanţă inegală.
Pregnant este cel dintâi, promisiunea "taci, fătul meu că ţi-oi da tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte"
prin care se trece în lumea magicului şi se prevede contactarea unor zone ale fabulosului. Al doilea element esenţial
este trecerea în Valea Plângerii, încălcarea interdicţiilor prin care eroul iese violent din timpul magic; de la starea sa
imună, vecină eternităţii, revine la condiţia umană. Mai ales reapariţia memoriei îl va reinclude în lumea
pământeană supusă efemerului şi morţii. Asemenea marilor eroi ai lumii, începând cu Ghilgameş, dar fără să
conştientizeze aceasta, personajul basmului va ilustra imposibilitatea depăşirii condiţiei umane, tocmai prin
încovoierea sa în faţa timpului. Valea Plângerii este un element esenţial în basm P. V. Kernbach afirmând că lipseşte
din miturile altor popoare, unde existenţa ei este sugerată de o simplă graniţă. Este un teritoriu anihilant din
mitologia românească, desparte lumea umană, de lumea relativistă a zânelor atemporale, declanşează memoria,
obsesia aparent iraţională a reîntoarcerii.
După cum am stabilit tematica în sine este universală. într-un mit georgian eroul stă aparent 2-3 zile în
Palatul de Cristal al Frumuseţii, de fapt 1000 de ani. La ucraineni este căutată o insulă în care nu există moarte, la
fel în basmele corsicane se îmbină motivul morţii cu cel al timpului. La cehi un cioban îl vede pe craiul Wenceslaw
într-o peşteră si se întoarce acasă după o sută de ani. Motivul se regăseşte la mai multe popoare europene, în Asia
este semnalat la japonezi, coreeni, vietnamezi. La nici un popor însă nu vom întâlni frecvenţa extraordinară a
motivului şi marele număr de variante ca în lumea celţilor şi nici amploarea şi realizarea artistică de excepţie a
basmului românesc.

BIBLIOGRAFIE
I. Kembach, Victor "Dicţionar de mitologie generală", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989
II. Vulcănescu, Romulus "Mitologia românescă", Bucureşti, 1986
III. Săineanu, Lazăr "Basmele românilor şi altor popoare"
IV. Hubert, Henri "Celţii şi civilizaţia celtică", Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983
V.C.T. Sullivan, Sean "Povestiri populare irlandeze", Bucureşti, 1979
VI. Berciu, Dumitra "Lumea celţilor", Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
VII. Pârvan, Vasile "Getica", Editura Ştiinţifică, 1980
VIII. Ispirescu, Petre "Tinereţe fără bătrâneţe", Editura Porto-Franco, Galaţi, 1993
 MOTIVUL FOLCLORIC EST-EUROPEN AL VÂNĂRII CERBULUI, ÎN COLINDA
ROMÂNEASCĂ, VARIANTE DIN JUDEŢUL VASLUI

Colinda şi colindatul sunt elemente esenţiale şi definitorii pentru cultura populară românească, fiind totodată
componentele unei veritabile istorii vii a neamului nostru, a sufletului naţional începând de la etnogeneză. Dacă
analiza textelor de colind ne poate cufunda până în paleolitic atestările păstrate în documentele scrise sunt mult mai
târzii şi apaiţin de regulă unor clerici care au intuit extraordinara lor vechime," asociindu-le firesc miturilor şi
ritualurilor unor culte anterioare creştinismului. Astfel, maghiarul G. Heltai, conducător al Bisericii re formate se
plângea în 1552 că "în Ardeal, îndată după ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, începe marele praznic al
diavolului", "regelo het" (săptămâna colindării)". (37). în secolul următor la 1647, tot în Ardeal, pastorul Andreas
Mathesisus din Cergăul Mic - Alba se plângea că enoriaşii săi luterani - în parte de origine bulgară şi foşti ortodocşi
- se încăpăţânează să cânte colinde româneşti, reclamând împotriva sa protecţia craiului, deci conflictul era foarte
acut. Călătorii străini care ne-au vizitat ţara în perioada de iarnă, când se practica această datină, au descris-o de
fiecare dată, mai mult sau mai puţin sumar. Cea mai interesantă rămâne fără îndoială descrierea solului suedez
Hiltebrand care asistă la Iaşi, în 1697 la jocul cerbului (39). Observă că, la un moment dat, băiatul care îl însoţea pe
tânărul mascat în cerb mimează că trage cu arcul, cerbul se preface la rândul său mort, învie apoi spre bucuria
generală. Este exact ^eca ce se întâmplă în zilele noastre la jocul caprei, minus prezenţa arcului şi săgeţii, de aici
nemotivarea sau motivarea artificială amorţii şi învierii în jocul respectiv. Am ales acest exemplu deoarece ni se
pare semnificativ pentru înţelegerea originii jocului şi colindului descinse ambele din lumea încărcată cu forţe
magice a oamenilor de Cro-Magnon. Imaginea descrisă mai sus se asociază pană la identitate cu picturile rupestre
din perioada franco-cantabrică prin sugerarea plastică a morţii animalului care constituie obiectul vânătorii. Dar şi
textele colindelor româneşti despre cerb -respectiv subiectul lucrării pe care sunt onorat să vă o prezint - pot fi
apropiate de celebrele picturi rupestre pe care le-am citat: se vorbeşte mereu de privirea întoarsă înapoi a cerbului
iar moartea sa survine aproape întotdeauna prin săgetarea sau lovirea cu lancea în "spata dreaptă" aşa cum se vede
din desenele amintite. Este ceea ce indică un comportament câştigat încă din paleolitic şi menţinut până în secolul
nostru (37) ca şi păstorirea cerbului în centrul preocupărilor vânătoreşti. [ )c altfel, încă din paleolitic semnalăm
adevărate depozite de oase de "Ccrvus elaphus" pe teritoriul patriei noastre (34). în neolitic, pi elucrarea oaselor şi,
mai ales, a coarnelor de cervidee capătă o mare laspândire, irealizându-se din acestea topoare, dălţi, săpăligi. Nu
există aşezare neolitică cercetată în care să nu găsim astfel de elemente, numarul mărul uneltelor din corn
depăşindu-1 pe cel al uneltelor din piatră. Pentru aceeaşi perioadă, cercetătorii Olga Necrasov şi Sergiu Haimovici
au identificat în 22 de staţiuni din România 30.000 de fragmente osoase [pe primul loc între acestea 3415 adică
11,38% fiind de Cervus elaphus. In contextul frecventelor contacte cu această maiestoasă vietate, impresionaţi de
forţa şi agilitatea cerbului, de gingăşia şi puritatea căprioarei, oamenii o integrează orizontului lor spiritual,
scenariilor mitice şi religiozităţii crescânde din epocă. Coarnele sale ramificate au lost asociate cu arborele vieţii ,
cu varianta sa din Caipaţi, bradul, fiind totodată desemnate drept un simbol al morţii şi al reînvierii din ciclurile
naturii. De aici şi reprezentarea sa pe figurinele zoomorfe din neolitic. în zona noastră s-a dezvoltat un cult al
cerbului având o origine locală, carpică, dar şi una celtică, intrată în etnogeneză şi cultura daci lor (32). Vom găsi
unele urme ale zeului htonic din Gallia Cernunas, înfăţişat cu coame şi cap de cerb. Cerbul devine un animal
psihopomp, i) călăuză a eroilor în viaţă şi a sufletelor morţilor, un simbol al purităţii si dreptăţii (32). Mărturiile
materiale privind strânsa legătură dintre cerb şi strămoşii noştri trac o-daci - după Herodot, aceştia purtau
îmbrăcăminte de piele de căprioară, s-au găsit săbii cu mâner de corn -sunt întrecute de cele de ordin spiritual.
Pentru tracii sud-dunăreni cerbul simboliza soarele care se urca pe cer. Pisandru, Pindar şi Pherekides relatează că
nimfa Taigete a închinat zeiţei geto-scitice Ortoisa, o rerboaică de aur, minune a lumii antice, care era dedicată
totodată lui Artcrms. Legendarii eroi ai grecilor Herakles şi Theseu, pleacă în căutarea sa, pentru cel dintâi fiind a
patra dintre cele 12 isprăvi miraculoase (munci) pe care le-a îndeplinit.
Toate elementele amintite converg spre geneza colindului care este paralelă cu etnogeneza românească şi
reprezintă pentru întregul răsărit al Europei o sinteză între datinile de origine romană şi cele ale fiecărui popor din
această zonă. Semnificativă în acest sens este însăşi denumirea obiceiului, originea sa. Din latinul calenda, provenit
din Calendele lui Ianuarie vom întâlni la români colinda sau corinda, la vechii slavi Kolenda, de unde bulg, Koleda,
Kolada, ucr. Koliada, pol. Kolenda, sârb.croatul Koleda, bielorusul Koliada, slovenul Kolend, cehul Koleda,
slovacul Kolede, rusul Kolinda (vechi). Putem alătura şi denumirile Kolendre (Crăciun , în albaneză) şi Kaledos -
Crăciun, Kaleda - daruri în grâu pentru preot, din lituaniană. Perpetuarea tradiţiilor pentru cerb la popoarele din
zonă a contribuit desigur la fixarea colindei, la stabilirea sa până în epoca modernă, în grade diferite la fiecare etnie.
Menţionăm faptul că, exceptând unele intruziuni târzii, pentru români şi o parte din slavi miturile cerbului sunt de
origine etnică pe când la unguri, germani, polonezi sunt adeseori de origine livrescă. Să exemplificăm în arealul
maghiar. Procopius din Caesarea ne relatează o legendă hunică, după care un grup de tineri urmărind o cerboaică
peste lacul Meotis (Marea de Azov) ar fi deschis drumurile spre Europa. La 1280, Simon Kezai scrie "Cronicon
Hungaricum în care consideră ca strămoşi ai poporului maghiar pe Hunor şi Magor, care la fel ca în Procopius
urmăresc o căprioară peste Marea Azov. De aici legendele catolice despre cerbii cu cruci între coarne şi cea despre
fundarea mănăstirii Vac datorată apariţiei unui cerb miraculos având coarnele încărcate cu lumânări aprinse. La
români, alături de foiţa păstrării tradiţiilor vânătoarea a contribuit foarte mult la cultivarea colindei despre cerb. In
epoca medievală, ponderea sa în viata socială avea o deosebită însemnătate privind atât vânătorile domneşti cât şi
cele cotidiene ale ţăranilor şi păstorilor. Cronicarul Radu Popescu ne relatează că domnitorul Vlad Vintilă'de la
Slatina a fost ucis în timpul unei vânători de cerbi la care participa întreaga curte domnească. în Ardeal, voievozii
români şi, parţial preoţii, erau obligaţi să dea autorităţilor câte o căprioara pe an. Un astfel de obicei s-a păstrat în
satul Leşile-Argeş unde până în 1888 sătenii dădeau o căprioară pe an proprietarului George Cantacuzino. Cerbul şi
căprioara apar pe vechile steme ale judeţelor Câmpulung, Dâmboviţa, Gorj, Maramureş, Neamţ, Prahova, Rădăuţi,
Satu Mare, Sălaj. A devenit un loc comun în folcloristica , un adevăr general recunoscut, legătura intrinseca dintre
vânarea cerbului şi căsătorie - caracterul său de probă iniţiatică, la fel asocierea dintre vânarea ciutei şi obţinerea
viitoarei mirese. Analizele de text probează, desigur, aceste aserţiuni, se pierde însă din vedere caracterul general
magic în primul rând al colindei de cerb, evident, aşa cum vânătoarea a precedat în timp apariţia căsătoriei
instituţionalizată. Asemănarea, corespondenţa sa cu descântecul, prin repetiţiile versurilor, accentuarea unor
anumite versuri şi cuvinte, ni se parc firească. După cum remarca Octavian Buhociu colinda ar putea fi la origine o
primitivă rugăciune magică pentru a reuşi vânarea cerbului i a ciutei. în acelaşi sens pledează observaţiile unui
mare cunoscător şi istoric al vânătorii, Ion Nania, privind riturile secrete ale vânătorilor, toarte puţinul care s-a
păstrat. La apariţia lunii noi se întorceau spre ea, 11 si rosteau versuri între care "Să pot merge-n luncă / Şi să prind
o ciută /, apoi îngenuncheau şi sărutau iarba; la fel îngenuncheau şi când plecau la vânătoare şi prin versuri ritualice
rugau să le iasă în cale, "Cerb rupt la picioare / Zimbru fară coarne (prezenţa cuvântului zimbru denotă sute de ani
de vechime) îşi coseau în pantaloni un colţ de lup şi un dinte de cerb pentru a avea forţă şi agerime.
Colinda de cerb prezintă o largă răspândire în teritoriul naţional pe eare-1 acoperă total, cu diminuări în
zonele în care pedomină colinda i eligioasă. în Dobrogea (19), cerbul se laudă că nimeni nu 1-a văzut şi ini 1-a ştiut
"Unde el s-adapă/Cu limpedea apă/Apă din năstrapă. Iarba din poaiană este atât de deasă încât se împleteşte în
cinci. în timp ce-şi tace amiaza, Ion voinicul îl străpunge cu săgeata "Coast-a tria i-o rupea/ Unde sufletul şedea.
Cerbul îşi blestemă urechile că n-au auzit, ochii care n-au văzut: "Săgeata venind/Frunze foşgăind/Săgeata venind/
Frunze clătinând. Blestemă şi unealta morţii sale "Săgeata - nvrăstată/ Videte-aş uscată. Remarcăm că vânătorul,
adevăratul autor al morţii, nu este blestemat, cerbul îi spune numai "Parte tu că mi-ai avut/La a ta nuntită/De a mea
cărniţă. într-o variantă mai dezvoltată, Cerbul Runcului se laudă că el paşte oriunde pe ogoare şi pe lângă sate şi nu
îl vede şi nu ştie nimeni locurile. Tânărul Ion îl găseşte însă la munte, aţipit printre brazi si molifţi, îl săgetează:
Cam în spata dreaptă/Prin urechea stângă. Intr-un colind din Bănila - Hunedoara, cerbul rupe gardul unei vii şi şi
începe să strice viţa. Junele venit de la munte îşi pregăteşte puşca pentru a-l săgeta. Este un exemplu de
modernizare, o încercare de a înlocui arcul, armă arhaică, păstrându-se însă săgeata. Intr-altă variantă din
Pecineaga-Tulcea, tânărul Gheorghe dând de cerbul adormit în mijlocul ierbii îmbelşugate, îngenunchează,
săgetându-1 apoi. Cerbul moare cu obişnuitele blesteme. Gheorghe îl ia în spinare, îl poartă puţin prin sate cu fete
mari şi mirese, nu-1 vede nimeni decât frumoasa Ileana care-1 fericeşte: cu carnea îşi va face nuntă, cu pielea îşi va
face acoperiş, din coame va face furci la case, din unghii păhărele. La Lipova, în Banat cerbul îşi presimte moartea,
se plânge mamei sale. Aceasta îl sfătuieşte să coboare între livezi, la izvoare, dar tocmai acolo este săgetat. în
Haţeg, la Boşorod, Ion se hotărăşte să ucidă toţi cerbii din munte, pe care, deşi are puşcă, îi săgetează. "Un cerbuţ
micuţ/Născut în ruguţ/îl convinge să-1 lase în viaţă, i-a ucis nouă fraţi folosindu-le oasele, carnea, pielea, sângele.
La Cărămăzăneşti - Ilia - Hunedoara, un tânăr şi-a clădit case noi, înjur creşte trestie pe care vine să o pască cerbul.
Tânărul vrea să-1 săgeteze dar cerbul îl cheamă să meargă împreună în vârful munţilor, în Ţara Oltului circulă o
variantă asemănătoare, în locul casei apare însă un cort făurit din picături de rouă. Un colind cules de la Agnita ,
amplifică motivele şi variantele de mai sus. Când Ion se laudă că-1 va săgeta, cerbul îi propune sâ-1 ia în coarne şi
să-1 arunce într-un loc bogat în păşuni unde : "Jos la fântâni reci/Vin fete de greci/Şi tu să-ţi alegi/ Ţâie care-ţi
place/Şî mie să-mi dai pace/. în varianta din Viciu Haţeg cerbul îl aduce pe tânăr la izvoare unde "Vin fete de
greci/aşezate într-un leagăn de mătase legat între coarne. La fel i se promit fete de greci -deci căsătoria - într-o
variantă din Cerbia, Ilia, Hunedoara. în două variante culese din centrul Transilvaniei este împărţită - tot în vederea
nunţii - averea purtată de cerbul vânat. într-un colind cules de Bela Bartok la Reghin bătrânul Uncheş, cu cei nouă
fii ai săi vrea să vâneze 9 cerbi în munţi. Cerbul cel mai mare propune o înţelegere, bătrânul îl invită acasă la el.
Adresându-se cu "tăicul nostru, măicuţa noastră căpetenia cerbilor refuză: cu coarnele lor nu pot intra pe uşă,
piciorul lor calcă numai pe frunză, nu pe cenuşă, nu pot bea din pahare, ci numai din izvoare. Din celelalte
numeroase variante amintim dorinţa unui cerb de a fi vânat cu flinta, de care ar putea scăpa pe când de săgeată nu,
doborârea unui cerb pentru a asigura zestrea numeroşilor copii ai boierului. Alt cerb se laudă cu norocul pe care-1
va avea cel care-1 va doborâ: came pentru nuntă, piele pentru acoperişul casei şi sânge pentru vopsirea ei. Altădată
cerbul îşi blestemă fiecare parte a trupului, fiindcă nu 1-a slujit ca să scape de vânători.
Conform clasificărilor obişnuite colindul de cerb este considerat colind de băiat, are ca pereche colindul de
ciută, care se cântă la casele cu fete. Aici aluziile la căsătorie sunt mai evidente iar variantele se deosebesc mai
puţin între ele. De regulă, o ciută mioară le străjuieşte pe celelalte le prooroceşte că, a doua zi vor fi gonite de
vânători, în Dobrogea de turci şi de frânci - până vor face un lac roşu din sângele lor şi un pod de os din oasele lor.
Toate pier afară de ea. într-o variantă din Râmnicu-Sărat se specifică; din oasele ciutelor se va ridica un pod pe care
vor trece mirele şi mireasa. Un subtip mai puţin răspândit, păstrându-se în sfera ideii de nuntă este "fata
mincinoasă" sau "fata geloasă". Când tânărul istoriseşte vânătoarea cerbului ea intervine susţinând că tânărul minte,
el este obosit şi calul înspumat fiindcă s-a dus la iubita sa. Variantele mai noi sunt contaminate cu colinde creştine.
Cerbul care urmează să fie săgetat strigă şi mărturiseşte că el nu este fiara din codru ci Ion Sântion, naşul lui
Dumnezeu obligat pentru 9 ani şi 9 luni la această stare.
Din minima trecere în revistă a variantelor - pe care ne-a permis-o spaţiul lucrării - reies clar, după părerea
noastră atât caracterul nupţial . 11 colinde cât mai ales cel de invocaţie magică a norocului la vânătoare, de acesta
depinzând posibilitatea căsătoriei. Folosirea părţilor corpului ceibului pentru clădirea gospodăriei implică şi valori
magice: pielea va înveli casa îndepărtând de trup bolile, osul este esenţa vieţii şi sămânţa magică, părul alungă frica
etc. Octavian Buhociu mai remarcă valoarea tic act magic al ospăţului care declanşează constituirea unei noi
familii. In viziunea omului din neolitic între vânat şi vânător există o tainică legătură în absenţa căreia doborârea
animalului ar fi imposibilă. După modul în care-şi concep casa, mirii vor locui practic în trupul cerbului,
impărtăşindu-se din el, mâncându-i carnea, devin ei înşişi cerb. De aici si atitidinea pasivă a cerbului şi a ciutei care
par a şti că se vor încadra într-o nouă existenţă prin moarte, jertfindu-se şi pentru o nouă construcţie ca în motivul
Meşterul Manole - dar şi pentru alcătuirea unei noi familii.
După cum afirmă Petru Caraman vânătoarea cerbului este un motiv comun din Balcani până la Baltică. în
colindele sârbeşti apar mai puţin, cerbul şi ciuta fiind prezente mai ales în poezia lirică. Marko Kralevici cerea să
vâneze un cerb dar se plânge de pustietatea pădurii. Pentru bulgari, Gavril Katarov subliniază veche tradiţie a
regelui trac vânător Khcsos, din munţii Rodopc (Octavian Buhociu). în zona respectivă există biserica Cerbului
(Elenska Cerkva) unde animalul respectiv este vieri ficat de Sântilie, 20 iulie. La fel, la schitul Elen - Vrch.
Interesant este că în această zonă lipseşte colinda cerbului, foarte răspândită însă la Nord spre Dunăre. în colinda -
tip bulgărească, flăcăul dialoghează ai cerbul - acesta se laudă că în 3 ani a supt lapte, a păscut iarbă, a băut apa de
izvor, în replică, voinicul spune că şi calul său are 3 ani, s-a hrănit pe alese. Vânează cerbul, îl împarte la fete şi
neveste, uneia nu-i ajunge carnea, pe aceasta o ia de nevastă. Intr-o altă variantă faţa spune că se va căsători cu cel
care îi va aduce cerbul, dacă nu, îi va lua calul.
Într-o colindă ucraineană, prezentată de Petru Caraman, vânătoarea cerbului sur se face în timpul iernii, el
este zărit pe ninsoare. Boierul hotărăşte să-1 doboare a doua zi, pe gheaţă lucie de lângă luncă. Cerbul întoarce
capul şi se laudă că nu va putea fi prins decât la strâmtori. într-o altă variantă, fiind asemănatoare cu unele colinde
româneşti, cerbul spune boierului să nu se mai ostenească va veni el singur la gheata lucie pentru a fi ucis.
Colindele poloneze diferă ca desfăşurare de cele româneşti având însă aceeaşi finalitate; tânărul merge la vânătoare
cu scopul de a realiza căsătoria, la fel la bieloruşi. Colinda tip la polonezi constă în răsplătirea fiului pentru
purtările sale cu un cal, plecarea la vânătoare, prinderea unei căprioare, care, de fapt este o faţă cu purtări frumose,
viitoarea mireasă.
Judeţul Vaslui, mult timp ocolit de folclorişti păstrează încă un important repertoriu de colinde, cele mai
bogate vetre fiind comunele Berezeni şi Iveşti, în fiecare dintre acestea circulând peste 20 de piese. Colindele de
cerb şi ciută, în special ultimul au texte ample conţinând elemente esenţiale pentru circulaţia acestui motiv în aria
românească. Prezenţa lor, în această zonă mai puţin citată în lucrările de specialitate demonstrează vitalitatea
speciei şi performanţele ei artistice în întregul spaţiu românesc. Cerbul devine un simbol naţional, o expresie a
jertfei necesare pentru orice înfăptuire, mitul său, exprimat în colind, are profunde înrudiri cu motivele folclorice
fundamentale pentru noi, "Meşterul Manole", "Mioriţa". In încheiere voi aminti o variantă din Bord - Judeţul
Hunedoara pe care o considerăm deosebit de semnificativă. Când vânătorii răscolesc munţii, ciuta cea mare, un fel
de mamă a mamelor, îl îndeamnă pe fiul său, cerbul, să coboare cu ea la livezi, la ţarini, fiindcă murind acolo va da
pentru vecie "Mană câmpiilor/ Roadă holdelor".

BIBLIOGRAFIE
1.Dr. Vasile Bologa "Colinde poporale din Ardeal", Sibiu, 1937
2.Clopotiva, un sat din Haţeg, monografie sociologică", vol. I, II, Bucureşti, 1941 (I, p. 89)
3.Ilarion Cocişiu "Colinde în Ardeal", Bucureşti, 1940
4.Ovid Densuşianu "Graiul din Ţara Haţegului", Bucureşti, "Socec", 1915
5. Sabin Drăgoi, "303 colinde cu text şi melodia", Craiova "Scrisul românesc", 1931.
6. "Folclor din Transilvania", voi. I, II, Bucureşti, 1962 (II, p. 472, 473)
7.La luncile soarelui - Bucureşti, 1964
8.Athanasie M. Marienscu - "Poezia populară", 1859, 1867
9.Nicolae Păsculescu "Literatura populară românească"
10. Dr. G. Alexici "Texte din literatura poporană română", Budapesta,1899
11. Bela Bartok "Rumanian Folk Music"
 12. G. Dem. Teodorescu "Poezii populare române", Bucureşti, 1885
13. Alexiu Viciu "Colinde din Ardeal", Bucureşti, 1914, "Din viaţa poporului român", XII
14. Diaconu Ion "Folclor din Râmnicul Sărat", II, Focşani, 1934
15. 1. Garofoiu "Datmele noastre de Crăciun", Piteşti, 1939
16. Gh. I. Neagu "Colinde din Ialomiţa", Roşiorii de Vede, 1946
17. Ioan I. Răutescu "Colinde culese de ... Bucureşti, 1925
18. TudorPamfile "Sărbătorile la români Crăciunul" Academia Română, "Din viaţa poporului român",
Culegeri şi studii XX
19. Teodor Burada "O călătorie în Dobrogea", Iaşi, 1880
20. Gr. G. Tocilescu "Materiale folkloristice", Bucureşti, 1900
21. George Breazul "Colinde" , Bucureşti , 1931
22. Vasile Popovici "Cântece" (Colinde) de Crăciun şi Anul Nou din judeţele Dâmboviţa şi Ialomiţa,
Bucureşti, 1934.
23. Ion Brezeanu - Gh. Modoleanu "Pe-un picior de plai", Galaţi, 1967
24. Andrei Bârseanu "Cinzeci de colinde", Sibiu, 1900
25. pr. Vasile Cozma "Cinci sate dinArdeal", Cluj, 1933
26. Ilarian Cocişiu "Cântece populare româneşti", Bucureşti, 1960
27. St. St. Tuţescu "Colinde", Craiova, 1909'
28. "Flori alese din poezia populară", Bucureşti, 1967
29. C. Rădulescu-Codin " Din Muscel", Bucureşti, 1896
30. Ilarian Cocişiu "Folclor muzical din judeţul Târnava Mare", Sighişoara, 1944
31. Mihai Vulpescu "Cântecul popular românesc" Bucureşti, 1930
32. Romulus Vulcănescu "Mitologia română", Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
33. V Victor FCernbach Dicţionar de "mitologie generală", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
Bucureşti, 1989 4.
34. Istoria vânătorii în România, Ceres Bucureşti, 1977 .
35. Ion Nania "Vânatul pe teritoriul României", Editura Sport - Turism
36. Octavian Buhociu "Folclorul de iarnă", Zorile şi poezia păstorească", Editura Minerva, 1979.
37. Ovidiu Bârlea "Folclorul românesc", Bucureşti, 1982.
38. Monica Brâtulcscu "Colinda românească", Editura Minerva, 1981
39. "Călători străini în Ţările Române" VI
40. Petru Caraman "Colinda la români, slavi şi alte popoare , Editura Minerva, Bucureşti, 1983

MAREA NEAGRĂ IN COLINDA ROMÂNEASCĂ

Şansele participării la istoria universală şi posibilităţile de a îmbogăţi viaţa spirituală a întregii umanităţi, prin
adăugarea propriilor valori, par a fi dăruite în mod egal tuturor zonelor Terrei existând însă elemente calitative şi
cantitative în raport cu diverse epoci istorice. Marea Neagră, ţărmurile ei, întregul areal pe care exercită influenţa sa
au fost privilegiate din acest punct de vedere, înscrindu-se de timpuriu în coordonatele istorice ale omenirii şi
menţinându-şi permanent statutul câştigat. Prezenţa străveche a coloniilor greceşti, puternice centre economice şi
culturale, a determinat între altele şi mai strânse legături cu Marea Mediterană, cu civilizaţiile sale care au constituit
şi constituie coloana vertebrală a civilizaţiei mondiale, incluzând şi puncte de geneză ale unor mari religii. De la
Prometeu la Iphigenia, de la apariţia argonauţilor în Colchida la exilul lui Ovidius până la poeţii moderni care i-au
cântat frumuseţea şi veşnicia - dintre care noi ne permitem să-1 amintim pe românul Eminescu -, Marea Neagră, pe
ţărmul căreia s-a aflat Constantinopolul apoi Istambul, una dintre marile capitale ale lumii, şi-a punctat istoria nu
numai prin invazii - începând cu cea a lui Darius, ci mai ales prin stabilirea unor repere culturale de cel mai larg
interes. Placă turnantă economică şi culturală, atât pe axa Nord-Sud cât şi pe cea Est-Vest, în ambele sensuri, Marea
Neagră pare a-şi fi înscris destinul în chiar denumirea sa din antichitate. Dacă actuala denumire provine de la
străvechii locuitori de pe ţărmuri care vorbeau limbi indo-europene de tip iranian - i-au spus akshaena, apoi asken =
întunecat, închis, ceea ce s-a tradus în limbile turcice prin Kara Deniz si, pe urmă la fiecare popor în parte - anticii
au numit-o întâi în greceşte "pontos axeinos" mare neospitalieră, apoi, cunoscând-o mai bine, "pontos euxeinos"
mare bună, binevoitoare. Prima parte "pontos", apoi latinescul pontus a fâcut carieră având prin "pontic" o prezenţă
generală în limbile moderne. însă, după cum relevă O. Lampsides în 1872 (40) termenul pontos ar avea o paralelă
în sanscrită , "panth", adică "drum". Pe de altă parte latinescul "pontus" , putând fi apropiat de "pons" tis" - pod,
punte de legătură, totul concordă în ideea că Marea N eagră nu a despărţit ci a unit popoarele în jurul său. Este şi
ceea ce demonstrează reputatul istoric român Gheorghe I. Brătianu, autorul unei remarcabile lucrări de sinteză, care
prezintă tot ce este legat de această mare până la cucerirea otomană. Nu a reuşit să-şi ducă la capăt lucrările, fiind
asasinat în închisorile comuniste în 1953, când era în plină forţă creatoare. Şi pentru români, marea a fost un drum
"fără pulbere" părţi din ţărmurile sale intrând în componenţa Moldovei şi Munteniei încă din secolul al XlV-lea,
Roman Vv. intitulându-se singur stâpânitor de la munţi până la Marea cea mare iar Mircea cel Bătrân subliniază
aceeaşi stăpânire. Prezenţele erau mult anterioare hrisoave lor domneşti. între munţii Carpaţi şi malul Mării Negre
au existat legături extrem de strânse, determinate în primul rând de păstoritul pendulatoriu. Practic, turmele păşteau
vara pe păşunile alpine iar iarna erau duse pe ţărmul mării, clima era mai blândă şi se găsea hrană pentru oi
indiferent de anotimp. Această mişcare ciclică, de proporţii destul de însemnate, a contribuit profund La formarea
unităţii sufleteşti, lingvistice şi culturale a poporului român. Un aspect al acesteia, în cazul particular al colindei
este răspândirea egală pe teritoriul ţării a motivelor ancorate în orizontul maritim. Cel dintâi s-a numit "Lupta
ciobanului cu Marea", specificând că, urmărind în lucrarea de faţă problemele de conţinut şi semnificaţiile lor nu
am luat în consideraţie clasificările după tipul dedicaţiei colindului. începem cu o variantă din satul Gurada,
judeţul Hunedoara, în dialog agresiv cu Marea, ciobanul se laudă cu mulţimea nenumărată a oilor şi berbecilor pe
care îi stăpâneşte. El şi-a iernat turmele la fabuloasa "curte a lui Pilat" , folclorizare a celebrului personaj din
Evanghelie, simbolizând lumea cu frumuseţi de basm a munţilor. Le-a vărat însă într-un ţinut bogat dar pustiu ,
păstrând virginitatea naturii de la începuturi: "Din d-ostrov de mare/D-indi iarba-mi creşte/în patru se-
mpleteşte/Nime n-o coseşte/D-indi lemnul (copacul) creşte/Jos îmi putrezeşte/Nime nu-1 ciopleşte" Supărată,
Marea îi cere să scoată oile din ostrov, altfel le va îneca. Ciobanul îi răspunde că, oricum, cu ajutorul a doi berbeci
şi cu cântecul fluierului va duce oile la munte" la stâna bătrâna. O variantă din Sibiu (?) cu acelaşi schelet: deşi de
astă dată oile au vărat "în prundul mării" se încheie cu ameninţarea ciobanului, el spune că are doi berbecei - lei,
care: "Când ei s-o bucni/Marea s-o-împărţi/, deci ei au puterea să desfacă valurile ducând apoi oile la munte. Nici
ciobanul din colindul cules în Haţeg, la Densus (4) nu se teme de mare. Turmele şi modul său de păstorit capătă
proporţii cosmice. Se laudă "Că el are atâţia berbeci/Câţi îs cornuţâi/Şi-atâtea mieluşele/Câte-s viorele. Când le
vărează în vârful muntelui îşi aşează turma în cearcăn de lună, iar raza soarelui slujeşte drept foc oilor sale. Nu îi
este frică de înec, bazându-se pe cei doi berbeci fermecaţi ce îi conduc turmele. Un alt cioban, dintr-o variantă
bănăţeană, care-şi mână oile "De a le ierna/Pe ţărmuri de mare/Colo-n depărtare/, ameninţat de mare, o ameninţă la
rândul său cu 9 câini bătrâni şi 9 tineri: "9 câini bătrâni/Ca mşte păgâni/Nouă căţelei/Ca nişte zmei/". Când marea
se revarsă, câinii intervin şi "Turma mi-a suit/Sus pe munte sus/Şi mare n-a ajuns". Din parcurgerea variantelor v-
om desprinde deci o glorificare a ciobanului care reuşeşte să se integreze deplin şi victorios în structura montană
cât si în cea maritimă.
Un alt motiv de colindă, legat de zona maritimă dar de o mai largă respiraţie şi cu o mai mare sferă de interes
este Dulful de mare. Termenului >m analizează un animal fantastic, o făptură mirifică, trăitoare în Marea Neagră.
în numeroasele variante de colind apar şi forme lingvistice iii ferite: Dolf, Duf, Dorf, Duh de Mare, Dop de Mare,
Duhul Mării Negre. După cum specifică Tudor Pamfile în studiul său asupra lui; ici unu lui, în popor s-a pierdut
sensul acestui cuvânt, destul de folosit cândva ci fiind şi nume de persoană. Drept caracteristici generale «esizâm
aşa cum apare în colinde faptul că este inofensiv dacă nu este provocat iar noaptea iese din mare şi fură mere roşii.
Romulus Vulcănescu mai subliniază o reacţie a sa în directă relaţie cu oamenii; tot noapte, întâlnind navigatori
singuratici le arată drumul cel bun aruncând în valuri mere roşii sau resturi de mere. Toate aceste elemente i li
comportament ca şi aspectul fonetic al cuvântului Durf nu pot să asocieze respectivul animal fantastic decât cu
delfinul. Încă din antichitate avem numeroase mărturii asupra felului său de a fi total deosebit de al celorlalte
vietăţi: Herodot relatează că poetul Arion ar fi fost salvat de un delfin care a suferit omeneşte la moartea sa,
numeroşi naufragiaţi au fost salvaţi tot de aceste simpatice animale, de atunci până in epoca modernă. îÎn Marea
Neagră se întâlneşte doar sporadic un nuc i echin, câinele de mare (Squolus acanthies) care nu putea fi luat ca
model. Se găsesc în schimb trei subspecii din cele 70 de specii de delfini existente în lume: Delphinus delphis
ponticus (sau comun), Tursiops inincatus ponticus (delfinul mare), şi Phocaena, phocaena relicta Definul mic,
jucăuş, poreclit porc de mare). Cu toate aceste evidenţe mulţi cercetători evită asocierea cu delfinul, deşi pronunţia
slavă a enumirii sale "dolufinu" probează înrudirea termenilor. O clarificare definitivă credem că o aduce lucrarea
lui Dimitrie Cantemir, "Istoria ieroglifică" în care unul dintre boierii ne identificaţi este Dulful (deci ca toti ceilalţi
personificat printr-un animal). Dar, dulful apare şi ca substantiv comun în sensul foarte clar de delfin. Autorul
imaginează un dialog între vietatea mării şi corăbier, acesta din urmă spunând: hei porc peştit şi peşte porcit,
dulfe". Ştiind că delfinului i se mai spune şi porc de mare, credem că identitatea dulf-delfin este pe deplin
demonstrată. în varianta - tip, care circulă în Dobrogea merele nu se coc datorită unui "Duf de Marea Neagră".
Mărul îl imploră pe tânărul Niţă să săgeteze Duful şi acesta: Cărăruia apuca/Cărăruia cam sub soare/ Ca să meargă-
n vad de mare/. Aflat în măr, duful grăieşte: "Niţă nu mă săgeta/Că degeaba te sileşti/Pe noi să ne prăpădeşti/Căci
suntem vreo nouă fraţi/Ce au fost toţi săgetaţi/Dar nici unul n-a murit/Căci în mare ne-am dosit. în alte două
variante - din Pecineaga - Macin şi Râmnicu Sărat se accentuează în primul rând culoarea roşie a fructelor iar
dulful spune că cei 9 fraţi au murit de săgeţi însă a rămas o soră mai mică, pe care i-o propune ca mireasă flăcăului,
deci iarăşi o apropiere de trăsăturile umane care se atribuie de regulă delfinului.
O variantă tot din Dobrogea în care se preconizează o confruntare între berbecul conducător al turmei şi dulf
are un final confuz. Un colind din "Materiale folclorice" de Gr. Tocilescu, acordă foiţe şi dimensiuni cosmice
Dulfului, care îi spune tânărului arcaş: Stai nu mă lovi/Că ţi-oi trebui/ în braţe te-oi lua/Şi te-oi ridica/Sus la
Garalim (Ierusalim)/Şi ţi-oi dărui/Cerul cu stelele/Şi te-oi coborâ/Jos la Garalim /Şi ţi-oi dărui/ Norodu cu
pământu/.întâlnim şi contaminări cu colindul cerbului, în care Dulful este înlocuit cu un peşte iar soarta sa este
aceea a cerbului pregătit de nuntă. Un loc aparte îl ocupă în ultima variantă pe care o prezentăm, culeasă de G.
Dem. Teodorescu. Doi meri minunaţi nu ajung să aibă fructe din cauza Duhului Mării Negre. Un tânăr îşi ia arcul şi
săgeţile şi se îndreaptă spre merii de la malul Mării. Aceştia aveau scoarţa de argint şi merele de aur. Când vrea să
tragă, merele îi promit pe surioara soarelui, nepoţica zânelor. Se opreşte, vede în spatele său o domniţă cu pletele
galbene plângând şi zgâriindu-şi faţa. O linişteşte explicându-i că-i va fi soţie, stăpâna curţilor. Merele de aur,
furtul şi păzirea lor, reprezintă o temă mitologică universală, cunoscută din antichitate şi de o mare răspândire. La
greci întâlnim fecioarele sacre care păzeau în grădina Hesperidelor merele de aur primite în dar la nuntă. Ele
creşteau într-un pom păzit de dragonul Lodon, iar furtul lor, al acestor fructe care aparţineau zeilor olimpieni a
însemnat a 2-a ispravă celebră (sau muncă) a lui Herakles. Ele sunt prezente şi în mitologia popoarelor germanice,
slave etc. Mai aproape de zona noastră, vom semnala după Octavian Buhociu, o legendă osetină; o ciută (pasăre sau
iepure) fură merele dătătoare de viaţă eternă. Ea va fi urmărită de gemenii Ahsnart şi Ahsnartag, până la palatul ei
din Marea Neagră. Ciuta este de fapt frumoasa Agunda care se căsătoreşte cu unul dintre gemeni, dând naştere prin
urmaşii săi strămoşilor osetinilor - narţii. Motivul apare şi într-o "Kalenda" ucraineană, merele de aur fiind furate
de Dulf: primele spice secerate se aruncau în râuri pentru Duhul Mării, dacă visezi dulf se spune că vei avea roade
bogate sau vei auzi vorbe bune. Să mai amintim şi faptul că delfinii apar pe monedele din Histria, Callatis, Tomis,
pe decenalii republicani romani, pe sigiliile oraşelor Iaşi, Galaţi, Hârlău, Mihâileni, Bârlad, Huşi, Fălticeni, Piatra
Neamţ, Odobeşti, pe stema de stat a României reprezentând Dobrogea. Şi, ca o menţiune specială delfinul apare ca
stemă a oraşului Cahul din 1857.
Motivul "taurul" (cerbul, bourul) cu leagăn în coarne apare şi el ca (i variantă tip. La Valea Lupului - Haţeg,
deci într-o zonă de munte, colindul începe cu "Vine mare cât de mare" Un taur înoată purtând în i oarne un leagăn
de aur (paltin, mătase). în el se află frumoasa Ileana i au- brodează (cbindiseşte) sau coasă, în aşteptarea nunţii care
va avea loc în curând. Cântecul său provoacă de regulă gelozia soţiei împăratului. Uneori în locul fetei se află o
tânără vădană iar leagănul este purtat de un bou sur. Relaţii dintre fată şi taurul sau bourul care o p iartă denotă o
apropiere foarte strânsă şi de forţă magică a fetei asupra animalului. Ea îi porunceşte în ce fel să se poarte , să nu
stânjenească in vreun fel brodatul şi cusutul. îi spune că fraţii ei îl vor ucide, vor folosi carnea la nuntă, din oase vor
face case, cu pielea le vor înveli, in sângele le vor zugrăvi, din coarne vor face pahare, din unghii talgere suntem
deci în aceeaşi lume magică din colindul cerbului. Să cităm una dintre cele mai frumoase variante, culeasă de
remarcabilul folclorist basarabean P.V Ştefănucă de pe Valea Nistrului de Jos. Fata îl ameninţă pe bour cu. fraţii ei
de la Curtea Domnească, aceştia îl vor ucide,
"Dar din trupul, dintr-al tău
Face-ar dalb un pod mereu
Sa treacă şi bun şi râu
Sa treacă şi-un frate-al meu
Mai la urmă, mai la urmă
Sa treacă şi Ştefan Vodă".
La fel ca motivul merelor de aur şi motivul taurului cu fata între coarne presupune relaţii esenţiale între
folclorul românesc şi marile mituri si credinţe ale antichităţii şi ale întregii omeniri. Taurul (tur, turon) bourul (bos,
primigenius), zimbrul (bison bisonus) au făcut obiectul unor culte prezente în lumea mediteraneană şi în sud-estul
Europei încă dinaintea venirii indo-europenilor. Zeiţa egipteană Isis, a lunii, a fertilităţii este reprezentată între
coarnele taurului sacru Apis, iar credinţe asemănătoare vom întâlni la toate popoarele din bazinul Mării Mediterane.
Mai apropiat de noi şi de motivul de colind românesc de mai sus este mitul- grecesc al Europei. Frumoasa nimfă a
fost răpită şi sedusă de Zeus, prefăcut în taur alb care o duce peste mare până în Creta. La români mai întâlnim şi
alte reminescenţe ale cultului taurului; el stă la originea jocului turca, în timpul epidemiilor se trăgea o brazdă cu
rol apotropaic în jurul satului, se puneau coame de taur la troiţe. Chindisitul fetei, lucrai la gherghef pare şi el
încărcat de rosturi magice, acţiunea sa însemnând o recreere a lumii. Credem că nu greşim atunci când considerăm
prezenţa motivului respectiv la huţuli, drept o influenţă a folclorului românesc la această populaţie de munte. Pe un
fluviu se află, o plută, pe ea un cerb sur având în coarne un leagăn şi în acesta o fată cu purtări frumoase. Ea îi cere
cerbului să înoate cu grijă altfel va fi pedepsit de fraţii săi.
În altă variantă îşi trimite fraţii să vâneze cerbul sur. El are 9 corniţe, pe un al zecilea corn un palat de ducaţi,
în care stă o fată care coase cu mare iuţeală. Adaptările forţate şi confuziile în text îndreptăţesc, credem, ideea
adaptării.
În colindele despre Marea Neagră se impune, peste stratul străvechi magic, o nouă structură, generată de
curtea domnească şi instituţiile miedevale, păstrându-se însă atmosfera fantastică specifică acestei specii folcorice.
Într-un colind din Găuneşti - Călăraşi - stăpânul îl ameninţă pe calul sau Negru - că-1 va vinde. Acesta îi aminteşte
cu reproş: "Noi când ne băteam/Cu turcii, cu frâncii/ Frâncii ne-au înfrânt/ Turcii ne-au tăiat/La mare ne-au băgat.
În aceste împrejurări excepţionale, calul îl salvează înotând, singura sa greşeală fiindcă s-a împiedicat într-o gură
de mreană, călăreţul udându-şi fundul buzunarului şi vârful iataganului. Si in celelalte variante , peste 20, luptele cu
turcii şi cu frâncii , reapar obsedant aproape: "şi se bate cu turcii/Cu turcii şi cu frâncii/Cu frâncii pe Marea
Neagră/Sî dea turcii vadurile/Si francii corăbiile/ - ca un reflex al luptelor purtate cu cruciaţii şi apoi cu genovezii şi
veneţienii - cuprinşi toţi în numele generic de frânei, adică franci, occidentali - şi cu forţele otomane. în colindele
de vameş, de preot, marea joacă iarăşi un rol foarte important este fondul pe care se desfăşoară scenariul şi
detennină sensurile acestuia. De asemenea marea este prezentă în colindele pentru morţi. Marea devine genunea de
apă peste care urmează să călătorească spiritele morţilor, iar peregrinarea sufletului este asociată cu cerbul sau cu
bourul cu leagănul în coarne, având de data aceasta un rol psihopomp, nu de purtători de mirese.
În lumea vastă şi ramificată a colindelor care evocă marea se înscrie şi o frumoasă creaţie din Berezeni -
Vaslui. Colindul începe cu "Ostroavele Mării Negre" , continuând cu descrierea unui cal având însuşiri
miraculoase. într-o atmosferă baladescă îşi poara stăpânul la malul Mării, dialoghează cu aceasta, pe urmă "Sare-n
mare ca şi-o floare", Şi-a înotat cât a-notat/Vinerea şi sâmbăta/Pân' sfânta duminică/. Voinicul ajunge astfel la un
ostrov unde zânele făcuseră o horă. Se prinde şi el alături de sora soarelui, care-i va deveni soţie. îşi exprimă
bucuria indirect, lăudând murgul pentru trecerea Mării Negre. în concluzie Marea Neagră, alături de munte se află
în plin plan în lumea colindelor româneşti. Adică în zona de cel mai profund arhaism şi de cea mai mare valoare
estetică a folclorului nostru.

RIT ŞI MAGIE ÎN COLINDA AGRARĂ, PLUGUŞORUL

Orizontul îndeletnicirilor agrare, aşa cum este transpus în faptele etnografice, de artă populară, în creaţiile
folclorice atrage tot mai mult interesul cercetătorilor incitând la noi consideraţii privind geneza unor elemente
fundamentale pentru spiritualitatea umană. Faptul este evident oricum şi în cercetarea românească, dominată în faza
sa iniţială de o orientare accentuată spre păstorit şi obiceiurile legate de aceasta.
Practicarea agriculturii, implicând desigur statornicia locuirea permanentă într-un anumit areal determinat
geografic, studierea efectelor sale etno-folclorice s-a integrat oarecum în problematica fundamentală a istoriei
naţionale. Convinşi fiind de importanţa acestor mărturii în elucidarea unor aspecte ale etnogenezei româneşti, în
condiţiile penuriei documentelor cu referinţe la anumite etape istorice, nu trebuie să uităm câ originea multor
obiceiuri şi tradiţii este anterioară formării poporului nostru şi celor contemporane, ele descinzând din viziunea
magica asupra lumii. Raportate la scara timpului, civilizaţiile fundamentate pe religii institutionalizate şi cultura
scrisă în ultimile secole cunoscând progres material neliniştitor de rapid, ocupă foarte puţin loc în raport cu zecile şi
sutele de mii de ani trăiţi de omenire sub imperiul magiei, Ignoram de cele mai multe ori această îndelungată si
comuna trăire a tuturor oamenilor, cu prelungirile sale în contemporaneitate, aşa cum ignorăm relaţiile dintre
subconştientul şi conştiinţa noastră. Marea majoritate a oamenilor ar fi uimiţi dacă li s-ar explica faptul câ salutând
sau făcând cuiva urări continuă practici magice vechi de sute de mii de ani.
Privită superficial, şi urarea agrară, în speţă pluguşorul pare o creaţie destul de recentă, mai ales că
majoritatea textelor s-au ajustat în circulaţie după varianta creată de V. Alecsandri. şcoala contribuind în continuare
la uniformizarea şi cosmetizarea lor. Cu excepţia satelor de tip tradiţional din Moldova, unde datina îşi păstrează
valenţele sale iniţiale, caracterul ceremonial, funcţionalităţile sociale, pluguşorul trece drept o manifestare facilă
constând în recitarea neglijentă a unui text care poate să conţină orice. Mass-media a dezvoltat la modul absolut
tendinţele de disoluţie a textului, existente deja în lumea satelor compromiterea obiceiului fiind realizată cu
concursul unor aşa-zişi creatori ajunşi pe această cale scriitori sau ambasadori chiar (Ion Horea). Toate acestea par
să fi contribuit la slabul interes al cercetătorilor pentru o manifestare folclorică destul de frecventă totuşi. Ea a
ocupat o poziţie centrală doar în preocupările mai vechi, ale lui Petru Caraman şi în cele mai noi, aparţinătoare
profesorilor Dumitru Pop şi Vasile Adăscăliţei.
Excluzând textele difuzate prin mass-media şi manualele şcolare vom observa actualmente patru categorii de
pluguşoare cu circulaţie curentă şi, în special în Moldova, zona de predilecţie a acestei specii folclorice: cele de
copii - cu texte foarte scurte, tradiţionale sau nu pluguşorul care foloseşte un text de baladă ca pretext pentru
desfăşurarea scenariului cel cu text eterogen, de regulă satiric, în sfârşit "Povestea pâinii" respectiv forma originară
în care şi scenariul şi textul reproduc vechi rituri şi incantaţii menite să determine fertilitatea ogoarelor.
Nefiind aici locul, amintim numai, fără a mai recurge la demonstraţiile extrem de documentare ale lui Petru
Caraman, că, iniţial pluguşorul era practicat la 1 Martie, după vechea cronologie (bizantină, slavă, probabil şi tracă)
această dată marcând atât începutul Anului Nou în general cât şi a anului nou agricol. Tot atunci era practicată
întreaga gamă a colindelor cărora li se integrează parţial pluguşorul. Deosebirea pleacă de la faptul că, în timp ce
colindele sunt primordial, incantaţii cu conţinut magic, pluguşoarele cumulează ritul şi incantaţia într-o singură
expresie ceremonială ca un scenariu complex conservând totodată un evident substrat mitologic. Plecăm deci de la
convingerea genezei şi funcţionalităţii pluguşorului într-o simbioză rit-incantaţie, încercând să conturăm limitele şi
interacţiunea domeniilor respective. După cum afirma Petru Caraman "Ca vechime, practica magică e cea mai
primitivă si există la început singură, în ea dorinţa fiind exprimată fără vorbe , ci prin acţiunea magică însăşi şi,
desigur, prin mimică şi gesturi (p. 336). In acelaşi sens se presupune pentru scenariul pluguşorului o structură i
iguros iniţiaticâ, provenind din vechile culte agrare şi continuând un program de iniţiere agricolă ce aminteşte de
formulele hellenice din Misterele Elensine : acel "Loc curat/ De arat de semănat/ are sensul de ogor sacralizat prin
purificare rituală (Kernbach, Dicţionar). De altfel şi şi în vorbirea populară curentă "loc curat" înseamnă
actualmente o zonă de puritate (acolo nu a fost cu certitudine ucis cineva, nu au existat construcţii, etc). După cum
vom vedea practicile magice - unele de ascendenţă neolitică au fost asociate cu textele colindelor, practic
pluguşorul a fost generat de vechile "tradiţii agrare ale populaţiilor din zona noastră europeană contaminate cu
urările propiţiatoare de tip roamn Lucrarea de faţă îşi propune demontarea elementelor constitutive ale scenariului
şi stabilirea apartenţelor lor la diferite diviziuni ale modalităţii magice de cunoaştere şi interpretare a lumii, forma
neegalată încă din superbia spiritului uman.
Cel dintâi element determinant este, desigur, plugul, considerat concomitent unealtă şi element sacru. în
cultele agrare care identifică pământul cu principiul feminin, fertil, cerul cu principiul masculin, ploaia devenea un
element spermatic iar plugul juca rolul de phallus, lingam. în mitologia vedică zeul Bulerăma, fratele mai mare a
lui Krishna avea patru epitete esenţiale : Halayudha - cel înarmat cu plugul, Haladhara - purtătorul de plug,
Lăngolin - cel cu plugul, Sirin - plugarul. Slavii, balticii şi o parte a vechilor germani au considerat plugul un dar de
aur al zeilor uranieni. La toate popoarele mdo-europene s-a practicat fertilizarea ogoarelor cu plugul sacru, aceasta
fiind însoţită de manifestări cultice rituale, conservate actualmente parţial de Anul Nou sau Lăsatul secului. De la
aratul şi semănatul magic pare să se fi perpetuat structural şi tovărăşia de plug, iniţial având un caracter sacru. La
bulgari masa ceremonială la sărbătorile de iama se tămâia folosind un brăzdar de plug, imitându-se cu aceasta
semănatul şi cositul, pe când la polonezi, brăzdarul se punea sub masă, împreună cu alte părţi ale plugului, la alte
popoare existând doar urme ale existenţei plugului la sărbători.
Mult mai bogate, esenţiale chiar, sunt prezenţele plugului la sărbătorile de Anul Nou ale românilor măcar sub
o forma miniaturală purtată decopii sau prin simbolul unei ramuri cu două crenguţe sugerând coamele întâlnită în
toate teritoriile româneşti unde se practică datina. Caracteristic rămâne însă plugul adevărat, cu patru boi, care trage
brazde propriu-zise cu un act sacru de fertilizare şi percepute astfel de comunitate şi in prezent. Semnalarea sa o
întâlnim descrisă amănunţit in răspunsurile la Chestionarul Densusianu, în cercetările ulterioare, în cautanIc noastre
pe teren când ţăranii se mărturiseau că împrumutau boii pe bază de chitanţă, de la C.A.P., pentru a pune în practică
datina. Cu acest plug se trăgeau deci brazde pe zăpadă sau chiar pe pământ, dacă permitea starea climatică. Mai
demult, plugul înconjura'de trei ori casa, actualizând un vechi rit cu funcţionalităţi apotropaice, rit încă viu în
amintirile informatorilor chestionaţi la sfârşitul secolului al XX-lea. Să cităm câteva dintre aceste mărturii, după
Adrian Fachi: când se înfiinţa un sat, se trăgea o brazdă, "brazda apăra satul de molimi, ca era trasă din nou dacă
apărea o boală"'. Obiceiul era legitimat şi aureolat oarecum prin extrapolare: când s-a făcut Ţarigradul, Novac a tras
împreună cu maică-sa, o brazdă cu plugul, pe unde să fie cetatea. "Brazda plugului va juca un rol însemnat şi în
obiceiurile juridice populare, unde "jurământul cu brazda în cap" se bucura de credibilitate aproape absolută, în
lipsa documentelor. Boii care trăgeau plugul nu erau aleşi l;i întâmplare. Plugul magic era tras de doi boi negri fraţi,
fătaţi într-o sâmbătă, şi puşi la jug tot într-o sâmbătă. în unele localităţi erau folosiţi numai boii gemeni, conduşi tot
de fraţi gemeni. în textele de pluguşor s-au păstrat mărturii despre aceste practici: "Doi juncani tărcaţi, vărgaţi/ Intr-
o sfântă joi fătaţi/ sau "Cu douăsprezece pluguri cu boi/ Boi într-o noapte fătaţi; Aşa cum plugul adevărat şi-a
permanentizat prezenţa prin imitaţii, boii sunt înlocuiţi prin buhai, instrument a cărui folosire implică pe lângă
imitarea mugetului boilor, unele valenţe magice. Considerat specific Moldovei el a mai fost semnalat şi în alte zone
ale ţării (Oltenia de exemplu) sau în ţinutuiri cu populaţie fostă românească (Valaska Moravska, din Cehia). După
cum credem că am demonstrat în lucrarea noastră, "Inedit în colindatul de pe Valea Tutovei (Comorile noastre, laşi,
1980, p. 15-18) buhaiul a fost întrebuinţat şi la colindat, până nu cu mult timp în urmă. În cazul acestui obicei
neputând a fi vorba de imitarea boului se îmbracă în piele de viţel, vin să confirme cele afirmate de noi. Un alt
element specific pentru scenariul pluguşorului este grâul – în diferite ipostaze de la starea sa pură la cea de
încununare concretă a strădaniilor plugarului - colacul ceremonial. Putem vorbi de o triadă fundamentală a
pluguşorului, plug, taur sau boi, înlocuită actualmente prin imitaţia de plug, buhai, colac. Această pâine rituală pare
să fi migrat din teritoriul magic al riturilor agrare reprezentat în primul rând de pluguşor spre scenariul momentelor
fundamentale ale existenţei umane: naşterea, nunta, moartea. Vasile Adăscăliţei spune: „colacul ritual de pluguşor,
destinat ca plată urătorilor, bănuim că trebuie să fi avut un regim de care, astăzi nu se mai ştie mare lucru."
Importanţa sa este totuşi evidentă iar primul element de text care va participa la constituirea pluguşorului îl va
constitui urarea colacului semnalată în estul Transilvaniei şi Banat, Vâlcea care se regăseşte în pluguşor
hiperbolizând dimensiunile şi calităţile acestui rod al ciclului de îndeletniciri agricole. Într-o variantă din judeţul
Vaslui: Şi-au făcut un colac mare şi rotat/Cu piatra morii măsurat/Două babe-l-împleteau/ Doi moşnegi cu drujba-1
învârteau/Ca să fie bun de scos/Iar când să-1 scoată din tindă/L-au scos cu tot cu grindă. În riturile care însoţesc
scoaterea plugului şi din obiceiurile generate de acest moment – „Tânjaua”, „Udătorul” etc., sunt concentrate
majoritatea practicilormagice care însoţesc sau care au însoţit cândva pluguşorul, bogăţia lor extraordinară. Nu mai
insistăm aici asupra lor deoarece sunt comune mai multor manifestări etnografice agrare. Pentru a deveni
pluguşorul de astăzi, complexul ritual prezentat trebuia să aibă un text, adică să-şi ataşeze o manieră de exprimare
socială mai inteligibilă în contextul procesului de demagizare care a început, se pare, foarte timpuriu. Şi, textul a
fost găsit de-a gata, textul de descântec. Descântecul, în sutele sale de variante prezintă o structură de bază, textul
având o natură dublă, pe de o parte învăluirea în taină, în tenebrele magiei secrete, pe de alta nevoia de a inspira
teamă sau credinţa în ele. După cum sublinia Petru Caraman descântecele, şi cele negative şi cele pozitive, pot avea
o formă directă - vrăjitorul se adresează personal râului, binelui duhurilor - sau indirectă prin elementul obiectiv
transpus într-un scenariu epico- dramatic, în colinde, în general, celor două forme le corespund urarea directă şi
"dorinţa realizată , ceea ce este cazul pluguşorului". în acest contrast remarcăm că un descântec are două părţi de
regulă: prima în care este prezentată întâmplarea generatoare de rău, a doua, care constă în intervenţiile salvatoare a
unui personaj mitic, înlocuit, se pâre din motive tactice, cu Maica Domnuiuii sau un sfânt. Unele practici incluse în
aratul sacru formau deja o bază firească pentru acţiunea cu caracter magic. Enumerăm numai câteva: Astfel, într-o
fază mai veche, brazda cu caracter apotropaic era trasă de un plug cu patru boi negri, mânaţi de oameni în pielea
goală, la sfarşitrul arăturii circulare boii fiind ucişi şi îngropaţi pe traseu. În Romanaţi, aşa cum se relatează la 1913
în revista Ion Creangă pe 1 ianuarie se trăgeau trei brazde, punându-se apoi o mămăligă fierbinte între coarnele
plugului, care era ţinută un an, apoi folosită în vrăji, aici găsindu-şi loc de întrebuinţare şi farâmiturile de la colacii
primiţi de Anul Nou. Dacă în colinde şi descântece numele personajului central al scenariului este de fiecare dată al
gazdei care primeşte sau al celui care trebuie vindecat, la pluguşor "Jupanul gazdă" este un personaj fabulos, de
sorginte mitologică fără nume sau cu unul de răsunet: Marchidan, Irod, Troian, de la acesta trăgându-se şi Troianul
sau Brazda lui Novac concepută popular ca o arătură divină. Acesta îndeplineşte hiperbolizant toate muncile
agricole, obţinând în final o recoltă fantastică din care gospodina exemplară coace colaci uriaşi, destinaţi urătorilor.
Caracterul de incantaţie magică a fost sesizat de timpuriu , nu numai de cercetători ca Th. Speranţia dar şi de
actanţii obiceiului care-1 numesc după mărturii culese din zonele Bârlad şi Năsăud ( Ion Creangă, 1910 şi
"Sociologie românească 1936) "descântecul plugului".
Uneori textele se confundă. Afară de ipoteticul pluguşor al cânepii care ar fi existat în trecut, după cum
susţine Vasile Adăscăliţei, N. T. Mocanu, în Monografia comunei rurale Stănileşti pe Prut, reproduce semnificativ
un descântec în orbalt, în timpul rostirii căruia se umblă într-un vas cu făină: A ieşit omul negru ponegru/Din casa
neagră-poneagră/Şi-a luat boii negri-ponegri/Şi i-a înjugat la plugul negru-ponegru/S-a dus la câmpul negru-
ponegru/Şi-a dat brazdă neagră-poneagră/Şi 1-a săcerat cu seceri negre ponegre/Şi 1-a strâns în clăi negre-ponegre/
Şi 1-a treierat cu caii negri-ponegri/ Şi 1-a dus la moara neagră poneagră. Exemplul nu este singular, N. Densusianu
citează un alt descântec, de data aceasta din judeţul Dolj, deci foarte departe de Prut: Se sculă un om mare
negru/Făcu un plug mare negru/Prinse doi boi mari negri/Trase o brazdă mare neagră". într-un pluguşor din Brăieşti
-Dorohoi numărătoarea magică din descântec se potenţează umoristic atunci când se povesteşte împărţirea
colacului: Rupe în două/Dă şi nouă/Rupe în trei/Dă şi lui Andrei/Rupe în patru/Dă şi celui de pe vatră/ Rupe în
cinci/Dă şi celui cu opinci/. Oriunde în pluguşoare nu vom întâlni decât numere magice 3, 7,12. Legătura cu
descântecul duce la o cumulare de funcţionalităţi ritualice: alături de fertilitate, pluguşorul conferă gospodăriei
colindate şi o protecţie faţă de duhurile rele, de aceea, în satul tradiţional necolindarea unei case putea genera mari
nenorociri. încă în 1910, Th. D. Speranţa atrăgea atenţia asupra caracterului de incantaţie al versurilor finale de
tipul "Câte paie pe casă./ Atâţia galbeni pe masă/Câţi cărbuni în cuptor/Atâţia mândri gonitori. De altfel un
paralelism mai mult sau mai puţin accentuat - în funcţie de manierele de rostire din diferite zone ale ţării - se poate
stabili cert între recitatul pluguşorului şi cel al descântecului. Să adăugăm faptul semnificativ că dintre toate
creaţiile folclorice autentice în versuri singurele care nu se cântă sunt pluguşoarele şi descântecele. Dumitru
Furtuna semnala în judeţul Dorohoi chiar înlocuirea textului din pluguşor cu descântecul. Obiectul măturii cu
plugul este gospodăria propriu-zisă grajdurile, livada, fântânile şi, chiar, aşa cum se întâmpla în Caşin , jud. Bacău
cimitirul. După o mărturie din A.F.U.I. în dimineaţa zilei de 1 ianuarie, ţiganii din sat umblă cu uratul şi pornesc de
la cimitir. Urau acolo având un pluguşor specific morţilor. în Muntenia s-a semnalat un vechi rit de fecunditate
practicat în timpul desfăşurării pluguşorului într-o modalitate identică celei a descântecelor. După ce s-a terminat
colindatul la fereastră cetaşii vin din casă şi, cu un mic plug de lemn, trag brazde printr-un vas cu boabe de grâu sau
făină.
Un aspect mai puţin cunoscut în obiceiurile de iarnă - desconlindatul asupra căruia a atras atenţia eminentul
folclorist Petru Caraman – pune în şi mai mare evidenţă paralelismele descântec -pluguşor. La casele unde nu sunt
primiţi sau nu sunt recompensaţi aşa cum scontau , colindătorii, între altele, pun în clanţa aşii celui care i-a respins
o monedă divizionari, ca semn al sărăciei, rostesc formule de genul "Drele, drele pe podele/Si bureţi pe pereţi/Rău
la anu' s-ajungeţi", considerate respectiv urări negative. Considerăm acum că, putem afirma cu certitudine geneza
pluguşorului din complexul de ritun agrare care stă şi la baza tuturor celorlalte obiceiuri cu substrat agrar plus
descânetecul rămâne să ne întrebăm de ce evoluţia sa în faţa comunităţii săteşti s-a fixat la Anul Nou. în primul
rând aceasta este cea mai mare sărbătoare, ceea ce implică şi cea mai mare încărcătură magică, un timp de maximă
eficienţă a duhurilor rele şi a spiritelor morţilor dar şi de maximă eficienţă a practicilor menite să le anihileze
acţiunile malefice sau să stabilească premoniţii certe pentru membrii comunităţii. Mai există însă şi o motivaţie
intrinsecă, aşa cum susţine Mircea Eliade "în majoritatea societăţilor primitive Anul Nou echivalează cu ridicarea
tabuului asupra noii recolte care este astfel declarată comestibilă şi inofensivă pentru toată comunitatea "Dovada ca
fenomelele astronomice contau mult mai puţin, apare din constaterea aceluiaşi ilustru savant că "în societăţile
respective, acolo unde sunt mai multe specii de cereale şi fructe asistăm la mai multe sărbători de Anul Nou, iar
dacă recolta este proasta, cum se întâmpla în insulele Fidji de exemplu, Anul Nou se repetă". Această ntmieizarc a
cosmosului a generat instituirea oficială a Anului Nou ca sărbătoare de excepţie. La babilonieni se numea "akitu" şi
dura 12 zile, ca şi în statul românesc tradiţional - de la Crăciun la Bobotează. Recitarea ceremonialâ a poemului
cosmogonic , Enuma elis care ilustrează plastic prin lupte între grupuri de figuranţi, istoria sacră la care se adăugau
ziua de ispăşire pentru rege, banchete , hierogamia, toate convergând la reproducerea cât mai adecvată a
cosmogoniei. Acelaşi lucru se întâmplă în pluguşor, reiterându-se însă numai ciclul agricol, personalizând anul în
totalitatea sa. Pentru a înţelege cât de mare era importanţa acestei sărbători la vechile popoare vom cita faptul că
împăratul Darius a conceput şi a clădit Persepolis ca o capitală .sacra rezervată celebrării Anului Nou, oraşul fiind
lipsit de orice valoare economică sau strategică. în acelaşi prim plan al interesului erau incluse sărbătorile agrare.
Iată un exemplu, oferit de Mircea Eliade în "Istoria credinţelor şi a ideilor religioase" - Marea sărbătoarea a lui
Min, una din cele mai populare din tot Egiptul, ne este mai bine cunoscută datorită faptului că a fost asociată mai
târziu cultului regal. La origine era o sărbătoare a secerişului, regele, regina şi un taur alb participau la procesiune,
regele secera un snop de grâu si îl întindea taurului".
Urmând calea firească a concentrării obiceiurilor în perioada de iarna, ataşându-se Anului Nou, considerat ca
o proiecţie a ciclului anual agricol, pluguşorul este în esenţa sa o manifestare de magic alba, ademonica. îmbinând
m mod exemplar forţa sonoră a rostirii cui foita stimulativă si creatoare a imaginii. Acest act, îndeplinit la originea
sa sub imperiul convingerii că poate dirija si corecta rosturile lumii, a cunoscut deplin efectele de erodare datorate
demagizarii şi desacralizării, în general. Funcţionalitatea, sa în comunitatea contemporană a păstrat din fondul
originar doarjurarea directă, textul „povestea pâinii” este tot mai rar uzitat de urători. Rupţi iremediabil de
universul populat cu forţe binefăcătoare sau malefice ale magici, univers în care rolul lor ar fi fost de maximă
importantă, urătorii accentuează latura de amuzament a celebrării datinei, actualizând textele în funcţie de
oportunităţile comunităţii. Numai sub această formă se pare că va reuşi sâ-si păstreze viabilitatea şi să fie receptat
social. Ancorarea în cotidian cu o permanentizare a înnoirii textului exclude de la sine posibilitatca valorii artistice,
metaforele tulburător de frumoase din pluguşorul clasic - el însuşi o metaforă, în totalitatea sa - nu le vom mai
întâlni curent. Alături de alte lucruri frumoase, trec treptat în rclicvariul etnografic, de unde vor fi rechemate de
către ori oamenii vor trăi o nevoie acuta de frumos de origini, de echilibra moral bazat pe ritmurile cosmetice , când
vor avea nevoi de suflet.

COLINDA DE CRĂCIUN CU BUHAI, ÎN JUDEŢUL VASLUI

De Crăciun, în Moldova se colindă mai puţin ca în alte zone ale ţârii, obiceiul păstrându-se însă cu toate
interdicţiile la care a fost supus şi cunoscând o puternică revigorare în ultimii ani. Aceasta în mod paradoxal, şi din
cauza activiştilor de partid şi a "culturnicilor care prin '50 au interzis colindatul în general. Nevoia de a colinda şi
de a fi colindat subzistând oricum, atunci "când a fost voie" copiii -care datorită mutaţiilor sociale înlocuiau ceata
tinerilor - au asimilat mai uşor piesele religioase, cu text mai puţin extins şi linie melodică simplificată, decât
dificilele pentru ei, vechi colinde seculare. O cauză temeinică a acestei situaţii a fost o mai largă răspândire a
cântecelor de stea având o recuzită mai impresionantă şi incluzând adesea mici scenete care corespundeau mai
adecvat pronunţatului gust al moldovenilor pentru teatral şi fastuos. Totodată, vălăretele, alaiurile complexe de
Anul Nou, au atras şi colinda în cadrul spectaculoaselor evoluţii din curtea gospodarilor, ducând la schimbarea
timpului în care era performată, deşi conţinutul său se referea la Naşterea lui Iisus. Cu atât mai demnă de interes ni
se pare o formă de colindat de Crăciun pe care o considerăm arhaică şi am întâlnit-o, în curs de dispariţie, pe Valea
Tutovei, în judeţul Vaslui.
Convinşi, ca toată lumea, că buhaiul este un instrument specific pentru performarea pluguşorului, am trecut
uşor peste amintirile bătrânului Nicolae Silion (72 ani în 1978, anul în care s-au efectuat culegerile la care ne
referim în continuare) din Cristeşti - Puieşti, Vaslui care evocă frumuseţea colindelor de Crăciun cu buhai din
copilăria sa. Greşeala nc-a fost corectată de profesorul Vasile Adâscăliţci care ascultând înregistrarea ne-a îndemnat
să investigăm temeinicia acestor informaţii accidentale. Rezultatele credem că sunt convingătoare în sensul
existentei unei forme arhaice de colind, reprezentativă pentm maniera tradiţională de sărbătorire a Crăciunului în
Moldova.
"Se colinda de când m-am ridicat flăcău şi de Crăciun şi de Anul Nou. Colindătorii mergeau cu un buhai
dintr-o cofă şi două fire din coadă de cal. Aveau cu ei o sticluţă de borş. La pluguşor aveau cârceie, fluier, zurgălăi,
bici. Buhaiul se foloseau numai la colindă. Şi acum se foloseşte buhaiul în Ajunul Crăciunului.
Se mai foloseşte şi acum şi la Anul Nou. Cu colinda merg şi oamenii mai în vârstă, tineret, copii (Perieni -
Vaslui, Roşea Costache, 76 ani). "Când mergeau cu colinda copiii aveau o desagă în care puneau tot ce primeau.
Acum primesc bani. Se merge în grup, grupuri de băieţi, grupuri de fete. Se adună câte trei, patru. Au la ei zurgălăi
şi buhai. Unul trage, altul ţine, altul colindă. La Crăciun au un buhai mai mic ca să se audă colindul. La pluguţşor
folosesc un buhai mai puternic. (Puieşti - Vaslui, Năstase Grigore, 42 ani).
 "În urmă cu 20 de ani de când m-am căsătorit mă duceam şi eu cu colinda de Crăciun. Mergeam cu soţul
meu, cu cumnata, cu mai mulţi prieteni. Ziceam un colind care se colinda cu buhaiul. Numai la anumite colinde se
folosea buhaiul. Mai erau şi alţi oameni bătrâni care mergeau să colinde cu buhaiul (Ruşi- Puieşti- Vaslui, Tătara
Catinca, 42 ani). Am citat după Silvia şi Dan Ravaru "Datini şi obiceiuri de pe Valea Tutovei", Vaslui 1981, p. 67-
68.
Deci, într-o zonă cu pronunţat caracter tradiţional, Valea Tutovei, folosirea buhaiului la colindă a precedat-o
pe cea la pluguşor. Credem că semnificaţia constă în evocarea mugetului boilor pe lângă ieslea în .care s-a născut
Iisus Hristos. Mai târziu, când boii adevăraţi care iniţial însoţeau întotdeauna plugul de Anul Nou nu au mai fost
incluşi în -cenariu, ei au fost înlocuiţi prin sunetul buhaiului, trensferat de la colindă. Subliniem că de la început
buhaiul avea o funcţionalitatea fîrească necesară chiar, în mod logic şi ritualic la Colinda de Crăciun, pe când la
pluguşor a fost necesar doar mai târziu, când nu s-au mai folosit boii, în prezenţa acestora nu avea ce căuta. Cităm
parţial după lucrarea de mai sus, şi două texte folosite la colinda cu buhai:
Ia sculaţi, sculaţi boieri
Că vă vin colindători
Nu vă vin cu nici un rău
Ci vă vin cu Dumnezeu
Vă venim cu Moş Crăciun
Moş Crăciun cel mai bătrân
Cu mustăţile de fân
Cu barba de ibrişin
Culcâ-te pe iarba verde
Ingerul din cer te vede
Culcă-te pe fân uscat
Îngerii te-a-nconjurat
***
Ia sculaţi, boierii din somn
Că vă vin colindători
Noaptea pe la căutători
Nu vă vin cu nici un rău
Vi-1 aduc pe Dumnezeu
Dumnezeu îi mititel
Mititel şi-nfaşăţel
Faşa-i albă de mătase
împletită-n cinci şi şase
De trei fete mari aleasă
Cu tichxa de bumbac
Bătută cu diamant
Diamante, pietre scumpe
Pietre scumpe, pietricele
De-nconjor ţara cu ele
Moldova pe jumătate
Tarigradu-a treia parte.
Localităţile din. care am citat relaţiile şi textele sunt situate pe Valea Tutovei, dar din informaţiile orale sau
din relatările domnului profesor Vasile Adăscăliţei (incluse în "Istoria unui obicei - Pluguşorul", Editura Junimea,
Iaşi 1987) ne-am convins că aria de răspândire a acestei practici arhaice este mult mai larga: Bărăgan, sudul
Olteniei şi, ceea ce pare mult mai surprinzător, Valaăka Moravska regiune din Cehia care a cunoscut o colonizare
româneasca puternică în secolul al XIV-lea. În in Obiceiuri la cehoslovaci", Margareta Ştefănescu afirma „Byka”
sau byk este un fel de buhai care serveşte de acompaniament muzical rând se cântă colindele de Crăciun (Arhiva
XXXV, 1928), Iaşi, nr. 3-4, p. 264-265). Este remarcabil faptul că, după atâtea secole de izolare de masa
românească pierzându-şi limba (cu excepţia unor termeni păstoreşti) şi religia ortodoxă, populaţia numită încă
"vlahi" şi-a păstrat obiceiurile şi tradiţiile, inclusiv colinda arhaică de Crăciun cu buhaiul. De altfel, regiunea
Valaska rămâne cea mai bogată zonă a Cehiei din punct de vedere folcloric şx etnofolcloric. La fel în regiunea
carpatică Podhole, unde populaţia numită "gurali" sau "hurali" este în bună parte tot de origine îndepărtată
românească. în 1972, domnul profesor Vasile Adăscăliţei a văzut la Muzeul Etnografic din Krakovia, între
exponatele păstoreşti un buhai despre care nu i s-a putut da nici un fel de relaţii afară de provenienţa sa din zona
citată mai sus, unde, la Zakopane, ciobanii vând pe piaţă "brânză".
Revenind la colindele noastre, din judeţul Vaslui şi având în vedere caracterul conservator al ariilor laterale,
îndrăznim să credem că, similitudinea relaţiilor colindă - buhai - Crăciun în aceste îndepărtate zone de locuire
românească demostrează existenţa unei străvechi datini a poporului nostru, colinda de Crăciun cu buhai în care
acest instrument concretiza sonor răsuflarea boilor, care l-au încălzit pe micul Iisus.

SPECTACOLUL FOLCLORIC SAU ILUZIA AUTENTICITĂŢII

Prioritar în ultimul deceniu, oricând s-a încercat definirea sau ierarhizarea valorică a unei manifestări artistice
cu substanţă folclorică, a fost pus în faţă criteriul autenticităţii. Din păcate, tocmai înţelegerea esenţială a acestui
criteriu a reprezentat cel mai deficitar element în tentativele de a caracteriza, clasifica, încadra manifestările
creaăiei populare. De cele mai multe ori ne aflam în situaţia prezentată de o veche anecdotă şcolărească, în care
elevul, care recunoaşte că nu ştie nimic despre radiu şi uraniu, este pus de profesor să facă o comparaţie între cele
două elemente. A considera autenticitatea doar prin prisma manifestărilor exterioare - stil interpretativ zonal,
motive locale, costum reprezentativ regional - înseamnă să ne menţinem la suprafaţa lucrurilor, fără a pătrunde în
profunzime. Să vedem, foarte concis cum a fost tratată şi ce interes a prezentat în timp problema respectivă. •
Specialiştii au adus în discuţie acest aspect încă de la începuturile folcloristicii dar numai în contextul ideii de
autenticitate a pieselor de artă sau literatură populară, muzică, dans, basm, paremiologie reprezentarea scenică nu a
interesat multă vreme pe cei avizaţi în folclor şi etnografie. Ceea ce era numit "popular" era însă întotdeauna
prezentat în spectacole şi, cu cât era mai prelucrat - în cadrul corurilor, grupurilor vocale, formaţiilor şcolare de
dansuri cu acelaşi repertoriu pe tot întinsul României Mici - cu atât era mai apreciat. Bineînţeles, singurul costum
considerat normal pentru scenă era cel din Argeş, cu prestanţa sa voievodală, cu cât mai mult fir de aur sau argint
iar orice cusături trebuiau să respecte strict motivele stilizate, predate elevelor de doamnele învăţătoare sau "de
lucru manual". Problema autenticităţii spectacolului folcloric s-a pus pentru prima oară în cel mai serios mod, în
perioada interbelică. Reunirea cu fosta mica Românie a tuturor sau aproape tuturor provinciilor sale etnice- aflate
timp mai mult sau mai puţin îndelungat în stăpânire maghiară, austriacă, sau rusă, a transformat şi viaţa folclorică,
fâeând-o uimitor de variată. O noutate mai impresionanţi însă era pasiunea sinceră şi devoţiunea intelectualilor şi
fruntaşilor naţionali din noile provincii pentru adevăratul folclor românesc. Acesta avea pentru ei valenţe cu totul
deosebite, nu mai însemna, "doar ceva frumos" la 24 ianuarie sau 10 mai, pentru care erai lăudat de primar sau
prefect. însemna în primul rând conturarea identităţii româneşti în raport cu alte etnii, afirmarea naţională sub o
stăpânire străină, care era răsplătită în Rusia de exemplu, cel puţin cu o deportare în Siberia. Aceste serioase
circumstanţe istorice au impus o nouă orientare, au fost cel puţin parţial excluse de pe scena Rodicile lui Alecsandri
şi flăcăii de operetă, locul lor a fost ocupat de oşeni şi maramureşeni, purtătorii obiceiurilor luicovinene, de
colindătorii de pe Valea Nistrului de Jos, au fost binevenite şi formaţiile macedoromânilor, s-a revigorat în
contextul respectiv valorificarea folclorului în Oltenia, Muntenia, Moldova, Dobrogea. Cercetările prestigioasei
şcoli sociologice româneşti, condusă de Dimitrie Gusti, aduceau din teren noi şi noi elemente ale creaţiei populare,
ignorate până atunci, unele fiind puse în scenă cu destulă acurateţe. Este de ajuns să amintim celebra prezenţă la
Londra în 1938, a căluşarilor, cu o evoluţie care nu a mai fost vreodată egalată, cel puţin din punctul de vedere al
autenticităţii. Aceşti interpreţi erau foarte convinşi de ceea ce făceau, trăiau încă în orizontul magic al originilor
artei, aspect asupra căruia vom reveni mai pe larg. Ei nu au putut fi convinşi să intre în scenă până când la steag nu
s-a pus busuioc şi cimbru, ei ştiau că nu de zorzoane era nevoie acolo, ci de plante cu însuşiri apotropaice, folosite
de strămoşii lor nu numai înaintea formării poporului român, dar şi înainte de daci şi romani. Deceniul dezastruos
1950-1960 a alungat din spectacolul folcloric orice putea să însemne autenticitate. Obiceiurile şi tradiţiile erau
prigonite în sate de şefii de post şi, din nenorocire şi de învăţători, nu aveau ce căuta în scenă. Coregrafia
acrobatică stil Igor Moiseev a uniformizat dansurile populare, le-a dizolvat personalitatea în suite identice de la
Satu-Mare la Tulcea aşa cum erau în U.R.S.S. erau identice de la Vladivostoc la Chişinău –orice spectacol,
începând de la grădiniţă până la marile ansambluri se încheia invariabil cu cazaciocul. În privinţa textelor
cântecelor şi strigăturilor aşa zis populare definirea lor ca ridicole spune prea puţin. Dacă „Ana, Luca şi cu
Dej/Bagă spaima în burghezi" avea scuza impunerii lozincilor politice, o strigătură ca "Nu vreau să mă fac actriţă/
Vreau să fiu o tractoriţă", prezentă în culegeri de folclor tipărite atunci, ilustra stupizenia epocii. După 1965 au
apărut primele lumini şi încet cu timiditate, folclorul reprezentativ românesc a început să fie luat în seamă. În
sfârşit după mai mulţi ani s-a impus şi conceptul de autenticitate şi s-a realizat o relativă curăţire a scenei folclorice
româneşti. Spunem relativă, deoarece s-au păstrai multe dintre intruziunile străine de adevărată creaţie populara:
pluguşoarele aveau texte dm ce în ce mai penibile, peste tot apăreau sorcove bulgăreşti la origine, bradul de factura
dacică a fost înlocuit de spectaculosul sau confrate german, colindele religioase au rămas interzise in continuare,
puteau cel mult fi bunuri de export, prin "Madrigal". Cel mai grav aspect a rămas însă masacrarea textelor
folclorice care prin intermediul interpreţilor profesionişti, de multe ori autori ai falsurilor, cu complicitatca
condamnabilă a televiziunii, le-a repopularizat, ceea ce a avut şi un efect extrem de nociv asupra creaţiei populare.
Structurile arhaice ale textelor cântecelor sunt pe cale de a fi dizolvate, mai ales fiindcă, în faţa falsului prestigiu
cultural al mass-mediei, ţăranii îşi pierd încredera în propriile lor valori. Foarte semnificativa în acest sens mi se
pare o scenă petrecută la Arhiva de folclor unde interprete din Maramureş, chemate pentru înregistrări excepţionale,
purtătoare ale unor inestimabile valon, au întâlnit-o acolo pe Irina Loghin şi i-au sărutat mâinile...
Măsurile administrative, purificarea "Cântării României” a repertoriilor de ;nuntă şi a orchestrelor populare,
făcute pur poliţienesc au cunoscut un eşec total, nu au putut împiedica profesionalizarea în sensul rău al cuvântului
- în cazul interpreţilor de muzica populară, nici invazia unor stiluri muzicale străine de noi, în primul rând cel
sârbesc. Caracterul artificial, lipsa de consistenţă a programului cultural privind folclorul au fost o demonstrate
evident după `89: neîntâmpinând o rezistenţă valorică reală, lipsind un discernământ bine constituit, care să
înlocuiască măsurile represive, muzica ţigăneasca, turcească, lăutărească de cel mai jos nivel se bucură de o
apreciere aproape generală în mediul rural, domină nunţile şi putinile .spectacole care mai au loc. Greşeala
fundamentală care s-a făcut a plecat de la neînţelegerea esenţei noţiunii de autenticitate, a caracterului sau istoric.
Fiinţa umană în esenţa sa, sensibilitatea artistică, afectele, au rămas peste milenii, practic aceleaşi. Un
cosmonaut sau un inventator de computere pot fi impresionaţi şi acum de metaforele poeziei boşimanilor, deşi
aceaştia nu au în limbă un cuvânt care să desemneze o cifra mai mare de trei (spun "mai multe"). Viziunea magică
asupra lumii s-a conservat intactă în orice act al creaţiei populare, chiar daca noi nu mai conştientizăm aceasta.
După clivajul cultural produs în Antichitate între consemnarea scrisă şi conservarea orală a valorilor, viaţa
folclorică a popoarelor din sud-estul Europei a păstrat neschimbat un sistem bine constituit de mituri şi scenarii
ritualice, transpus în creaţii folclorice. Să amintim, din creaţia noastră populară cele mai evidente prezenţe ale
substratului magic: pluguşorul - în esenţă un descântec pentru asigurarea unei recolte bogate în grâu, reflectarea
directă a cultului strămoşilor în obiceiurile cu măşti, riturile de fecunditate din jocul caprei dar, mai ales, al ursului,
hora - care prin mişcarea sa circulară avea menirea să ajute rotirea soarelui şi a stelelor, actul în sine al cântarului şi
povestitului, cu valenţe apotropaice.
Orice spectacol folcloric în conceperea căruia este ignorată viziunea magică este cu totul departe de
adevărata autenticitate, iar convingerea după care pe scenă trebuiesc relevate numai laturile estetice -virtuozitatea
interpreţilor în primul rând - îndepărtează şi mai mult de aceasta. Să mai adăugăm şi acceptarea cu seninătate a
intruziunilor oportuniste, impertinenţa de a opera personal în textele folclorice. Căluşarul care urcă pe scenă dorind
să se distingă doar prin viteza şi corectitudinea mişcărilor învăţate de la instructor şi nu este convins că poate
vindeca de epilepsie prin dansul său , că unele elemente de recuzită au un rol fertilizator, este total străin de
noţiunea de autenticitate. Lipseşte legătura sufletească, ar putea interpreta cu aceeaşi măiestrie balet clasic sau un
dans modern într-un bar. De aici lipsa de autenticitate esenţială provenind dm ignorarea complexităţii faptului de
folclor, prezentă în mai multe ansambluri şi formaţii. Să mai adăugăm că, actul în sine al transpunerii scenice
înseamnă o falsificarea a vieţii artistice populare, un transfer forţat din coordonatele sale fireşti. Soluţia
supravieţuirii spectacolelor folclorice ar fi, credem, stabilirea netă, tranşantă a două categorii: pentru marele public
- format mai ales din orăşenii de provenienţă recentă rurală care au reuşit să-şi piardă foarte repede tradiţiile,
neînvăţând nimic nou în schimb - unde ne mai putând exista control şi măsuri purificatoare vor prolifera în
continuare ţigănismele cu enormităţile unor interpreţi; o a doua-categorie , de spectacole-stu-dio, susţinute într-un
cadru specific - exclusă scena -de interpreţi care practică în mod curent şi cu convingere anumite obiceiuri, dansuri,
cântece cu text curat. Acestea ar trebui să aibă un caracter restrâns, adresându-se unui public avizat şi interesat, de
preferinţă din medii intelectuale şi studenţeşti, elitist în prima fază, lărgit pe parcurs. Aici vor putea fi cultivate la
modul foarte serios toate categoriile de obiceiuri dansurile arhaice, baladele, colindele/Este ceea ce, parţial se
realizează la Anul Nou.
O categorie deosebită o constituie spectacolele, practic festivalurile-obiceiurilor de iarnă. Chiar dacă sunt
duse pe scenă şi nu sunt performate exact în timpul lor sacru de manifestare, acestea îşi păstrează mult din
autenticitatea esenţială. Ele conservă în primul rând urarea de bine, izvorâtă direct din convingerea magică a
posibilităţii se a determina parţial destinul cuiva prin propria ta voinţă, slujită de forţa logosului şi a gesticii. De
fapt, şi când spunem cuiva "Bună ziua" performăm, inconştient, o practică magică. Cu atât mai mult desfăşurarea
unui amplu scenariu, realizată de actanţi convinşi în bună parte de ceea ce fac, se poate adresa direct spectatorilor,
la fel ca unor gazde, creându-se din nou străvechile circumstanţe. Important este să lăsăm obiceiul să se .
desfăşoare firesc, orice intervenţie a noastră putând anula semnificaţii arhaice pe care încă nu am reuşit să le
decodificăm. Totul este condiţionat de cunoaşterea profundă a satului de tip tradiţional, a mentalităţii sale. Valorile
satului trebuiesc descoperite, vrând-nevrând, ne convine sau nu, trebuie să recunoaştem cu altele noi, autentice, nu
se vor mai naşte. Şcolarizarea generală a acţionat ca o pompă aspersoare asupra satelor, a absorbit în lumea oraşului
toate elementele dotate într-un domeniu sau altul: cei hărăziţi pentru dans au ieşit din lumea«folclorului sau sunt
coregrafi, cei care ar fi putut şlefui în mod autentic versurile populare, scriu acum poezie cultă, publicată sau citită
în cenacluri, potenţialii autori de strigături satirice fac epigrame, etc. Orice vălăret din judeţul Vaslui de exemplu,
ne duce la izvoarele dramaturgiei, spectacolului în general, prin ascendenţa sa tracă, direct la alaiurile lui Dionysos,
actualele capre continuând pe acei "tragos" care au dat numele tragediei. Dar în lumea satului, cetele de colindători
se confruntă între ele ceea ce ne duce cu gândul la cel mai vechi spectacol consemnat în timp: cu ocazia Anului
Nou babilonian Akitu, două cete de figuranţi mascaţi se confruntau reproducând lupta dintre Marduk şi Tiamat.
Autenticul folcloric este singurul care poate crea astfel de punţi peste vremuri şi ne poate apropia de obârşiile
noastre, împrospătând mereu fiinţa umană dându-ne forţă să rezistăm tragismului devalorizării sacrului în profan,
care domină sfârşitul de mileniu.
 JOCURILE DE COPII ŞI FOLCLORUL

Despre importanţa studierii jocurilor de copii s-a vorbit şi se vorbeşte mult încă în folcloristica românească
fără ca din păcate recunoaşterile teoretice să determine acţiuni practice, lucrative în acest sens, decât într-o măsură
foarte mică, în raport cu amploarea discuţiilor.
Atestate de cele mai vechi texte, de descoperirile aheologice, prezente la populaţiile contemporane care se
află încă în preistorie ca nivel de dezvoltare jocurile de copii au desigur vechimea celor mai timpurii manifestări
folclorice. Este foarte posibil ca miniatura din lut ars a unui car cu boi sau vasele minuaturizate găsite la Poiana să
facă parte din dotarea ludică a copiilor, explicaţie firească şi poate tocmai de aceea ocolită de arheologi care n-au
ajuns la un consensum în privinţa destinaţiilor pe care le aveau în epocă.
Un aspect care ar trebui să stimuleze interesul pentru acest domeniu al folclorului este întrepătrunderea
problematicii sale cu cea a altor ştiinţe, concentrând în sine valorile de Grenzeni Wiessenschaften ale studiului
creaţiei populare în general. Subînţelegându-se contextul larg al punctelor de contact cu celelalte domenii ale
cunoaşterii vrem să subliniem contribuţia pe care studierea complexă a jocurilor de copii, apelând la aportul
psihologilor, istoricilor, etnografilor, ar putea să o aducă la clarificarea unor vârste ale dezvoltării umanităţii din
punctele de vedere ale vieţii spirituale şi ale relaţiilor sacru-profan. De exemplu pe Valea Shangrilla din Noua
Guinea la o populaţie aflată în preistorie si la primele contacte cu europenii se remarcă transferul perpetuu de
planuri în atitudinile chiar sacrale în funcţie de regulile ludice prestabilite. Evidenţa reminescenţelor de elemente
magice în jocurile de copii - magia fiind atât după etnografia clasică - J.B. Frazer, „The Golden Branch" cât şi după
cea modernă - Claude Levy-Strauss "La pensee sauvage" - o stare anterioară religiilor organizate, prezenţele
puternice ale animismului, toate converg spre acea perioadă de sute de ni ii de ani din istoria omenirii, cea mai
lungă şi cea maii puţin studiată, vârstă umană de cea mai mare stabilitate înaintea adevăratelor explozii ale
dezvoltării începute din neolitic. Într-un fel de paralelism de roncepţie cu ontogeneza prenatală copilul parcurge din
nou, cu tulgerătoare rapiditate vârstele umanităţii. Nu spunem aici lucruri noi dar atragem atenţia asupra interesului
imens pe care ar trebui să-1 cunoască studierea acestor jocuri care nici mcar nu sunt culese cât de cât sistematic.
Nu putem trece peste contribuţiile existente deja, unle dintre ele extrem de valoroase. Al. Lambrior cunoscut
în general ca deschizător de drumuri în lingvistica românească, a fost cel dintâi cercetător român şi în acest
domeniu. Contribuţia este în mod firesc tributară epocii, îmbină marile intuiţii cu sublinieri şi exagerări inutile,
toate acestea pe un fond ştiinţific conştiincios dar lipsit de densitatea unor cercetări îndelungate şi sistematice. G.
Dem. Teodorescu cel care a inaugurat spiritul ştiinţific în folcloristica noastră se ocupă cu acurateţe dovedită plenar
la culegerea baladelor populare şi de jocurile de copii, mai întâi tangenţial - în 1870 - din nou în direct în 1877 -
apoi mai direct din 1885. în acelaşi an, P. Ispirescu tipăreşte "Jucării şi jocuri de copii". Pe lângă influenta lui
flaşdeu semnalăm şi un început de sistematizare, Ispirescu folosmdu-se de cercetările lui Al. Lambrior. Se creea
deci de la începuturi un fel de "fond de rulment" a jocurilor de copii - şi G. Dem. Teodorescu include piese culese
de P. Ispirescu în volumul său sin 1885 - situaţia perpetuându-se până în zilele noastre, deşi culegerea acestor jocuri
se poate face oriunde, dată fiind universalitatea prezenţei lor şi uşurinţei muncii cu micii informatori.
Nedezminţindu-şi vigoarea şi gustul pentru autentic, capacitatea de a înzestra cu temelii noi şi trainice once
domeniu abordat, pasionat terenist avânt la lettre, Tudor Pamfile ne va lăsa opuri fundamentale în legătură cu
subiectul pe care-1 tratăm, "memoriile" sale referitoare la jocurile de copii din comuna Tepu, fiind şi un îndemn în
alcătuirea prezentei lucrări. După aceste începuturi bine conturate dezvoltarea generală a folcloristici i va impune
desigur şi apariţia unor lucrări legate de domeniul nostru de cercetare. Enea Hodoş, dr. Al. Bogdan-Hoya, Elena
Niculiţă-Voronca, Gr. G. Tocilescu, Papahagi - Vurdună, Th. Capidan - prin culegeri sau studii teoretice au
constituit acest firav compartiment al folcloristicii. Despre progrese deosebite în etapa actuală'nu mai putem vorbi.
( 'u excepţia lucrărilor lui Gh. I. Neagu, I C. Chiţimia, a d-nei Omisei studii de oarecare anvergură nu s-au mai
întreprins în ultimul timp speram că activitatea de culegere calificată poseda cel puţin texte culese pe teren, chiar
dacă ele nu au fost valorificate. în cercetaren noastră am avut în vedere exclusiv material cules personal de pe raza
comunei Puieşti -Vaslui. Formată din 13 sate, posedând elemente accentuate de urbanizare dar prin poziţia sa în
Colinele Tutovei beneficiind de cadrul unei zone de conservare a unor vechi clemente tradiţionale, comuna
cercetată oferă o varietate particulară a creaţiilor folclorice, în speţă a celor vehiculate de copii. Pe de o parte satele
mici, relativ izolate, jocurile primei copilării desfăşurate în decor natural şi fără elementele de bază ale unui
echipament modern, pe de altă situarea centrului de comună în influenţa imediată a municipiului Bârlad, existenţa
unei puternice reţele şcolare, inclusiv un liceu.
De la bun început ordinea prezentării materialului adunat implică dificultăţile cauzate de lipsa unei
sistematizări. Vom încerca să facem noi una al cărei caracter evident relativ rezultă din materialul fatalmente limitat
şi din aplicarea unor criterii a căror acceptare o dorim desigur fără a spera o unanimitate. Dorinţa fundamentală
rămâne crearea unui punct de plecare pentru discuţii ulterioare. întreaga problematică de bază a folcloristicii
aplicându-se într-o aparenţă miniaturizată a jocurilor de copii de la relaţiile cu cultura scrisă până la valoarea
istorică a jocurilor şi textelor vehiculate - vom lua în discuţie numai aspectele relative la propusa clarificare. Ca şi
în cazul folclorului adulţilor, decantarea creaţiei folclorice autentice de ceea ce se chiamâ influenţă este dificilă,
poate mult mai dificilă chiar. Acţiunea factorilor educaţionali este extrem de vânată ca modalitate, expresie sau
efect. Sunt autori ai textelor copiii sau ele au fost receptate în generaţii anterioare de la adulţi, care l-au întrebuinţat
în sisteme de educaţie în afara celor şcolare? Sunt întrebări la care se poate răspunde doar luând în consideraţie
întregul fond al jocurilor de copii şi privind istoric conţinutul textelor şi schemele jocurilor.
Un prim aspect pe care propunem sâ-1 discutăm în lumina motivaţiilor expuse mai sus este acela al relaţiilor
cu alte specii folcloristice, bineînţeles din folclorul adulţilor. în corelaţie directă cu vârsta copilăriei - care pare să
constituie un refugiu actualmente - basmul este adaptat la jocuri, prin ritmarea şi rimarea conţinutului său, conţinut
redus la cele mai esenţiale momente ale sale. Exemplificăm prin cântecul -joc(titulatura aparţine informatoarei).
"Sânziana". Textul rezumă motivul străvechi al fetei otiăvite de o vrăjitoare rea şi înviată de Făt-
Frumos. Cadrul iniţial este conturat cu precizie "Sânziana se plimbă printre flori", un iepuraş, apoi zâna o previn în
legătură cu o primejdie nedeterminată. Urmează zâna rea şi vrăjitoarea, prima îi dă un măr al cărui, efect nociv este
evident odată cu apariţia celei de a doua. Simetric - reapar personajele bune - îngeraşul; iepuraşul de astă-dată,
exprimând reproşuri îndurerate şi, în sfârşit, Făt Frumos care o învie şi va face nuntă cu ea. Ce deosebeşte
adaptarea copiilor este în primul rând intuiţia elementelor cheie, esenţiale, eliminarea motivaţiilor şi a oricăror altor
stufozităţi şi sporirea farmecului prin prezenţa unor animale îndrăgite de copii. Florile, iepuraşul, fluturaşul converg
în a crea o notă de feeric, de spectaculos. În alte jocuri se conturează un cadru de basm, prin prezenţa eroilor-
imaginea literaturizată a lui Fât-Frumos "un prinţ călare ' şi a Cosânzenei devenită "domnişoara Lili". Este
remarcabilă esenţializarea de care vorbeam şi mai sus, contragerea de aici a subiectului la dorinţa căsătoriei mobilul
acţiunii în majoritatea basmelor, cele mai multe fiind transpunerea în fabulos a elementului fundamental din viaţa
ţărănească - nunta. Prin contrast, restul textului este un conglomerat de contaminăn cu cântecul satiric moldovenesc
cumulat cu note de umor specific vârstei unele variante fiind ilustrative pentru ceea ce am putea numi "vulgaritate a
infantilului". Balada este prezentă în ceea ce are ea mai autentic, certificând o circulaţie anterioară în zonă. De
altfel, pe teritoriul comunei am semnalat supravieţuirea unui fragment larg dintr-o variantă inedită a baladei despre
Gruia lui Novac. De la mai mulţi copii am cules un cântec pe care l-am putea intitula după versul iniţial prezent în
toate variantele "Sus în vârful muntelui", fiind de fapt un produs folcloric rezultat dintr-o contaminare anterioară
între baladele "Chira Chiralina" şi "Ilenuţa Sandrului".Varianta culeasă de la Icnim Elena 12 ani amalgamează
elemente disparate, castelul grecului situat pe un vârf de munte dar şi Dunărea apoi. în aceeaşi aparentă lipsă de
logică schiţează portretul Ilenuţei "fetiţa garofiţă" a grecului, sosirea turcilor atraşi de celebra ei frumuseţe,
prezentarea mormântului de către mamă ca o justificare a imposibilităţii de a oferi fata. Toate acestea într-un climat
de supunere firească, apoi tabloul Dunării străbătute energic de un vas cu vâsle şi, pe linia acelui ilogism aparent de
la începutul cântecului versurile finale "Şi pe crucea ei scria/ Ilenuţa fata mea/. Nu putem decât să recunoaştem în
acest cântec al copiilor următoarele trei elemente fundamentale: cadrul iniţial - o inovaţie a copiilor determinată
însă şi ea (castelul grecului) de atmosfera cosmopolită a ciclului baladesc dunărean, stratagema mamei care în
"Chira Chiralina" încearcă să-şi salveze fata înscenând în faţa turcilor pretinsa ei moarte, sinuciderea "Ilenuţei
Sandrului" scenă prea violentă pentru copii, care n-au conservat decât imaginea Dunării şi a mormântului de astă
dată adevărat. în general textul cules de la mai mulţi mici informatori - se bucură de o stabilitate remarcabilă. O
variantă puternic diferenţiată, prin contaminare cu un cântec liric, ne-a mai fost furnizată de Munteanu Măria, 13
ani.
Partea să-i spunem istorică - are un caracter introductiv deşi îşi păstrează coordonatele tip şi determină
aparenţa întregului produs folcloric stratagema mamei devenind un veritabil tablou al durerii în faţa mormântului
proaspăt al fetiţei. în continuare, turcii care vroiau să o omoare pe fetiţă profitând de o zi de sărbătoare - de
subliniat candoarea imaginaţiei copilăriei, pentru care acesta era scopul expediţiei legate de o fată frumoasă - dispar
din scenă şi se desfăşoară scena morţii timpurii a unei fete petrecute în decorul obişnuit - dar şi cu modernizări al
unui sat, se trag clopotele" cel mare şi cel mic", dar Chiralina a devenit "Carolina", este dusă cu salvarea şi alături
de urarea tradiţională cu vin apare invocaţia "Udă-mă mamă cu bere". Şi în varianta culeasă de la Carp Măria 12
ani, eroina se numeşte Carolina, are rochie albastră, dar un strat nou de maturizare - turcii vor să o ia şi - aceeaşi
motivare aparentă - moare imediat la sosirea lor, finalul fiind tot tabloul Dunării tăiată de şapte lopeţi puternice.
Faptul că în folclorul local balada lui Vălinaş îşi perpetuează existenţa ca piesă lirică de o relativă răspândire nu a
rămas fără ecou în folclorul copiilor. Textul rezumat însoţeşte jocul bătăilor succesive din palme aşa cum l-am
cules de la Cociubanu Rodica, 14 ani. Tonei, flăcău de sat, urcă în deal la vie dar are o pălărie orăşănească de
mătase se duce la frumoasa Lenuţă care-1 serveşte cu o frumoasă găină rumenită şi grasă portant obişnuit al otrăvii
în toate variantele. Apelaţiunile către mamă dezvăluie doar pe autoarea otrăvirii şi, gradualizând foarte concis
etapele pe fundalul cântecului de cuc, Ionel este înmormântat, Textul este desigur un transfer de la adulţi ctre copii,
aceştia l-au adoptat pentru susţinerea melodică a ritm,icii lor de joc, contribuind la prelucrarea textului doar prin
eliminarea unor părţi. Alăturând însă intervenţiile semnalate la discuţia primului text credem că putem vorbi şi aici
- ca şi în cazul basmului - de o refugiere activă a vechilor specii în folclorul copiilor.
Continuând semnalarea interferenţelor cu folclorul celorlalte vârste să ne oprim la larga contaminare cu cele
mai diverse produse lirice. Un exemplu caracteristic pentru modul de receptare a cântecului satiric este jocul cules
de la Onofrei Octaviana, 12 ani. Schema structurală este foarte veche, de mare răspândire şi deplin firească în lirica
adulţilor, în care conţinutul îmbracă forme diferite dar redând aceeaşi succesiune a unor meserii şi prezentând în
concluzie superioritatea uneia dintre ele conform subiectivităţii interpretului sau publicului. Superioritatea este
calificată prin determinarea alegerii ca soţ a reprezentantului respectivei meserii: acestea fiindu-i elemente de bază
este firesc ca structura să fie străină lumii copiilor în esenţă, ei fiind atraşi de spectaculosul dramatic al succesiunii
tablourilor de activităţi, de notele acut satirice şi parţial inteligibile pentru ei, şi mai ales de jocul auditiv al rimelor.
De aici, neglijarea conţinutului în sine, repartiţia versurilor si a tablourilor "stă cu oul în buzunar", "stă cu pistolul
în buzunar", ilogismele promovate de prioritatea sonorităţii - inginerul refuzat fiindcă stă cu capul în frigider, şi -
cel mai important lucru - în vehicularea copiilor lipseşte un final concluziv. Si nici nu şi-ar avea rostul deoarece
textul a fost utilizat de copii pentru susţinerea jocului, a provocat încântări auditive, concluziile dm mediile de
circulaţie ale adulţilor nu şi-ar avea locul aici. Textul de susţinere a jocului "batista parfumată" reproduce literar
atmosfera unui joc cu gajuri, al adulţilor în care pretextul hazardului învinge timiditatea unor începuturi de
apropiere. Desfăşurarea activităţii copiilor, cu totul străină de aceste aspecte, adaptează textul la un alt tip de
afectivitate, la acea nediferenţiere şi nepersonalizare a sentimentului specifică vârstei. Pasibil de o interpretare
apropiată este textul "Haide Doina la pădure" doina, doina, doina. De remarcat, mai întâi, confundarea numelui
propriu Doina cu numele specific speciei literare folclorice. Confuzia se amplifică prin îmbinarea unor versuri cu
evocări atât de străine vârstei, dintr-un cântec popular cu conţinut destul de violent- buruiana nocivă care trebuie
dată bărbatului, satisfacţia petrecerii care va urma acesteia cu nemotivatul şi candidul "te iubesc", prezent şi în
jocul anterior. Ni se pare interesantă răsfrângerea existenţei doinei ca specie - în refren, prin apropiere de numele
propriu - fapt care asociat cu versurile populare prezente - localizează mediul de origine şi vehiculare. Versurile au
fost semnalate în mai multe părţi ale ţării, se bucură de o deosebită frecvenţă. Au fost discutate în ultimele studii
despre jocurile de copii evocându-se celebrele discuţii în privinţa eventualelor relaţii lenăchiţă Văcărescu - Goethe
stârnite de la asemănarea până la coincidenţă a versurilor respective ale celor doi poeţi atât de diferiţi, discuţii
încheiate prin unanima recunoaştere a filonului folcloric la cei doi. Rămâne şă mai sibliniem prin prezenţa
motivului în textul uzitat de copii o nouă dovadă a tramiciei sale. Ideca de gingăşie si frumuseţe florală care trebuie
ocrotită a fost preluată ad litteram de mediul folcloric. Lipsind metafora în sens mvers dispare şi folclorul adulţilor,
în care.este vorba direct în variantele actuale de o "mândră - mititica" - deci si unitatea artistică a structurii - au fost
adăugate versurile de la început pentru crearea unui scenariu. In condiţiile permanenţelor legate de scris-citit în
viaţa elevilor o discuţie nouă se impune referitor la folclorul scris la amintiri în primul rând. Este ştiut că mediul de
circulaţie cea mai intensă - foarte probabil şi de origine - este cel şcolar. Fireşte, amintirile constituie în primul rând
apanajul vârstelor la care jocul şi-a pierdut prioritatea, dar delimitarea grupelor de vârstă din punctul de vedere al
gustării integrale sau părţi ale a unor bunuri spirituale fiind foarte relativă, întâlnim, în consecinţă, amintirea şi la
copiii preocupaţi în primul rând de joc. Să urmărim însă ipostazele în care se prezintă, după exemplul "într-un coş
de viorele/Cântă două păsărele/ Amândouă ciripesc/Eu pe tine te iubesc/". Iniţial vedem că jocul este susţinut de
textul integral, neadaptat nici specificităţilor jocului şi nici profilului psihologic, capacităţii de receptare. într-o fază
nouă textul este amplificat cu versurile "Te iubesc la nebunie/Ca dracu în cutie/, spre amuzamentul auditoriului,
care, acuma, poate să trăiască o participare activă a efectului umoristic al "poantei", de altfel prezentă intens în
textele copiilor şi gustată de aceştia poate şi din satisfacţia unei înţelegeri conştiente urmând unei structuri în bună
parte impermeabile pentru ei. După această acceptare, după considerarea textului drept bun al lor, copii îşi vor
permite să opereze schimbări, o dovadă în plus a calităţii, ei nu modifică decât în mod excepţional versurile pe care
le cunosc prin intermediul scrisului. înlocuirea ultimului vers prin "Şi eu jocul isprăvesc" trans formă complet
catrenul, care dmtr-o naivă declaraţie amoroasă cu ilustrări voit duioase din lumea păsărilor şi florilor, devine un
text care marchează precis sfârşţitul unui joc.
Am ales câteva dintre exemplele pe care le considerăm cele mai concludente în lumina relaţiei folclorul
adulţilor - folclorul copiilor. Este firesc să adăugăm aici influenţele de ordin general plecând de la ideea că paralel
cu structurile oferite de şcoală - pe care le vom analiza în continuare - folclorul adulţilor - chiar dacă ponderea
influenţei sale a scăzut în ultimul timp - îşi păstrează primatul atât cronologic cât şi mai ales prin straturile
anterioare sedimentate de generaţiile de copii prin adaptarea modelelor de creaţie cele mai imediate. Se mai
conturează şi un alt aspect. Nu numai pentru basm - cum subliniem mai sus, ci şi pentru majoritatea speciilor se
pare că folclorul copiilor a devenit un loc de refugiu. Există însă şi un foarte pronunţat tratament diferenţiat,
departe de o receptare mecanică asităm la o prelucrare activă. Noi neam oprit la piesele al căror împrumut mai
poate fi detectat, dar dacă avem în vedere transferul în general adulţi-copii, domeniul se poate extinde. Putem
sesiza de asemenea paralelisme cu modul în care unele producţii artistice culte sau unele concepte de aceeaşi natură
sunt asimilate şi apoi adaptate mentalităţii populare. Cele mai mari probleme le ridică delimitarea influenţei şcolii
de creaţia folclorică a copiilor. Toţi copii sunt încadraţi într-un sistem educaţional care în multitudinea modalităţilor
sale instructive şi formative presupune şi jocul. Dacă în cazul adulţilor elementele culturii scrise apar net
diferenţiate de cele ale culturii folclorice, ceea ce nu afectează apropierile de esenţă, până la indentitate, iar creaţia
lor devine tributară pe măsura culturalizării, pentru copii procesul este invers, creaţiile culte care li se adresează
sunt adaptate copiilor. Deci dacă în relaţia creator popular - poet cult remarcăm o diferenţiere tranşantă în aparenţă,
în relaţia copil-poet pentru copii, creator de jocuri etc, cei din urmă sunt direct subordonaţi publicului artistic şi
educaţional căruia i se adresează, trebuie să-şi adapteze mijloacele artistice în mod absolut mediului în care
urmează să le recepteze. Din acest motiv considerăm că astfel de creaţii aparţin parţial copiilor chiar din momentul
în care sunt concepute iar vehicularea dă în mod ioncontestabil drept de autor celor mici, pot fi considerate bunuri
folclorice.
În încheiere prezentăm o posibilă clasificare tematică a jocurilor de copii:
1) Texte de susţinere a unor activităţi - jocuri cu caracter sportiv, indicaţii
2) Elemente de cultura literară
3) Aspecte ale modernizării contemporane
4) Confuzii de termeni
5) Asimilarea unor cunoştinţe esenţiale, la prim nivel, didacticism
6) Transfer de basm
7) Tablouri cotidiene, rimate, ritmate, fără semnificaţie specifică
8) Rimări ilogice, absurdităţi mcantatoare, gratuităţi de limbaj
9) Texte de susţinere pentru anume jocuri
10) Semnalare de instituţii specifice în timp
11) Adaptare de texte dintr-o limbă necunoscută
12) Numărătoare dintr-o limbă străină
13) Elemente cultural - ştiinţifice asimilate de şcolar
14) Aluzii sociale şi naţionale, situări umane în context social
15) Practici religioase creştine, atestări, prezenţe.
16) Numărătoarea în româneşte
17) Exprimarea magică în contextul doleanţelor
12) Reflectarea realităţilor şcolare în direct
19) Contaminări cu lirica celorlalte vârste
20) Observaţii, prezenţe ale faunei
21) Urme posibile străvechi, de interpretare, magico-preistorică (sacrificiu, animism)
22) Imagini de o deosebită originalitate
23) Umor absurd
24) Observaţii, prezenţe ale vegetalului
25) Contaminări cu balada populară
26) Determinări geografice de provenienţă populară, cotidiană
27) Specificităţi rurale
28) Ocupaţii umane
29) Contemporaneizări de limbaj, argou
30) Aluzii la viaţa cotidiană într-o anume specificitate
31) Prezenţe istorice, reale sau şcolare

COLINDE DIN BEREZENI (VASLUI) ŞI DE PE VALEA NISTRULUI DE JOS.

PARALELISME FOLCLORICE

Asocierea dintre repertoriul de colinde din comuna Berezeni, judeţul Vaslui şi cel cunoscut pe Valea Nistrului
de Jos, datorită lui Petre Ştefănucă, eminentul folclorist basarabean, dispărut tocmai la vârsta când un cercetător
începe să se afirme deplin are un mobil iniţial afectiv. Lucrarea lui P. V. Ştefănucă "Cercetări folclorice de pe Valea
Nistrului de Jos" am citit-o într-unAnuar al Arhivei de folclor din Cluj în perioada comunistă când cărturarul
basarabean nu putea fi citat nicăieri, când academicienii de la Bucureşti susţineau cu seriozitate că peste Prut există
o altă limbă şi un alt popor. întâmplător- sau poate că nu - dintre universitarii ieşeni, cel care a refuzat deschis sâ
accepte astfel de absurdităţi a fost Petru Caraman doctor al Universităţii din Cracovia cu o teză dedicată colindului.
Acest mare savant pe care Mircea Eliade îl considera prieten şi egal întru ştiinţă - alungat cu brutalitate din
instituţiile de învăţământ şi cultură, 1-a preţuit în mod deosebit pe Ştefănucă şi, în întâlnirile neoficiale pe care le
aveam cu el ca student nonconformist m-a îndreptat spre citirea operei sale.
Peste mulţi ani, când am cunoscut bogăţia de colinde a Berezenilor m-am simţit transpus de versurile
acestora, dar mai ales de inefabilul atmosferei în care erau interpretate, în lumea folclorică de la Nistrul de Jos
văzută prin înţelegerea lui Ştefănucă. Aşezat pe malul Prutului, satul Berezeni, din comuna cu acelaşi nume, format
din mai multe părţi -Horinceni, Vicoleni, Satul nou - şi este prima oară atestat documentar în 1489 sub denumirea
de Alboteşti. Are dimensiuni puţin obişnuite pentru judeţul Vaslui; 7 km lungime pe direcţia nord-sud dublând
Prutul. Mâi important decât singularizarea geografică ni se pare faptul că aici întâlnim cea mai nordică vatra de
colinde precreştine din Moldova, un adevărat centru de rezistenţă al acestei prigonite specii folclorice. Dacă pe
Valea Nistrului procesul de deznaţionalizare a fost elementul care a dus la restrângerea până la dispariţie a
colindelor româneşti în multe localităţi, în judeţul Vaslui a avut loc un proces similar, datorat "culturicilor" mai
înverşunaţi ca în alte părţi româneşti, cărora li s-au asociat unele cadre didactice, prigonitoare ale micilor
colindători. Activiştii culturali au fost zeci de ani incapabili să distingă colindele religioase promovate de biserică
de cele precreştine, numite mai târziu laice, aceasta au reuşit să o facă abia în ultimii ani ai stăpânirii lor, pentru
Moldova centrală a fost prea târziu. In acest context la Berezeni, aşa cum spunea Ştefănucă pentra Nistrul de Jos -
numai amploarea şi frumuseţea lor deosebită a salvat colindtele străvechi de dispariţia constatată în celelalte
localităţi.
Informatorii în vârstă de peste 60 de ani, susţin că în Berezeni au circulat înjur de 24 de colinde.
Actualm,ente circulă 15-16 colinde , ceea ce este foarte mult pentru Moldova Centrală unde predomină jocurile de
măşti şi pluguşorul. Se colinda de Anul Nou în grupuri de câte 6 persoane, cântându-se în 3 "scări" (3 tonalităţi)
interpretând câte 2 bărbaţi, pe fiecare scara. Această modalitate muzicală arhaică a fost preluată doar parţial de cei
tineri. Repertoriul este cunoscut de săteni, ei cer una sau alta dintre colinde, dacă nu este ştiută ceea ce se întâmplă
foarte rar - colindătorii respectivi sunt refuzaţi. După persoanele cărora le sunt adresate, colindele pot fi de gazdă,
băiat, fată sau fată şi băiat. Intrarea lor este precedată de dialoguri de genul acesta:
- "Sara bună, întru mulţi ani, moş Ioane
- Mulţi ani, mulţi ani "bine aţi venit"
- Flăcăii din Satul nou au voie de urat sau de colindat?
- Să colinde
- Ce sâ colinde?
- O fată. Pe Măria."
Pentru băieţi colindul preferat este cel de cerb, motivul cel mai răspândit în general la români. în tipologia
întocmită de Monica Brâtulescu motivul este semnalat în judeţele Mureş, Braşov, Sibiu, Tulcea, Ialomiţa, Ilfov,
Teleorman, Argeş, Dolj, Vâlcea, Alba. Lipseşte din această listă Vasluiul deşi colindul reaspectiv este cunoscut nu
numai la Berezeni şi ci şi la Iveşti, Pogoneşti etc. fără ca cercetările să fie însă publicate. într-o atmosfera mirifică,
în mijlocul vegetaţiei fabuloase "Unde iarba creşte/La vârf se-mpleteşte/'N patru găităneşte cerbul domneşte cu
mândrie în domeniul singurâtăţii sale. Când îşi face amiaza "aromind, dormind" este găsit de voinicul Ion care
"Bine-ngenuncheară/ Arcu-şi încordară/Pe cerb mi-1 chitiră". Cerbul moare blestemând săgeata care n-a venit
"Fulgerând, trăsnind/Şi de veste-mi dând". Voinicul Ion îşi va ridica părţi ale casei şi va face pahare pentru oaspeţi
din trupul şi membrele animalului vânat. A fost evidentă pentru cercetători valoarea iniţiatică de vânătoare rituală
prezentă în colind, ,;. marcarea trecerii tânărului într-o altă categorie socială şi de vârstă, a căsătoriţilor, prin reuşita
vânătorii. Dorim să subliniem încă un alt aspect , cel de incantaţie magică. Prin povestirea acestei vânători
norocoase, se crea în coordonatele viziunii magice asupra lumii ce se substituie vânătorii reale, la fel de reuşite prin
forţa evocatoare a cuvântului aşa cum imaginea bizonului străpuns de suliţi din peştera Lascaux a Cro-Magnonilor
părea să le asigure dobândirea vânatului dorit. Colindul cerbului a avut aceeaşi puternică circulaţie şi pe Valea
Nistrului. în perioada culegerilor efectuate de Ştefânucă nu se mai păstrase forma integrală aceasta divizându-se în
variante, contaminate fiecare la rândul ei cu un alt motiv. într-un text cules de la Iosif Galupa din Caramaz, cerbul
care cântă mândru din codru este auzit de împărăteasă. înştiinţat, împăratul pleacă în căutarea lui să-1 doboare. El
"Află cerbul odihnind/întinde puşca să-1 împuşte", dar în acest moment cerbul vorbeşte cu glas omenesc,
mărturiseşte că este şi el fiu de împărat a fost blestemat să vieţuiască 9 ani şi 9 zile ca fiară în codru. După
împlinirea acestui interval de timp va fi iarăşi om şi îi va ierta pe toţi. Deci alături d,e "vânătoarea cerbului" un nou
motiv într-o variantă pe care n-o mai întâlnim decât în Bihor, Maramureş, Suceava, Satu Mare, Bistriţa, Hunedora,
venind să ilustreze parcă ipoteza conservatorismului ariilor laterale. Acest ultim motiv , într-o tratare aparte este
regăsit la rândul său la Berezeni în colindul "Fericean cel mic". Fericeanul Ionică, îşi îngrijeşte exemplar calul,
ogarii şi şoimii, porneşte cu toţi aceştia la o vânătoare fastuoasă. Stârnesc o pasăre dalbă, o gonesc şi o doboară, dar
acesta începe să giăiască. Este de fapt Sf. Ion care a coborât pe pământ sâ-1 măsoare, 1-a găsit prea întins în raport
cu cerul, a trebuit să-1 strâmteze ridicând munţi şi adâncind văi. Varianta este întâlnită atât în judeţele semnalate
mai sus cât şi în sudul ţării, tot pe arii laterale. Partea finală a colindului de cerb de la Berezeni o întâlnim în partea
tot finală a unui colind cules tot în Caramaz, de la Dumitru Andruşca, în care fata îl ameninţă pe bour cu verii săi
care vor face diferite obiecte din părţile trupului doborât. Este vorba de un colind deosebit de amplu atât la
Caramaz cât şi la Berezeni. Să vedem întâi varianta de la Nistru, cu corespondenţe în majoritatea judeţelor
româneşti. Apele unui râu (Jăim, probabil amintirea Jiului) vin învolburate iar printre valuri şi ;' flori aduse de
aceasta înoată un bour negru. Între coarne poarta un leagăn verde de mătase în care Ileana cea frumoasa coase şi
plânge, pregăteşte daruri pentru tata şi fraţi. Deşi nu se spune direct înţelegem că se apropie o nuntă. Fata îi dă
porunci bourului, îl ameninţă, aşa cum am văzut mai sus. Ultimele versuri sunt tulburătoare şi permit multiple
interpretări "Dar din trup, dintr-al tău/Faşi-ar dalb un pod mereu/Să treacă şî bun şî rău/Sî treacă ş-on frate-al
nieu/Mai la urmă, mai la urmă/Să treacă şî Ştefan - Vodă/O trecut şî n-o tăcut/Şî podu s-o desfăcut/Ştefan Vodă s-p
pierdut". Autenticitatea versurilor fiind mai presus de orice îndoială nu credem că am greşi considerând că aici
întâlnim un reflex voalat al stărilor istorice şi, fără vreo exagerare patriotică, transpare dorinţa unui pod unificator
("pod mereu" - înseamnă trecerea permanentă) care a existat şi s-a rupt, pe care Ştefan Vodă nu mai poate trece. De
asemenea nu credem că ar putea fi imposibilă ilustrarea unor legături esenţiale cu mitologia antică: interdicţia
vorbirii şi consecinţele nefaste ale nerespectării sale amintesc evident de Orfeu şi Euridice iar bourul sau taurul cu
fata în leagănul dintre coarne - în diferite variante relaţiile dintre animal şi fată au o notă stranie,- amintesc de Zeus
şi Europa. Dacă mai adăugam că în varianta de la Tudora (de la Sofranie Caraştefan) fata din leagănul de mătase se
numeşte Dochia, orizontul mitologic devine şi mai complex. Colindul acesta este mult îndrăgit la Berezeni. Măria
cea frumoasă, coase şi brodează tot într-un leagăn verde de mătase aşezat în vârful a doi meri. Cântecul ei o tulbură
pe împărăteasă, care geloasă la rândul ei că împăratul ar putea să o audă şi el pe fată, trimite solii şi, "olac după
olac". Fata o linişteşte povestindu-şi nunta foarte apropiată. La Berezeni acelaşi text este dezvoltat într-un colind
comun pentru fată şi băiat, la textul anterior adăugându-se elogiul celui din urmă, ambii fiind tineri exemplari
pentru o comunitate tradiţională: ea frumoasă şi împodobită, el viteaz înzestrat cu paloş şi alte arme de epocă,
amândoi bucuroşi de părinţii pe care i-au avut. Paralelismul se manifestă în continuare pe Nistru, într-o variantă de
la Ciburciu. Dinaintea curtilor stau doi meri înfloriţi, sub ei un pat mare rotat. Un pâlc mare de porumbei verzi
zboară în mare şi stropesc patul în care stă Luchiţa sau doi tineri, gazda. Motivul este prezent de asemenea pe ariile
laterale. Alte colinde sunt asemănătoare, practic identice la Berezeni şi pe Valea Nistrului de Jos. între acestea
motivul aducerii de către colindători a lui Iisus care este peste tot "mititel şi-nfăşătel", are o tichie cu o piatră
năstrăpiatră care cuprinde jumătate din Palanca sau din Ţaringrad. La Purcari apare o varintă mai complexă în care
sosirea colindătorilor serveşte de introducere pentru a relata furtul lunii şi a soarelui, a cheilor raiului de către
jidani, alt motiv general românesc. în aceeaşi categorie intră şi colindul pentru gazdă cu transpunerea casei ţărăneşti
într-o lume a culorilor vii, cu imagini de păsări şi flori. Iată un fragment dintr-o variantă de la Caramaz. "La portaş
un hulubaş /La portiţă-o hulubiţă/La uşori mănunchi de flori/Pe pereţi hulughi verzi/Pi ferestri meri domneşti". O
notă comună colindelor din cele două vetre prezentate o constituie evocarea vieţii feudale, a curţii domneşti şi a
slujitorilor acesteia. Chiar dacă motivele uneori diferă, colindele având acest obiect comun de evocare se aseamănă
profund în esenţa lor, denotă un aer comun de prospeţime şi echilibru, gravitează în jurul aceloraşi valori.
Jupâneasa Lina, din colindul "la Lina-n fântână" stăpâneşte curţi aşezate în munţi cu turme nenumărate a căror
pornire maiestoasă în primăvară însufleţeşte totul. Colindul din Berezem "Grele oşti" zugrăveşte tabloul unei oştiri
rămasă fără căpetenie, venită la curţile foarte tânărului Ionel, pe care îl vor toţi în frunte. Deşi presupunem o
plecare la război, mama, asemeni unei matroane, romane îi primeşte bucuros pe oşteni, îi ospătează şi îi roagă să
aştepte numai cât Ionel se împodobeşte cu veştminte lucitoare pe care apar luna, soarele şi stele ca pe stema
Moldovei. în colindul de băiat "Vameşi mari" sau "Fericean de Ionică" strălucirea eroului, mare vrednic dregător,
atinge apogeul. într-o atmosferă de baladă, domnitorul trimite soli pentru a-i solicită un legământ de înfrăţire.
Mândrul viteaz stăpân a nenumărate bogăţii, în primul rând turme de oi, refuză, preferând în continuare înfrăţirea
cu arme ca arcul cu săgeţile. Ca o contrapunere pe valea Nistrului apare drept unul din motivele de colind lupta
voinicului cu leul, care se termină cu uciderea acestuia şi purtarea capului într-o suliţă. De remarcat că variante cu
aceeaşi rezolvare finală a luptei întâlnim numai două, la Bălăceanca-Buzău şi Balta Albă. La acest motiv se adaugă
un altul, şi el deosebit de amplu tratat întrecerea dintre cal şi şoim. îngrijirea şi exersarea pentru vânătoare şi luptă a
nobilelor ajutoare ale omului permite voinicului să-şi desfăşoare iscusinţa, la fel şi împăcarea celor doi adversari.
întrecerea dintre cei doi este redată în imagini extrem de sugestive. "Murgu şi pământ/Brazdă aruncând/Şoimu pi
şer zburând/ Nouri amestecând. O altă notă comună, la fel de accentuată este prezenţa mării în colinde sau evocarea
acesteia. Dacă în alte colinde este doar citată, în "Ostroavele Mării negre" din Berezeni, ca devine un personaj
principal alături de voinic. Acesta străbate prin ca până la un ostrov unde va juca la horă alături de sora soarelui.
Confirmând rădăcinile comune şi prin persistenţa imaginii mării, în viata de toate zilele mai apropiată sau mai
îndepărtată, repertoriul de pe Valea Nistrului prezintă o piesă identică. Paralelismele subliniate de noi cvocâ în mod
convingător dubla origine, geto-dacă şi romană a colindei la români, precum şi unitatea de excepţie a acestei specii
folclorice pe întreg spaţiul românesc. Ele confirmă totodată şi primatul poetic al colindei, care prezintă, prin
cizelarea în timp a versurilor încărcate de metafore, veritabile modele de limbă literară, înainte ca acesta să fie
fixată în scris. Ele rămân totodată forme superioare de structurare a vieţii spirituale în creaţii artistice, cristalizând
stări sufleteşti de maximă intensitate.
În acest orizont afectiv se vor înscrie apropierile esenţiale dintre viaţa folclorică de dincoace de Prut şi de pe
ambele maluri ale Nistrului.

CONTRIBUŢII LA STUDIUL "VĂLĂRETULUI" ÎN JUDEŢUL VASLUI

Lucrarea de faţă îşi propune clarificarea unor aspecte legate de problematica vălăretului, obicei foarte
răspândit în sudul Moldovei, care nu s-a bucurat încă din partea cercetătorilor de o atenţie proporţională cu
importanţa sa. Receptarea imediată ca manifestare folclorică sincretică, generatoare de veselie şi amuzament,
instabilitatea exterioară a structurii sale interne, caracterul deschis care permite includerea unor fenomene artistice
extrafolclorice au contribuit la crearea unui climat de neîncredere şi dezinteres faţă de vălăret, de unde şi
bibliografia extrem de restrânsă.
Prin funcţionalităţile sale actuale, vălăretul se încadrează categoriei generale a datinelor şi obiceiurilor de
iama, studiată atât de etnografi cât şi de folclorişti, fiind asociat preponderent ciclului calendaristic legat de
sărbătorile de iarnă. Fără să mai prezentăm în acest context bogatele semnificaţii apotropaice şi de rituri de
fertilitate de care sunt încărcate manifestările din cele 12 zile ale ciclului Anului Nou, vechimea sărbătorilor
consemnată atât la populaţiile aflate pe primele trepte ale evoluţiei cât şi cele mai vechi documente scrise - cele
sumeriene - vom sublinia numai ponderea deosebită pe care o implică aceste sărbători în peisajul etnografic
moldovenesc, raportat la celelalte zone ale ţării.
Semnalat la sfârşitul secolului al XlX-lea în foarte multe localităţi -în chestionarul Densuşianu întâlnim peste
300 de atestări - circulând însă destul de intens pe o arie care cuprinde 5-6 judeţe, termenul de "Vălăret" este
ignorat în general de lingvişti şi de o bună parte a etnografilor şi folcloriştilor. Cuvântul, cunoscut pe teren de la
Buzău până la Iaşi, întâlnit în opereliterare ("Scrieri", D.D. Pătraşcanu), lipseşte consecvent din dicţionare - cu
excepţia dicţionarelor: Scriban şi Ciorănescu şi a lucrării "Lexic regional" de C. Parfene. Menţionăm că folosim
varianta "vălăret" deoarece este predominantă în sudul Moldovei, respectiv acolo unde s-a conservai cel mai bine
datina. Obiceiul, semnalat şi el odată cu răspunsurile la Chestionarul Haşdeu (1886), descris pe larg în
Chestionarul Densuşianu, prezentat amănunţit şi cu deosebită competenţă de conf. dr. V. Adascaliţci, lipseşte la
rândul său din paginile principalelor sinteze tratând în ultimii ani datinile românilor. Ne referim la lucrările lui
Mihai Pop, Ovidiu Bîrlea. De asemenea nu a fost inclus în materialul de investigare al Atlasului Etnografic Român.
S-ar părea că în loc de a trezi un interes mai larg, complexitatea şi' caracterul general neelucidat al vălăretului, au
dus la ocolirea popularizării noţiunii şi studierii sale, neexistând la ora actuală o lucrare de specialitate care să se
ocupe exclusiv de acest subiect. Alături de preocupările fundamentale aparţinând conf. univ. dr. V. Adăscâliţei,
incluse în referinţele sale generale la teatrul popular din Moldova, putem semnala doar notabilele contribuţii ale
lingvistului ieşean Stelian Dumistrăcel.
În cercetările noastre de teren am întâlnit referitor la originea cuvântului unele etimologii populare, filologic
nesemnificative, dar care ilustrează sugestiv frământările subiecţilor, conştienţi de caracterul incifrat al termenului.
"Vălăret" ar proveni de la vizionarea succesivă a cetelor de urători care apar una după alta "ca nişte valuri", sau de
la "văl" într-o sinonimie forţată cu "mască", element definitoriu al vălăretului în forma sa actuală. în lucrarea sa de
stat, profesoara A. Cătănoaiei din Bârlad prezintă ca etimon un ipotetic verb în latina vulgară "veleo, velere" cu
sensul de behăit al oilor, mieilor. Interesantă prin determinările sale legate de păstorit, primăvară, fertilitatea
turmelor şi cea generală, ipoteza nu rezistă însă nici unui sumar examen filologic neîntrunind aplicarea legilor
fonetice ale limbii române. August Scriban în "Dicţionarul limbii româneşti" Iaşi, 1939, considera vălăritul drept
participiu al verbului " a vălări" ambii termeni fiind puşi în relaţie etimologică cu albanezul "vëljameri" având
sensul de "înfrăţire". Alexandru Ciorănescu, în "Diccionario etimologico rumano", 1958-1961, propune ca etimon
"val" cu sensul de undă a apei, având ca punct de plecare în construirea ipotezei obiceiul udatului asociat deseori cu
vălăretul-udat, apă, nu trebuie înţeleasă la modul absolut şi generalizată forţat. Stelian Dumistrăcel întreprinde o
extrem de documentată cercetare în sensul demonstrării ca origine a cuvântului vălăret a expresiei "a lua, a duce
la vale". Aceasta, în contextul demonstraţiei generale a genezei, vălăretului din riturile de fertilitate ale primăverii,
dominate de recurgerea frecventă la elementul acvatic. Riturile discutate, asupra cărora vom reveni mai pe larg mai
jos, constau şi în ducerea, trasul la vale, la un pârâu unde era cufundat în apă, a imprudentului care ieşea în cale
colindătorilor pe uliţă. Cu toată consideraţia faţă de erudiţia şi acumularea impresionantă de exemplificări ce
caracterizează paginile scrise de Stelian Dumistrăcel, nu credem că acesta latură, deşi foarte importantă, poate fi
definitorie pentru obicei în ansamblul său. înclinăm spre acceptarea etimologiei propuse de August Scriban având
în vedere mai multe motivaţii. "înfrăţirea" apare evident ca o condiţie esenţială a organizării cetei de tineri de tip
arhaic în vederea practicării riturilor de primăvară şi a organizării sărbătorilor şi distracţiilor care nu se reduceau la
"trasul la apă". Existenţa în albaneză a expresiei presupune, după o accepţiune aproape generală de la B.P. Hasdeu
încoace, un alt cuvânt daco-getic cu o construcţie asemănătoare a cărui evoluţie s-ar încadra mai bine legilor
fonetice ale limbii române decât transformarea "la vale- vălări". Deasemenea originea dacică, sugerată de înrudirea
albaneză, devine mai veridică dacă luăm în consideraţie aria de răspândire istorică şi actuală a vălăretului.
Atestările cuprind o zonă având drept extremităţi judeţele Buzău şi Iaşi, cu centrul de greutate în Colinele Tutovei,
parte a ţării supusă mai târziu romanizării dar cunoscând o intensă locuire geto-dacică, mai precis carpică.
Diversitatea părerilor în problema vălăretului a fost determinată şi de multitudinea aparentă de semnificaţii a
termenului, care exprimă practic un rit iniţial de fertilitate ce s-a îmbogăţit pe parcursul evoluţiei sale istorice cu noi
forme de exteriorizare.
Cele mai vechi mărturii scrise în care întâlnim atât descrierea obiceiului cât şi folosirea denumirii de vâlăret
apar în răspunsurile la Chestionarul Haşdcu. "Flăcăii însoţiţi de lăutari, umblă pe la casele cu fete , de Paşti, la
vălărit, unde joacă şi urează pe gazdă" sau "umblatul pe la fete se numeşte vălarii". Răspunsurile provin de la
Golăeşti, Voroveşti, Roşcani - judeţul Iaşi şi din Mărăcineni- Buzău. Un tablou mai semnificativ se conturează în
urma foiletării răspunsurilor mai ample, primite la întrebările lui N. Densuşianu şi datate 1896. în primul rând,
obiceiul este semnalat în fostele judeţe Buzău, Brăila, Râmnicu-Sărat, Covurlui, Tecuci, Bacău, Tutova, Vaslui,
Roman, Iaşi. Deci întreaga Moldovă centrală şi de sud (putem adăuga, fără să greşim, la cele de mai sus şi fostul
judeţ Putna, actualmente Vrancea, de unde s-au pierdut răspunsurile) şi răsăritul Munteniei. Nu întâmplător
vălăretul , reprezentativ etnografic , se înscrie, paralel cu o serie de elemente folclorice şi lingvistice bine
determinate, în nişte coordonate istorice precise. în procesul etnogenezei româneşti această zonă a avut rol deosebit
de caracteristic prezentând pe de o parte originalitatea conservării unor vechi elemente autohtone, pe de alta o
sintetizare la fel de originală a unor tipuri relativ diferite de romanizare, provenite de la sud, vest, nord. Zona a fost
individualiazată până târziu în istorie, judeţele moldoveneşti citate mai sus corespunzând perfect cu Ţara de Jos în
limitele Şiret - Prut, cele munteneşti presupun o veche unitate teritorială românească nedeterminată încă,
justificatoare pentru schimburile de teritorii între Moldova şi Muntenia la sud de Trotuş sau în părţile Chiliei şi
pentru constituirea de mai târziu a episcopiei Buzăului.
Din analiza tuturor elementelor referitoare la vălăret, extrase de Adrian Fochi dm tot cuprinsul răspunsurilor
la Chestionarul Densusianu rezultă drept caracteristici majore existenţa sa ca obicei de primăvară şi practicarea
ritualică de ceata de flăcăi a satului. În 31 de localităţi din judeţele Brăila, Bacău, Covurlui, Iaşi, Roman, Tecuci, se
practică luni după paşti. Tot atunci se practică pe actualul teritoriu al judeţului Vaslui la Bogdăneşti, Iveşti,
Obârşeni, Puieşti, Sălceni, Codâieşti, Dăneşti etc. Totodată răspunsurile din unele localităţi ale judeţelor istorice
Tecuci, Brăila, Iaşi, atestă practicarea marţi, după paşti, la fel ca în Plopana, Cârja, Ivăneşti - Vaslui. Faptul că
vălăretul nu este legat ferm de o anumită zi a celei mai importante sărbători creştine dovedeşte din nou caracterul
său general de primăvară, asocierea cu pastele datorându-se unor circumstanţe istorice şi sociale neesenţiale. Cu
toate unele nuanţări locale, forma sa predominantă , putem afirma chiar absolută, rămâne umblatul cetei de flăcăi
prin sat cu lăutarii. Ei poftesc fetele la horă şi la scrânciobul instalat de obicei în faţa cârciumii. Sunt ridicaţi în
braţe cei întâlniţi, la gazde - elevaţie cu rosturi magice străvechi ca şi utilizarea scrânciobului - săruta mâna
bătrânilor. Pe alocuri, este semnalată purtarea în braţe a unor miei născuţi de curând, prezentarea lor fruntaşilor
satului, urme evidente ale unui ritual particular închinat asigurării fertilităţii turmelor integrat mai târziu ritualului
general. Se conturează şi câteva elemente privind structura cetei de flăcăi. Referindu-se la arealul judeţului Vaslui
remarcăm de exemplu că la Bogdăneşti participau la vălăret toţii flăcăii, la Puieşti numai cei ieşiţi la horă. Cu toţii
primesc drept răsplată bani, băutură şi alimente ritualice, pe prim plan între acestea, colacii făcuţi de fete pentru
câte un anumit flăcău, înmânarea sa solemnă având aproape valoarea unei logodne , aspect foarte stabil pe care îl
întâlnim perpetuat în formle actuale de vălăret. Tot ca elemente stabile subliniem obligaţiile privitoare la
organizarea horei, asumate prin simbolicul act al "cumpărării satului", folosirea darurilor pentru plata lăutarilor,
existenţa unui conducător autoritar, conştiinţa îndeplinirii unei acţiuni socialmente necesară.
Prin interpretarea unor elemente disparate sau mai puţin proeminente în relatările din anul 1896, coroborarea
lor cu aparente contaminări - iordănitul, umblatul femeilor prin sat în ajunul zilei de 6 ianuarie când se desfăşoară
sub noi forme un vechi ritual acvatic - şi mai ales cu mărturii din izvoare scrise mult anterioare, se conturează un
substrat originar spre care converg părerile multor cercetători, în primul rând ale lui Stelian Dumistrăcel. In "Viaţa
şi trecerea sfinţilor" de Dosoftei, în imprecaţiile unor înalte feţe bisericeşti ca lacob Putneanu şi Sava Brancovici la
adresa obiceiurilor "păgâne", la care se adaugă relatările din "Condica" logofătului Gheorgachi şi din notele de
călătorie ale suedezului Weismantel este descrisă o practică ritualică frecventă la toate păturile sociale, întâlnită în
sate, târguri şi chiar Curtea domnească în anturajul voievodului. Tot a doua zi de Paşti umblau prin localităţi cete
care prindeau şi cufundau în apă trecătorii singuratici. După cum mărturiseşte Gheorgachi marii dregători îl
ameninţau pe Domn cu acest tratament. Ridicarea în braţe a fost însoţită de vălăret până în ultimul timp, filiaţia
fiind subliniată şi de udatul transferat în stropitul cu parfum, In decurs de mai puţin de un secol vălăretul a suferit
transformări în desfăşurarea sa exterioară, cunoscând în paralel o mutaţie în timp aproape totală, deşi vălăretul de
Paşti se mai întâlneşte sporadic, pentru majoritatea informatorilor el este asociat în prezent exclusiv obiceiurilor de
iama. Elementele determinante pentru aceste mutaţii pot fi sesizate în timp. Tendinţa de regrupare a tuturor
manifestărilor folclorice de peste an de origine ritualică la Anul Nou a fost în bună parte catalizată de transformarea
calendaristică romană de la 153 î.e.n. când începutul noului an a fost stabilit la 1 ianuarie faţă de 1 martie.
Bineînţeles că procesul adaptării a fost îndelungat şi lent, domeniul culturii populare opunând o firească rezistenţă .
Tendinţa caracteristică în primul rând folclorului moldovenesc de a exacerba teatralul şi fastuosul în manifestările
sale a dus la înglobarea jocurilor cu măşti din repertoriul unor sate în - după expresia profesorului V. Adăscăliţei -
"alaiuri ale alaiurilor", adică vălărete. Obiceiul de primăvară a constituit deci modelul, tiparul definitiv după care s-
a organizat din nou ciclul iernii. Ignorarea acestei relaţii, a faptului că în satele respective a existat dintotdeauna un
model de alai intim viziunii populare, au dus la ipoteza unor influenţe exterioare, extrafolcloricc,.care ar fi
determinat apariţia vălăretului. S-au adus în discuţie turneele "căruţelor cu paiaţe" prin satele moldoveneşti şi mai
ales influenţa malancăibucovinene datorată la rândul său unor elemente etnice alogene. Asemănările dintre malancă
şi vălăret nu presupun însă în mod obligatoriu determinări într-un singur sens. în contextul cercetărilor actuale
constatăm continuitatea absolută a vălăretului în satele în care a mai fost atestat. De asemenea, utilizarea
accidentală a termenului de "malancă" în câteva sate de pe Valea Tutovei nu ni se pare semnificativă. Este vorba de
sate de clăcaşi, parţial colonizate cu bucovineni care au folosit desigur un termen cunoscut lor anterior pentru a
desemna o realitate folclorică asemănătoare uneia deja ştiută.
 Perioada de trecere de la alaiul simplu la cel care cumulează repertoriul satului în întregime pare să fi început
la sfârşitul secolului al XlX-lea încheindu-se în 20-30 de ani. Facem această afirmaţie plecând tot de la datele
cuprinse în răspunsurile la Chestionarul Haşdeu. In 7 relaţii despre vălăret - deci foarte puţine în raport cu totalul-,
una fiind din actualul judeţ Vaslui este surprins tocmai acest moment al trecerii: "... a doua zi de Crăciun se duceau
flăcăii la fete , primeau colaci şi petreceau cu părinţii fetelor , urându-şi reciproc" (Roşcani -Iaşi); "vălăretul umblă
de Crăciun şi a doua zi de Paşti" (Popeşti - Iaşi; "cu vălăritul vin de Paşti şi de Anul Nou" (Bosia - Iaşi); "se umblă
de Anul Nou şi a doua zi de Paşti" (Valea Rea - Tecuci); "la Paşti şi la Anul Nou flăcăii cu lăutarii tocmiţi pentru
horă merg din casă în casă pe unde sunt fete mari şi le joacă şi le poftesc la horă. Primesc bani iar fetele le mai dau
colaci şi cozonaci" (Avrămeşti - Vaslui); "vălari sunt flăcăii ce se duc în sărbătorile Crăciunului prin case de adună
colaci, vin etc. (lanca - Brăila); "Vălari : flăcăii ce se adună de Crăciun şi a doua zi de Paşti, umblă din casă în casă,
dându-li-se la Crăciun colaci de casă şi la Paşti ouă, pască" (nedeterminat, Buzău). Celelalte aspecte, privitoare la
organizarea şi componenţa alaiului, se întâlnesc în patru consemnări referitoare la capră: "Ceilalţi se fac: unii
militari, unul urs îmbrăcat în cojoace pe dos, unul moşneag ce se trânteşte cu ursul, unul babă, altul ţigan ungând cu
obrazul funingene, apoi flăcăi şi fete" (Corni, Liteni, Suceava); "parte din feciori se îmbracă cu haine femeieşti,
unul se face militar, ţigan, evreu, neamţ, harap. Cu toţii joacă în fiecare casă cântându-le scripcarii" (Giurgeni,
Roman); "Altul e îmbrăcat femeieşte ca soţie a caprei, alţii cu cojoace pe dos; unul cu fustanele; arnăut cu pistoale
la brâu şi cu fes; în haine rufoase evreieşti; cu lăutari. Umblă de la casă la casă, cântă şi joacă toată noaptea şi în
ziua de 1 ianuarie. Fetele mari au un colac anume pregătit" (Plopana, Tutova); "...ceilalţi în costume diferite; turc
ofiţer, femeie, moşneag. Umblă cu lăutari..." (Onceştii Noi, Tecuci).
Vom mai încerca în rândurile care urmează să prezentăm - în ceea ce au mai caracteristic - mai multe vălărete
din judeţul Vaslui aşa cum se desfăşoară ele şi în prezent. începem cu vălăretul de la Voineş'ti cunoscut atât din
cercetări de teren cât şi din frecvenţele sale prezenţe scenice. în concepţia informatorilor tradiţia este foarte veche
fiind cunoscută numai în forma sa actuală. Se cunoaşte existenţa vălăretului de Paşti dar numai pentru alte
localităţi. Timpul de desfăşurare este strict Ajunul Anului Nou şi prima zi a noului an, acompaniamentul muzical
realizându-se prin fanfara. în urmă cu 20-30 de ani se făceau în sat două cete corespuzătoare împărţirii în clăc&şi şi
răzeşi. Cele două cete făceau pregătirile în mare secret, fiecare ascundea faţă de cealaltă elemente surpriză în
costumaţie şi cine anume interpretează un rol sau altul Acum se face o singură ceată, secretul păstrându-se încă în
ceea ce priveşte interpreţii rolurilor. Repetiţiile încep cu 3-4 săptămâni înainte, se fac la o singura casă, fetele ajută
la confecţionarea măştilor, 'personajele vălăretului se împart în "frumoşi" şi "urâţi". Din prima categoiie fac parte
Comoraşul, Anul Nou, Anul Vechi, Arnăuţii.
Comoraşul este îmbrăcat în uniformă militară cu chipiu tip Cuza. El are conducerea întregului vălăret, adună
şi administrează darurile băneşti, rezolvă posibilele conflicte dintre membrii vălăretului sau dintre aceştia şi sat.
Anul nou este îmbrăcat în "costum naţional" cu un coif de hârtie scris. Este aleas pentru interpretarea acestui rol cel
mai frumos dintre flăcăi. Anul vechi are o costumaţie vetustă, un cojoc ponosit şi o ghioagă. Arnăuţii au şi ei
"costume naţionale", plete lungi din păr de cal, căciuli negre împodobite cu hurmuz, mărgele şi oglinzi într-un
desen care sugerează imaginea unor flori, panglici multicolore. Pentru rolurile de arnăuţi se aleg tinerii cei mai
înalţi şi frumoşi. Cealalaltă categorie a "urâţilor" cuprinde caprele, moşnegii, babele, ursul, ursarul, caii, dracii sau
vracii, harapii, negustorii, căldărarii. Caprele mai multe la număr, au capul în vârful unui băţ, cu partea inferioară
mobilă şi manevrată cu o sfoară. Corpul se face din sac îmbrăcat în hârtie colorată, coarnele sunt de lemn de corn
sau chiar naturale, de capră sălbatică. între coame se aşează oglinzi. Jucătorul poartă ciorapi albi, opinci legate cu
tărsini.
Moşnegii sunt întotdeauna în număr mai mare de patru. Sunt încinşi cu curmeie, îşi atârnă de acestea tălănci
şi beşici de porc umflate. Au în picioare opinci cu ciucuri roşii. în mâini ţin ghioage mari rotunde la capăt. Unele au
capul bătut în ţinte, altele sunt sculptate. De regulă sculptura reprezintă un cap de femeie bătrână. Insolitul
costumaţie este subliniat de dinţii de seminţe de dovleac, coarnele cu ciucuri în vârf, nasul exagerat de mare
confecţionat din carton şi îmbrăcat în blană, coada din blană şi ea cu clopoţel sau o beşică de porc la capăt. Rolul
babelor este interpretat de bărbaţi travestiţi cu fuste lungi foarte vechi, încinşi cu curmeie, cu broboade negre foarte
mau pe cap. La acestea se adaugă masca feţei cu nasul coroiat si foarte marc, ciucuri, dinţi exageraţi. Poartă în
mâini păpuşi, au cocoaşă în spinare, sunt încălţate cu opinci. Ursul are capul din lemn îmbrăcat în blană, dinţi din
tablă albă, limbă vopsită roşu. Costumul se confecţionează din pantaloni şi bluză pe care se coase stuf
înmănunchiat reproducând perfect imaginea unei blăni. Ursarul se dă cu funingene pe faţă, are plete lungi, chimir
foarte lat din coajă de copac şi pantaloni foarte largi, poartă în mână un hădărag şi o tobă din veşcă de ciur pe care
se întinde o bucată de piele. Cai se pot face mai mulţi sau unul singur. Capul se face dintr-un lemn cu format
natural adecvat ales din pădure, îmbrăcat în piele vopsită. Corpul este format dintr-o covată groasă, străpunsă la
mijloc şi legată de umeri cu curele. Impresia de natural este accentuată de coama şi coada făcute din păr de cal.
îmbrăcămintea calului este confecţionată din sac pe care se coase hârtie tăiată în colţuri, tot din hârtie se face un
simulacru de şea. Călăreţul este în costum popular, cu căciulă neagră ornamentată cu mărgele, panglici, oglinzi.
Dracii au o costumaţie deosebit de originală. Sunt acoperiţi în întregime cu blănuri negre strânse pe corp, chingi
diagonale din lanţuri de care sunt agăţaţi mulţi clopoţei, portă săbii şi puşti din lemn. în urmă cu 20 de ani pentru
harapi se utilizau măşti specifice, expresive, la care se ataşau mustăţi mari. Acum îşi vopsesc faţa cu un amestec de
funingene şi pudră roşie, îşi pun plete din păr de cal şi coif de cap. Mijlocul, spatele şi pieptul le au înfăşurate în
bete de piele bătute cu rozete galbene de aramă. Negustorii (evreii) , spre-deosebire de ceilalţi membri ai
vălăretului, poartă îmbrăcăminte şi accesorii evident orăşăneşti: haine noi şi subţiri, scurte de doc cu gulere de
vulpe, cizme, genţi şi bastoane. Măştile lor sunt textile de diverse culori. Căldărarii imită îmbrăcămintea foştilor
ţigani nomazi au ciocane de lemn şi bidinele cu care simulează spoitul. Sub influenţa spectacolelor de circ în
vălăretul contemporan s-au inclus şi auguştii, costumaţi în albastru şi roşu violent.
Ca o expresie a funcţionalităţii sale sociale ceata merge de la casă la casă, prin tot satul. Erau ocoliţi numai
cei care trecuseră de curând prin necazuri deosebite care nu le permiteau pentru moment să participe la bucuria
colectivă. Ajuns la poartă comoraşul îl întreabă pe gospodar dacă primeşte vălăretul. Răspunsul, în general
afirmativ, este urmat de apelul fluierelor. în curtea gospodarului muzica intonează o melodie specifică numită
hustru. Urmează dialogul dintre Anul Nou şi Anul Vechi cu un conţinut identic celui din piesa de teatru propriu-zis
muzica reîncepe cu jocul caprelor. Se dansează într-un ritm vioi, după o melodie trepidantă iniţial, care, treptat
devine domoală; caprele se îmbolnăvesc. Moşnegii simulează un tratament arhaic le "iau sânge" cu cuţitul,
"însănătoşite" caprele sar, zburdă, se mai sperie puţin când moşnegii le ameninţă cu venirea lupului, dar îşi încheie
jocul într-o bucurie generală. Melodia executată de fanfară este parţial însoţită de versuri improvizate sau de
circulaţie locală. Succede imediat jocul moşnegilor asemănător în bună parte celor ciobâneşti. Mai demult ei
executau şi sărituri acrobatice peste ghioage în timpul dansului. Rolul moşnegilor implica de altfel şi alte
responsabilităţi pe lângă cele coregrafice. Conform unei simbolistici evidente şi în costumaţie ei reprezentau forţele
antice ale pământului natal fiind reîntruchipări ale tuturor generalităţilor de strămoşi. Când întâmplarea scotea faţă
în faţă două cete de vălăret (ceea ce se evita de regulă) apărea o situaţie conflictuală a cărei rezolvare cădea
exclusiv în sarcina moşnegilor. Ca reprezentanţi ai celor două cete ei se luau la trântă sau se întreceau la joc. In
primul caz victoria era adjudecată celui care reuşea să-i strice adversarului masca. Şi din acest motiv pentru rolurile
de moşnegi se cereau calităţi fizice deosebite. Sunt aşezaţi în cerc, jocul lor se execută la stânga şi la dreapta. La fel
de dinamic este şi jocul babelor în care predomină elementele de improvizaţie, deseori indecente. Contradicţia
aparentă dintre costumaţia bătrânească şi aspectele de fertilitate din accesorii şi comportament coregrafic se
datorează, pe lângă intenţiile umoristice , unor reminescenţe din cultele străvechi ale "mamelor" ale rodniciei. Ursul
intră târându-se făcând o serie de mişcări intenţionat stângace. Unele fac aluzie la vechea practică terapeutică a
"călcatului" de urşi adevăraţi. Pe fondul mişcărilor pline de umor ale ursului, ursarul interpretează o variantă locală
de corăghească. Jocul harapilor este în primul rând de virtuozitate. Rapiditatea ritmului este foarte mare, se joacă
peste picior în spate, cu sabia în gură, se realizează cu tot corpul un tremur permanent care face să sune clopoţeii.
Negustorii joacă cu mâinile deasupra capului păstrând între ele bastonul pe care-1 scot în evidenţă, , ca şi geanta
îndepărtată de corp în timpul rotirilor accentuate. Jocul dracilor este cel mai rapid, viteza duce la confundarea de
către spectatori a pârtilor cotpului, înveselesc asistenţa încercând mereu să-şi prindă coada. în încheiere "frumoşii"
dansează cu fata sau fetele gospodarului. Fata gazdei obişnuia, şi acum dar mai rar, să ofere alesului ei un colac
frumos şi o năframă. De regulă darul era acceptat în cazurile mai rare de refuz era pus într-un par al gardului. Cu
banii primiţi se plătea muzica şi alte cheltuieli - între altele se cumpărau opinci celor care şi le rupeseră în timpul
vălăretului - darurile se împărţeau cu excepţia colacilor primiţi "personal".
Considerând vălăretul de la Voineşti - în mod relativ, ca instrument de lucru-drept "tip", loc de referinţă, vom
trece în revistă alte câteva forme de vălăret.
Vălăretul de la Puieşti, unde este paralel - numit şi malancă, este format din ofiţer (sau cămăraş), patru
arnăuţi cu nevestele lor, ursul cu ursar, babă şi căldărar, lupi, fierăraşi şi ţigănci. Costumul arnăuţilor are un caracter
deosebit de arhaic; fes roşu cu canaf negru, brâie late, călţunaşi roşii cu dungi de horboţică. "Nevestele" lor sunt
flăcăi travestiţi legaţi la cap cu barizuri galbene sau negre, scurteici, fuste lungi. Uniforma ofiţerului sugerează în
mod reuşit vestimentaţia militară din secolul al XlX-lea: tunică roşie cusută cu brandenburguri negre, galoane,
eghileţi la umărul stâng , centură, diagonală, pantaloni negri în cizme de piele chipiu înalt cu pampon. Ursul se face
din blăni de oaie , ursarul are ca element deosebit în costumaţie fesul cu canaf. Baba are fustă lungă, casâncă, ţine
în mâini o păpuşă reprezentând un copil de 7-8 ani, de asemene un căldărar. Capul cu aspect straniu al lupului se
confecţionează din lemn şi bot adevărat de câine. Trunchiul se îmbracă în piele de câine, picioarele se înfăşoară în
blăni de oaie. Fierâraşii şi ţigăncile au costumaţia obişnuită pentru acele personaje. Vălăretul pleacă prin sat pe la
opt seara în ajun de Anul Nou. Spectacolul în curtea gospodarului începe cu dansul "dânguliţa" sau "arnăuţeasca"
intrepretaţi de toţi membrii vălăretului, urmat de "a batistei" jucaţi numai de arnâuţii aşezaţi în cruce. Ursul
dansează şi el, la un moment dat simulează că a murit, "durerea" asistenţei este exprimată de o melodie funebră ,
baba şi căldărarul se învinuiesc reciproc de moartea ursului. Acesta se scoală, îl deranjează veselia provocată de
"învierea sa", începe o nouă ceartă. în încheiere urmează jocul lupului, totul terminându-se într-o dezordine plină de
veselie. La Iezer, în apropierea Puieştilor, organizarea vălăretului presupunea discuţii aprinse anterioare, repetiţii
intense. Redăm mai jos relatarea unui informator mai vârstnic, considerând-o remarcabilă prin pitorescul şi
spontaneitatea sa: "Se obişnuia ca toţi flăcăii din sat să fie cuprinşi în vălăret. Rămâneau în afară numai cei care
mergeau în plugul cel mare. Se făcea sfat între flăcăi şi se târguia cumpărarea satului. Unul zicea: eu dau două mii
de lei, care dă mai mult? Zicea altul; eu dau două mii două sute, care dă mai mult? Şi aşa până ajungeau la o sumă
care credeau cu toţii că o să fie de ajuns pentru plătirea muzicii şi pentru toate cheltuielile care trebuiau făcute de
vălăret. Cel care cumpăra satul era numit cămăraş şi strângea banii de la flăcăii care urmau să fie în vălâret. Dacă
nu se adunau bani până la suma de care se hotărâse, trebuia să pună el restul. Nu-1 ajuta nimeni, numai părinţii îl
ajutau. Dacă banii strânşi erau mai mulţi, îşi putea scoate banii şi îşi punea şi muzica a doua zi să-i cânte numai lui.
Dacă nu, rămânea în pierdere. Nu se scria înainte cât dădea fiecare, acum se scrie. Când se făcea suma trebuia să se
împartă pe flăcăii care au dat cămăraşului. După ce se hotărau toate în privinţa banilor începeau pregătirile, făceau
şcoală. Ei mergeau la han să facă şcoală, acolo erau duşamele şi jucau pe ele. Se adunau câte trei seri la rând. Se
mai odihneau o seară, două, pe urmă iar făceau şcoală trei seri. Cămăraşul îi alegea pentru ce să fie fiecare vălâret.
Cei mai frumoşi, cei mai curatei la faţă urmau să fie arnăuţi. Se alegea urs, ursar, trei ţigănci, patru moşnegi, popă,
patru negustori, spoitori, auguşti. Nu putea să fie nici o supărare. Cămăraşul hotăra totul. De Anul Nou trăgeau întâi
cu toţii la cămăraş acasă. Acolo se îmbrăcau, se mascau. Cămăraşul hotăra de la ce margine a satului să înceapă.
Luau toate casele la rând."
Ceea ce este cu totul particular pentru vălăretul de la Iezer (în contextul judeţului Vaslui) constă în
interpretarea obligatorie a unui colind la început. La unele case, după dorinţa gospodarului, vălăretul rămânea o
simplă figuraţie a colindului, la altele se desfăşura tot jocul.
Vălăretul de la Ruşi este format din Anul Nou, Anul Vechi, căpitanul, amăuţii, vânătorul, ursul, lupul,
căldărarii, dracul. în vălăret, este inclusă şi formaţia de "Jieni" realizându-se un spectacol unic al satului.
La Bogdăniţa măştile antropomorfe predomină în vălăret. Cămăraşul, îmbrăcat în' cogxim naţional cu o
pălărie bogat împodobită, dirijează întreaga ceată şi dansează doar în sârba finală. Este secundat de doi oameni de
unire la fel costumaţi având în plus buzdugane. Urmează doi arnăuţi, doi vânători, doi mocănaşi, cu costumaţia şi
accesoriile obişnuite ale rolurilor. Nemţişorii, tot doi la număr, au rochii şi brâie roşii, cununi de zurgăiăi şi coifuri
mari care pot fi trase peste faţă ca nişte, măşti. Harapul este îmbrăcat de data aceasta în costum naţional şi are rolul
protector al damelor. Evreul, evreica, ursul, ursarul, moşnegii, calangii, calangiţele şi copii lor, prezintă unele
detalii originale în costumaţie care nu semnifică însă transformări totale. O categorie nouă de personaje este cea a
damelor, cu bluze roşii şi fuste largi, creţe şi multicolore. Conform tradiţiei, şi aceste personaje feminine sunt
interpretate de bărbaţi.
Pentru vălăretul din Tomeşti menţionăm personajele: doi arnăuţi, doi auguşti, doi evrei, popa, dascălul,
doctorul, ursarul, ursul, capra, calul.
Vălăretul de la Iana are un grad deosebit de spectaculozitate şi o gamă largă de personaje, peste 40 la număr.
Jocul este condus ca de obicei de cămăraşul costumat în ofiţer. Alaiul este deschis de "flăcăul" sau "mirele" -
îmbrăcat sărbătoreşte, cu beteala pe piept - şi de "fata" sau "mireasa" cu rochie albă, voal, pălărie mare, umbrelă,
rujată pe buze şi pe obraji. Sunt urmaţi de un număr variabil de "flăcăi" în costume naţionale şi cu brâie late şi
multe bete, numiţi şi "frumoşi" sau "sârbi". Neamţul are costum ofiţeresc cu caschetă şi sabie. Arnăutul are întreg
costumul, ca şi sabia de culoare roşie. Moşneagul, baba, evreul, ţiganca, ursarul, ursul, calul, capra, ciobanul nu
prezintă deosebiri esenţiale faţă de alte vălârete.
în nordul judeţului predomină o formă originală de vălăret care exclude aproape total măştile zoomorfe, le
păstrează pe cele antropomorfe accentuând aspectele legate de valoarea estetică a costumului şi punând în prim
plan elementul coregrafic. Cea mai reprezentativă este varianta de la Dobârceni. Principalele categorii de personaje
- câte şase - sunt: paianţii, damele , harapii, oamenii de unire, la care se adaugă vătaful jocului, calangiul, calangiţa
şi alte personaje episodice. Paianţii sunt costumaţi semimilitar, cu coifuri ornate de oglinzi şi mărgele, ţin săbii în
măini, aspect în general de războinic. Damele prezintă un insolit amestec de costumaţie feminină şi masculină
primul aspect dominând prin cununile care sugerează coafuri savante şi vălurile albe care acoperă feţele. Oamenii
de unire au costume naţionale, pălării şi buzdugane acoperite de panglici multicolore. Principalele dansuri
interpretate sunt: brâul, sârba damelor, a paianţilor, jocul harapilor, jocul oamenilor de unire, sârba-n bătătură, raţa,
oaia, cărăşelul, alunelul, hora pe bătute, pădureţul. Varianta Dobârceni pare a prezenta un moment de trecere spre
"rândurile" exclusiv coregrafice de tipul Munteni de Sus şi "damele" de la Bogdana, Bogdăneşti etc.
Departe de a fi epuizat varietatea imprevizibi lă pe care o oferă terenul, posibilităţile sunt multiple de
interpretare ale materialului deja discutat, credem că stadiul actual de cunoaştere al vălăretului susţine convingerile
exprimate de la început în sensul originii sale într-un ritual de fertilitate caracteristic primăverii a cărui esenţă
rămâne parţial încifrată.

JOCURI DE PRIVEGHI DE PE VALEA TUTOVEI

În abordarea acestui subiect am plecat de la convingerea că studierea priveghiului, a jocurilor care se

desfăşoară cu prilejul acestuia, se include pregnant în problematica largă consacrată cunoaşterii elementelor
primare ale constituirii structurii intime a mentalităţii poporului român. , Totodată, studiul jocurilor de priveghi
presupune o ilustrare perfectă a conceptului de etnologie în efortul de a elucida resorturile sufleteşti şi formele sale
de manifestare din momentele tensionale ale contactului cu "marea trecere". Deşi semnalată de la începuturile
interesului pentru creaţia populară, această latură a vieţii folclorice a fost în bună parte neglijată. După ce
entuziasmul istorist din secolul trecut a subliniat relaţia dintre atmosfera jocurilor de priveghi şi felul în care dacii
priveau moartea, publicul larg intelectual şi-a asimilat din plin această idee, ca şi pe aceea că singurul loc din ţară în
care jocurile respective posedă încă vitalitate ar fi Vrancea. Acreditarea quasi-generală a ideilor de mai sus departe
de a epuiza problematica a creat o falsă atmosferă a unor adevăruri câştigate, împiedicând credem desfăşurarea unei
munci de cerecetare mai intensă, cu rezultate pe măsură. Prima concluzie certă care se desprinde din parcurgerea
literaturii de specialitate consacrată priveghiului este remarcabila vechime a acestuia. Apariţia sa se confruntă cu
începuturile culturale ale omenirii iar deplina constituire instituţionalizată credem că s-a petrecut în neolitic, odată
cu amploarea faptică pe care o capătă înmormântările şi practicile magice care le însoţesc. Mărturiile etnografilor
referitoare la populaţiile aflate în stadii incipiente pe treptele dezvoltării confirmă afirmaţiile noastre, chiar dacă
lipsindu-le termenul prescris de referinţă - unii cercetători clasifică într-un fel deosebit manifestările constatate pe
teren. Cunoscutul savant Iulius Lips remarca: "La unele triburi până şi înmormântările sunt prilej de a practica
jocuri de noroc". Câştigătorii, aşa cred aceste triburi, se bucură de protejarea duhului celui răposat. Obiceiul amintit
este deosebit de răspândit la indienii din America de Sud. Că aceste jocuri sunt în bună parte ceea ce numim curent
"jocuri de priveghi" rezultă evident dintr-o descriere pe care o citează South America Indians (Scientiarum Fennica
Commentiones Humanorum Litterarum III, 2, Helsingfors, 1930". "Restul nopţii indienii şi-1 petrec jucând jocul de
noroc cu mingi de bumbac aprinse. De-a curmezişul trupului celui răposat se pune o scândură, iar pe ea o minge de
bumbac ce se aprinde. Jucătorii stau jos în dreapta şi în stânga mortului şi suflă încoace şi încolo mingea arăztoare
care astfel se află în necontenită mişcare. îndată ce mingea ajunge în apropierea unuia dintre jucători , el suflă spre
partea opusă, şi aşa mereu" (p. 230). în paralel vom reda descrierea jocului "cărbunele" (focul, jarul), aparţinând
unui informator de pe Valea Tutovei (VIII). "De coardă, în camera în care sade mortul, se leagă o aţă care are la
capăt un ac în care este înfipt un cărbune aprins. Bărbaţii se aşează roată , prinşi de mijloc . încep să sufle
cărbunele. Cărbunele arde nasul şi buzele celui care suflă mai puţin tare Asemănarea până la identitate a celor două
jocuri cu toată imensa depărtare în spaţiul geografic şi mai ales istoric a punctelor anchetate mvită la ipoteza unor
structuri primare unitare a jocurilor de priveghi , utilă ca ipoteză de lucru pentru un studiu comparativist. Natura
asemănării rămâne însă actualmente pur exterioară, în esenţă aflându-se în faţa imensei distanţări dintre sacru şi
profan, dintre trăirea originală şi desacralizarea ei. Dacă pentru indienii americani raţiunea de a exista a jocului
constă în depărtarea primejdiei molipsirii care vine la mort, a fricii de demonul morţii care ar putea căuta noi
victime printre rudele rămase în viaţă ale celui răposat, pentru locuitorii de pe Valea Tutovei, care practică încă
acest joc străvechi, primează amuzamentul şi încercarea forţelor, într-o evidenţă de necontestat. Concepţia magică
asupra lumii, certitudinea absolută că ceremoniile şi jocurile organizate în cadrul unor ritun pot influienţa favorabil
sau defavorabil succesiunea oricăror evenimente , rămâne , credem la originea priveghiului, ca şi în cazul tuturor
manifestărilor folclorice străvechi. Pe lângă cele de mai sus un element esenţial care a determinat modul de
organizare a înmormântării în neolitic a fost conceptul de moarte al omului primitiv, total deosebit de cel modern.
Pentru el moartea era doar un moment de trecere dintr-o formă de existenţă în alta şi se declanşa în funcţie de
abilitatea unor persoane deosebit de înzestrate. Paradoxal pentru modul de gândire al omului modern, mortul
devenea o fiinţă extrem de nocivă pentru cei rămaşi în viaţă. De aici, captarea bunăvoinţei sale prin veselia
ultimelor petreceri comune, care i se conferă în momentul trecerii.
Manifestările actanţilor îmbracă cele mai variate forme de expresie culminânmd cu violenţa orgiastică,
evidentă evocare a forţelor regeneratoare în momentul dispariţiei vieţii aparente. Structurile ingenioase reproduc în
cadrul jocurilor cicluri ale existenţei, vizând încadrarea mortului în acestea asigurarea permenenţei forţei originare
a ginţii, prin înbunarea strămoşilor, depozitari virtuali ai acesteia.
Pentru spaţiul de civilizaţie carpato-mediteranean în care s-au încadrat strămoşii noştri, mărturii despre
jocurile de priveghi pot fi deduse din analiza jocurilor funerare ale grecilor şi etruscilor. Şi mai apropiată de noi
rămâne informaţia lui Herodot referitoare la unul dintre neamurile trace "Când moare cineva, trausii îl îngroapă
glumind şi bucurându-se". Corelând relatarea lui Herodot cu cele ce ştim în general despre geto-daci, despre
viziunea specifică asupra morţii, care-i deosebirea de alte popoare, credem că jocurile lor funerare aveau o
deosebită fastuozitate, o organizare riguroasă, o instiţuţionalizare deplină. Numai moştenirea acestora în structura
precisă a unui sistem politic poate să explice unitatea jocurilor de priveghi la români, unitate care este evidentă şi
astăzi.
Primele atestări pe plan românesc ale priveghiului le vom întâlni -ca şi în cazul altor elemente străvechi din
folclorul tradiţional în lucrări şi documente de provenienţă ecleziastică. Biserica, conjugându-şi uneori eforturile cu
cele ale autorităţilor statale va încerca mereu să elimine jocurile de priveghi din succesiunea momentelor
ceremonialului funerar românesc, nereuşind mult timp decât atenuarea unor manifestări prea violente.
O evocare convingătoare pentru explozia de vitalitate care se declanşa paralel cu înmormântarea, întâlnim în
"Călătoriile Patriarhului Macarie în Ţările Române", "Băieţii din fiecare stradă şi despărţire se aduneau în
mănăstirile lor şi aprindeau focuri în cimitire, făcând un zgomot vesel şi jucând geamparalele până la ora şase din
noapte. La 1751, prin "Sinopsisul" devenit un document din cele mai importante pentru reconstituirea elementelor
prohibite ale vieţii folclorice din trecut, mitropolitul Iacob al Moldovei exprimă opoziţia categorică a Bisericii faţă
de obiceiurile străvechi "Iară să nu cumva să laşi să se facă la mort jocuri, chiote şi cântări necuviincioase sau
râsuri, până la îngroparea mortului. Iară de nu va fi citire, să şadă un om bătrân sau mai mulţi la priveghere , şi să
fie şederea lor cu tăcere, şi cu mâhniciune, că aşa se cade, fiindcă toţi vom să facem datoria cea de obşte. Iară la
care mort se vor face jocuri, chiote şi altele, să nu-1 prohodiţi, nici să-1 îngropaţi, că acestea sunt lucrurile Satanii,
care se fac prin amăgirea şi piarderea sufletelor celor ce privesc şi spre îngreoiarea celui răposat. Pentru Ardeal
menţiuni referitoare la priveghi se întâlnesc în lucrarea lui Vasile Pop "Disertatio, inauguralis historica - medica de
funeribus plebis Daco-Romanorum sive hodiernorum Valachorum" - Viena 1817. Să adăugăm tot aici, ca o ilustrare
a amplorii fenomenul folcloric intenţia doctorului Pop de a scrie o lucrare consacrată exclusiv priveghiului.
Interesul primilor folclorişti vizând prioritar valorile istorice şi estetice ale creaţiei populare în formele lor de
expresie cele mai spectaculoase şi în consecinţă mai uşor de receptat, a ocolit capitolul priveghiului deşi ar fi găsit
aici şi tradiţia istorică şi valori spectaculare. Prima contribuţie importantă la studiul priveghiului de valoare
ştiinţifică şi prezentând o remarcabilă respectare a autenticităţii o aduce Teodor Burada, în 1882, în lucrarea
"Datinile poporului român la înmormântări". Informaţiile sale , cu referinţe directe la jocul "Leuca" şi alte obiceiuri
vrâncene de priveghi, notarea cântecului funebru al ciobanului din Tichiris, constituie un veritabil act inaugural al
"terenului", pentru acest domeniu de cercetare. în anul următor, lucrarea "Românii în Munţii Apuseni"(Moţii)
semnată de Teofil Frîncu şi George Candrea, conturează trăsături ale priveghiului, prezintă şi o listă restrânsă de
jocuri. în chestionarul Haşdeu -1884- prezenţa jocurilor de priveghi este nesemnificativă , răspunsurile sunt sărace,
fragmentare. Cauzele constau probabil în lipsa de interes a anchetatorilor, modul defectuos de formulare a
întrebărilor în acest capitol cât şi reticenţa informatorilor de a dezvălui ceea ce credeau că le-ar pune într-o lumină
defavorabilă propria persoană şi comunitatea pe care o reprezentau. Includerea reală a priveghiului cu toate
elementele sale componente în circuitul cercetării ştiinţifice se datorează lui Simion Florea Marian. Capitolul cu
aceste tematici din "Inmormântarea la români" a rămas până astăzi singurul studiu care, în intenţie cel puţin,
include în cercetare întreaga arie românească a fenomenului. Viziunea plenară, completă a faptului folcloric,
înscrierea sa în coordonatele unui ansamblu, prezentarea elementelor organizatorice şi de cadru, sunt calităţi
precumpănitoare în aprecierea contribuţiei lui SF Marian la studiul priveghiului. Există desigur şi limite, ele
datorându-se mai ales modalităţilor de documentare, deficitare în mod obiectiv. După cum remarca Romulus
Vulcănescu în maniera sa de lucru au intervenit şi factori de ordin subiectiv "El elimină deliberat întreaga categorie
de jocuri lipsite .de pietate faţă de morţi, în care acesta a tratat ca obiect de joc şi prin care se urmărea presupusa
verificare a mortului şi restrânge la notaţie întreaga categorie de jocuri cu caracter erotic (Gogiul, 617).
Anuarele de folclor editate de Ion Muslea sub egida Academiei Române deşi nu au prezentat lucrări dedicate
exclusiv priveghiului conţin numeroase referinţe la obiect, incluse în studii cu caracter monografic. Din
parcurgearea acestora rezultă între altele existenţa priveghiului şi a jocurilor de priveghi în diverse zone ale ţării,
uneori sub denumiri specifice locale: preved'enie la moţii din Scărişoara prividire a mortului - în judeţul Bihor,
priveghi - în judeţul Lăpuşna. Comparând aceste relatări de arii geografice îndepărtate sesizăm relativă penurie a
informaţiilor, care reuşesc totuşi să sublinieze unitatea elementelor primare componente priveghiului, constatarea
unei slabe vitalităţi, referirea de regulă la priveghi ca la un fenomen pe cale de dispariţie. La fel este văzut şi de H.
Stahl în volumul al II-lea din monografia sociologică "Narej, un village d'une region archaique". Lucrarea conţine
relatări bogate despre jocurile de priveghi, bazate pe cercetări de teren, care pe lângă reprezentarea discriptivă
conţin şi referinţe de ordin general. în ultimile două decenii au apărut studii valoroase dedicate privegjiului,
prezentân forme esenţiale ca jocurile, măştile, cântece specifice. Aceste studii au vizat totdeauna prezentarea
faptelor folclorice pe arii geografice determinate: Vrancea, Valea Giurgiului, Munţii Apuseni, judeţul Bihor, în
general zone care au mai trezit interesul cercetătorilor. O particularitate în spaţiul românesc o prezintă studiul lui
Romulus Vulcănescu "Gogiul-un spectacol funerar" bazat, după mărturisirea autorului, pe cercetări de teren
efectuate înainte de 1940 la Găiceana, în vestul colinelor Tutovei, în aceeaşi unitate geografică cu zona pe care ne-
am propus să o investigăm. Lucrările din colecţia "Zone etnografice" prezintă accidental (Suceava, Maramureş)
priveghiul şi jocurile de priveghi. O trăsătură generală a studiilor menţionate mai sus este prezenţa unor foarte utile
contribuţii cu caracter general la studiul priveghiului în ansamblu. Cu toate acestea, deşi putem-vorbi deja de o
literatură de specialitate consacrată priveghiului, cercetările se află practic într-un stadiu incipient. Considerăm că o
impune cu necesitate efectuarea unor cât mai rapide şi eficiente cercetări de teren , în toate zonele ţării, mai ales
fiindcă viitorul priveghiului este unanim considerat incert.
Zona Văii Tutovei, obiect al cercetărilor noastre de teren în vederea alcătuirii unei monografii folcorice,
actualmente inclusă în judeţul Vaslui, partea de sud-vest, a format în trecut o unitate administrativă în bună parte şi
economică prin gravitarea tuturor localităţilor spre târgul Puieşti - numită ocolul Tutovei. Caracterul predominant
agrar al economiei, lipsa unor căi de circulaţie de trafic intens, relieful accidentat şi caracterizat prin existenţa unor
văi adânci, în bună parte paralele până la confluenţa lor şi orientate invariabil de la nord-vest la sud-est împiedicând
circulaţia transversală - au fost factori care au contribuit la crearea unui cadru favorabil conservării unor vechi
tradiţii. Exceptând rarele elemente ţigăneşti, de altfel deplin asimilate, populaţia este curat românească şi în
majoritate de origine răzeşească, amintirea statutului social de ţărani liberi constituie un adevărat patrimoniu lo cal
de dragoste de istorie şi mândrie. Satele, în general, mici cunosc o densitate pe kilometrul pătrat superioară mediei
pe ţară, au comunicaţiile principale numai pe valea pe care sunt situate. Localităţile de pe Valea Tutovei posedă o
viaţă folclorică de o rară intensitate în care îşi au locul obiceiurile pe cale de dispariţie în alte părţi, aici dovedind o
vigoare şi o vitalitate deplină. Cercetările noastre de teren s-au desfăşurat în perioade de timp distanţate între ele,
cuprinse între anii 1975-1978, în 24 de sate situate pe Tutova şi văile afluenţilor săi Valea Mărului, Iezerul,
Studinetul. Menţionăm localităţile în care am efectuat cercetări şi anul primei atestări documentare care ne este
cunoscută. Avrămeşti (1473), Bănceşti (1443), Bărtăluş - Mocani, Bărtăluş-Răzeşi Bartan (1439),
Călimăneşti(1439), Cetăţuia (Strâmba, 1431), Ciocani (Ceucani, 1558), Cristeşti (1583), Dragomireşti (1439),
Fîntânele (Croitoru, 1439), Fulgu, Ghergheşti, Gîlţeşti (Gâtea, 1455), Hălăreşti (Temeşeşti, 1434), Iana, Iezer,
Lăleşti (1439), Perieni, Pogana, Puieşti (Gura Strâmbei, 1510), Ruşi (1458, proprietarul Todor Rus), Siliştea,
Tifeşti, Voineşti (Oideşti, 1493). Referirile numeroase ale informatorilor asupra jocurilor de priveghi au accentuat
interesul nostru pentru aceste manifestări folclorice, constatând amploarea pe care priveghiul reuşeşte să o mai
cunoască şi acum. De altfel, dintre cele 7 referinţe existente în Chestionarul Haşdeu în legătură cu desfăşurarea
priveghiului în general una este din Perieni, iar din 7 referinţe la jocurile de priveghi, una este tot din Perieni,
cealaltă din Lăleşti-Câlimăneşti. Actualmente mai sunt în uz următoarele jocuri de priveghi majoritatea de veche
tradiţie, anterioare structurii actuale: Ascunsul banului, Avionul, Baba şi moşneagul, Calul, Capra, Căldărarii (cu
varianta "Nunta căldărarilor", Căldăruşa, Cărbunele, Cioatele, Cocostârcul, Colacii lui bunicu, Copoii, Fântâna,
Gâscă, Gogiul, Grădina, Guzu, Iepurele, Inelul, îndoparea curcanului, Leuca (cu variantele Leuca-întoarsă,
Căţeaua, Foca, Focul, Cu nuiaua), Moara, Mortul (Stahia, Momîia), Mişca, Oalele, Paiul, Paiul aprins. Pastele,
Scoaterea mortului, Strigătele, Trenul, Ursul, Vulpea, în încercarea de a găsi contururile proprii, de a individualiza
fenomenul priveghiului, am încercat să ne apropiem de esenţe atât prin considerarea în contextul semnificaţiei sale
de riţ de trecere cât mai ales prin discernarea unei atitudini tip din multiple motivaţii prezentate de informatori.
Desigur, nu vom mai întâlni motivaţii directe care să vorbească de apărarea împotriva spiritelor celor morţi, de
necesitatea de purificare, de eliberare etc. Trebuie să luăm în consideraţie veritabila dedublare a informatorilor care
pe de o parte sunt oameni moderni, perfect încadraţi în societatea actuală, pe de alta sunt actanţi ai unor
reminescenţe de rituri străvechi, a căror semnificaţie primară le este total străină, dar pe care le practică prin forţa
tradiţiilor atât de vii în satele româneşti moderne. Sunt tipice explicaţiile lui Filipescu A.Dumitru-Avrămeşti, care,
după ce ne-a subliniat că nu s-ar întâmpla nimic dacă mortul ar rămâne singur, a atribuit altora credinţa că mortul
nesupravegheat devine strigoi. Teama ancestrala este vie încă în intimitatea informatorilor , concomitent covârşiţi
de anacronismul ei, de aceea nu vor mărturisi decât indirect. Ocraim Vasile din Gîlţeşti crede că jocurile de priveghi
desfăşurate după tipicul vechi reuşesc să-1 înveselească pe mort în aşa măsură încât îşi va perpetua această stare pe
tărâmul celălalt. Veselia ce-1 înconjoară în timpul nopţii este corelată cu satisfacţia ce o trăieşte în faţa mărturiilor
de durere din timpul zilei. Ambele atitudini, în viziunea lor inversată, exprimă tendinţa de armonizare între cel mort
şi cei vii aceştia din urmă transformându-şi reacţii consacrate , în coordonate străine suferind în faţa luminii şi
bucurându-se de întuneric. La fel, grupul de informatori din Iezer explică priveghiul prin interdicţia de a exprima
durerea în timpul nopţii . Cele mai multe motivaţii implică însă aspecte utilitar domestice , se referă la concretul
cotidian: oamenii nu trebuie să stea numai supăraţi , noaptea rudele mortului trebuie să se odihnească după treburile
de peste zi, etc. Motivaţiile de mai sus nu se deosebesc în esenţă nici de cele îndepărtate în timp, culese de Simion
Florea Marian, nici de cele contemporane, din altă arie geografică. în raport cu cele dintâi vom sesiza o dublă
popularizare a explicaţiilor contemporane întâlnite pe Valea Tutovei, existenţa prioritară a elementelor de substanţă
- credinţa greu mărturisită într-o altă lume ale cărei coordonate aparţin viziunii omului neolitic-şi de adstrat-
motivări raţionaliste, argumente bazate pe bunul simţ. A avut priveghiul cândva o organizare quasi-oficială? Este
foarte probabil ca ceata flăcăilor statului , străveche formă de orgnizare cu rosturi iniţiatice şi paramilitare care se
reuneşte parţial cu, ocazia Sărbătorilor de iarnă să fi dirijat şi desfăşuarea priveghiului. Semnificativ ar fi faptul că
tin^ciul reprezintă o eficienţă contrapondere optimizantă pentru comunitate în momentuL morţii unui membru al ei.
Numai în acest fel se explică prezenţa unui "căpitan" (în alie părţi ale ţării "primar") care conduce toată
desfăşurarea priveghiului. (Gr. Năstase, Puieşti). Referitor la timpul de desfăşurare al priveghiului majoritatea
mărturiilor de pe Valea Tutovei concură spre 3 nopţi (nu 2, ca la Marian), neexistând practic o limitare în timp.
Dacă datorită unor împrejurări excepţionale se întârzia înmormântarea, priveghiul se prelungea nelimitat
(semnalăm că în satul Ruşi nu se face priveghi în prima noapte, aceasta fiind consacrată pregătirii mortului).
Intre participanţi, se situează invariabil pe prim plan ceata de tineri din sat (în trecut 20-25 flăcăi). La aceştia
se adăugau bătrânii ca participanţi pasivi şi copiii, uneori victime tratate cu oarecare blândeţe, ale jocurilor
tineretului. Specificăm faptul ca posibil reflex al rosturilor primare iniţiatice - în rândul tinerilor existau diferenţieri
determinate de gradul de cunoaştere al jocurilor, de aici postura lor de executanţi ai pedepselor sau victime ale
acestora. Autoritatea căpitanului asupra tuturor participanţilor era indiscutabilă fiind desigur justificată de
caracterul logic, constituit al jocurilor. Ierarhizarea include şi consideraţium privitoare la vârstă îmbinate cu
prioritatea prezenţei la locul priveghiului. "Cei mai mari intră înainte. Cel care intră întâi îi bate pe. ceilalţi" (Grup,
Iezer). Supunerea deplină în încercări , oricât de dureroase ori neplăcute ar fi ele evocă disciplina de fier şi mândria
suferinţei din riturile de iniţiere. Disocierea priveghiului de structurile juridice preponderente într-o epocă sau alta
au fost în repetate rânduri subliniată de informatori prin expresia "privegjiul n-are judecată" (Puieşti, Ieper, Ruşi).
Cât de puternică şi generalizată este această concepţie rezultă evident şi din regăsirea ei identică în relaţiile despre
jocul de priveghi prezentate de Tiberiu Graur de la informatorul Albu Petru, Lupşa - 67 de ani. O altă concordanţă
între Valea Tutovei şi Munţii Apuseni căreia, dat fiind lipsa unor legături directe între aceste zone şi raritatea
cercetărilor putem să-i atribuim caracter de generalitate - este interdicţia de a înjura la priveghi. Existenţa unei
străvechi scheme organizatorice a privegjiului se poate deduce şi din aranjamentul spaţial al actantilor respectat cu
stricteţe, condiţie sirie-qua-non a desfăşurării lor ludice eficiente.
Elementele de cadru şi organizare, aşa cum apar pe Valea Tutovei şi în paralel - în puţinele zone cercetate
confirmă deplin ipoteza structurii primare unitare la toţi românii.
O caracteristică contemporană, determinată de actuala reapariţie pe grupe de vârstă a locuitorilor satelor este
transferul atribuţiilor de priveghi către adolescenţi de 14-16 ani. Aceştia preiau parţial elementele organizatorice
departe de a realiza tenta de solemnitate care se întrevede şi la cele mai aparent anarhice manifestări atunci când
sunt organizate de tineri. Este faptul care, în principal duce la disoluţia jocurilor de priveghi, chiar în zonele de
mare rezistenţă , cum este Valea Tutovei. Tot ca element de cadru şi organizare putem desemna focul de origine
rituală . Obiceiul de a face foc în curte în cele mai multe cazuri însoţit de practicarea jocului leuca - este probabil o
reminescenţă atât a riturilor de purtificare cât şi practicile incinerării. Conjugarea focului din curte cu împărţirea de
mâncare şi băutură participanţilor la priveghi - deosebit de praznicul creştin care are loc după înhumare - reproduce
credem, străvechiul banchet funerar care se desfăşoară paralel cu incinerarea. în partea de nord a zonei studiate
focul din curtea casei în care se desfăşoară priveghiul se face cu regularitate, în sudul zonei se păstrează amintirea
acestei practici. Mascarea de priveghi a pierdut mult în amploarea din trecut Amimtirea perioadei nu prea
îndepărtate când mascarea era un fenomen general şi pe Valea Tutovei este încă vie. Informatorul Filipescu din
Avrămeşti subliniază faptul că "se puneau măşti din schimbături". Prin aceasta se realizează mai ales o mistificare a
vârstei "era tânăr, se făcea bătrân". Ca şi în alte zone ale ţării era în uz folosirea măştilor de la Anul Nou. în zilele
noastre, procedeul mascării se păstrează parţial. De semnalat în primul rând la Ghergheşti, cuplul urs-ursar. Ursul
se îmbracă cu "haine urâte", în plus, îşi unge faţa cu funingine. în general termenul de mascare în accepţiunea
actuală de pe Valea Tutovei desemnează practic un travesti vestimentar. Frecvente sunt şi maschetele caracteristice
unor jocuri - cerşafurile albe la cocostârc, moarte, momâie, ţolul de la capră şi cal, etc. în scenariul "Baba şi
moşneagul" , mascarea şi travestiul erau şi sunt încă frecvente folosirea măştilor cu toate funcţiile magice care le
erau acordate, a cunoscut o deosebită intensitate în trecut, parţial există şi astăzi. Remarcabilă ni se pare şi folosirea
"funiei de fân" care - asociată cu frecventul obicei tutovean ca "moşnegii" mascaţi să-şi pună mănunchiuri de
frunze la brâu ne evocă străvechi divinităţi vegetale, se prezintă vă elemente de dendrolarie. Alături de măşti, se
impun atenţiei noastre o serie întreagă de obiecte care formează o adevărată recuzită a privilegiului. Obiectul
indispensabil desfăşurării jocurilor de priveghi , instrumentul principal pentru executarea pedepselor care descind
din practica bătăilor rituale este "ţuşca" sau "mişca". în forma sa concretă, are aspectul unui prosop - sau alţ obiect
din pânză - bine răsucit, "să vină bine la bătut". Pentru a-i spori eficeinţa "ţuşca" este udată se introduce nisip sau
chiar pietre în cutele ei ascunse. Loviturile au efecte dezastruoase uneori, informatorii amintesc de îmbolnăviri
grave cauzate de "ţuşca" mânuită excesiv de executorii pedepselor. De obicei se confecţiona o "ţuşcă" lungă de
aproximativ jumătate de metru, putea fi înlocuită de o frânghie udă şi împletită, de aceleeaşi dimensiuni. Funcţiile
sale sunt preluate în jocul cu acelaşi nume de o căldăruşă de metal. Ca palid antidot la loviturile inevitabile din
natura jocurilor se foloseau bondinţe îmbrăcate pe sub hainele obişnuite în speranţa atenuării efectului de şoc.
Prezenţa absolută a "ţuştei" sub diverse denumiri în toate zonele în carre s-au practicat sau se mai practicăjocurile
de priveghi, devine un alt argument al presupusei unităţi iniţiale. Desfăşurarea jocurilor mai implică folosirea unor
vase de lut, oale, străchini, ciururi, cârlige de fântână, mecanismul botului de capră identic cu cel de la Anul Nou,
beţe de tot felul, batiste, materii diverse ca apa, făină, cenuşă, vopsele etc.
Principala pedeapsă care se acordă celor depăşiţi de adversari prin cunoaşterea tehnicii şi a momentului
potrivit jocului de abilitate şi forţă fizică, este lovirea fără vreo reţinere, presupusele atenuări pe motiv de blândeţe
având un caracter de farsă, accentuează veselia publică.
La jocurile din grupa "leuca" pedeapsa particulară care îi aşteaptă pe participanţi este izbirea în foc sau
lovirea cu prăjina. Tot din rândul pedepselor cu vechi rosturi ritualice ca şi cele de mai sus pare a face parte şi
strigarea celor care nu au venit încă la priveghi. Orientarea spre numele iubitei sau iubitului ca şi mulţimea
pretextelor pentru sărutări formează un strat nou de pedepse, o evidenţă influenţă a jocurilor cu gajuri.
Înainte de a încerca să constituim repere de clasificare, a jocurilor de priveghi, vom aminti aşa numitele
"scamatorii", care nu fac obiectul cercetării noastre - coaserea de pat sau între ei a celor care priveghează
manevrarea mâinii sau capului mortului cu ajutorul unor sfori, etc. deşi, datorită probabil game reduse de procedee
posibile, şi în cazul lor se poate vorbi de o relativă unitate şi sunt generalizate în toate zonele. De subliniat efectul
sigur de panică colectivă pe care îl provoacă înscenarea învierii mortului, ilustrare a unor substraturi ancestrale în
considerarea mortii. O clasificare judicioasă a jocurilor de priveghi este practic o imposibilitate. încercările
anterioare au luat în consideraţie diverse criterii referitoare practic la tematica sau la formele de expresie artistică T.
Frâncu şi G. Candrea disting în lucrarea citată jocurile cosmice şi cele gimnastice (Romulus Vulcânescu în
"Gogiul" după ce compartimentează complexul funerar, face în continuare o distincţie tranşantă între "jocul
moşilor" şi jocurile de priveghi, cel dintâi având •iniţial funcţia prescrisă a reprezentării unui strămoş, celelalte
jocuri fiind considerate manifestări artistice în fond. în continuare se realizează o clasificare a jocurilor de priveghi,
după criteriul tematic şi aşa cum se organizează artistic această tematică. De fapt, fiecare joc, dat fiind procesul de
desacralizare a trecut prin mai mult faze ale acestui proces, fiecare adăugându-i laturi noi, ceea ce permite
elasticitatea încadrării într-o tematică sau alta . "Calul" de exemplu, păstrează resturile unor rituri vechi dar
prezintă şi aspecte din viaţa socială, economică. La fel de relativă este clasificarea după modalităţile de realizare
artistică, elemente de scenariu, pantomimă, abilitate, constând în unul şi acelaşi joc.
încercarea noastră de clasificare, care rămâne şi o expresie a necesităţii o autocalificăm drept un instrument
de lucra fiind totodată o modestă tentativă de cronologizare.
1.Jocurile reconstituirii riturilor de trecere "Baba şi moşneagul", "Gogiul", "Guzu", "Căldărarii", "Moartea",
"De-a mortul", "Scoaterea mortului din casă".
2.Jocuri de purificare evocând incinerarea si purificarea "Leuca" şi variantele sale - "Cărbunele", "Paiul
aprins".
3.Jocuri cu nume de animale: "Calul", "Capra", "Ursul", "Iepurele", "Vulpea", "Cocostârcul", "Gâscă",
"Indoparea curcanului", "Peştele".
4.Jocuri constituite în coordonatele bătăii rituale: "Mişca" (Ţuşca, Bâza, Căldăruşa)
5.Jocuri de divinaţie: "Paiul", "Ascunsul banului", "Strigătele", "Inelul".
6.Jocuri prezentând dramatic episoade din realitatea cotidiană: "Moartea", "Cioatele", "Colacii lui bunicu`",
"Grădina", "Oalele", "Fântâna".
7.Jocuri care se adaptează la aspecte ale vieţii moderne: "Avionul", "Trenul", "Copoii".

1. Dintre jocurile din prima serie tematică "Baba şi moşneagul"' cunoaşte actualmente atât cea mai largă
răspândire teritorială cât şi cea mai accentuată amploare a desfăşurării dramatice. Pe Valea Tutovei "Baba şi
moşneagul" cumulează şi alte jocuri de priveghi, devenite pietre de încercare în peripeţia spectaculoasă a regăsirii
şi redobândirii perechii mitice. Schema epică permanentă este următoarea: Un flăcău se ascunde în camera în care
se desfăşoară priveghiul, celălalt partener intră în, încăpere peste câteva minute şi simulează o căutare furibundă
strigând mereu "Gherdănică" (Giordănică). Intr-un grup de variante "baba" răspunde din ascunzătoare cu expresii
obscene care rimează cu strigătele ."moşneagului" şi exprimă dispreţul pentru acesta, într-altele răspunsul lipseşte
ceea ce amplifică neliniştea căutătorului. în primul caz moşneagul reuşeşte să scoată cu forţa "baba" de sub patul
unde era ascunsă, urmează mimarea unei lupte, combinată cu simularea actului sexual motiv pentru care, în final,
perechea este alungată din adunare. Aceste variante sunt cele mai vechi, frusteţea , până la grosolonie le certifică o
veche ascendenţă în redare nudă a "nunţii" primare, cu brutalităţile amplificate de spaima morţii şi desfăşurată
public ca într-un templu al fertilităţii. Dezaprobarea asistenţei este târzie, fiind la rândul său pretextul manifestării
unor noi violenţe. Cu totul altfel se prezintă variantele din grupul B, deşi pornesc de la aceeaşi schemă. Masca
travesti a "moşneagului" exprimă dezolarea şi efectele concrete ale lipsei unei femei în gospodărie. Intră cuviincios
în cameră, se adresează, cu respect şi speranţa unui sprijin către autorităţile constituite ad-hoc, primarul ajutat de
notar. Tratat cu umor şi îngăduinţă el îşi dezvăluie cu naivitate neajunsurile provocate de lipsa soţiei substratul
indecent al unor lamentaţii fiind filtrat cu subtilitate. Refacerea perechii primare nu se mai poate realiza acuma prin
violenţa acţiunii, ea devine un act posibil numai într-o anumită condiţionare socială. Pentru a recăpăta moşneagul
trebuie să-i plătească datoriile,, lucra care - indiciu pentru un anumit stadiu al feudalismului - nu se rezolvă cu bani,
ci cu prestarea unor munci agricole. Aici intervine contaminarea cu alte jocuri de priveghi, se manifestă rolul
polarizator al acestei scenete devenită uneori o suită de cinci-şase momenmte dramatice distincte. Moşul trebuie să
are , să semene, să secere, să treiere şi, nici ales, să scoată cioate, muncă specifică pentru această zonă a ţăiii în care
împlântarea aşezărilor omeneşti s-a făcut exclusiv prin defrişare. în final, după recăpătarea babei, moşneagul
trăieşte aparenţa nunţii, perechea pleacă fericită şi veselă însoţită de ironiile blânde, binevoitoare, ale asistenţei.
Despre semnificaţia de strămoşi divini ai ginţii care se atribuie acestui cuplu s-au scris pagini convingătoare,
reliefându-se încă odată prezenţa elementelor de nuntă în structura jocurilor de priveghi. Dorim să subliniem însă
deosebita valoare artistică a variantelor din grupa B. înlănţuirea faptelor dramatice este firească, ele decurg în mod
necesar unul din altul, înclinăm să credem că iniţial a existat un joc deosebit de complex reflectând toate ciclurile
existenţei. Actuala creaţie ar fi deci rezultatul unui dublu proces, pe de o parte fragmentarea vechii structuri
devenită prea complicată pentru actanţii care nu pricep rosturile iniţiale, pe de alta contaminându-se cu alcătuiri noi
mai realiste, deci posibile de receptare imediată. Remarcabilă este şi tehnica dialogului:
- Bună seara!
- Bună seara, moşule! Ce-i cu matale aşa rufos, moşule?
- Măi, oameni buni, mi-o fugit baba de vreo două săptămâni de acasă
şi tare mi-i dor de ea.
- Ei, şi cum, vii aşa, fără să te legitimezi?
Iată, mie îmi spune moşneagul N., am pierdut baba şi vin să o caut.
 Baba o găseasc fără discuţie, nu se poate să nu o găsesc.
- Ia strigă moşule odată, să vedem ce-ai să faci.
- Îi, măi Gherdănică!
Dialogul continuă în acelaşi ritm alert şi cu subtilă gradualitate aspectele umoristice devin tot mai accentuate
ajungând explozive când, sub apartenţa sa de executant supus al unor munci agricole, moşneagul provoacă mari
dezordini în asistenţa, în plină febră a activităţii. Zelul său excesiv are o dublă funcţionalitate, permiţând
concomitent exercitarea unor violenţe asupra asistenţi şi sublinierea unui înduioşător sentiment pentru babă ceea ce
în viziunea populară cu specificităţile sale în considerarea grupelor de vârstă nu poate decât să declanşeze un râs
nestăvilit. Răspândirea jocului în toate zonele ţării este încă un indiciu al vechimii şi al vechilor sale semnificaţii
magice.
"Căldărarii" -joc cules din satul Gâlţeşti, de la Ocraim Vasile îşi are provenienţa în unele aspecte dramatice
ale complexului ludic prezentat mai sus. O pereche de căldărari - a căror costumaţie o reproduce pe cea a babei şi
moşneagului umblă cu cerutul. Dialoghează mereu contrazicându-se , se bat, căldărăriţa este izbită peste un bărbat
din asistenţă, de aici o criză de gelozie urmată de voioşia şi atmosfera de nuntă a împăcării. Avem de-a face desigur
cu un moment din procesul de renunţare la un mit. Ideea strămoşilor protectori a intrat toptal în crepuscul,
comunitatea şi i-a înstrăinat total. Areţinut doar aspectul de farsă pigmentată cu aluzii obscene şi ca un reflex al
însuşirii intime a unor norme morale, a transferat reprezentarea ei unor elemente alogene, personajele fiind exilate
deci de grupul pentru care îndeplineau cândva o funcţie apotropaică. în cele două sate situate la extremităţile zonei
studiate, Cetăţuia şi Ghergheşti, am cules în 1977 şi respectiv 1978, două jocuri organic înrudite "Gogiul" şi
"Guzu". Complexul ritual căruia îi aparţin a fost descris de Romulus Vulcănescu perfect, care cu remarcabilă
economie de mijloace reproducea nunta moartea, învierea, ca şi etapele succesive ale unui mister antic oriental.
Prima variantă cu caracter pronunţat fragmentar - am cules-o de la Timuc Gheorghe, Cetăţuia.
Un flăcău înarmat cu "tuşca" îi interoghează pe ceilalţi:
- Voi ştiţi c-a murit Gogiu?
- Da, stim c-a murit.
- Dar clopotul l-aţi tras?
- Nu, nu l-am tras.
- E, dacă nu l-aţi tras, staţi să vi-1 trag eu".
Prin surprindere, câte un novice este luat de păr şi zguduit, atrăgându-i-se atenţia: „Uite, a murit Gogiu, să
ştii. Fără tranziţie, dialogul este reluat:
"Dar colac ţi-a dat?
Nu mi-a dat.
Novicelui i se dădea o bucată de lemn, în continuare era întrebat dacă a primit lumânare. Cel fără experienţă
răspundea că nu, aşteptând să primească un obiect oarecare, ca şi în primul caz. Dar spre surprinderea sa şi spre
satisfacţia celor de faţă, primea un pumn şi era dat afară, ceea ce constituia bineînţeles clou-ul jocului . Varianta din
Ghergheşti "Guzu", culeasă de la Aniţa Bandrabur, 78 ani este oarecum mai completă, motivaţiile acţiunilor sunt
explicite, pare a fi mai apropiată de original, conţine mai multe elemente care o apropie de pieseta culeasă de
Romulus Vulcănescu. Reproducem partea centrală a dialogului, aşa cum se păstrează la Grîergheşti:
- "Ştii c-a murit Guzu?
- Am auzit.
- Ei, ia lumânare şi colac".
După împărţirea "darurilor" conducătorul priveghiului se întorcea cu "mişca" în mână;
- Măi, a înviat Guzu, să dai colacul şi lumânarea.
- Păi de unde, că le-am mâncat.
Cu toate că victimile încercau să se absolve declarând că au zis "bodaproste", bătaia urma necruţătoare, de
astă dată mai deplin "motivată", ca la Cetăţuia. Extrem de interesantă ni s-a părut şi o altă relaţie de la aceeaşi
informatoare: A rămas vorba: dacă dai la cineva ceva şi-i ceri înapoi, se zice"da ce, a înviat Guzu?" Este elocventă
o demonstrare atât a vechimii cât şi a răspândirii jocului şi a puternicii receptări de către comunitate, a importanţei
pe care o reprezenta priveghiul în general. în studiul amintit, Romulus Vulcănescu defineşte Gogiu drept o alegorie
funerară, personajul care dă numele piesei - în variantele culese noi nu mai apare direct, este doar amintit -
reflectând dramatic transfigurarea în mort. Tot acolo se stabilesc o serie de legături etimologice toate convergând
spre sensul de spaimă, fantomă, arătare, semnalizându-se corespondenţe importante cu limba albaneză. Direct
legată de unul din momentele de bază al jocului funerar în forma sa completă ni se pare accepţiune ardelenească de
"mireasă" a cuvântului "goge". Mihai Pop în "Obiceiuri tradiţionale româneşti (p. 65- 66) citează mai multe texte
folclorice din care reise clar acest înţeles, termenul fiind ilustrativ pentru unele relaţii nunţi-colindă, Putem
amplifica aceastră relaţie adăugând priveghiul deoarece "Gogiul" ar fi putut să însemne iniţial "mirele" morţii.
Semnalat doar în Colinele Tutovei pentru moment, este posibil ca jocul să nu fi avut şi alte arii de răspândire.
Existenţa unor elemente comune cu jocul „ Mănăstioara, de exemplu, cules de S. FI. Marian ne îndreptăţeşte să
credem că cercetări sistematice ulterioare ne vor permite reconstituirea integrală a unuia dintre cele mai interesante
jocuri de priveghi, care cunoscut în întregime ne-ar aduce revelaţia unei etape întregi a vechilor rituri funerare "De-
a mortul" reprezintă în unele variante o adevărată reproducere paralelă a întregului ceremonial funerar având iniţial
rostul de a crea confuzie între spiritele morţii, constituind şi o formă de familiarizare ritualică cu misterul morţii
concepută ca trecere. Acum primează tenta umoristică, în primul rând parodierea bocirii şi a ritualului creştin.
Mortul, iniţial pasiv, determină apogeul veseliei şi surprinzătoarele sale reacţii. "înviind", mortul prindea cu mâinile
pe unul Sin flăcăi, care devenea imediat victima bătăii generale. în aceeaşi tendinţă de apropiere a morţii golind-o
de conţinutul său înspăimântător reducând :o la un factor ocazional de provocare a veseliei, se înscrie şi jocul
"Moartea", numit "Stahia", "Momâia". Bărbaţii participanţi la priveghi şi-au asimilat deja ideea inofensivităţii
măştii respective aşa că singurele victime psihologice rămân femeile. Totuşi, în momentul apariţiei "morţii" se
creează un climat general de spaimă, femeile ţipând de frică "cu sinceritate", bărbaţii reacţionând prin
intensificarea violenţelor reciproce. La Avrămeşti semnalăm o interesantă contaminare între "Baba şi moşneagul"
şi "Moartea". Departe de a reprezenta o entitate terifiantă, cel care personifică moartea se ascunde sub pat. i se
strigă
"Chersănică mititică", ieşi afară, se conformează şi este bătut cu cureaua.
Desacralizarea ceremonialului riturilor de trecere capătă forma cea mai directă în cele două variante ale
jocului. "Scoaterea mortului", ambele culese la Fulgu, a căror coordonate şi intenţii psihologice sunt asemănătoare
cu cele din "Popii", cules de Dumitru Pop pe Valea Gurghiului. în prima variantă , de la Mohor Vasile, 37 ani,
accentul cade pe parodierea textelor religioase creştine. Satira îl vizează direct pe preot, acesta stabileşte numărul
evangheliilor care vor fi citite direct proporţional cu suma care îi este promisă. Simulează lectura de pe mai multe
suluri de hârtie şi zice mereu "are, are, are..." în varianta a doua (Popa Ion, 25 âni) satirizarea capătă o relativă
complexitate, îmbracă o formă dramatică, grefându-se pe motivul unei vechi snoave populare. Soţia rămasă văduvă
îşi plânge singurătatea cu aluzii la aspecte tot mai intime. întrerupându-şi ritmic cântările funebre preotul promite
prezenţa sa, exprimându-şi acordul. Intrigată de afirmaţiile preotului că va merge cu ea acasă, femeia face în
continuare invitaţii indecente şi defavorabile totodată. Acum, preotul îl îndeamnă pe dascăl să se ofere. Cu aceste
forme degradate care se reduc în ultimă instanţă la anecdotă fără perdea, ajungem la distanţarea maximă de jocurile
care păstrează direct reminescenţe din reproducerea riturilor de trecere.
2. Jocurile de incinerare şi purificare constituie o prezenţă deosebit de activă în cadrul priveghiurilor din
nordul zonei studiate. "Leuca" , considerată de Burada până la ultimile studii de specialitate drept un apanagiu
vrâncean este cunoscută de toate localităţile de la nord de Iana: Siliştea, Hălăreşti, Tifeşti, Ghergheşti, Puieşti,
Bărtăluş, Strâmba, Dragomireşti etc. La Pogana, Ciocani, Perieni, în partea de sud, se ştie că obiceiul a existat, dar
s-a renunţat la el. "Am auzit". Se întâmpla nenorocire, se ardeau oameni; N-am mai apucat-o" (Postolache, C.T.
Gheorghe, Perieni, 80 ani).
Cel mai îndepărtat punct de referinţă pentru această chestiune este fără îndoială prezenţa cultului soarelui pe
teritoriul patrie noastre şi raportarea sa la vechii locuitori ai meleagurilor tutovene carpii; Le culte du soleil a
commence’ se generaliser au cours de l'âge du bronze. Les recherches archeologiques montre que plus tard aussi, ii
a beneficie d'une attention particuliere, autant chez les Geto-Daces du La Ţene que les Caipes (Bichir). Incinerarea
în general, purificarea prin foc apar în mod necesar ca reflexe ale acestui cult "II suffit de mentionner a cet egard la
pratique, chez les Carpes, du rit funeraire de Pincineration - par le feu, considere comme detache du soleil ou
comme le frere cadet du soleil, les hommes purifiaient leur corps du peche". (Bichir, Manifestations... p. 245). La
Bânnceşti, "la priveghi" se face afară foc cu lemne. Bărbaţii stau în jurul focului din bătătura Şirul de flăcăi este
condus de unul mai zdravăn, toţi se ţin unul de altul de brâu. în urma unei răsuciri bruşte provicată de o mişcare a
celui din fruntea rândului şi transmisă în lanţ la cel din urmă se prăbuşea în foc (Bandrabur Ion, 80). La Voineşti
focul se făcea cu strujiturile de la cioplitul sicriului şi dansatorii strigau "Leuca aici" (Leuca colea) Leuca-n deal" -
şi urma izbitura în foc (Pelin Ion, 82). Satul Fântânele cunoaşte jocul sub numele de "Leuca-întoarsă", provocau
căderea în foc. în Hălăreşti jocul se desfăşoară la fel şi este denumit "cu nuiaua". Alte denumiri desemnând şi
variante puţin deosebite semnalăm la Ruşi, "Focul" - participanţii se ţineau de o frânghie ca să aibă legătură unul cu
altul, "Focul la Avrămeşti, se sărea peste foc, iar cine nu reuşea era bătut cu varga.La Bărtăluş -Mocani şi Bărtăluş -
Răzeşi, comanda de răsucire se dă cu refrenul: "S-a dus căţeaua la vie". Varietatea de denumiri desemnează totuşi
un obicei unitar care în esenţă constă în contactarea focului realizată într-un mod şi într-un cadru prestabilit, parte
integrantă a ritului de trecere. "Cărbunele" (Jarul, De-a jarul, focul) pe care l-am prezentat la începutul lucrării se
bucură nu numai de răspândire pe întreg teritoriul românesc, ci este cunoscut şi în late puncte ale globului
pământesc este o ilustrare perfecta a ipotezeu unei structuri primare unitarea jocurilor funerare la toate populaţiile
umane, structură care s-a corelat cu cultele de largă răspândire în neolitic şi s-a dovedit mai conservatoare decât ele.
Un joc generat de aceleeaşi străvechi rituri de purificare şi care a suferit o evoluţie paralelă cu cărbunele este
"Paiul aprins" (focul). De mare răspândire , jocul constă în transmiterea unui pai sau unui chibrit aprins, din mână
în mână. Pierde cel la care se stinge paiul, pedepsele sunt surprinzător de blânde faţă de celelalte jocuri. Cauza pare
a fi participarea tuturor celor de faţă la priveghi, inclusiv a bătrânilor . Mica lumină care se stinge şi se reaprinde
evocă permanenta apariţie şi dispariţie a vieţii. Jocul este descris de S. FI. Marian şi P.V. Ştefanucă.
3. Calul, animal psihopomp prezent în nenumărate creaţii populare din toate genurile şi speciile, a determinat
şi a dat numele celui mai important joc de priveghi cu nume de animal. Alături de taur, calul se bucură de un
important cult în epoca preistorică, de esenţă uraniană şi legat de cel al soarelui. în cadrul puternicelor urme ale
cultului soarelui putem înscrie - alături de leucă - şi acest joc de priveghi răspândit în întreaga arie românească,
prezent în toate localităţile studiate. în majorittea variantelor calul este alcătuit în felul următor: doi flăcăi diferiţi
ca înălţime sunt legaţi spate în spate, acoperiţi cu un ţol, al treilea se urcă pe ei. Acesta are în mână un băţ cu oală în
vârf. O coadă de mătură la spate completează ansamblul. Intrarea calului parodiază spectacolul stârneşte o
deosebită ilaritate : animalul este nervos, dă din cap, mişcă din coadă, toată lumea este speriată de mişcările sale
neobişnuite. Se înscenează în continuare în târg de cai în toată regula cu oferte, cereri şi multă tocmeală. Dialogul
devine tot mai viu, vânzătorul, tot mai supărat de preţul care i se oferă , declară: "Decât un leu şi un opt/Mai bine
calul meu mort". Oala de lut care reprezenta capul calului este spartă, camera se umple de cioburi, calul cade mort,
prăbuşirea este la fel de amuzantă ca şi intrarea. Alte variante accentuează aspectul umoristic prin farsele judecate
celui călare pe "cal"; Elementele sale se descompun şi călăreţul se prăbuşeşte pe neaşteptate, sau, din contră, flăcăii
care formează calul se ridică izbindu-1 pe călăreţ de tavan. La Hălăreşti, ansamblul calului se prezintă în faţa unui
"procuror": când acesta care lichidarea are loc, descompunerea calului şi prăbuşirea călăreţului. în varianta din
Gâlţeşti călăreţul întreabă: "primiţi calul?", şi indiferent de răspunsul primit loveşte cu tuşea în privitori. Dacă
încercăm să vedem la acest joc ceva mai mult decât veselia pe care o stârneşte vom sesiza o rară bogăţie de vechi
elemente istorice şi preistorice conservate. După cum am arătat mai sus, majoritatea • informatorilor repetă automat
expresia "Un leu şi un opt" sau "O mie şi un opt" fără ca să poată da vreo explicaţie logică, se explică "aşa am
apucat". Expresia originală, am găsit-o la StanNeculae. Bănceşti "Decât calul meu şi un ort/Mai bine calul meu
mort" vechea monedă divizionară "ort", de unde expresia "a da ortul popii", a servit ca rimă pentru "mort", fiind
potrivită şi pentru a exprima deprecierea, valoarea sa era foarte mică. Pentru majoritatea informatorilor cuvântul
"ort" , lipsit de sens, a fost înlocuit cu "opt" , în felul acesta s-a creat un nou sens mai larg potrivit unei manifestări
umoristice. Acest reflex istoric din feudalismul nu prea îndepărtat apare deci în toată evidenţa să la o analiză
sumară. Este mai greu să înţelegem însă persistenţa elementelor preistorice. în primul rând prezenţa calului şi mai
ales moartea sa reproduce o scenă frecventă la decesul căpeteniilor de triburi, jertfirea de cai, aşa cum ti rugul din
curte aşteaptă parcă arderea cadavrului. Analiza vechilor morminte neolitice, ca şi a celor puţin mai apropiate de
noi a sesizat prezenţa nenumăratelor cioburi, provenite probabil din spargerea vaselor de lut de care s-a servit cel
decedat. Coroborând acest aspect arheologic cu obiceiul frecvent încă în unele regiuni ale ţării, de a sparge o oală
în momentul scoaterii mortului din casă ne putem convinge de rosturile străvechi ale loviturii peste oala care
simulează capul calului. Capra de la priveghi prezintă ca şi calul - poate mai pronunţat încă - asemănări cu capra
de la Anul Nou. Această posibilă zeitate străveche căreia creştinismul i-a atribuit caracteristicile demonismului nu
putea lipsi din cortegiul priveghiului deşi prezenţa sa este mai modestă şi eclipsată, de cea a calului, care îi
influienţează şi modul de prezentare. Doi băieţi acoperiţi cu un ţol formează capra. Un negustor şi un cumpărător se
tocmesc pentru ea. Momentul umoristic se realizează atunci când cu ajutorul unei cutii sparte şi a unui vas cu apă
se simulează mulsul.
Ursul reproduce la priveghi, fără variaţii deosebite, obiceiul de la Anul Nou, accentul punându-se pe
costumaţie şi strigături. Prezenţa sa este remarcabilă prin dublul rol de a oferi mortului o ultimă vizionare a
tradiţiilor calendaristice - partea integrantă din viaţa comunităţii - şi de a sugera un nott ciclu, de viaţă, revitalizarea
în faţa morţii.
Iepurele este prezentat prin împletirea unei batiste în aşa fel încât să sugereze forma animalului. Cel care
avea batista îl vindea pe bucăţi - o ureche, un picior - aşa la cei care solicitau cumpărarea iepurelui. Atunci când
toate părţile sale erau vândute li se spunea cumpărătorilor să se urce pe un deal mare şi şă coboare pe părţile care
le-au cumpărat.Umorul reieşea din tablourile imaginative ale coborîrii pe o parte sau alta, sensul general al jocului
rămâne obscur.
Vulpea este o scenetă farsă. Unul dintre tineri mergea afară şi aducea un băţ murdar. în continuare se declara
vânător, un novice accepta rolul copoiului. La îndemnul vânătorului prindea în mâini băţul numit coada vulpii şi se
umplea cu materii murdare.
Jocul"Cocostârcul" presupune o înscenare ingenioasă în care elementele de recuzită se află pe prim plan. Mai
întâi un cioc de lemn vopsit în roşu şi alb, care cu ajutorul unui arc şi al unor sfori reproduce mişcările păsării pe
care o sugerează. Intră între oameni, îi ciupeşte cu ciocul, mai ales pe fete. In centrul atenţiei fiind, simulează că
vrea să doarmă, este provocat şi reîncepe jocul. Jocul "Gâscă".păstrează ceva din versificaţia şi dialogurile bogate
ale variantei descrise de S. FI. Marian. Se ia o bucată de băţ şi se trece din mână în mână:
- Cumperi gâscă de la mine?
- O cumpăr.
- Are ouă?
- Are.
- Are unu?
- Are două ouăşoare.
- Are trei ouâşoare.
 - Bune de bătut la picioare
Poftim şi dumitale
Şi dă-o la care n-are.
Băţul, este purtat din mână în mână, roată, până când cineva greşeşte numărătoarea. în timp ce este bătut la
talpă cu "gâscă" i se spune:
Unu, doi, trei,
Una
Unu, doi, trei
Două
Unu, doi, trei,
Trei.
Realizarea jocului "îndoparea curcanului" este condiţionată de găsirea a doi tineri care nu cunosc obiceiurile
de priveghi în toate aspectele. Când doi flăcăi acceptă rolurile sunt legaţi de mâini şi de picioare, culcaţi jos, unuia i
se propune să mănânce, celuilalt să bea. Cei doi imprudenţi acceptă de regulă, primului i se îndeasă în gură cu
lingura aluat crud şi cenuşă, celuilalt i se toarnă apă.
"Peştele" se joacă în majoritatea localităţilor de pe Valea Tutovei. Pe un scaun se aşează doi bărbaţi spate în
spate şi se cheamă cumpărătorii să ia peşte, de fapt câteva surcele într-un vas cu apă. Peştele este lăudat de unii,
alţii îl dau înapoi, se sugerează o activitate comercială intensă. Urmează însă reversul atmosferei prietenoase de la
început, cei care nu mai vor să cumpere sunt bătuţi, noii amatori sunt udaţi cu apă din vas, în primul rând fetele
Varianta din Puieşti (Oprea Gh., 3 x 30) prezintă interesante contaminări cu "Gogiu. După terminarea "peştelui",
vânzătorul îl cere înapoi fiindcă i-a înviat bunicul.
4. "Mişca", cunoscută sub numele de "Tuşca", pare a fi jocul central al priveghiurilor atât pe Valea Tutovei
cât şi în celelalte zone studiate ale ţării. Surprinde pe lângă amuzamentul pe care-1 provoacă brutalitatea,
acceptarea aproape dorită a loviturilor. Cu toate accidentele grave pe care informatorii le amintesc adesea, jocul îşi
păstrează o mare popularitate a cărei origine ne socotim îndreptăţiţi să o vedem în bătaia rituală frecventă în cadrul
acţiunilor iniţiatice. Forma cea mai simplă a jocului este lovirea directă, fără alte motivaţii decât acceptarea celor
care vin la priveghi. La Iezer, cei care intră primii în camera mortului îşi pregătesc tuşca şi îi lovesc pe cei care vin
mai târziu, în timp ce aceştia sărută icoana. Ca joc constituit se prezintă într-un mod foarte asemănător cu "Ciuştea"
, descrisă de S. FI. Marian. Flăcăii formează un cerc şi pe fundalul sonor creat de repetarea rapidă a cuvântului
"tuşca", unealtă de bătut este purtată pe la spate din mână în mână. Se aplică lovituri, trebuie ghicit autorul sau
prinsă tuşea şi folosită de noul posesor. O variantă a jocului este "Călduruşa" care se practică la Avrâmeşti după
aceleaşi reguli, deosebirea constând doar în înlocuirea tuştcai cu o căldăruşă de metal. "Bâza" este atestată
pretutindeni unde este atestat priveghiul, uneori menţionările speciale lipsesc depăşesc prezenţa sa înţeleasă de la
sine. Mai mulţi participanţi stau grămadă şi bâzâie. Unul dintre ei primeşte o palmă fără să aibă posibilitatea să
vadă cine îl loveşte, dacă nu reuşeşte să ghicească loviturile se repetă, întâlnirea foarte frecventă a acestui joc în
alte împrejurări ridică întrebarea dacă "bâza" face parte dintre jocurile de priveghi sau este introdusă accidental
între acestea ca, de exemplu, jocurile de cărţi. Analizându-i însă structura vom remarca două elemente esenţiale:
brutalitatea loviturilor şi condiţionarea poziţiei de joc prin hazard. Ambele elemente sunt caracteristice priveghiului
de aceea cadru de regie strict legat de înmormântare a favorizat migrarea semnalată, bâza rămânând totuşi unul
dintre cele mai specifice jocuri ale priveghiului. Zgomotul straniu al bâzâitului pe lângă funcţionalitatea derutării
celui obligat să ghicească implică şi încadrarea într-o atmosferă rituală.
5.Jocurile din acesta categorie se identifică cu mnifestările ludice primare ale omenirii, sunt înrudite
structural cu jocurile de copii. Pentru "Paiul" jucătorii se aşează în rând şi trebuie pe rând să ghicească la cine este
ascuns obiectul care nominalizează jocul. Cei care ghicesc nu sunt răsplătiţi, cei care nu, primesc patru lovituri de
tuşcă.
"Asunsul banului" se deosebeşte de Paiul doar prin schimbarea obiectului care trebuie ascuns.
"Strigătele" formează un adevărat joc de atmosferă specific priveghiului: Un participant stă la gura podului,
altul îi cere din casă să ghicească pe cine a pus mâna. Sensurile intime ale jocului trebujesc sesizate în raport cu
importanţa pe care o prezintă structura sonoră a numelui pentru omului primitiv, valoarea unei desemnări în stare
de spirit a priveghiului.
"Inelul", implică mai întâi consideraţii asemănătoare celor în legătură cu "bâza". Este şi el un joc de mare
popularitate în împrejurări diverse, la origine rămâne însă un joc de priveghi care se desfăşoară după aceleaşi reguli
ca "Paiul", mai puţin asprimea pedepselor.
6."Moara" face parte din categoria jocurilor dramatice cu o construcţie fermă şi o viabilitate robustă.
Scenariul este mai lung sau mai scurt, cu un grad diferit de spectaculozitate în raport cu talentul artistic şi
capacitatea de improvizaţie a interpreţilor. Jocul este consemnat şi în alte zone ale ţării de S. FI. Marian, D. Pop.
În cadrul de viaţă creat celui decedat nu poate lipsii acest moment de încununare a muncilor agricole, prelucrarea
recoltei. Prezenţă generală pe Valea Tutovei, jocul are o frecvenţă deosebită, în partea de nord-vest a zonei, în
Dragomireşti, Avrămeşti, Călimăneşti, Fântânele, cu scenariile cele mai complete în aceste două ultime localităţi.
Vom prezenta de această dată sceneta prin relatarea unui informator: "De oameni legaţi cu o funie. Pe ei se va pune
un ţol. în mână se ţine o cut cu cenuşă. Intră în casă:
- Bună seara, n-aveţi nevoie de o moară aici la dumneavoastră, moară cu valţ, iese prăpăd făina.
- Avem nevoie, cum nu.
Când colo, aduc moara. Măsor pământul,aici vine moara, aici vin pietrele, aici vine motorul, când colo, hai s-
aducem moara. Vine moara. Pîc, pîc, pîc, pîc şi se rotesc aruncând cu cenuşă peste oameni, peste fetele care strigă,
se vaită că s-au murdărit. Morarul, conduce el moara, dar făina nu curge bine.
- Măi, omule, mi-ai făcut făina urluitâ.
- Tu-ţi... cu moara mă-ti. Ia-ţi moara de aici şi pleacă. Ia să rămân eu morar.
Când rămâne acela morar, măi frate şi mai al dracului se roteşte moara, şi mai anapoda iese făina. Cei legaţi
tot dau cu cenuşă. începe scandalul.
- Ne-aţi făcut satul de râs.
- Plecaţi de aici cu moara.
Şi gata, s-a demolat toată moara şi s-a stricat".
Spumoasa cascadă de umor de mai sus, se înscrie în cea mai bună tradiţie a jocurilor de priveghi. Faţă de
descrierea lui S. FI. Marian remarcăm mai întâi amploarea acţiunii, privirea în perspectivă a morăritului, numărul
mai mare de personaje. Jocul este, de asemenea, actualizat, adaptat unor prefaceri contemporane. Elemente de regie
sunt determinate de caracteristicile tehnice din actualitate, imitarea motorului de pildă.
În "Cioatele" este reprodus un tablou de muncă frecvent pe Valea Tutovei în perioada defrişărilor.De regulă,
se formează un şir de flăcăi care apucă unii pe alţii, primii doi "cioatele" care trebuiesc scoase se ţin de pat. Actul
scoaterii cioatelor este precedat uneori de tocmeala în vederea cumpărării unei grădini, negustorul tocmind flăcăii
să îndeplinească respectiva operaţiune. Jocul este cu regularitate integrat părţii finale din variantele dezvoltate de
tipul "Baba şi moşneagul".
"Colacii lui bunicu", amplifică scenele de mişcare din "Cioatele" prin mimarea folosirii unui topor.
Un alt joc de dezvoltare dramatică amplă incluzând numeroase personaje şi procedee artistice este "Grădina".
Grădinarul, înconjurat de băieţi care stau jos şi pe care-i mai aranjează, este vizitat de un negustor care dă a înţelege
că a venit într-o caretă. începe să-şi prezinte gradina, arată ce legume a cultivat în fiecare loc, prilej de a-i părui pe
băieţi. La rândul său, negustorul vrea să vadă calitatea mărfii, prilej pentru o nouă păruială. Tocmeala continuăcu
pretenţiile negustorului de a curăţa grădina, pe rând flăcăii sunt aruncaţi afară. într-o altă variantă, grădinarul vinde
numai verzele tăiate prilej de a lovi tinerii peste gât.
Jocul "Oalele” mimeazâ şi el a tocmeală, între negustor şi cumpărător de astădată. Flăcăul care posedă
"mişca" oferă oale spre vânzare, cine refuză este bătut. Le şi încearcă în faţa cumpărătorilor lovindu-se peste gât şi
chiuind, pentru a deminstra buna lor calitate. Informatoarea adaugă în final "Se împacă pe fasole, pe grăunţe, pe ce
este; ca olarul când vine''.
"Fântâna" este o pantomimă a construcţiei. Se reproduc fazele construirii fântânii de la măsurarea locului -
sunt loviţi peste picioare cei din jur - până la apariţia apei - i se toarnă apă în ureche unuia dintre participanţi dintr-o
cană.
7. Cele trei jocuri care prezintă în aparenţă acute modernizări sunt după cum am mai specificat, adaptări ale
unor scheme mai vechi. Astfel "Avionul", în majoritatea variantelor reproduce "Calul" şi accidental, "îndoparea
curcanului". Doi tineri îl aduc pe un al treilea în spate şi, atunci când anunţă că a plecat avionul se mişcă în direcţii
diferite, cel de de-asupra cade. Cel păcălit mai poate fi izbit de podele , udat cu leşie atunci când, fiind mai prost
acceptă să se dezbrace şi să se întindă pe jos. Trenul este format dintr-un şir de flăcăi conduşi de unul cu o nuia în
mână. Şirul se învârte prin casă şi mai ales prin curte, unde se face şi foc, legătura cu leuca fiind evidentă.
În "Capăii" scenele de vânătoare sunt transferate asupra unei urmăriri făcute cu câini şi actualizată prin
asocierea poliţiştilor. Un loc deosebit pentru desfăşurarea priveghiului îl ocupă "Mereoarele", cântec şi totodată
scenariu cu semnificaţii arhaice, ilustrând integrarea perpetuă a morţilor în comunitate. Dimineaţa, la sfârşitul
nopţii de priveghere, câţiva actanţi (2 sau 3) părăsesc încăperea şi cântă sub fereastră:
Foaie şi-o gherghină
Lina, Lina, Lina
Daţi Mereoarelor
Surioarelor
Căci la noi mai mulţi
La noi mai puţini Cei din camera în care se află mortul răspund tot prin cântec:
Dacă vă par mulţi
Poftiţi şi v-alegeţi
Daţi Mereoarelor
Surioarelor
Cei de afară răspund:
Nouă aşa ne place
 Treci... încoace
Daţi Mereoarelor
Surioarelor
Astfel sunt chemaţi toţi pe rând, ceea ce dă o notă cu totul aparte scenariului, la urmă este chemat şi mortul.
Priveghiul concentrează deci, într-un moment de maximă trăire emoţională a comunităţii tradiţiile reprezentative
ale acesteia. Lipsind însă o cercetare exhaustivă asupra întreg teritoriului naţional ne permitem să concluzionăm
numai asupra Văii Tutovei viabilitatea sa împreună cu profundele semnificaţii pe care le implică.

Anexa 1
INFORMATORI
1.Avrămeşti I. Tehuţă Gh. Constantin 58, 4 clase
6.1.1978 II Filipescu A. Dumitru 73, 4 clase

5.I.1978
2.Banceşti III. Stan Neculai 53, 4 clase
14. VIII. 1977
3.Bârtăluş-Mocani IV. Coştoi Neculai 76, 4 clase
25.XII. 1975 V. Coştoi Ion 68, 4 clase

25.XII.1975

25.XII 1975 Morea D. Ion 74,5 clase

4.Bărtăluş - Răzeşti VII. Chetraru Gheorghe 78, f.c.
3.XII. 1975
5.Călimăneşti VIII. Grozavu Vasile 41, 8 clase
10.IV 1976
6.Ciocani IX. Grigoraş Gheorghe 61.4 clase
14.1.1978
7.Cristeşti X Toader Silion 62, 4 clase
13.IV. 1976
8.Dragomireşti XII Vârnacea Vasile 81, f.c.
22.IX.1977
9.Fântânele XIII. Berbece N. Constantin 61, 5 clase
8. IV. 1976
XIVBuganu Vasile 15,8 clase
23.IV. 1977
XV Buganu Emil 12.5 clase
23. IV. 1977
XVI Huiăiu Ion 15,8 clase
23.IV. 1977

XVII Popa Vasile 15, 8 clase

23.IV. 1977
XVIII Popa Gheorghe 15, 8 clase
23.IV. 1977
10. Fulgu XIX Popa Ion 25,8 clase
10.VL 1976
XX Mohor Vasile 37,8 clase
10.IV.1976
11. Ghergheşti XXI Gherghescu 53. f.c.
8.1.1978
XXII Bandrabur Ion 80, 5 clase
8.1. 1979
XXIII Bandrabur Aniţa 78,4 clase
8.1.1976
XXIV Mustăreţ Gh. 67,3 clase
8.1.1978
XXV Stoica Măria 58,4 clase
8.1.1978
 12. Gâlţeşti XXVI Ocraim Vasile 32, 8 clase
8.IV. 1976
13. Hălăreşti XXVII Liteanu Ileana 62, 4 clase
20.VIII.1977
XXVIII Bârbăscu 51,7 clase
20.VIII. 1976
14.Iana XXIX Codreanu 52, 4 clase
26.VIII. 1976
XXX Radu Vacile 61, 4 clase
26.VIII. 1976
15. Iezer XXXI Codreanu 52, 4 clase
26.VIII. 1976
XXXII Rusu Ion 37, 8 clase
8.V. 1977
XXXIII Craţu 40, 8 clase
8.V. 1977
XXXIV Adam 14, 6 clase
8.V. 1977 Gheorghe *
16. Lăleşti XXXVChiriţă 61, clase
10.IV. 1976 Gheorghe
17. Perieni XXXVI Postolache C.T. Gheorghe
7.1. 1976
18. Pogana XXXVII Tudose I. Ion 49, 4 clase
15.1. 1976 XXXVIII Tudose I. 49, 4 clase
15.1.1976 42, 8 clase
19. Puieşti XXXIX Năstase Grigore
30.III.1976

27.XII. 1976 XL Oprea Gheorghe 30, 8 clase

5.IV 1976 XLI Hriscu Neculai 35,8 clase

JOCURI RECONSTITUIND RITURI DE TRECERE

Baba si moşneagul
Moşneagul se îmbracă rău cu o că ciulă strâmbtă pe cap. în mână are o ghioagă. Se face că vine la priveghi.
- Bună sară. .
- Bună sară moşule. Moşule, ce-i cu matala, moşule, aşa de rufos?
- Măi oameni buni mi-o fugit baba de vrea două săptămâni de acasă şi tare mi-i dor de ea.
- Ei şi cum? Ai venit mata aşa fără să te legitimezi?
- lo-te mie îmi spune moşmeagul cutare, am pierdut baba şi am venit s-o caut. Baba o găsesc fără discuţie, nu
se poate să n-o găsesc. Un om spune:
- Ia strigă moşule o dată să vedem ce-ai să faci matale. Moşul strigă:
- Ăăăâ, măi Gherdănică.
- Ei ai văzut moşule că nu te aude baba?
- Mai lasă-mă o dată.
- Auuuu, măi Gherdănică, Baba din supat.
- Iiii, măi moşule, baba ia. Atunci moşneagul roagă pe oameni, îşi
cere voie să vorbească cu baba.
- Măi babă, ia spune tu la ce moşneag eşti tu baba?
- Eu stau la moşneagul cutare, dar am de făcut aici treabă, am de scos cioate, am de coasă, am de făcut puţ,
pe urmă merg acasă. Dar măi răpănosule eu nu mai trăiesc cu tine dacă nu te îmbraci frumos. Moşneagul se apucă
de coasă, de făcut clăi, de făcut grămezi de cioate, apoi până la urmă baba tot nu merge după moşneag. Moşneagul
iar se apucă de treabă, când coseşte dă cu băţul peste picioarele la ceilalţi, când se clădesc cioatele apucă băieţii mai
mici săi răstoarnă unul peste celălalt. Până la urmă se ia la bătaie cu baba şi când sânt daţi afară amândoi.
Călimăneşti, Grozavii Vasile, 42
II. Baba si moşneagul
Un flăcău se făcea babă, altul se făcea moşneag. Rămâneau afară, se îmbrăca cu un suman, o pernă în spate
ca să fie ghebos şi venea la uşă la priveghi unde era toată lumea adunată şi începea să strige:
- Măi oameni buni, da baba mea oare nu-i pe aici?
- Cum? Cum nu-i aicea? Noi ziceam că nu-i, da el se repede la uşă cu un băţ în mână ca să-şi găsească baba.
Baba este în sub pat (un flăcău dintre noi) şi ascultă ce spune moşneagul la uşă. Atunci unul dintre noi zice:
- Măi moşnege, baba dumita îi aici, ia strigă poate o cunoşti după
glas. Atunci moşneagul strigă de la uşă.
- Gherghinică.
- Nici nu mă mănâncă. Moşmeagul vrea să rupă uşa, să intre la baba, ca să-şi scoată baba. Unul care este
dintre cavaleri la uşă îi spune:
- Moşule, baba dumneata are multe de făcut aici, c-o făcut multe datorii la noi de când stă.
- Ce are de făcut dragul moşului? întrebă moşxil.
- Uite ce are de făcut: să secere, să treiere, că facă fâmtâna şi să scoată cioate. Atunci moşneagul îi spune că-
şi ia toate datoriile astea pe spatele lui. I se dă drumul în casă. Când intră începe să cosească cu un băţ, adică să deie
în toate părţile şi-n băieţi, şi-n femei, şi-n fete, zicea că coseşte. După ce a terminat de cosit, altul zice, cum se
cosea pe atunci cu coasa grâul nu ca acum, zicea că se treieră. începe ca să treiere.
Prindea pee toţi de cap, îi hâ-ţâna, îi dădea de pământ şi după ce i-a cam trântit pe toţi aşa, o început ca să facă
fântâna. Bate moşneagul cu toiagul ce bate în pământ şi spune unul dintre noi.
- Moşule, ia ascultă, este izvor aici? Când moşul s-o dat jos ca s-asculte cu urechea unul dintre noi îi toarnă o
cană cu apă în urechea cealaltă. Şi el deodată sare.
- Aici-i izvorul. începe pe urmă să bată cu băţul numai acolo. După ce-a făcut fântâna, totul în bună regulă, îi
spune:
- Ei moşule, treci de scoate cioatele ca sâ terminăm. Se pun toţi băieţii unul după altul agăţându-se unul de
altul şi începe moşul de la uşă. Îl ia pe unul poc, dă-i. îl bate peste picioare, peste genunchi, îl hâţână să vadă dacă
s-a desfăcut de rădăcină. Tot îi scoate pe câte unul si-i azvârlea afară. Nici nu se mai uită pe cares că-1 bată mai
tare, pe care mai încet, până îi scoate afară pe toţi. După ce-o scos cioatele, ceilalţi îi zic:
- Ei moşule, de acu strigă-ţi iar baba.
- Gherghinică, Gherghinică. O striga de mai multe ori că ea nu voia să răspundă. Până la mină trebuie să
răspundă şi ea din subpat. Moşneagul o ia pe Gherghinică, o trânteşte jos şi strigă:
Pentru tine m-am omorât bătă-nd la cioate şi tu îmi fugi maieu de acasă.
Pogana - Tudose I. Jan, 49
Gogiul
Unul se aşează pe un scaun. Ţinea în mână o ţoşcă de mai punea în ea câteceva tarem nisip, bulgăre,
cărămidă. Stătea lângă vatră. îi lua rând pe toţi.
- Voi ştiţi c-o murit Gogiu?
- Da ştiu c-o murit.
- Da clopotul l-ai tras?
- Păi nu l-am tras, n-am ştiut la vreme c-o murit.
- Ei, dacă nu l-ai tras, vino să ţi-1 trag eu, zice. îl ia de păr şi-1 zguduie de cap cât poate.
- Uite c-a murit Gogiu, să ştiţi. Pe urmă tot el continua.
- Da colac ţi-o dat?
- Nu mi-o dat?
- Na colac. Şi dădea ceva în mână, de pildă o bucată de lemn.
- Da lumânări ţi-o dat?
- Nu, nu mi-o dat.
- Na de ici limânare. îi dădea doi pumni şi-1 dădea pe uşă afară. Când ieşeau afară, îşi punea unul la altul:
mia mi-a dat după cap, mie în cap, în spate, care râdea, care plângea.
Cetăţuia - Timuc Gheorghe, 49
Guzul
Venea unul cu o traistă sau cu un băţ şi ţi-1 dădea în mână.
- Ştii c-o murit Guzul
- Am auzit.
- Ei, ia o lumânare şi colac. O lua. Apoi după aceea se întoarce cu
mişca.
- Măi, o înviat Guzu, să dai colacul şi lumânarea.
- Păi, de unde să le dau? Lumânarea am ars-o, colacul l-am mâncat.
Atunci cel cu mişca te lua la jăpănit, iar cel bătut striga.

- Pai de ce mi-ai dat? Am zis bodaprosti. Acum ai venit înapoi?

- A rămas vorbă: dacă dai la cineva şi-i ceri înapoi se spune: - Da ce,
a înviat Guzu?
Ghergheşti - Badrabur Ion, 80
Căldărarii
Doi flăcăi vin îmbrăcaţi zdrenţăroşi. Unul zice că este căldărar şi altul căldărăriţă. Ea zice că umblă cu
cerutul şi se plânge la toată lumea de căldărar. El zice că nu este aşa:
- Da ce eu n-am ce-mi trebuie? Se iau la bătaie, se sărută şi iar se ceartă. Căldăraru strigă mereu:
- Am bani, am bani... Căldărăriţă cere.
- Dă-mi şi mie dacă ai.
- Du-te şi-ţi cumpăra.
- Da de unde să cumpăr, că doar banii nu se vând. Căldăraru dă cu pumnul în ea, de o azvârle peste vreo unul
care stă la priveghi. Pe urmă sare la acela că de ce i-a luat femeia în braţe. La sfârşit se rostogoleşte pe jos cu
căldărăriţă şi oamenii îi dau afară să le fie ruşine.
Gâlţeşti - Ucraim Vasile, 32
Stahie
Un băiat lega o baistă albă de mâini, le făcea pumni. Se învelea cu un cerşaf alb până jos. Când întră în casă
femeile începeau să ţipe c-o venit stahia. Apoi începea, să le bată când pe una, când pe alta. Ele ţipau. Venea până
la urmă nişte băieţi de ai noştri şi scoteau stahia afară.
Pogana - Tudose I. Jan, 49
De-a mortul
Când intram pe uşă mai mulţi băieţi puneam pe mort, făcut dintr-un copil pe o scara. Popa şi dascălul merg
înainte.
- Dumnezeu să-1 ierte la locul de verdeaţă, la locul de odihnă, binecuvântează robul lui Dumnezeu Vasile ca
să i se ia greşelile cele de voie şi cele fără voie. Dumnezeu să-i ierte. Zicem cu toţii Dumnezeu să-1 ierte. Pe urmă
unul îl boceşte:
- Scoală, scoală, unde te duci mamă? Intoarce-te înapoi mamă, întoarce-te că ne-ai lăsat pe drumuri. În
timpul ăsta cel care zicea că-i popă făcea slujba mai departe şi cânta pe nas. Din când în când mai lăsau scara în jos
şi trânteau mortul de pământ. La un moment dat popa udă mortul cu apă şi acesta se scoală înjurând.
Fântânele - Buganu Vasile, 15
Scoaterea mortului
Unul se face mort. Toate femeile plâng în jurul lui şi cer să se facă evangheliie. Popa când vede că la mortul
respectiv va fi plătit mai bine şi zice mai multe evanghelii, îi citeşte mai mult celui care dă bani. Cântă mereu: are,
are, are. Una dintre femei îl boceşte pe moart:
- Bârbăţele, bărbăţele cine s-o mai întoarce la mine acasă? Popa zice:
- Euuu, euuu, euuu...
- Bărbăţele, bărbăţele, cu cine mă mai culc diseară?
Popa zice:
- Euuu, euuu, euuu,... femeia văzând că tot îi zice popa că el se întoarce cu ea acasă, acum zice astfel.
- Bărbăţele, bărbăţele... şi adaugă nişte cuvinte ruşinoase. Popa auzind că îl ia în râs se întoarce către dascăl:
- Mai zi şi tu ceva dascăle.
Fulgu - Mohor Vasile, 37

Jocuri evocând incinerarea si purificare purificarea prin foc -Foca

Se făcea în ogradă în mijloc un foc mare. Flăcăii se ţineau strâns de mijloc şi se roteau în jurul focului, pe
urmă săreau peste foc. Cine nu reuşea să sară era bătut cu varga.
Avrămeşti - Tehiţu Gh. Constantin, 58
Leuca
Dacă moare cineva în timpul iernii se face afară un foc mare cu lemne. Bărbaţii se aşează toţi în jurai focului.
Se bea vin, rachiu, se spun poveşti.
Bănceşti - Stan Neculai, 53
Băieţii stau în curte lacasa unde este cineva mort şi fac foc. Cum stau ei aşa înjurai focului unul îi repede pe
neaşteptate pe altul în foc.
Călimăneşti - Grozava Vasile, 41
Se făcea foc în bătătura. Flăcăii se aşezau lângă foc în şir unul în spatele celuilalt. Cel mai zdravăn era în
capul rândului de flăcăi. Ceilalţi se ţineau de altul strâns de mijloc. începeau să meargă în jurul focului. Cum
mergeu aşa deodată se îmbulzeau şi cel de la coadă cădea în foc.
Ghergheşti - Bandrabur Ion, 80
În ograda mortul se făcea foc. în foc se ardea cioplituri de la sicriu. Flăcăii făceau o horă mare şi se învârteau
în jurul focului.
Leuca aici
 Leuca colea
Leuca-n deal
în momentul acela toţi smuncesc pe cei de lângă ci şi cei mai slabi cădeau peste foc.
Voineşti - Pelin A. loan, 81
Căţeaua
Se aprinde focul în curte la mort. Flăcăii formează un şirag, se prind unul de altul de brâu pe urmă încep să se
învârtă î njurul focului. în frunte se aşează întotdeauna cel mai voinic. Acesta ţine în mână o prăjină lungă de corn.
Deodată strigă:
- S-o dus căţeaua la vie. Când strigă atinge cu prăjina pe unul din flăcăii care formează şiragul. Toţi flăcăii
afară de cel lovit strigă şi ei:
- S-o dus căţeaua la vie. Cu toţii îl împing atunci în foc pe cel atins cu niuaua.
Bărtăluşi - Răzeşi, Chetraru Gh., 78
Cărbunele
Se ia un ac cu aţă. Capătul cu aţă se primde cu un cui de grindă în camera în care este mortul. Acul se înfinge
într-un cărbune aprins şi stă aârnat cu cărbune cu tot. înjurai cărbunelui se aşează roată mai mulţi bărbaţi ţinându-se
strâns de mijloc. încep toţi să sufle asupra cărbunelui. Cel care nu are suflu puternic primeşte cărbunele aprins pe
faţă, pe buze, pe nas şi se frige. Nici unul poate să se tragă înapoi, ceilalţi îl ţin strâns.
Călimăneşti - Grozavu Vasile, 41
Paiul aprins
Se strâng grămadă mai mulţi flăcăi de la privechi. Se aprinde un pai sau o surcică subţire. Se trece repede din
mână în mână. La care se strânge trebuie să sărute la comandă o fată.
Bărtăluş - Mocanu, Morara D. loan, 74
Jocuri cu nume de animale Calul
Se face din doi oameni. Unul mai solid în faţă, altul mai slab în spate. Ei sânt legaţi spate în spate cu nişte
frânghii în formă de pacheşte. Deasupra lor se mai urcă un al treilea. Aşa intră în odaia în care se ţine priveghiul.
Cel de deasupra mai ţine în mână un băţ care are în vârf o oală. Asta ar fi ca un cap al calului. Cel din spătar are în
mână o mătură drept coada calului. Când intră spune:
- Bună seara oameni buni.
- Bună seara. îndată calul începe să sară în sus şi dea din cap ca de muscă. Loveşte în dreapta şi-n stânga cu
coada, cu capu, oamenii se feresc, fetele, fetele ţipă, în sfârşit îl mai potolesc puţin. Un alt flăcău zice că vrea să-1
vândă, iar ceilalţi îl iau la întrebări:
- De unde eşti tu?
- Măi oameni buni, ia uite cum îi treaba, vin de departe oaemni buni...
- Da de unde eşti tu?
- Păi de unde să fiu? Sânt din satul cutare. Şi ai auzit că aici este un târg serios de cai?
- Mâi turcule, câte parale să-ţi dau pe calul aista?
- Păi domnule, mie îmi trebuie vreo zece mii de lei.
Uite cal bun... n-are nici ce mânca măcar. Se tocmesc. Altul dă, altul ia. Până la urmă ce spune unul?
- Mă, de cât atâtea bani mai degrabă dau un leu şi un ort. Stăpânul calului se simte prost, luat în râs. Cal bun,
vorba aceea, vai de capul lui.
Decât să dau calul cu un leu şi-un ort, mai bine să văd calul meu mort. Atuncea loveşte cu ghioaga-n oala
care ţine loc de cap calului.
Cei care formează calul o iau repede unul în faţă şi unul în spate cel de sus cade de se zdrobeşte de podea.
Călimăneşti- Grozava Vasile, 41 II
Calul
Doi băieţi aşează două beţe pe umeri, al treilea încalecă, pe ele. Acesta este stăpânul cailor. Aşa intră în casă
la mort. Unul dintre cei care priveghează îl întreabă:
- Da ce cauţi aicea?
- Păi am venit cu caii la vânzare,
- Păi ce aici e târg? E mort aicea.
- Păi am venit că am auzit că s-au adunat oameni şi să vând şi eu caii aici.
- Păi atuncia cât cei pe cai?
- Păi vreo cinci, şase mii de lei.
- Hei, hei măi băiete costă bani mulţi. Ia omul un cal şi-1 întrabă să vadă cum este. Se urcă în spinarea lui, el
sare în dreapta şi-n stânga.
Zice stăpânului:
- Păi tot cât am zis.
- Păi îţi dau numai un leu şi un opt.
Decât un leu şi un opt, mai bine calul meu mort. Cel care a venit călare în casă îi trage cu băţul în cap la cal şi
pe urmă fuge afară.
Fântânele - Huidiu Ion, 15
Pestele
Doi luau un scaun cum era pe timpul nostru bătrânesc fără spătar. Cel din urmă făcea o cârpă împletită şi îi
punea şi o piatră în vârf ca să poată lovi cu ea mai tare. Celălat începe să strige:
- Măi care cumpără peşte? Oamenii se adunau ca la peşte, mă rog.
Aista îşi aşează în faţă o oală sau o tigaie pe jumătate cu apă în care punea nişte surcele. Cel din urmă îndemna la
cumpărat. îl tot întreba pe vânzător:
- Da lui cutare i-au dat?
- Nu, nu i-am dat.
- Mă, ia peşte, mă. Şi-1 forta să cumpere peşte c-aşa trebuia, c-aşa era jocul. Dacă nu lua îl ardea cu măciuca
făcută din cârpă şi piatră. Atunci ce să facă acela?
- Vreau să cumpăr peşte.
- Câte kilogram, măi?
Vreo patru. Şi îndată primea vreo patru lovituri. Pe urmă dacă vedeam că nu mai au clienţi începeau să umble
pe la cei care stăteau la priveghi.
- Poarta - îi deschisă la dumneata?
- Da cum să au ?
- Ne primeşte cu peşte?
- Da domnule, poftiţi domnule.
- Câte kilograme iei?
- Vreo zece, cinsprezece kilograme.
- Daa? ia cântăreşte-i dumnealui vreo cinsprezece kilograme. Şi cel din urmă îi şi trăgea cinsprezece lovituri
cumpărătorului
Cristeşti - Toader Silion, 62
Capra
Doi băieţi se acoperea cu un ţol. cel din faţă ţinea sub ţol două beţe în mână. Cel din spate avea în mână o
cutie cu apă. Alţi doi ziceau că sânt unul stăpânul caprei, celălalt un negustor care vrea să o cumpere. începeau să se
tocmească. Nu se înţelegeau de la preţ, se despărţeau şi negustorul se întorcea pe urmă din nou la stăpânul caprei..
- Da măcar are vreun pic de lapte capra asta?
- Are, cum să nu? Poftiţi să vedeţi. Atunci cel din spate vărsa apă din cutie şi începea pe urmă să-i stropească
pe toţi de la priveghi.
Iezer - Hunea Ion, 38
Gâscă
Flăcăii stau aşezaţi unul lângă altul. Căpitanul jocurilor ia un băţ în mână şi îi trece la cel care stă aşezat
lângă el. Acesta îl trece departe.
Zice:
- Cumperi gâscă de la mine?
- O cumpăr. Da are ouă?
- Are.
- Câte ouă are?
- Are unu.
- Are două ouşoare.
- Are trei ouşoare.
- Bună de bătut la picioare.
Poftim şi dumitale Şi dâ-i la care n-are.
Acela o ia şi el în mână adică îa băţul care se numeşte gâscă şi îl dă Iacei de alături. Aşa merge roata pe la
toţi. Se face mereu numărătoarea ouălor de la gâscă. Unu, doi, trei. Una. Unu, doi, trei. Două. Unu, doi, trei.
Numărătoarea aceasta a ouălor se face repede, dacă vreo unul greşeşte i se dă la talpă şi i se numără.
Unu, doi, trei.
Una.
Unu, doi, trei.
Două.
Unu, doi, trei.
Iana - Codreanu Constantin, 52
Cocostârcul
Un băiat se îmbracă cu un suman peste cap, dacă nu avea suman îşi punea cearşaf. Dedesupt avea pregătit un
băţ ascuţit sau un cârlig de la fântână. Ciocănea întâi la uşă. Ceilalţi ziceau că a venit primăvara, uite că vine iar
vremea cocostârcilor de se întorc acasă. Cum intra începea să lovească cu ciocul pe unde se nimerea, peste piciaore,
peste mâini, în cap, mai ales le lovea pe fete. Fetele începeau să ţipe, da băieţii strigau:
- Măi, daţa-i ceva de mâncare că i-i foame. Daţi-i ceva de băut că i-i sete.
Ghergheşti - Badrabur Aniţa, 78
Ursul
Se îmbracă unul cu nişte haine urâte, hainele mai vechi sau haine întoarse pe dos. mai făcea şi o funie
împletită şi răsucită din fin. Cu funia aceasta învârtită din cap până în piciare se acoperea. Pe faţă se dădea cu
funingine. Aista se zicea că este ursul. Lângă el era ursarul tot aşa cu haine urâte şi cu faţa dată cu funingine. într-o
mână ţinea un hadrag iar cu celălată ţinea ursul. începea un joc ca la Anul nou cu strigături. Când jocul era jucat
mai cu foc altul venea pe la spate cu un chibrit şi dădea foc la funia de fân cu care era îmbrăcat ursul. Se speria
toată lumea, fugea încolo şi încoace. Aşa se termina jocul.
Ghergheşti - Mustăreţ Vasile, 67
Îndoparea curcanului
Se alegeau doi băieţi tineri care nu prea au mai fost pe la priveghi şi nu ştia lucrările din timpurile trecute.
Sânt legaţi de mâini şi de piciare aşzaţi jos unul lângă altul. Vine unul şi îi întreabă pe rând.
- Bine măi da tu ce faci? Stai degeaba aici? Nu vrei să mănânci sau să bia ceva? Ei băieţii care nu ştiu cum
merge treba ce să facă? Unul zice:
- Eu aş vrea să mănânc ceva.
Dar ui măi? este întrebat celălalt.
- Păi, dacă aista mănâncă, eu aş vrea să beau ceva. Se aduce o băncuţă în faţa lor şi se pune pe ea o strachină
cu aluat de făină presărat cu cenuşă. Unul ia o lingură şi începe să-i bage în gura aceluia legat aluat şi cenuşă. La fel
celuilalt i se dă apă cu cenuşă. Ei nu vor, dar n-au ce face, îi îndoapă cu forţa. Cum ei se feresc se mânjesc pe faţă
ca toţi dracii.
Călimăneşti - Grozava Vasile, 41
Iepurele
Se ia o batistă şi primarul jocurilor o împleteşte în aşa fel ca să arate ca un iepure. O ia în mână şi trece pe la
fiecare merge jur împrejur cu iepurele în mână. Se duce la fiecare.
- Mâi tu ce iei de la iapure?
- O ureche.
- Poftim, uite o ureche, mai departe.
- Tu ce cumperi?
- Un picior. Poftim, uite un picior. După ce vinde câte ce o strigă ce a mai rămas din iepure, ce să mai poate
cumpăra. După ce a terminat iepurele iarăşi îi ia la rând pe cei de la priveghi.
- Tu ce ai cumpărat?
- O ureche.
- Să te sui pe un deal mare şi cu urechea să te dai la vale.
- Şi aşa fiecăruia îi spune să se urce pe un deal şi să se dea la vale cu partea care a cumpăratâ-o. Râd toţi unul
de altul.
Ghergheşti - Bandrabur Ion, 80
Vulpea
Înainte de se începe jocul unul se ducea afară şi ungea un băţ cu murdărie. Venea pe mână înăntru, găsea pe
unul mai nevice şi îi zice:
- Hai să mergem la vânătoare. Eu am să fiu vânător şi tu ai să fii copoi. Mergeau ei prin jurul casei chipurile
să fugărească vulpea. Când intrau iarăşi în fugă vânătorul apuca băţul de capătul curat i-1 întindea copoilui şi
striga:
- Prinde fuga vulpea de coadă ca o scăpăm. Copoiul apuca băţul cu amândouă mamele fără să-şi dea seama
ce-i pe el, vânătorul îl trăgea uite. Flăcăul care o făcuse pe copoiul rămânea cu mâinele murdare şi râdeau toţi de el.
Ghergheşti - Stoica Măria, 58
Jocuri de divinaţie Strigătele
Unul se urcă în gura podului, altul strigă din casă.
- Pe Ion îl vezi?
- -Da.
-Pe Gheorghe îl vezi?
-Da.
- Pe cine am pus eu mâna? cel din gura podului trebuie să ghicească. Dacă nu ghicea, era coborât jos şi lua
bătaie cu mişca, dacă reuşea să ghicească lua bătaie cel care întrebase.
leter - Creţu Gheorghe, 40
Paiul (Banul)
Se aşezau în cerc unul lângă altul toţi cei care jucau paiul. Se lua un pai mic de tot sau un ban. Se trecea din
mână în mână cu palmele strânse. Unul îl oprea dar se făcea mai departe că îl dă. Pe urmă începea să întrebe de la
un capăt.
- Unde este paiul?
- La cutare. Dacă se nimerea cel care a spus nu păţea nimic, dacă nu
îl bătea cu mişca.
Gâlţeşti - Ucraim Vasile, 32
Inelul
Un băiat ia un inel şi îl trece la altcineva fără să se observe. Apoi întreabă din unul în altul la cine este inelul.
Ineluşul învârteguş.
Ghici pe-al cui deget te-am pus.
Altul răspunde: la Măria, la Ileana, la Gheorghe. Dacă nu se nimereşte acolo inelul ia bătaie la palmă cu
muşca fiind a făcut hoţi pe alţii.
Avrămeşti - Filipescu A. Dumitru, 73
Tusca
Este un joc. Se umple un ciorap cu cârpe, se mai pune şi nisip sau chiar pie tricele. Băieţii se aşează în linie
dreaptă sau în cerc. Intră unul în mijloc sau stă în faţa lor. Tuşca se dă pe la spate de la unul la altul. Băiatul care-i
la mijloc sau în faţă trebuie să spună la cine este tuşca. Dacă nu a ghicit, primeşte câte o lovitură şi rămâne în
continuare la mijloc sau în faţă. Jocul se repetă până reuşeşte să ghicească la cine este tuşca. în timp ce se caută
tuşca spun toţi în cerc: toşc, toşc, toşc...
Fântânmele - Buganu Emil, 12
Bâza
Se aşează toţi grămadă şi bâzie mereu. Unul stă cu palma la spate. Altul îl loveşte zdravăn peste palmă. Dacă
nu ghiceşte stă mai departe. Nu poate să vadă fiindcă-1 ţin de ochi. Când a ghicit trece el în rând cu ceilalţi.
Călimăneşti - Grozava Vasile,41
Jocuri reprezentând dramatic episoade din realitatea cotidiană
Moara
Doi băieţei se aşează spate-n spate. în mâini ţin cutii cu cenuşă, nisip sau făină, pe cap sânt acoperiţi cu un
ţol, astfel ei formează o moară. Moara are doi stăpâni. Unul din stăpâni intră în casă şi discută cu stăpânul casei
chiar.
- Bună seara.
- Bună seara.
- Am auzit de prin sate, prin cutare târg că aici stă grâul şi ovăzul nemăcinat, că hambarele stau pline, n-aveţi
nevoiede o moară?
- Da, da cum? Satul nostru este vestit în cereale, de grâu, porumb şi toate cele. Şi chiar ne-ar trebui o moară
că n-avem unde măcina.
- Mă duc s-o aduc.
- Du-te.
- Stăpânul morar se duce după ea. Aduce moara îndemnând-o mereu.
- Hai moară hai, hai moară hai.
Cei care sânt în construcţia morii strigă şi ei mereu.
- Hai moară hai, hai moară hai.
Cei care sânt în construcţia morii strigă şi,ei mereu. ..
- Pica, pica, pica, pica. Strigă iarăşi morarul:
- Ho stai moară, stai. Se adresează pe urmă către cel de casă.
- Acu stăpâne, să ne măsurăm terenul. Să ne înţelegem. Să vedem dacă ne putem face treaba.
- Da, da măsuraţi. Aveţi doar loc. Aşezaţi-vă moara. Morarul ia un băţ lung ş iîncepe cu glas tare.
- Trei, patru, zece, cinsprezece. în timp însă ce chipurile măsoară terenul, loveşte peste piciore pe toţi cei
care privesc moara. După măsurătoare începe scosul cioatelor. Apucă câte un băiat sau câte o faţă, îi smulge de la
locul lor îi aşează peste ceilalţi ca să facă loc morii.
Pe urmă dă drumul la moară. Băieţii rămân lipiţi cu spatele unul de altul se învârt cât pot de repede şi amncă cu
nisip sau cenuşă în ochi la cei care se uită la moară şi strigă cât pot:
- Pâcă, pâcă, pâcâ. Morarul are şi el griji să-i îndemne.
- Hai moară, hai moară hai. Când merge treaba mai bine, intră alt om.
- Ce mi-ai furat moara, ia stai să-ţi arăt eu ţie, asta-i moara mea. Apoi către stăpânul satului.
- De ce l-ai lăsat să macine, că asta-i moara mea.
- Păi, da cum nu-1 las dac-o zis că-i moara lui? Că avem noi mare nevoie de măcinat.
- Păi cum dacă-i moara mea? pe urmă începe să comande el moara:
- Hai moară hai, hai moară hai. Băieţii şi ei:
- Pâcă, pâcă, pâcă. Morarul se laudă.
- Ei vezi ce bine merge moara la mine? Tocmai atunci vine iar primarul stăpân.
 - Măi cine-mi umblă la moară? Cine mi-a încurcat piesele. Se face că se uită la motor, mai zice şi el hai
moară hai, hai moară hai, mai trage de unul de altul ca să regleze piesele. Când îl vede pe celălalt morar sare la el,
se iau la bătaie. Intră tocmai atunci stăpânul casei.
- Ce-aţi păţit măi, ce-aţi păţit? De ce la mine-i bâlci. Ieşiţi afară.
Fântânele
Buganu Vasile,15
Buganu Emil, 12
Huindu Ion, 15
Popa Vasile, 15
II. Moara
Doi oameni sânt legaţi cu o funie şi legaţi pe deasupra cu un ţol. în mână se ţine o cutie cu cenuşă. Intră aşa
în casă. în frunte intră stăpânul morii.
- Bună seara. N-aveţi nevoie de moară aici la dumneavoatră? Moară cu valţ, macină, doanme sfinte, iese
prăpăd făina.
- Da, da cât mai degrabă avem nevoie. Când coloşa aduc moara.
Măsoară pământul, domnule:
- Aici vine moara, aici vin pietrele, aici vine motorul, hai să - aducem.
Cănd coloşa vine moara.
- Pic, pic, pic. oamenii se rotesc în jur aruncând cu cenuşa peste băieţi, peste fete. Acestea strigă, se vaită că
s-au murdărit. Morarul conduce el moara, dar făina nu curge bine. Un om zice:
- Măi, măi mi-ai tăcut faina urluită. Vine altul.
- Tus mama mă-tii cu moara mă-tii cu tot, i-aţi moara de aici şi pleacă, ia să rămân eu morar. Când rămâne
acel morar măi frate, şi mai al dracului se roteşte moara şi mai anapoda iese faina. Cei legaţi tot dădeau cu cenuşă.
Morarii iar se reped unui la altul, se înjură şi se iau la bătaie.
Oamenii rabdă şi pe urmă sar şi ei.
- Ne-aţi făcut satul de râs aicea, la luaţi-vă moara şi plecaţi.
Şi gata s-a domolit toată moara şi s-o stricat.
Călimăneşti - Grozava Vasile, 41
Grădina
Câţiva băieţi stau jos ţinându-se unul de altul. Altul zice că este grădină. Zice că îi udă, că îi pregăteşte şi aşa
mai izbeşte în ei. Vine altul care este negustorul. Iar îi mai loveşte grădinarul pe băieţi, zice că-i aranjează ca să
arate mai frumos. Negustorul are cal şi şaretă făcută tot din băieţi. începe să-i apuce de păr şi să-i amulgă de cap pe
băieţi.
- Aicea ce ai? îl întrebă pe băieţi.
-Aicea am praj.
- Ia să văd îi bun?Trage tare de păr. Cel pe care 1-a nimerit suferă. Nu zice nimic, n-are ce face. Priveghiul
nu are nicio judecată. Negustorul vrea să vadă mai departe dacă-i marfa bună.
- Aici ce ai?
- Am arpacică, mai încolo am ardei... încep să se târguiască. Unul mai lasă, altul mai dă. Până la urmă se
înţelege cu negustorul să cumpere grădina cu tot ce este în ea, cu tot cu cioate. Ia ardeii, roşiile, varza, apoi scoate
cioatele. îi scoate de picioare pe flăcăi şi-i târâie afară cu capul hodorong pe scări. îi duc până în mijlocul ogrăzii.
Cei care sânt oamenii împăcaţi de negustori.
Iezer - Hunea Ion, 38
Fântâna
Intrau doi, trei flăcăi la priveghi şi întrebau:
- Da, oameni buni, n-aveţi apă rece de băut?
- Da de unde că satul nostru a rămas fără fântâni.
- Păi noi tocmai sântem fântânari.
- Păi făceţi-ne o fântână că ne vom înţelege noi. Băieţii luau o prăjină şi încercau chipurile cât e de moale
pământul, de loveau Cu ea peste picioare pe ceilalţi. Unul se aşează cu urechea la pământ, ceilalţi îi turnau apă în
ureche. Atunci el striga.
- U, iu, iu, veniţi fuga, am găsit izvorul.
Dragomireşti - Vârnacea Vasile, 81
Cioatele
Venea unul şi striga:
- Da ce facem măi, stăm degeaba? hai să scoatem cioate. Se făcea un şirag de flăcăi. Se prindeau unul de
altul, primul se ţinea de stâlpul uşii sau de cuptor. Ceilalţi îl apuca pe ultimul din şirag trăgeau de el şi strigau:
- Hai să scoatem cioatele, măi. După ce-1 smulgeau dintre ceilalţi îl aruncau pe pat. Aşa îi scoteau pe toţi pe
rând. Tot greul era pe cel din capul şiragului.
 Bărtăluşi - Mocani. Coştoi Neculai, 70
Oalele
Vine unul, ia un scaun şi zice că aşeză pe el oalele. Pleacă pe urmă pe la fiecare şi îl întrebă.
- Nu iei oale de la mine?
- Ba iau. In mână are însă o mişcă bine înodată. dacă vreo unul zice că nu cumpără oale îi dă două trei mişti
şi trece mai departe. Altul zice că vrea să cumpere o ulcică, o strachină.
Întrabă pe olar:
- Da sânt bune oalele? Nu-s crăpate?
- Ce, să fie crăpate? Nu-i nici una dogită, nu-i nici una spartă. Uite acum ţi le încerc pe toate. Se apucă cu o
mână de pâr, cu alta se trage de gât. Pe urmă chiuie.
- Ei vrei să nu sune a dogit? Se împacă cu fasole, pe grăunte, pe ce este; ca olarul când vine cu bala.
Ghergheşti - Stoica Marin, 58
Jocuri care adaptează aspecte ale vieţii moderne
Capăii
Doi băieţii intră pe uşă în patru labe şi latră. Altul vine din urma lor. Unul este miliţianul şi celălalţi doi
căpăii. Se duc la unul din cei care privesc la priveghi.
- Asta-i hoţul?
- Hai să-1 cercetăm. Capăii iar latră şi se mai duc la vreo doi trei.
Apucă fetele de picioare, le trag de pe pat.
Dragomireşti Vrânceanu Vasile, 81
Trenul
Se face mare foc în curte. Toată lume iese afară. Flăcăii fac un şirag, se ţin unul de altul cum se ţin vagoanele
de locomotivă. Cel care este în faţă are înmâna un băţ sau o muia. El umblă întâi prin curte conducându-i pe toţi,
cârneşte la dreapta şi la strângă şi loveşte pe cei care ies din şir la cârmiturile lui. Pe urmă se aşează cu toţii în jurul
focului. Se uită la câte unul şi zice:
- Măi aista o făcut vrăji, aista a fost cu trenul. Fuga sar cu toţi, îl apucă şi îl aruncă în foc.
Gâlţeşti - Ucraim Vasile, 32
II. Trenul
Se deschide uşa deodată şi intră mai mulţi flăcăi care se ţin unul dealtul. Cel din faţă face ca locomotiva şi
ţine apă în gură şi îi stropeşte pe ceilalţi. Pe urmă ţipă ca sirena locomotivei. Trec de vreo trei ori pe
lângă mort. Strigă pe urmă: du, du, şi dă înapoi şiragul. Intră din nou, se rotesc pe lângă pereţi şi zic toţi în
cor: Dumnezeu să-1 ierte. Iese afară pe urmă tot cu locomotiva în frunte.
Puieşti Năstase Grigore, 42
Avionul
Pe unul care-i consideră că-i mai prost, că n-a mai fost pe la priveghiuri, îl dezbracă la piele, îi pun pe podele
cu faţa în jos îi întind mâinile şi picioarele.Zice că-i avion. Altul se suie pe el şi face ca avionul. Când nu te aşteaptă
el vine cineva cu o oală de leşie i-o toarnă pe şale. Lumea chică pe jos de râs.
Puieşti -Grigore Năstase, 42
II. Avionul
Doi băieţi intră în casă ţinând sus pe al treilea. Ei intră fuga, zic că sânt cu avionul, aşa că pe cel călare îl mai
dau cu capul de podele. Pe urmă spun iar că porneşte avionul şi se învârte prin casă. Cel din faţă strigă:
- Măi da ce are avionul ista că nu prea merge?
- Sati că vedem noi acum. Unul o ia înainte, unul înapoi şi cel de
deasupra vine de pământ.
Puieşti - Hriscu Neculai, 39
Mereoarele
Priveghiul ţine trei nopţi. Veneau femei, băieţi, fete. Când se aduna lumea, când era mai aglomerat, se cânta
mereoarele. Cântau cântecul acesta după cât de multă lume era adunată. Ieşeau afară câţiva şi începeau să cânte sub
geamul camerei în care era mortul.
Foaie şi-o gherghină
Lino, Lino, Lino,
daţi Merioarelor
Surioarelor.
Căci la voi mai mulţi
Şi la noi mai puţini.
Din casă răspundeau ceilalţi toţi cântând.
- Dacă vă par mulţi
Poftiţi şi v-alegeţi
Daţi Mereoarelor,
 Surioarelor.
Îndată, cei de afară cântau iarăşi.
- Nouă aşa ne place
Treci Mario încoace.
Daţi Merioarelor,
Surioarelor.
De acum încontinuare de la început.
Cei de afară chemau câte unul până strigau pe toţi. Strigau până la urmă şi mortul. Adică numai striga
nimeni. Se întorceau pe urmă toţi în casă şi mai încolo îi lua iar de la început.
Ghergheşti - Gherghescu Didina, 53

TRADIŢII ALE CULTURII POPULARE DIN COMUNA EPURENI

1. GENERALITĂŢI
Delimitările bine determinate ale unei monografii care îşi propune să prezinte întreaga existenţă materială şi
spirituală a unei comune, în timp şi spaţiu, înclud firesc şi un capitol care tratează domeniile aparţinătoare
etnografiei, folclorului şi artei populare: Am încercat să unificăm aceste trei posibile titluri într-unui sintetic,
respectiv "cultura populară", deoarece, în convingerea noastră cele trei discipline amintite mai sus îşi întretaie
permanent domeniile de cercetare, formând practic una singură, atunci când ne confruntăm cu realitatea de pe
teren.
Conceptul de etnologie, pe care am fi putut sâ-1 utilizăm, are o circulaţie mai restrânsă, iar sfera sa de
cuprindere comportă discuţii şi elucidări necesare. Nu în ultimul rând am avut în vedere faptul că elementele de
etnologie, folclor şi artă populară nu pot fi înţelese decât într-o complementaritate necesară. De exemplu un motiv
folcloric din orizontul mitologiei, cum este soarele se răsfrânge atât în creaţii ale artei populare cât şi în multiple
elemente etnografice. Obiceiurile sunt manifestări etonografice, textele folosite aparţinând folclorului,- iar
ornamentele de pe costum şi obiectele utilizate întră în sfera artei populare.
La rândul lor aceste elemente au semnificaţii mitologice, ş.a.m.d. Apariţia culturii populare se identifică
desigur cu începuturile umanităţii. Odată cu zorile vieţii religioase sau cu manifestările legate de viziunea magică
asupra lumii, care desprinde omul de animal, apar şi primele elemente ale culturii populare: obiceiurile de
înmormântare, reprezentări plastice ale credincioşilor în forme incipiente, simboluri cosmice pe care le vom regăsi
până astăzi în arta populară.
Mentalităţi ale zorilor umanităţii s-au conservat surprinzător de puternic între credinţele populare şi în
structura unor obiceiuri cultivate cu statornicie de mii de ani. Să ne fie permis să cităm unul singur, care se practică
şi pe teritoriul comunei Epureni, dintre multe altele care ar putea fi date în acelaşi sens.
Atunci când o femeie nu putea să nască, era pusă pe pământ iar cineva trăgea un foc de armă. Cel care nu
este familiarizat cu semnificaţiile obscure ale manifestărilor etno-folclorice nu-şi poate explica acest obicei decât
printr-o interpretare aşa-zis raţionalistă, plecând de la datele pe care i le oferă concret realitatea, fără a-şi da seama
că aceastea sunt doar partea vizibilă şi minusculă a aisbergului. Conform unei astfel de înţelegeri brute şi vulgare
femeia atâtea pe pământ pentru a a'vea mai mult loc de mişcare, iar focul de armă, speriind-o putea să provoace o
încordare a organismului menită să faciliteze naşterea. Nimic mai fals, dacă analizăm diversele condiţii concrete. în
multe case era mai mult spaţiu pe pat decât pe jos, iar starea de teamă provocată de împuşcătură poate, de la caz la
caz, să împiedice, nu să faciliteze travaliul. De fapt, este vorba de altceva. . întorcându-ne în timp, cunoaştem
înainte de creştinism, pentru zona noastră cel puţin, supremaţia zeilor uranieni, solari, zei ai cerului adoraţi prioritar
de populaţii indo-europene. însă cei mai vechi locuitori de aici au practicat mai multe milenii, ca prima formă a
religiozităţii, cultul zeităţilor htonice, subpământene.
Cea mai proeminentă dintre acestea, pământul mamă, s-a menţinut mult timp, penetrând zona uraniană ca
Mamă a mamelor, ca zeiţă a fecundităţii şi a rodniciei în general. Pământul în sine s-a păstrat în subconştient ca o
zeitate supremă, căreia tară să ne conştientizăm faptele, îi aducem din când în când omagii. Gestul de a se aşeza pe
pământ al femeii care naşte se explică tocmai în acest mod. Ea, care este fără îndoială total creştină, cere, într-un
moment dificil al vieţii ajutorul unei divinităţi în care ea şi neamul ei nu mai cred de mii de ani dar al cărei cult
există încă în ei.
Focul de armă, atât de modern în aparanţă, are funcţionalităţi la fel de străvechi, el simbolizează zgomotele
realizate altădată cu mijloace diferite, dar slujind aceluiaşi scop: alungarea duhurilor rele.
Am dat exemplul de mai sus pentru a sugera străvechimea atitudinilor esenţiale din comunităţile care cunosc
încă o viaţă folclorică dar şi pentru a înţelege că, privitor la elementele de cultură populară pe care le vom prezenţa
în continuare nu trebuie să ne oprim la aparenţe şi funcţionalităţi contemporane, ci trebuie să încercăm, chiar dacă
de multe ori nu vom reuşi, să decodificăm semnificaţiile ascunse, generate de un mod de exisrenţă pe care l-am
depăşit de mult, dar care mai trăieşte încă în noi.
 Din punct de vedere etno-folcloric, respectiv şi geografic comuna Epureni participă la zona Podişului
Bârladului sau a Moldovei centrale şi de sud, neexistând încă o zonare unanim recunoscută. Dacă ne raportăm la
arealul mai restrâns al actualului judeţ Vaslui, von încadra Epurenii la subzona etnografică Valea Elanului având în
vedere relaţionarea unor factori diversificaţi, de natură psihologică, istorică şi economică, în contextul circulaţiei pe
văi de ape, bazinele acestora determinând în timp constituirea formaţiunilor prestatate, a unităţilor şi subunităţilor
administrative de mai târziu. Aparţinătoare succesiv la ţinuturile Fălciu şi Tutova, în ocolul Roşieştilor sau al
Târgului, în raza de activitate conercială a târgurilor Bârlad, Urdeşti, apoi Murgeni, situate într-un ţinut care a fost
întotdeauna puternic împădurit, localităţile de pe teritoriul actualei comune Epureni au conservat în mod deosebit
elementele reprezentative ale culturii populare, fiind în acelaşi timp permeabile unor influenţe inovatoare în toate
domeniile.
Cele subliniate mai sus se răsfrâng în mod necesar asupra creaţiei populare locale determinând complexitatea
acesteia, arhaizarea dar şi actualizarea activă. Cercetările de etnografie şi folclor în zonă au cunoscut o evoluţie
foarte sinuoasă. Dimitrie Cantemir, primul nostru etnograf şi folclorist în adevăratul înţeles al cuvântului, deşi în
perioada în care a trăit el nu existau aceşti termeni, provenea dintr-o familie de pe Valea Elanului, cu o îndelungată
şi documentară existenţă în acest spaţiu. Vitregia împrejurărilor istorice a făcut ca marele prinţ-cărturar să petreacă
foarte puţin timp în Moldova. Lucrările sale, în primul rând "Descrierea Moldovei", care ne interesează
fundamental în lumina subiectului pe care ni l-am propus să-1 tratăm, dovedesc însă o surprinzătoare cunoaştere a
oamenilor şi obiceiurile din ţara natală.
Aceasta nu se putea realiza decât prin intermediul slijitorilor săi ce l-au însoţit permanent la Constantinopol
sau în Rusia şi care, după cum ştim cu siguranţă erau originari de pe Valea Elanului, din 'subzona în care se înscriu
Epureni. Deci, relatările sale de cultură populară, au ca obârşie tocmai viaţa folclorică de aici, ele constituie într-un
fel o primă monografie etnografică şi pentru comuna noastră. Una dintre primele culegeri de folclor tipărite în
România "Cântece populare de pe Valea Prutului" apărută la Huşi în 1872 şi datorată luiNicolae Caranfil, conţine
de asemenea material zonal. Din 1908, se editează la Bârlad una dintre cele mai importante publicaţii de
folcloristică, revista "Ion Creangă", condusă de Tudor Pamfile şi Mihai Lupescu. Cel din urmă, se .ocupa şi de
administraţia publicaţiei care îşi avea sediul la Zorleni, în imediata apropriere a Epurenilor, localităţile din comună
întrând deci în sfera interesului imediat al folcloristului.
Mai târziu însă, datorită slăbirii preocupărilor pentru cultura locală în rândul intelectualilor şi a concentrării
eforturilor cercetorilor specializaţi numai către anumite zone ale creaţiei populare-Vrancea, _ Bucovina, etc,
urmează o perioadă de stagnare. Abia cercetările întreprinse pentru alcătuirea "Atlasului etnografic al României" au
resuscitat interesul pentru sudul Moldovei, descoperindu-se nenumărate elemente inedite şi foarte valoroase,
ignorate până atunci.
În paralel cu istoria propriu-zisă, cea alcătuită de specialişti, pe baza documentelor scrise şi arheologice,
poporul a avut şi el o istorie a lui care a circulat oral prin-tradiţii, legende, balade. Acesta istorie se deosebeşte
aparent foarte mult de cea scrisă, deşi în esenţă este aceeaşi. Ele nu se pot înlocui una pe alta, aşa cum se credea
cândva.
Viziunea folclorului asupra istoriei ignoră de regulă cronologia. Atunci când într-o creaţie populară întâlnim
o datare precisă înseamnă că a intervenit culegătorul-, la fel elementele de precizie asupra spaţiului. Un .personaj
istoric dintr-o anume epocă poate să apară într-o alta, povestitorul tradiţiei sau interpretul baladei nu se
concentrează asupra unor astfel de amănute. El reuşeşte să ne redea însă ceva mult mai im portant, respectiv
armosfera sufletească dintr-o anumită perioadă, atitudinea afectivă a poporului faţă de un oarecare eveniment sau
personaj istoric, în concluzie, profilul psihologic şi moral al românilor în raport cu scurgerea lor în timp.
Vom vedea deci cum îşi consideră locuitorii comunei Epureni propriul lor trecut, istoria folclorică a
localităţilor, aşa cum în alt capitol am urmărit istoria documentară. La cele aflate de noi, am adăugat relatările
consemnate de învăţătoarea Măria Cristea-Todiraşcu în exemplara sa schiţă monografică a comunei, scrisă în 1943
şi observaţii desprinse din răspunsurile la un chestionar răspândit în judeţul Tutova deci şi la Epureni - de
protopopul viitor episcop cărturar - Ioan Iacov Antonovici.
Se cuvine să mai amintin că în zonă a mai activat scriitorul Virgil Caraivan, care în opera sa, întreruptă de o
dureroasă marginalizare, a preluat multe motive folclorice locale.

2. TRADIŢII ISTORICE
Cele mai vechi amintiri privesc o perioadă a începuturilor înscrisă în coordonatele generale ale întemeierii
satelor ale statornicirii în urma perioadei ceţoase a marilor migraţii. Ele sunt punctate de rememorări ale existenţei
concrete, materiale: se locuia în bordeie săpate în pământ, cu o parte ridicată deasupra, confecţionată din lemn lipit
cu humă.iluminatul era realizat cu opaiţe primitive - numite poponeţe - în care se ardea grăsimea animalelor şi se
introducea câte un fitil răsucit din fuior de cânepă. Ferestrele erau făcute din pieile vitelor subţiate atât de mult
încât să poată lăsa să treacă lumina. Pe acest tărâm al strămoşilor erau nenumărate roiuri de albine - aceste amintiri
ale poporului se identifică aproape cu unele relatări ale lui Herodoţ - încât mulţi oameni trăiau numai din prisăci,
din venitul pe care-1 aduceau mierea şi ceara. Intre ei se aflau şi vraci vestiţi, solomonari, care pe lângă faptul că
vindecau bolile şi dezlegau tainele oricărui furt - ghiceau îndată cine 1-a comis şi în ce împrejurări - aveau şi darul
să prevadă ce se va întâmpla în viitor. Cel mai vestit dintre aceştia - şi p rjn faptul că numele său a , rămas peste timp
- Ştefan al Ilenii le spunea că va veni cândva carul de foc şi va îndeplini toate treburile oamenilor, boii rămânând să
fie folosiţi numai pentru hrană. Personalitatea care cea dintâi populează orizontul afectiv al localnicilor, atât în timp
cât şi ca importanţă este, ca pretutindeni în Moldova, Ştefan cel Mare. In chestionarul Antonovici difuzat preoţilor
din fostul judeţ Tutova la sfârşitul secolului al XlXJea, întâlnim următoarea consemnare din comuna Epureni: De la
satul Horga, spre apus, cam spre nord puţin, depărtare de 3 kilometri, la mijlocul pădurii decedatului dr. Nicolae
Juvara, proprietar al moşiei Fedeşti - Banca se află o bucată de pământ în mărime de circa 3 ha în forma
circumferinţei, împrejmuită cu un şanţ mare care chiar acum are o adâncime de 2-3 m, având aspectul unei râpi.
Acest loc aşa împrejmuit se numeşte Cetăţuia, făcută tocmai pe timpul lui Ştefan cel Mare.
Locul descris mai sus se află pe teritoriul satului Fedeşti (unit cu Horga în mai multe rânduri); legenda există
şi acum ca şi "cetăţuia", care, într-o sută de ani şi-a mai schimbat aspectul. Cercetările arheologice au stabilit o
vechime mult mai mare, aşezarea datează din perioada Hallstatt. în viziunea locuitorilor din Horga aceasta nu are
nici o importanţă, ci fiind ceva deosebit şi din vechime, cetăţuia nu poate fi atribuită decât lui Ştefan cel Mare,
atitudine în care vedem uri nou prinos de dragoste şi admiraţie. Tot lui Ştefan cel Mare, sau fiului său Bogdan, i se
atribuie în mod folcloric mănăstirea Bursuci. Dacă, în primul caz, era atribuită voievodului o construcţie extrem de
veche, de data aceasta interpretarea populară a cronologiei o credem mult mai apropiată de realitate, primul cititor
fiind, credem Bogdan, tatăl lui Ştefan cel Mare. Tradiţia luptelor legendare purtate timp de secole împotriva turcilor
şi a aliaţilor acestora, tătarii, ocupă locul său cuvenit în registrul folcloric al istoriei locale.
La Epureni este cultivată tradiţia unei căpetenii române Gociu care apăra Valea Prutului dar, în cele din urmă
a fost prins de un paşă de la răsărit (reminiscenţă în memoria populară a raielelor de la Cetatea Albă şi Tighina),
care i-a tăiat capul, i 1-a pus într-o sabie şi 1-a purtat astfel până la Tarigrad (Istambul). Bătrânii mai ţineau minte
încă, în 1943, Iodul unde a fost ucis Gociu, în partea de vest a satului Epureni. Despre Nicolae Bârlăleascu s-a creat
un adevărat ciclu de legende locale, cu siguranţă au circulat şi balade, care s-au pierdut în timp. El ar fi fost
întemeietorul satului Bârlăleşti, aducând pe lângă alţi locuitori şi robi ţigani. Se afla tot timpul în conflict cu turcii
şi tătarii, el păzea drumul de la Fălciu - unde aveau aceştia vad la Prut - şi Bârlad, cauzându-le multe pierderi. între
altele a prins.un turc, 1-a tras în ţeapă, pe urmă i-a pus capul la poarta bisericii, slujind drept ţintă pentru prietenii
săi. Cel ucis era însă o însemnată căpetenie, aşa că turcii au căutat să se răzbune. Bârlălescu, avea şi rang boieresc,
de vornic, se refugia de obicei în împrejurimi, când veneau turcii, da data aceasta s-a dus peste Prut, unde a stat 7
ani.
Întorcându-se după aceşti ani de refugiu, turcii au aflat şi au venit pe neaşteptate la Bârlăleşti. Boierul s-a
refugiat în biserică, îşi făcuse o cămăruţă în zid, pentru astfel de situaţii. Turcii au încercat în zadar să spargă uşa
folosind un fel de berbec dintr-un trunchi de fag pe care-1 ţineau câte zece, Văzând că nu reuşesc, l-au prins pe
preotul Andrei Crăciun şi l-au adus în faţa uşii, ca să-i taie capul acolo. A intervenit un sătean care ştia turceşte
amânând execuţia, iar pe de altă parte, Bârlăleascu a desferecat uşa şi turcii au putut să intre înăuntru. El a rămas
însă ascuns în cămăruţa pa care năvălitorii nu reuşeau să o găsească şi profitând de un moment de neatenţie, a fugit,
pierzându-şi urma în marii codri din jur. Turcii au trebuit să se mulţumească cu jefuirea obiectelor puse aici la
adăpost şi de boieri şi de săteni, s-au încărcat de pradă punând pe cai odăjdiile preoţeşti pentru a călări mai comod,
batjocorind totodată creştinismul. Cu o ură împotriva biserici, care va fi întrecută doar în secolul nostru de alţi
distrugători, români de astă dată, au scrijelit icoanele cu săbiile şi i-au scos ochii Sfântului Dumitru, iritaţi la culme
de ţinuta sa ostăşească. O adevărată obsesie a memorie colective locale o constituie arderea Brăiţenilor.
Să cităm din nou Manuscrisul Antonovici care păstrează tradiţia aşa cum circula în urmă cu 100 de ani. "Spre
răsărit de la Horga, ca la 21/2 kilometri se află ruinele unui sat numit Brăiţeni. Acest sat a fost pe moşia boierească
a lui Iordache Epureanu zis Şchiopul. Din cine ştie ce împrejurări se decise a strica satul Brăiţeni şi de a alunga pe
locuitori şi cam pe la 1810-1820, trimise vătăjăii şi arnăuţii lui cu toată ţigănimea ce ayea robi şi goni pe locuitorii
satului punând foc din. toate părţile, aşa că locuitorii au foat siliţi să fugă. Aceasta s-a făcut în sâmbăta Paştilor,
spun bătrânii că bieţii săteni au lăsat pasca în cuptoare şi au fugit. Mai pe urmă s-au aşezat în mai multe sate ca:
Şuletea, Giurcani, etc. Biserica însă au apărat-o, îngrădind-o cu grad de nuiele şi au lăsat-o de s-a nimicit singură.
Clopotul de la acea biserică s-a furat noaptea de 2 locuitori horgani şi l-au dus la biserica din Horga unde este
aşezat şi astăzi.
În tradiţia istorică citată mai sus, avem un exemplu tipic de trecere, de relatarea exactă (pe care o cunoaştem
din documente, un caz mai rar) la folclorizarea acesteia, într-un prim stadiu. Evenimentul nefiind îndepărtat, vom
întâlni elemente de exactitate (numele boierului, data aproximativă) dar şi narative, artistice (aprinderea satului în
sâmbăta Paştelui, ceea ce găsim în legendele multor sate, pasca lăsată în cuptor, furtul clopotului). De menţionat că
tradiţia circulă întens şi astăzi, orice localnic îţi poate arăta unde au fost Brăiţenii. în acelaşi context al conflictelor
cu stăpânii de moşii întâlnim la Epureni multe consemnări de sorginte orală cu caracter tradiţional, înscrise în
aceeaşi viziune populară asupra istoriei.
Figura lui Iordache Costache, cel care a incediat Brăiţenii s-a permanentizat în amintirile localnicilor din
Epureni ca un personaj prin excelentă negativ. în raporturile cu sătenii manifesta o permanentă neînduplecare,
folosind umilitoarea pedeapsă cu bătaia întf-o perioadă când acesta dispăruse din Europa propriu-zisă -faţă de
vinovaţi sau nevinovaţi, fără discernământ. Important era pentru el să fie temut, să se impună prin aceasta, de aceea
bătaia căpăta un caracter ceremonial, aproape festiv. Avea în faţa balconului un butoi bine fixat pe o sanie şi pe
acesta erau aşezaţi cei destinaţi pedepselor. Erau bătuţi de două slugi "specialiste" în această tristă îndeletnicire, al
căror nume a rămas într-o zicală de circulaţie locală "Ştefan dădea cum dădea, dar Chelaru spărgea". Comportarea
lui Iordache era ieşită din comun chiar pentru acea perioadă. O parte din săteni îl reclamă la Divan, îşi încarcă
lucrurile în căruţă şi pleacă spre Iaşi. Slujitorii boierului îi ajung din urmă la Porcova (Odaia Bogdana, Fălciu) şi îi
acuză că au "spart satul", cum se numea fuga în masă a ţăranilor nemulţumiţi.
Divanul ţării îl mustra pe Iordache şi justifica gestul disperat al celor fugiţi, arătându-i că vor pleca toţi dacă
va continua să se poarte la fel.
Pentru robii ţigani folosea coarne de fier, care mai existau încă la conac prin 1943. Şi în relaţiile cu ceilalţi
boieri, Iordache apare tot ca un personaj negativ. Cu toate excesele sale în privinţa împlinirii dărilor de la ţărani, cu
toată zgârcenia sa, era mereu plin de datorii. Vinde moşiile Cârlomăneşti şi Boroseşti, încearcă să se echilibreze
împrumutând de la bogatul Costache Conache, care-şi permite să-i dea Q întreagă familie de robi pe un câine.
Gheorghe Vogoride, ginerele acestuia, a adunat toate poliţele şi îl avea la mână pe Iordache Costache. Toate
încurcăturile în care intrase neamul Costache, cunt rezolvate până la urmă de Manolache Costache Epureanu. Acest
mare personaj al istoriei noastre, foarte bine cunoscut din documente, mărturiile contemporanilor, scrierile sale şi
ale altora a fost folclorizar deja la numai 50-60 de ani de la moarte. Era un om de o mare bunătate, dar modul sâu
de comportare incluzând un control permanent al vorbelor şi gesturilor, modul diplomatic în care aborda fiecare
persoană, crea impresia că ascunde ceva, că are o mare taină numai a sa. După ce a plecat din ţară Alexandru Iona
Cuza ar fi avut loc tragerea la sorţi, in urma căreia Manolache Costache Epureanu a fost desemnat să ocupe tronul
României. Soţia sa nu a fost de acord, s-a împotrivit din răsputeri, deosrece avea exemplu lui Cuza care, atunci
când şi-a pierdut tronul a fost obligat să-şi părăsească şi patria. Atunci el i-ar fi spus: "Linişteşte -te Marghiolita,
lasă că-mi caut om în loc". Şi aşa, Manolache Costache Epureanu a plecat în Germania, 1-a căutat, 1-a găsit şi 1-a
adus în România în persoana lui Carol I.

3. ASPECTE ETNOGRAFICE
Cunoaşterea autentică a culturii populare presupune nu numai consultarea izvoarelor scrise, prin studierea
materialelor bibliografice şi a celor vii, orale, prin anchetele efectuate în teren, ci mai ales trăirea directă,
transpunerea în universul specific satului de tip tradiţional. Este o lume mitică pe care au înţeles-o în esenţa sa doar
marile spirite ale neamului nostru Eminescu, Blaga, Eliade. Dacă din păcate, mulţi fii ai satelor, după o instruire
elementară s-au manifestat social prin respingerea a tot ceea ce a format substanţa sufletească a strămoşilor,
calificând cu dispreţ, drept superstiţii tot ceea ce nu puteau înţelege, marii intelectuali şi marii oameni citaţi mai sus
şi-au acordat sensibilitatea şi înţelegerea la orice mod de a reflecta lumea.
Aşa cum un Isac Newton sau un Albert Einstein, care au fost culmi ale ştiinţelor exacte din vremea lor, au
crezut totodată cu profundă convingere în Dumnezeu, la fel marii gânditori au respectat credinţele populare
considerându-le rod al unei experienţe seculare ce depăşeşte capacitatea noastră normală de înţelegere. Ele reflectă
încă universul magic în care strămoşii noştri au trăit mii de ani. In această lume aparte, orice gest, orice acţiune sau
expresie conştientizată sau nu a existenţei . de fiecare zi avea semnificaţii proprii de natură magică, li se confereau
consecinţele faste sau nefaste asupra comunităţii umane respective. Orice membru al societăţii era obligat deci să
respecte o serie de regului, în caz contrariu putea să abată nenorociri de neînchipuit asupra sa şi a semenilor săi.
Reflexele acestui îndelungat mod de viaţă le întâlnim şi astăzi, miile de ani trăiţi în universul magiei, al riturilor şi
miturilor care le-au dat naştere, sunt prezente în societăţile contemporane, mai ales în cele din mediul rural,
conştient sau inconştient.
Când spunem, de exemplu, cuiva "bina-ziua" sau "La mulţi ani" nu . ne dăm seama că îndeplinim un ritual.
Orice urare are la bază credinţa că, rostind cuvinte anume putem influienţa pozitiv sau negativ destinul celor din
jurul nostru, aşa cum fac cei care tostesc descântece. De aici provin urările citate mai sus, blestemele, înjurăturile.
Credinţele fac parte din fondul străvechi al culturii populare, ele având alături de obiceiuri o remarcabilă stabilitate
în raport cu celelalte manifestări.
Experienţa de multe generaţii pe care o aminteam mai sus este mai aproape de înţelegerea noastră când se
raportează la evidenţe, fenomene meteorologice. Să enumerăm câteva credinţe legate de acestea: când porcii adună
paie de culcuş, se apropie iarna; când, la apus, soarele se uită înapoi, în ziua următoare va fi frumos şi bine; atunci
când zboară multe libelule, cănd prigoriile, brotăceii, cocoşii cântă înseamnă că în curând va ploua; când tună,
fulgeră şi trăsneşte, se înfige toporul în faţa uşii; atunci când bate vântul puternic nu se pun cloşti, ouăle ar ieşi
limpezi, fără rod.
Ieşind din domeniul meteorologiei, dar în legătură cu cloştile, mai semnalăm şi alte credinţe: cei care au
cloşti puse, nu umplu borş, tot când au fost puse nu se fierb ouăle acoperite fiindcă puii ar ieşi înnăduşiţi. Este un
exemplu de magie tipică, interdicţia respectivă plecând de la similitudinea dintre două realităţi aparent diferenţiate
între ele considerându-se existenţa unei legături cauzale. Probabil tot din experienţe de viaţă ale căror scenarii nu le
mai putem decodifica, provin. şi credinţe de genul interdicţiei de a pleca marţea la dram. Prin analogie cu începutul
săptămânii, se consideră că orice acţiune trebuie începută în mod necesar lunea. Foarte multe credinţe şi interdicţii
se referă la copii. Să cităm câteva dintre ele: nu trebuie să păşeşti peste un copil, dacă faci aşa ceva nu va mai
creşte; dacă vine cineva seara, într-o casă cu un copil mic, trebuie să-i lase un semn care constă dintr-o bucăţică din
îmbrăcămintea sa; pentru a-i feri pe copii de deochi li se face în frunte un semn vizibil (benghi) cu funingine sau
praf înmuiat de sub talpă zicând că atunci se va deochea copilul când se va deochea talpa; copii mai sunt ocrotiţi de
deochi, punându-li-se la gât, drept talisman o scoică lunguiaţă numită "ghiocel". Calendarul popular pe lângă
respectarea riguroasă a sărbătorilor creştine, instituite de ortodoxie, include anumite zile marcate prin interdicţii sau
efectuarea unor anumite festine cu caracter magic: în ziua de Focă - numele sărbătorii provine de la împăratul
bizantin canonizat, este resimţit însă prin etimologie populară ca originar de la foc - nu se lucrează; în caz de
încălcare a regulii impuse, "e rău^de foc"; pe 22 iulie se serbează Ilie Palie, cine lucrează în această zi riscă să fie
trăsnit, el sau bunurile sale; ziua de vineri se bucură de un adevărat cult, nu se lucrează nici înspre nici în această zi,
nu se umple borş căci nu se acreşte; la fel, nu se lucrează -mai ales în vii - în primele 9 joi după Paşti. La Mezii-
Păresii, adică la mijlocul postului mare/se face-cu rosturi magice-numărătoarea ouălelor. Alte interdicţii privesc
relaţiile dintre membrii comunităţii sau stabilesc legături subtile între viaţa păstorească şi rigoriile climatice: nu se
mănâncă fructe din propria grădină, până când nu se dau de pomană căteva dintre acestea; nu trebuie să te scalzi
într-o apă curgătoare până nu mănânci caş dulce în anul respectiv. Ca orice univers magic, şi cel constituit din
reminiscenţele contemporane prezente încă la Epureni, este populat cu fiinţe malefice. Dintre acestea vom aminti în
primul rând Rusaliile. Termenul este de origine latină şi a desemnat la început spirite de natură feminină, denenind
foarte active în timpul Rosaliei, sărbătoarea florilor la îngemănarea primăverii cu vara. Printr-o contopire a
elementelor mitologice de origine latină cu cele de sorginte autohtonă s-a conturat imaginea unor duhuri
răuvoitoare care acţionează la sărbătoare a lor, a Rusaliilor.
La rândul său, aceasta coincide cu Cincizecimea, a 50-a zi după Paşti, respectiv pogorârea Sfântului Duh. de
aici convingerea că săteanul care munceşte în ziua de Rusalii va înnebuni, va fi "luat de rusalii", de spiritele
malefice feminine amintite, în bună parte identificate cu Ielele. Dar ele pedepsesc şi în timpul anului pe cei care nu
respectă sărbătorile curente sau dacă faci greşeală să adormi cu ferestrele deschise în timpul nopţii, Rusaliile intră
prin ele şi strâmbă gura şi ochii celor vinovaţi.
Deosebit de activi sunt strigoii şi stafiile, care ies noaptea din cimitire, în cele mai multe cazuri provin din
oameni care s-au născut cu anumite semne marcând predestinarea-căiţa, au fost victimele unor anumite farmece,
sau când erau întinşi pe masă a trecut o pisică pe sub aceasta. Singurul leac este ca, atunci când este identificat
cadavrul care-1 găzduieşte pe strigoi, să fie dezgropat, inima străpunsă cu un ţăpuş, pe urmă îngropat din nou, cu
slujbe religioase, de parcă ar fi pus pentru prima oară în mormânt.
Sunt numai câteva dintre multiplele credinţe sau complexe de credinţe de cea mai îndepărtată obârşie, încă
vii aici, ca şi în multe alte părţi din ţară, chiar dacă nu sunt mărturisite faţă de cei străini. Ne-am oprit asupra celor
din urmă şi datorită largii lor circulaţii. De la noi, Rosalia a trecut la slavi dând nume rusalcelor, spirite malefice
trăind în ape, iar anihilarea strigoilor prin străpungerea inimii cadavrului, ca şi celelalte credinţe legate de aceştia o
întâlnim aproape la toare popoarele.
Ín această lume magică, în care omul poate interveni dirijându-i energiile în sensurile dorite de el - pe bună
dreptate s-a afirmat că magia se identifică undeva cu ştiinţa, fiind situată însă în alt plan de referinţă - sunt şi forţe
ostile împotriva cărora omul trebuie să-şi găsească mijlocul de luptă. Acestea sunt practicile de medicină populară,
considerate însă total ineficiente dacă nu sunt susţinute de vrăji şi descântece. în perioadele trecute, când frigurile
(malaria) constituiau o boală endemică în zonă, se purta atârnată la gât o punguliţă cu camfor, la mâini fiind legate
buruieni, în chip de brăţara. Chiar dacă acestea, uscându-se îl, răneau pe purtător, acesta nu se renunţa la ele,
considerându-leun mijloc permanent de protecţie.
În prim plan şi în orice împrejurare se înscriau vrăjile şi descântecele. Textele lor - pe care le vom prezenta în
subcapitolul de folclor - sunt foarte greu de cules, deoarece practicantele descântecului sunt convinse că
împărtăşind tehnicile şi versurile însoţitoare cuiva care nu are nevoie de ele şi nici nu le acordă încredere "se pierde
leacul". Actualmente, mai ales în urma campaniilor purtate zeci de ani împotriva aşa-ziselor "superstiţii" care aveau
rădăcini mult mai vechi, tot ceea. ce este legat de magie se desfăşoară în secret, se evită contactul cu opinia publică
ostilă uneori. De fapt, şi aici se aplică diviziunea generală în magie albă neagra şi neagră. în prima categorie intră
acţiunile magice de prevenire şi vindecare a unor boli, obiceiurile prin care se încearcă ptovocarea ploii în
perioadele de secetă - "Caloianul" de exemplu, păpuşa de lut îngropată şi jelită "Paparudele semnalate în zonă dar
dispărute, fiind înlocuite cu practici creştine. Descântecele de dragoste şi de urât formează o categorie unitară, dar
după fmalitarea dorită se încadrează uneia sau alteia dintre categoriile de magie. Sunt descântece tulburător de
lirice în care se exprimă cu intensitate dorinţa persoanei respective de a fi iubită şi în scenariul cărora se folosesc
flori şi alte lucruri frumoase, dar, cele mai multe, fiindcă la vrăjitoare se recurge în momentele dificile ale vieţii,
clocotesc de ură şi pasiune morbidă uneori, se doreşte arzător distrugerea adversarului în dragoste, bărbaţii apelând
extrem de rar la astfel de rezolvări ale problemelor amoroase.
Aici se înscriu în principal descântecele de legat cununia prin care se urmăreşte împiedicarea cuiva să se
căsătoarească. între practicile de magie neagră foarte folosite se înscriu vrăjile de luat mana vacilor, respectiv
fruptul, laptele lor, o vacă miniaturală de lemn la care se mimează mulsul şi la care o vrăjitoare "eficientă" poate
aduce laptele vacilor din vecini. Rezultate sigure aduce târâtul frânghiei furate prin rouă, în noaptea de Sfântul
Gheorghe. Se mai făceau ca o formă de răzbunare asupra colectivităţii, descântece de legat ploile. De acestestea
erau învinuiţi de obicei cărmidarii, acuzaţi că vor să-şi uşureze munca lor, desfăşurată mult mai bine în vreme de
secetă. Alte vrăji presupuneau desfacerea unor căsnicii sau folosirea de obiecte sau părţi ale corpului - unghii, păr -
de la cei doriţi morţi, păpuşi de ceară străpunse cu acul, animale antipatizate în general ca broaştele râiaose, unele
materii scabroase.
Caracteristic pentru Epureni şi localităţile învecinate este obiceiul "pusul frigărilor" sau "făcutul de frigare".
Conform celor mai îndepărtate ştiri în timp pe care le avem din Egipt, în jurul fierului s-au concentrat credinţe
foarte diversificate, oricum de la început i s-a acordat o mare forţă magică. întrebuinţate cel mai adesea în magia
neagră, frigările confecţionate de fierari miniaturizând dimensiunile celor obişniute, sunt folosite de descântătoare
drept adjuvant, sunt manevrate şi direcţionate, înroşite în foc şi stinse, spre a susţine imprecaţiile verbale şi a indica
pe cel sortit răului dorit. Frigările vor fi întrebuinţate însă şi benefic, drept magie albă, pentru a se obţine
vindecarea de orice boală. Pentru aceasta persoana bolnavă trebuie să-şi facă frigări noi la fierar şi să le arunce
după ce s-a vindecat, să le întrebuinţeze o singura dată.
Dacă am intenţionat până acum să prezentăm credinţe relativ disparate şi practici magice din ce în ce mai
puţin folosite dar care reprezintă şi ele o parte a devenirii noastre, vom trece în contunuare la prezentarea, tot
succintă, a obiceiurilor legate de momentele fundamentale ale existenţei umane, naşterea, nunta, moartea, care
concentrează şi grupează majoritarea manifestărilor autentice şi necenzurate ale mentalităţii naţionale.
Momentul naşterii era precedat de o serie de interdicţii şi obligaţii, unele de natură practică: să nu ridice
lucruri grele, dar nici să nu stea degeaba, însă cele mai multe aparţinând la acelaşi orizont magic evocat atât de des
până acum: să nu mănânce fructe îngemănate ca să nu nască gemeni; să nu fure fiindcă forma obiectelor sau
fructelor însuşite se va imprima pe pielea viitorului născut: să nu-şi înnoade părul decât decă-şi aduce aminte în
momentele respective că este gravidă; să nu dea cu picioarul în câini sau pisici etc. întotdeauna, indiferent de
împrejurări, naşterea rămâne un moment de mare bucurie, mai ales când este vorba de un băiat.
Mai demult, când naşterile se făceau acasă, mama era asistată de o bătrână, de obicei rudă cu ea, putea să fie
însă şi altcineva din sat care avea priceperea necesară. Obligaţiile sale se derulau în primele trei zile de după
naştere, atât faţă de mama cât şi faţă de copil, având grijă de scalda acestuia. Moaşei i se făceau daruri, prosoape în
primul rând, obicei care s-a menţinut şi în condiţiile actuale, aceleaşi daruri i tradiţionale acordându-se cadrului
medical care a asistat naşterea. Şi mamei i se fac daruri, între care, în trecut, era obligatorie o sticlă de rachiu. De
regulă, tot în trecut, în preajma naşterii, se aşterneau pe jos paie, ţolice peste ele, toate pernele din casă. Mama
năştea în genunchi, ţinându-se cu mâinile de pat, rămânea trei zile pe aşternutul improvizat pe pământ. Oricine
venea în vizită lăsa un ban pe fruntea copilului, acum se pun bancnote tot pe frunte sau scutece. După ce moşea îşi
ieşea din atribuţii, naşul capătă cea mai mare importanţă. El pregăteşte crijma, pânza folosită la înfăşurarea
copilului scos din scaldă, lumânarea împodobită cu rochia care se dă cumetrii, legată cu o pamblică, aşa o va găsi şi
pe lumea cealaltă. Tot naşul - care trebuie să fie cel de cununie, doar când acesta se află în imposibilitatea de a
continua procesul de înrudire este ales un nou naş - se îngrijea de cele necesare copilului, în primul rând de
plapumă.
Botezul - momentul includerii noului născut în comunitatea creştină, continuă vechi rituri de fertilitate şi
perpetuează elemente izvorâte din cultul apei. De aceea, apa pentru scăldâtoare este pregătită cu deosebită grijă, în
trecut fiind încălzită neapărat într-o oală de lut, se introduc în ea grâu, orez - simboluri de rodnicie, bogăţie şi
obiecte cu o simbolistică evidentă (pâine ca să fie bun, un condei ca să fie cărturar, etc). cei foarte vârstnici îşi
amintesc de obiceiul străvechi de a lovi uşor de vatră copilul scos din scăldătoare, un simbol profund al integrării
sale în şirul strămoşilor şi al statorniciei întru neamul său. Apa de la scăldătoare capătă virtuţi deosebite şi era
tratată ca atare, se arunca numai într-un loc curat, cel mai adesea la rădăcina unui pom.
Cumetria care se face în ziua botezului sau în cea imediat următoare, la Epureni are o amploare deosebită,
aşa cum se întâmpla în general în Moldova, mai mult decât în restul ţării. Cumetria este practic o mică nuntă, în
prim plan se situează acum părinţii şi naşii spre deosebire de botez, când totul se concentrează în jurul copilului. Se
realizează acum "încumetrirea", o formă specifică de înrudire. Cei care participă la masă contribuie cu cadouri şi
bani, în trecut cei din urmă se aşezau pe o farfurie cu pâine şi sare. între naşi şi fini se crează, alături de legăturile
spirituale constituite în momentul Botezului,un sistem de obligaţii reciproce. Naşul îşi va călăuzi şi sprijini material
finul până în momentul căsătoriei - deseori îl şi cunună, legăturile permanetizându-se astfel -iar finul îl va vizita cu
ocazia tuturor sărbătorilor însemnate, prezentându-i colacii.
Nunta este un moment nodal al existenţei, are la origine conţinutul şi coordonatele unui rit de trecere, cel
proaspăt nuntit trece într-o altă categorie socială şi de vârstă, cea a însurăţeiilor, a oamenilor maturi, cu drepturi
depline în comunitate şi cu obligaţiile respective. Ea nu este doar o sărbătoare a familiei respective ci a întregului
sat, care participă direct sau indirect la eveniment. Anterior nunţii, se înscriu în timp etapele care prevăd gradual
fondarea noii familii. Mai întâi, cunoaşterea tinerilor, care se realizează tradiţional cu ocazia clăcilor, şezătorilor şi
mai ales la hora satului unde calităţile viitorilor miri şi în primul rând mirese, care îşi etalau priceperea prin
frumuseţea şi calitatea costumului confecţionat de ele, deveneau reciproc evidente.
Un rol însemnat îl jucau desigur raleţiile dintre părinţi, starea lor socială, pe cât posibil se încerca obţinerea
unui echilibra între dorinţele tinerilor şi calculele făcute de părinţi, de multe ori contradictorii. Actualmente, ne
referim la ultimii ani, când localnicii din comună au cunoscut o puternică migrare, tinerii se cunoşteau în şcoli sau
la îndepărtatele lor locuri de muncă. Un rol foarte important îl aveau hramurile, zile în care, de exemplu, se
întâlneau fata care lucra la o ţesătorie din Ardeal cu băiatul angajat în portul Constanţa. Se înţelegeau repede, se
mutau amândoi la Vaslui, să zicem, uneori se despărţeau la fel de repede. Perspectivele tind spre revenirea la satul
de tip tradiţional, într-o formă superioară, fireşte deci şi nunţile îşi vor regăsi probabil vechile trăsături. Peţitul sau
mersul în staroste se desfăşura de toţi cei care îl puneau în operă.
La început toţi se prefăceau că ignoră scopul vizitei deşi ea era anunţată dinainte, "întâmplător" fata era
îmbrăcată cu cele mai bune haine, iar pentru masă pregăteau tot ce putea face mai bun gazdele, părinţii fetei.
Un om mai în vârstă, starostele, profesionalizat în diplomaţia subtilă pe care o reclamau aceste împrejurări
capitale pentru viitoarea familie, deschidea discuţia la obiect, şi odată făcut acest pas, juca rolul unui moderator al
disputelor care urmau. După nazurile de rigoare ale familiei şi ale fetei, se trecea la chestiuni concrete ca stabilirea
zestrei, a datei nunţii şi cea ce era mai important la desemnarea naşului, de multe ori cel de botez. Numai în unele
cazuri se făcea şi logodnă, de obicei aceasta •era o numtâ mai mică făcută în familie, faţa mutâmdu-se la băiat.
Până nu demult cazurile mai frecvente erau acelea când faţa se mărita prin fugă (fără ştirea sau vrerea
părinţilor). Acest obicei a fost atât de des, încât a ajuns şi în lumea mare. Manolache Costache Epureanu principala
personalitate a satului şi comunei Epureni şi care aşa cum am arătat mai sus era foarte legat de acest sat s-a
căsătorit tocmai prin acesta metodă.
"S-a căsătorit în 1851 cu Măria, fiica lui Alexandru şi a Smarandei Sturza Bârlădeanu. Şi cu această fericită
împrejurare, el a avut de întâmpinat dificultăţi, pe care însă, cu imaginaţia lui vastă şi inventivă a ştiut să le înlăture.
Fie din cauza încordării ce era între revoluţionarul liberal Costache şi protipendada retrogradă a timpului fie
din cauza mişcării ce el o întreprinse contra domniei lui Mihail Sturza la 1848 fie din cauza gradului de rudenie,
căci era văr cu aleasa lui Sturza refuză să-i dea fiica în căsătorie.
Manolache Costache îi spune viitoarei sale^soţii, că atunci când la curte se va primi un semn oarecare să
plece, căci el o aşteaptă pregătit pentru orice eventualitate.
La curtea Sturza - astăzi o secţie a muzeului "Vasile Pârvan" din Bârlad, se pregăteşte un mare bal; în
dimineaţa zilei hotărâte, un trimis discret aduce la curte un borcan pecetluit cu eticheta: "Dulceaţa de cireşe amare".
Când viitarea mamă soacră a deschis borcanul ca să savureze dulceaţa, în prezenţa celor din casă care ormanentau
încăperile, din borcan îşi ia libertatea o rândunică. Toţi au crezut la început că e vreo farsă din partea vreunui
prieten, în vederea balului din acea seară; a înţeles însă zborul şi ciripitul rândunicii aceea care trebuia să fie
tovarăşa nedespărţită a lui Manolache Costache.
În adevăr, în seara aceleiaşi zile când balul era în toi, momentul era propice şi "rândunica" noastră zboară
îmbrăcată cum era în haine de bal, în braţele iubitului ei, care o aştepta cu prietenii şi cu poştalionul pregătit.
Convoiul a ajuns a doua zi la Boroseşti lângă Iaşi unde preotul îi aştepta pentru o oficia căsătoria.
Sturzeştii abia a doua zi au înţeles înigma rândunicii; de atunci însă nu au mai gustat dulceaţă de cireşe
amare. Relaţiile familiale au fost mult timp încordate.
Acela însă care a ispăşit păcatele în urma acestei romantice căsătorii a fost preotul satului Borosăşti care, din
ordin înalt, a fost ras şi tuns imediat" (E. IOACHIMOVIC1).
Şi în acesta caz şi în celelalte, fără logodnă, nunta se desfăşoară la fel de fastuos. în contemporaneitate, aşa-
zisa cununie civilă, în faţa autorităţilor, s-a substiuit practic logodnei, iar nunta se face prioritar în scopul
consolidării materiale a tinerei familii care există deja. Mijloacele modeste din punct de vedere financiar pe care le
posedă sătenii, nu împiedicau însă desfăşurarea nunţii după un bogat ceremonial care a reprodus până la începutul
secolului nostru atmosfera curţii feudale şi a păstrat cu fidelitate tot ceea ce a scris Dimitrie Cantemir despre nuntă,
la moldoveni.
În săptămâna premergătoare, se individualizează zile consacrate croitului hainelor sau cernutului fainei
pentru colaci. Tot acum se făcea şi pregătirea zestrei în care intra obligatoriu un sipet în care se aşezau sau puneau
deasupra prosoape, feţe de masă, levicere, plapome, ţol, o oglindă. Uneori, zestrea era adusă la casa mirelui de
sâmbătă seara, constituindu-se primul dintre obiceiurile care dădeau atâta farmec nunţii tradiţionale, în special prin
prezenţa numeroşilor călăreţi.
Nunta propri-zisă începe de duminică dimineaţa. Alaiul mirelui vine la casa miresei, condus de vornicel. Aici
întâmpină primele piedici de ordin magic - legarea porţilor, înlocuirea miresei cu o bătrână. După rostirea oraţiei de
nuntă se pătrundea în curte, mirii se întâlneau, şedeau pe perne, între fete şi flăcăi. Era, de fapt, ultimul interval de
timp petrecut în starea lor anterioară. Urma gătitul miresei, marcând hotarul dintre o stare şi alta, momentul de
trecere.
Pe fondul unei melodii specifice, plină de voiciune respectându-se reguli consacrate, vornicerul, nunii, mirii,
ceilalţi tineri, formau un şirag ce se rotea de trei ori în jurul mesei, apoi, în aceeaşi ordine ieşeau în. curte. Este ceea
ce se numeşte "danţul" sau "de trei ori pe după masă". Masa respectivă avea la colţuri grâu şi zahăr, sugerând
bogăţia şi buna înţelegere care urmau să domnească în viitoarea familie. încă înainte de ieşirea danţului în curte era
instalată o altă masă cu vin şi colaci. Aici se aşează socrii şi în faţa lor în genunchi, mirii, în numele cărora
voinicelul rosteşte iertăciunea. Acesta o completează cu glume, în mometul în care îşi primeşte răsplata. înainte de
a părăsi casa părintească mireasa încearcă să se ascundă este găsită, ia un colac de pe masă (numit iniţial jemnă,
denumirea s-a pierdut, este înlocuit uneori cu cozonac) îl pune pe cap şi îndeplinind un rit de fertilitate şi de
comuniune, îl rupe în bucăţi arancându-le în cele patru puncte cardinale. în acelaşi sens, când se bea,vinul răms în
pahar se aruncă peste cap.
Alaiul sărbătoresc se îndreaptă apoi spre biserică, înaintea mirior se aruncă apă, alt simbol al fertilităţii. Este
unul dintre elementele de cea mai mare stabilitate, el se păstrează şi când nunta are loc la oraş, într-un restaurant.
La intrarea mirilor în acesta, se aruncă apă aşa cum se procedează în sat. Preotul transferă atmosfera nunţii în
biserică, face glume atunci când le oferă mirilor pâinea muiată în vin, schimbă inelele,, le pune cununiile poreclite
pirostrii. La intrarea în casa mirelui, soacra mare îi leagă pe cei doi tineri cu un prosop, simbol transparent al
unităţii viitoarei familii. îi conduce apoi la locul de cinste unde îi aşează pe perne, îi pune mirelui un copil şi le dă
să mămânce la amândoi un ou. Asistăm deci la un rit menit să asigure fertilitatea miresei, urmat de consumarea
rituală a unui aliment simbolizând de asemenea rodnicia. La masa mare, care urmează se reia riturile de fertilitate
continuate prin episodul găinii. Spre sfârşitul mesei mari se face "legatul miresei". I se ia găteala şi toate podoabele
care au marcat trecerea ceremonială la noua stare, i se pune pe cap un bariz care a fost, jucat de toţi, de acum este
nevastă.
Dacă obiceiul nunţii este deschis inovaţiilor, iar obligaţiile de natură socială sau economică urnpun
renunaţrea la unele părţi ale ceremonialului, înmormântarea rămâne mult mai conservatoare, datinele sale se
fixează pentru perioade îndelungate. Actul morţii impune întotdeauna profunde procese de conştiinţă, are valoarea
unui contact intens, chiar dacă indirect, cu lumea metafizică. Mai întâi, se credea şi se crede şi acum că moartea
poate fi prevestită de unele semne: pocneşte grinda, bate ceasornicul desupra uşii, se dărâmă un perete, muribundul
se plânge că îi cresc degetele sau îi pune cineva mâna pe ochi, visează o fântână lângă vatră sau pânze negre, câinii
urlă, cocoşii cântă asemenea găinilor, iar găinile cocoşeşte, vrăbiile se izbesc în geam. Aceste semne impuneau
convingerea uşurarea că moartea nu mai poate fi amânată. Se urmărea în continiare uşurarea acesteia prin mijloace
care să asigure integrarea celui care va muri în curând în comunitatea morţilor, starea sa finală. Pentru aceasta era
chemat preotul, cineva străin îi ţinea lumânarea. Paralel însă cu serviciul religios creştin, bătrânii recurgeau şi la
vechile practici magice. Când cineva era pe punctul de a muri se înroşeau în foc frigările apoi erau stinse în apă. în
trecut în cazul când agonia se prelungea - popular se spunea că nu poate să moară mijloacele ţinând de magie erau
reactivate. Ca şi în momentele dificile ale naşterii se recurgea la aşezarea pe pământ, de data aceasta a mortului, pus
pe un mindir, i se aşeza un jug sub cap - presupunându-se că a aruncat în foc vreodată o bucată dintr-un astfel de
intrument, se evita folosirea pernelor de puf deoarece ele evocau suferinţa păsărilor cărora li s-au smuls fulgii.
După deces mortul era aşezat pe masă, era păzit de pisici care ar fi putut să-1 muşte sau să treacă peste sau pe
sub el, erau acoperite oglinzile în casă pentru a nu se vedea mortul în ele. înainte de aceasta era scăldat de 4 femei
sau 4 bărbaţi, după caz. Aceştia trebuiau iniţial să fie străini, primau drept plată obiecte de îmbrăcăminte. Apa
folosită se arunca într-un loc ferit, ascuns.
Tot ascunse, sub balia folosită, stăteau obiectele întrebuinţate la spălat - săpun, prosop, etc. -, peste trei zile
erau date de pomană. După ce se lua lungimea mortului se confecţiona după dimensiunea respectivă o lumânare
care se aprindea interminent, timp de 40 de zile, în încăperea în care îi ieşise sufletul, pusă într-o farfurie, la capul
celui decedat (atunci când cel decedat murise fără lumânare). în cele trei zile ale priveghiului avea loc o nouă
interferenţă între creştinism şi vechile culte de obârşie magică, împărţindu-şi domniile luminii şi întunericului.
Seara vine preotul sau dascălul, citesc din cărţile de cult creştine, rudele şi cei apropiaţi mortului îl bocesc afară pe
lângă fereastre. Noaptea, în timpul priveghiului de trei zile şi trei nopţi reînviau până de curând datinile dacilor,
care aşa cum afirmă Herodot, plângeau când se năştea un copil şi se înveseleau la înmormântări. Tineretul satului
practica jocuri ca moara, baza, păişorul, se cânta, se spuneau glume, în timp ce se bea vin, era ridicat mortul. în ziua
înmormântării decedatul era pus în sicriu, groapa fiind deja făcută. Pentru a ajunge la cimitir se face un drum cât
mai lung, cu 12 opriri, la răscruci, unde se fac citiri şi se aruncă bani. Atunci când se trece pe lângă o fântână se dă
de pomană câte o cănită. Perna pusă în sicriu trebuia umplută cu strujituri de lemn, se aşează un cearşaf, peste tot se
înveleşte cu un material alb, se pun flori. La coborârea sicriului se aruncă din nou bani, se dă peste groapă o găină.
Obiceiul mai vechi era să se dea o găină şi un cucoş, o pereche pe care să o aibă mortul pe cealaltă lume. Tămâirea
mormântului se face timp de trei zile. Iniţial pe mormânt s-au pus stâlpi (se mai găsesc în satele vecine), pe urmă
cruci, se sădeau poni fructiferi, vişini sau pruni. Pomenile sau prânzurile se făceau - la 3, 9, 20 de zile, urma
panaghia -când se făcea pomul, cu haine - la 40 de zile, pomenile la 1II de an până la 7 ani şi la zilele consacrate
morţilor: moşii de primăvată, vară, toamnă, iar în postul mare în fiecare sâmbătă, cu colivă şi prescuri la biserică.
Luni, la o săptămână după Paşti, de Pastele Blajinilor era obiceiul ca unii bătrâni să-şi facă pomenile din
timpui vieţii. Morţilor li se mai consacrau şi fântâni, lângă care se ţineau praznicile. întregul complex de credinţe
cantonate în spaţiul momentelor esenţiale din viaţa omului este completat de cele legate de Anul Nou. Acest timp al
înnoirii, care durează 12 zile, de la Crăciun la Bobotează, este totodată un timp de maximă intensificare a activităţii
spiritelor,cei morţi se întorc acasă să-şi petreacă sărbătorile. De aceea vom întâlni în perioada celor 12 zile rituri
magice menite să asigure un an înbelşugat de pildă "Pluguşurul", jocurile de magie imitativă ale "Caprei",
"Cerbului", "Ursului", "Calului", înscenate ca ritualuri de fecunditate şi scenarii care să asigure vânători bogate.
Toate acestea sunt însoţite de zgomote puternice care să sperie spiritele malefice. Deoarece în zonă, obiceiurile se
bazează în primul rând pe texte le vom prezenta pe larg în subcapitolul de folclor. Noaptea de Anul Nou
concentrează la maximum forţele magice acum animalele pot să vorbească aidoma oamenilor şi cine se poate
strecura neobservat în preajma lor află lucruri ascunse de ceilalţi în legătură cu sine.
Fiind început de an se pot ghici multe în privinţa viitorului. Se face calendarul cu ceapă, adică se aşează în
ordine 12 găoace din foi de ceapă, se umple cu sare şi după un timp, conforn gradelor diferite de umiditate se ştie
care luni vor fi ploioase şi care nu. La fel fetele pot ghici când se vor mărita şi care le va fi ursitul speriind porcul
din coteţ, sau alegându-se pe întuneric un anume par din gard, ale cărui caracteristici fizice le va avea şi viitorul soţ.
La Bobotează se aduceau butoaie cu apă, se făcea o cruce mare din gheaţă, se trăgea cu armele. Apa sfinţită atunci,
agheazma, nu o beau numai oamenii, ci se folosea la stropit casele, grădinile, viile, spre a le feri de grindină.
Viaţa satului s-a desfăşurat lungi perioade de timp după legile sale proprii, acestea operând nu numai pe plan
spiritual ci şi material. Vom încerca în continiare să o reconstituim în coordonatele sale tradiţionale referitoare la
viaţa economică şi arta populară.
Stabilizaţi oarecum în istorie din secolul al XV-lea, locuitorii satelor din comună au fost clăcaşi ai
moştenitorilor Costăcheşti Bibescu, Eremie, etc. Reforma agrară care a urmat primului război mondial a schimbat
oarecum statutul lor social. Deveniţi proprietari, raporturile lor cu obiectul muncii s-au schimbat, au devenit mai
activi, au căpătat spirit de iniţiativă. în perioada dictaturii comuniste, datorită faptului ca, afară de CAP, aveau şi
alte posibilităţi locale de a-şi asigura existenţa - la fermele IAS, ocolul! silvic. C.F.R., au fost oarecum privilegiaţi
faţă de alţii, realizând unele progrese de ordin material. S-a pierdut însă foarte mult din punct de vedere moral, s-au
întors la stadiul de clăcaşi, salarizaţi de astă dată, au pierdut mult din calităţile câştigate în perioada interbelică.
Rememorarea modului de trai, a ocupaţiilor şi realizările materiale poate constitui şi un model, acum când
totul se ia iarăşi de la început.
Satele fiind vechi îşi păstrează forma adunată, aspectul meandric al uliţelor datorat construirii în vatra de sat
fără să se respecte vreo regulă. Locuitorii se numesc epurean, bârlăleştean, bursucan, horgan, ocupaţia de bază fiind
agricultura, viticultura şi mai târziu pomicultura. Păstoritul era practicat şi de localnici, dar mai ales de mocani,
păstori ardeleni originari mai ales din zona Breţcu, transhumând spre sudul Basarabiei şi oprindu-se aici perioade
mai îndelungate. Meseriaşii localnici erau în primul rând lemnari, o parte dintre ei (butnarii) fiind specializaţi în
confecţionarea butoaielor, apoi fierari, cizmari, croitori. Proprietăţile se delimitau prin movile de pământ sau pietre
de hotar, sau de împroprietărire, pari bătuţi în mijlocul movilelor. Ogoarele se despărţeau între ele prin haturi
înguste de 10 cm. Spre deosebire de satele de răzeşi unde principala unitate de măsură era stânjenul, aici era cel mai
mult folosită prăjina. Ca lungime, o prăjină avea 12 palme domneşti, acestea măsutând aproxinativ 28 cm.
Măsurarea ogorului pe lungime se făcea cu obraţul, adică 16 bucăţi de prăjină, fiecare din acestea având 2
paşi, respectiv 1 pas = 2 urme. O prăjină, ca unitate de suprafaţă, acumula 179 mp. 56 de prăjini corespunzând
actualmente cu un hectar. Măsura superioară de suprafaţă până la sfârşitul secolului trecut era falcea cu 80 de
prâjini. Se întrebuinţa curent termenul "bucată de falce" adică o jumătate de falce, respectiv 40 de prăjini. Satele
erau împărţite de grupuri de case, pe mahalale. Apa se obţinea din fântâni realizare de meşteri locali care detectau
cu nuiele de alun înfipte. în pământ. Aici se făceau praznice, pomeni, la sfinţirea lor cu preot. Majoritatea fântânilor
din Eupureni nu aveau iniţial ciuturi, fiecare venea cu vasul propriu. în timpul muncilor agricole dormeau
accidental pe câmp, în căruţă, se mânca la capătul ogorului. Foarte rar se făceau borceie în câmp. O gospodărie
bine întemeiată era înconjurată cu un gard bine întocmit, împletit din nuiele sau un zăplaz de scândură şi cuprindea,
pe lângă locuinţă, poiată pentru boi şi vaci, perdeaua oilor, coştereaţa pentru păsări, şopronul pentru atelaje, coşcrul
de porumb, hambarul de grâu, zămnicul pentru vin. în aria situată între curte şi grădină se aşezau stocul de fân sau
păring, şura de paie, gluga de coceni.
Casa ţărănească de aici se înscrie în coordontele generale specifice sudului şi centrului Moldovei. Cele mai
vechi construcţii destinate pentru a fi locuite de oameni au fost din lemn mai ales aici, unde prezenţa pădurilor o
întâlnim şi astăzi. Despre aceste case de bârne îşi amintesc numai cei foarte bătrâni. Foarte curând bârnele au fost
acoperite cu lut creându-se un tip intermediar de locuinţă, tot cu o singură încăpere (monocelulare). Locuinţa
predominantă în comuna Epureni până în ultimul război mondial era formată dintr-o odaie şi o sală, existând încă
vechile construcţii cu o singură cameră; dar desigur şi gospodării diversificându-se prin tehnica de construcţie şi
materiale folosite. Nerespectându-se vechile tipuri, construcţiile noi reprezintă amestecuri de soluţii tehnice şi
arhitectonice fără nici un fel de personalitate şi fără să certifice prin aspectul lor o anume apartenenţă locală.
Să vedem cum se proceda în trecut la construcţia unei case. Talpa, care nu era obligatorie se fac ea iniţial din
stejar, mai târziu din plop, tei. Lemnul, la început lăsat în forma sa naturală, cioplit pătrat. La temelie se folosea şi
piatra, legată iniţial cu lut, mai târziu cu ciment. Spaţiul acesteia se umplea cu pământ bătut cu maiul, se făcea
pomestuiala din vălătuci cu paie, se lipea. Uneori la temelie se făcea un brâu din lutişor galben. Pereţii se ridicau
din furci bătute la 70 cm. în pământ, cu păruială între ele. Se foloseau cuie din lemn de corn, mai târziu cuie
ţigăneşti, forjate. Spaţiile erau umplute cu vălătuci amestec de lut cu paie, preferate fiind cele de ovăz. Vălătucii
erau lăsaţi zbârciţi, pentru ca întărindu-se protuberantele să poată susţine tencuiala. Chirpicii - cărămizi nearse de
dimenssiuni mari şi ceanurul - pereţii de lut fără structură de lemn, erau mai rar utilizaţi. Acoperişul, "căciula casei"
se sprijinea pe 4 costoroabe pe deasupra cărora - mai rar era prinsă dedesubt - trecea grinda. Corzile erau aşezate
transversal. Căpriorii din tei sau brad, rotunzi, se prindeau în triunghi în coamă susţinuţi la rândul lor de popi
aşezaţi pe grindă sau pe corzi. Pentru acoperişuri - până la pătrunderea ţiglei şi tablei - se foloseau paie de secară
fixate pe leaturi la margine fiind aşezaţi snopi sau se făcea straşină de stuf. Acesta, strâns în malduri era întrebuinţat
şi pentru acoperiş în general, însă procurarea lui presupunea un mai mare efort, prioritare fiind paiele şi strujemi
(ciocanele). Pentru legarea snopilor şi a maidurilor se recurgea la coajă de tei "beiigă", iar pentru fixarea lor la
ţepuşi înfipte la margine în căpriori şi la prăştini care ţineau, paiele. Grajdurile - atunci când se făceau, uneori vitele
erau lăsate în aer liber - cunoşteau aceeaşi tehnică de construcţie - deosebindu-se prin căpriori exteriori.
La casele majoritare între războaie - o cameră + sală - se adaugă cămara şi beciurile. Mobilierul era în
general foarte sărac. Cele mai vechi paturi au fost din pământ ridicate lângă vatra cuptorului. Au urmat cele cu
ţăpuşi în pământ pe care se fixau scânduri aşternute cu paie, "păierele". Laviţele, mesele şi scaunele cu trei picioare,
rogojinele aşternute întrâi pe pat apoi pe jos, primele dulapuri pentru vase au transformat treptat interiorul ţărănesc.
Totuşi această relativă sărăcie de mobilier a fost suplinită deplin de simţul estetic al ţăranului şi mai ales, alţărăncii.
Odăile erau împodobite cu lăicere şi prosoape, icoanele - multe dintre ale autentice opere de artă - pe lângă
nota de spiritualitate pe care o aduceau, sporeau frumuseţea interiorului. Ceea ce caracteriza esenţialul încăperilor
vechilor care ţărăneşti, era acel echilibru al elementelor componente izvorât dintr-un secular simţ al proporţiilor. Un
astfel de interior, oricât de modest, inspira respect şi era o permanentă şcoală a frunosului material şi sufletesc. Este
exact ceea ce lipseşte interioarelor contemporane de la ţară. Casele au mai multe încăperi, uneori sunt pur şi simplu
încărcate cu mobilă, pereţii acoperiţi cu caipete din ţările arabe (ca aspect, de multe ori provin de fapt din
Germania), rafturile bibliotecilor (ca mobilier numai) gem de cele mai năstruşnice bibelouri. Dacă progresul
material este mai mult decât evident - la unii cel puţin - simţul estetic putem spune că a dispărut aproape. Ţăranul
îşi va regăsi adevărata demnitate şi atunci când va înţelege că nu se poate impune social prin carpetele oribile pe
care le aşează pe pereţi - indiferent de zecile de mii care l-au costat ci tocmai prin minunatele ţesături realizate de
bunica sau de mama şi de care el se şterge de noroi. Casele ţărăneşti par a fi crescut în dimensiuni ca nişte
organisme. Li s-au adăugat chilerele, mai întâi lateral apoi peste tot cuprinsul casei, a apărut a doua cameră, a treia,
etc.
Din păcate, obişnuinţa de a locui toţi în aceeaşi încăpere s-a menţinut cu încăpăţânare. Şi ceea ce este şi mai
trist, se elege cea mai proastă cameră unde se îngrămădesc, într-o stare de promiscuitate, vârstnici şi copii. Chiar
unde sunt posibilităţi depline pentru o altfel de viaţă, se găteşte, să mămâncă şi se doarme în aceeaşi cameră.
Echilibrul care caracteriza interiorul ţărăneasc se regăsea şi în exterior. Pereţii, lipiţi cu humă şi baligă de cal erau
vopsiţi într-o nuanţă de albastru - siniliu -mult mai intensă la ferestre, dacă nu se păstra albul pur al varului. Pe
lângă liniştea, calmul pe care-1 inspira, această coloristică avea şi rosturi practice, îndepărta muştele. Din reliefuri
ale tencuielii se realizau ornamente simple.
O valoare estetică deosebită o prezenta cerdacul care era aşezat în faţă sau şi pe laturi (mai rar). De pe prispă
se înălţau deregii, stâlpii care susţineau straşina. Tăiaţi în patru erau împodobiţi pe muchii cu crestături în lemn. la
bază erau uniţi cu un brâu de scânduri tăiate şi ele în formă de siluete umane abstractizate, formând parmaclâcul.
Tot elemente abstracte ale sculpturii în lemn regăsim la streaşină unde capetele coardelor reproduceau schematic
capete de cal, între arta modernă şi cea populară existând înrudiri esenţiale. Mai apropiat zilele noastre capitelul
stâlpilor de susţinere, al deregilor era împodobit cu înflorituri în lemn. Privită ca un tot, locuinţa tradiţioanlă din
comuna Epureni ne impune respect, cu toată modestia sa. Ornamentele din lemn, fiind şi cele mai vechi, păstrează
mesajul unor datini şi credinţe dispărute. Capetele abstractizate de cal de la streşini îşi trag originea din cultul'
specific indo-european al acestui animal, simbol solar. La porţi întâlnim de o parte şi de cealaltă forme abstractizate
ale craniului omenesc. Prin ele - altădată se înfingeau pur şi simplu ţeste umane în parii împrejmuirii - sunt evocate
spiritele strămoşilor, menite să protejeze incinta împrejmuirilor în care se desfăşoară viaţa familiei. Este vorba,
desigur, de o parte a acesteia, ea desfâşurându-se în bună parte pe ogoare, agricultura fiind principala îndeletnicire a
locuitorilor. în principal se cultivau cereale, grâu de toamnă, orz, ovăz, mei (comercializat pentru braga), floarea -
soarelui - cultură mai nouă, "răsărita" fiind dusă la-Murgeni, unde era o favrică de ulei. Se mai semăna mălaiul
pentrui mături, alt soi de mei, tot pentru comercializare. Porumbul-, alături de care se cultiva fasole, bostani,
cânepă, rămânea principala cereală de consum a ţăranului. Având pământ puţin, sătenii îl cultivau de la un an la
altul, făcând o simplă rotaţie a culturilor, numai boierii îşi permiteau să lase pârloagă.
Existau date consacrate pentru unele munci agricole, de exemplu la 16 aprilie începea semănatul porumbului.
Plugul de lemn a început să fie înlocuit de cel de fier în jurul anului 1900, Uneltele de lemn s-au perpetuat în timp,
de exemplu grapa, boruna. O palntă specifică zonei, un furaj de mare valoare era păringul. în condiţiile
colectivizării agriculturii, în CAP - uri culturile agricole fiind dirijate de la "centru" şi probabil acest centru neştiind
precis ce este cu păringul, acesta a dispărut practic fiind păstrat doar de puţini săteni necolectivizaţi. Atunci când se
semăna cu mâna, se foloseau desagii şi se prăşea doar de două ori, ajungea câteodată şi o singură praşilă.
Recoltarea cerealelor se făcea prin secerat, dar şi cu coasa. Când era folosită pentru grâu sau orz, i se adăuga
hreapca. Se făceau snopii din poloage, se aşezau unul cu spicul la pământ, celălalt invers. 13 snopi făceau o
jumătate de claie, 26 o claie întreagă. Mai multe clăi constituia o şură.
Pentru păstrarea fânului se alcătuiau parcane pe un strat de câteva furci aruncate, se clădea stocul. Boabele de
porumb se desprindeau prin simpla frecare a doi ştiuleţi, sau aceştia erau adunaţi înţr-un "lesoi" de nuiele unde erau
bătuţi cu ciomagul. Grâul se treiara pe o arie făcută din pământ amestecat cu paie vechi şi bine bătucit, pe care se
întindeau snopii. Peste aceştia arau mânate vitele în mai multe rânduri şi se alegeau boabele de pleavă. Aria se
amenaja într-un loc unde bătea vântul, în apropierea casei. Treieratul mecanic a început cu "vapoarele"
(locomobile) trase de boi şi alimentate cu paie.
Înaintea agriculturii înaintaşii noaştri s-au ocupat cu creşterea vitelor. Această activitate a fost înlesnită de
pământul roditor de ierburile şi fâneaţa existentă în această zonă. Călătorul străin Matei de Murano arată acum
aproape 500 de ani (7.12.1502): "Ţara este foarte roditoare şi foarte plăcută şi foarte bine aşezată. Păşunile sunt
perfecte şi ar putea să hrănească peste 100.000 de cai.-
Creşterea vitelor se făcea "în scopul folosirii locale, dar şi cel al. comercializării. Existenţa drumului
comercial Bârlad-Chilia şi Cetatea Albă, i-a pus pe locuitorii acestor meleaguri în legătură cu comercianţii ce
treceau pe aici. Marii crescători au fost boierii proprietari asupra satelor noastre. Ei creşteau oi, vaci, boi, cai şi
altele. In testamentul său din anul 1687, Graviliţă Costache, lasă fiilor săi 900 oi, 80 boi, 80 iepe, 38 cai şi 20 junei,
în afară de ceea ce aceştia primiseră în momentul când s-au căsătorit.
De altfel înzestrarea unei familii cu vite la căsătorie a fost o tradiţie în comuna noastră. Nu se concepea
începutul unei căsnicii fără ca tinerilor să li se dea căteva oi, o juncă, 1-2 viţei sau chiar juncani. De menţionat că la
darea care are loc la nuntă nu numai părinţii mirilor dotau pe aceştia cu vite dar şi alte rude sau prieteni din sat.
Exista în obiceiul gospodarilor noştri să aibă în curte câteva oi pentru brânză, carne, piei şi lână, vacă cu
lapte, o pereche de boi, doi juncani care înlocuiau boii la bătrâneţe şi căruţă cu cai. Convingerea că sărăcia poate fi
scoasă din casă numai cu creşterea animalelor era adâme înrădăcinată. Exista şi zicala că " Nu este om cel care nu
are porc la Crăciun şi miel la Paşti".
Existenţa unei suprafeţe silvice însemnate creea condiţii bune păşunatului şi îi dădea şi unele particularităţi.
în primul rând faţă de populaţia existentă erau mai multe vite pe cap de locuitor în satele Bursuci şi Ilorga, sate care
aveau pădurea mai aproape. De altfel în aceste sate vitele care nu erau puse la jug şi nu dădeau lapte erau lăsate
slobode în pădure fiind controlate şi aduse în apropierea satului odată pe săptămână.
La Epureni aceste animale numite în limbaj popular comun, stărpături, erau duse primăvara la păşune pe
Dealul Cioranilor şi erau aduse acasă toamna la Sfântul Dumitru. Tot aici mai erau duşi şi boii de tracţiune între
campaniile agricole de primăvară şi vară.
Interesant era modul de folosire a acestei păşuni. Nu se ştie de când exista un litigiu între satele Epureni şi
Schineni. Ultimul sat era mai aproape şi începea păşunatul ilegal imediat după topirea zăpezii. Când se organiza
păşunea pentru vitele Epurenilor mergeau toţi posesorii acestora cu lemnele necesare pentru colibă, îi fulgereau pe
cei din Schineni organizau ocolul şi paza acestuia pe timp de o săptămână, după care lucrurile se domoleau.
Acasă era păstrată vaca, care prin laptele său asigura hrana familiei în fiecare seară când se întorceau de la
muncă. De aceea era o mare grijă ca la fetare vaca să le aducă o viţică. Pentru a obţine o viţică existau superstiţii ca
primul străin care vine în casa unui gospodar la Anul nou trebuie să fie persoană de sex feminin, lucru la care se
ţinea foarte mult.
De asemenea pentru ca vitele să fie păzite de boli şi de fiarele sălbatice în ajunul Bobotezei li se dădeau să
mănânce turte făcute din făină de grâu coapte pe plită încă de la Crăciun.
Creşterea vitelor a avut în comuna Epureni,' alături de agricultură o pondere dominantă în ecomonia
populaţiei locale. Aceste îndeletniciri nu se practicau decât arareori şi de către foarte puţini locuitori în mod separat.
Albinăritul are o veche tradiţie pe aceste meleaguri. Atât pentru consumul propriu cât şi pentru vânzare.
înaintaşii noştri produceau multă miere şi ceară. în plus ţărănimea consuma ca băutură miedul. Vinul era rezervat
claselor avute şi oştenilor din armata domnitorului. Abia după ce au luat fiinţă velniţele de rachiu, ţăranii au îneput
să bea alcool, alcool care-i făcea să mai uite din marile necazuri pe care le aveau.
Denumirile unor dealuri de pe raza comunei cu numele PRISACA confirmă vechimea acestei îndeletniciri.
De altfel, recurgând din nou la testamentul lui Gavriliţă Costache din anul 1687, vedem că la moartea sa el lasă
fiilor săi un număr de 950 stupi.
Este interesant de reţinut că existau familii de albine şi în afara preocupărilor cetăţenilor prin scorburi de
copaci. Nu de puţine ori roiurile acestor familii şi chiar din prisăcile cetăţenilor plecau în zbor deasupra satelor sau
câmpiilor. în multe cazuri acestea erau prinse cu ajutorul prafului sau apei. Atunci când se depuneau pe copaci erau
afumate.
Preocuparea şi eficienţa creşterii vitelor de către moldoveni ne este reliefată de către călătorii străini ce au
trecut prin aceste locuri între anii 1500 şi 1900. Aceste descrieri sunt prezentate în mod sistematic de către savantul
Nicolae lorga în volumul "Istoria României prin călători".
 Domeniul artei populare este reprezentat aproape exclusiv de ţesăturile de interior: Fără a exclude şi alte
domenii de preocupare artistică, după cum am văzut atunci când am vorbit cu arhitecura ţărănească sau cum vom
vedea în legătură cu portul popular, aici totuşi s-a manifestat plenar modul de percepere a frumosului şi capacitatea
de a-1 reda plastic. Principalele materiale întrebuinţate în ţesuturi au fost iniţial cânepa şi lâna, urmate de in,
borangic, bumbac şi actualmente de firele sintetice. S-a ţesut de obicei în 2 şi 4 iţe, unele cuverturi fiind numite în
consecinţă "iţale". Acum se ţese într-un număr nelimitat de iţe mai ales când sunt imitate produsele industriale. Din
ţesut se realizează deja unele ornamente la prosoape se fac găurele, se lucrează în ajur, se ataşează cănăfiori,
danteluţă. Metoda cea mai obişnuită este printre fire, cu suveica, la levicerele "în poduri".
Acestea fac parte dintre cele mai reprezentative ţesături de interior. Deşi foarte simple, se compun din benzi
orizontale de lăţimi variabile şi culori diferite, numite podişoare, despărţite de benzi foarte înguste -genuţe -,
podurile sau levicerele sunt de multe ori deosebit de frumoase, datorată rafinatei armonizări cromatice în care, fără
să se individualizeze o anume culoare, toate la un loc generază sentimentul estetic. O formă mai semnificativă a
podurilor este ţolicul din coarde, în care folosind un material extrem de ieftin, resturile de ţesătură realizează piese
utilitare (preşuri) cu aspect plăcut, cromatica fiind determinată de natura materialelor întrebuinţate. Piese de interior
deosebit de apreciate se confecţionează combinând mătasea naturală, borangicul cu bunbacul (iniţial cu cânepa),
urzeala fiind din ultinul material bălătura din primul. De aici frumuseţea prostirilor de perete, de pe pat, de culme
sporită prin ataşarea unor benzi late de dantelă ţărănească. Ştergarele şi prosoapele sunt de o mare varietate,
confecţionate din cânepă, bumbac, lână, borangic, dar şi din combinarea acestor materii, ţesute în 2 iţe cusute pe
canva (canava). Sunt cusute cu amici (la cele tradiţionale se folosea negrul şi roşul) realizându-se motive
geometrice şi florale (trandafiraşi). Cele mai importante ţesături în interior rămân, fără îndoială, scoarţele, în primul
rând covoarele, lucrări care permit ţăsătoarele să-şi concretizeze ps deplin talentul. în piesele autentice, care se
înscriu în linia sănătoasă a tradiţiei populare predomină motivele geometrice având denumiri locale diferite de la
sat la sat ca fofeaza morii, steluţe, şatrange. Ca forme superioare, elaborate prin valorificarea tehnicilor anteriore,
întâlmim covoarele cu motive antropomorfe, zoomorfe, animorfe: mocăniţe, cerbi, cai, păsări- Culorile
predominante sunt: verdele, trandafirul, roşul, gelbenul, covorul având deseori un chenar (sau "cant") negru.
De la începutul secolului nostru, datorită unor influenţe străine, covoarele în primul rând dar şi alte piese
textile de interior au fost invadate de trandafiri şi lalele, flori redate într-un mod naturalist, inferior ca reprezentare
artistică manierei geometrice, abstractizării din ţesăturile autentice româneşti.
Pentru comuna Epureni, ca şi pentru întreaga zonă, este dificil să abordăm problema costumului popular. Un
complex de factori istorici şi economici, cei mai importanţi fiind liberalizarea exportului de cereale după pacea de
la Adrinopole din 1829 - care a determinat obligativitatea femeilor de a participa la muncile agricole şi apriţia în
paralel a târgurilor cu ţesături şi confecţii proaste dar relativ ieftine aduse de evreii galiţieni, a dus practic la
dispariţia ansamblului costumului popular local. Prin 1927 ni se semnalează că ar mai fi existat în sat "bluze
naţionale" şi fote de lână şi de cânepă. Tocmai de aceea, trebuie să încercăm pe cât posibil o reconstituire a portului
popular în toate componentele sale. Pieptănăturile femeilor erau în funcţie de vârstă, de-a lungul timpului,
următoarele: fetiţele purtau codiţe, fetele mari cozi sau coc, femeile măritate cozi strânse sub batista albă, bătrânele
îşi ţineau părul împletit sub broboade negre. Pe cap mai purtau "dirimele" albe, barize, casânci - de mătase sau aţă,
cu franjuri pe margine, simpli, din lânică. Părul era împodobit cu ochişori rotunzi de os, pe care, ca şi pe piepteni,
se aplicau imitaţii din sticlă de pietre preţioase. Bărbaţii purtau părul potrivit, numai bătrânii şi-1 lăsau lung. Vara
purtau pălării drepte din pai de orez sau din stofa (fetru), iar iarna căciulă cenuşii sau negre, rotunde. Fetele mari în
special purtau mărgele albe sau lănţişoare cu cruciuliţe, cercei de argint (îi păstrau la vedere şi după măritiş),
ineluşe de argint care, pe lângă frumuseţe aveau şi o funcţie apotropaică, de ele nu se lipeau blestemele.
Îmbrăcau bluze din pânză de bumbac ţesută în spată deasă, cusute cu amici, bluze de in, ii din borangic, cu
cusătură. Bluzele erau pe jumătate din pânză de bumbac, poalele se făceau din americă. Iile nu aveau poale. Erau
ormanentate cu trei cusături în faţă şi spate şi una pe mânecuţă, reprezentând crenguţe cu trandafiri şi alte motive
fitomorfe sau geometrice. Bărbaţii aveau cămăşi întregi din cânepă sau bumbac, cu platcă, guler drept, umeri şi
piept. Se purtau desagi pe umăr din lână ţesută cu dungi albe pe fond negru sau din cânepă, cu dungi negre pe fond
alb. Batistele erau aproape în întregime cusute cu flori. Fetele purtau fuste lungi din lână ţesute în război în 4 iţe,
megre sau gri, lungi până la o palmă de călcâi. In faţă se purtau pestelci, acestea deosebindu-se după vârsta
purtătoarelor (fustele fiind la fel): ţesute cu dungi albe şi negre pentru bătrâne, din poplin cumpărate de la târg,
pentru fete. Pe deasupra se îmbrăcau caţaveici negre cu vulpe, guler drept Iară nasturi, sau sumane îmblănite. Se
mai purtau bunde albe, fără mâneci, bătrânii aveau cojoace încheiate în faţă, sumene. Picioarele se încălţau cu
colţuni şi obiele de lână laie, opinci de porc sau de vacă, legate cu piele.
Fetele purtau mai rar opinci, aveau cizme "îngheţate", adică drepte. La căsătorie, mirele era îmbrăcat cu o
cămaşă de borangic, ţesută în pătrăţele, o păstra pentru moarte. Miresele, până la adoptarea rochiilor actuale, puteau
să se îmbrace în orice culoare, preferau movul.

MANIFESTĂRI FOLCLORICE
 Unul dintre principalele obiective, propuse de mulţi ani pentru cercetătorii creaţiei populate româneşti,
rămâne cronologizarea folclorului. Este un obiectiv extrem de sificil, deoarece, după cum au subliniat deja la
începutul capitolului, memoria populară preia faptele în mod selectiv şi ignoră datările ca şi nominalizările,
considerându-le prea puţin importante în raport cu eternitatea sau cu desfăşurarea istoriei unui neam. Ţinând însă
cont de intensitatea receptivităţii şi funcţionalităţii în cadrul social, diferite de la o perioadă la cealaltă pentru maj
oritatea speciilor folclorice, putem stabili totuşi o relativă ierarhizare în timp.
Astfel, mi se pare normal să începem cu folclorul magic, expresie a viziunii primare a omului, la începuturile
desprinderii sale de mediul natural. Trebuie să subliniem din nou că magia diferă de religie, numai unii activişti de
partid şi cultumici ai epocii trecute, confundau aceste două noţiuni, care departe de a fi apropiate, sunt din contra;
total opuse. Se confundau astfel, în mod grosolan practicarea vrăjii or şi descântecelor cu practicarea cultului
religios. Dar, magia presupune capacitatea omului de a direcţiona destinele, pe când religia pleacă de la ideea unui
demiurg care dirijează absolut orice în lumea creată de el.
Prezenţa unor personaje biblice, chiar a lui Dumnezeu şi a Sfântei Măria în evocările din descântece, nu
trebuie să ne înşele, se încearcă doar o conciliere de faţadă, o falsă integrare în lumea creştină.
Şi la Epureni, ca peste tot în Moldova, descântecele cunosc o răspândire încă apreciabilă, deşi se recurge la
ele într-o relativă conspirativitate. Prea puţini recunosc eficacitatea lor în public, doar în momentele deosebite. Un
astfel de moment, când o persoană este stăpânită de rău nedefinit, fără o localizare precisă, durerile decap fiind
asociate cu altele mai intense, este considerat efect al deochiului, al privirii rele cu efecte dezastruoase asupra celui
vizat. Starea respectivă, ca şi remediul prin descântec, le întâlnim adesea şi nu numai în mediul rural. Iată
descântecul tipic folosit la Epureni, cules în 1943 de eminenta învăţătoare Măria Cristea - Todiraşcu: "Pasăre albă,
una cu dalbă, sus s-a suit, jos a coborât, în pietre a chicat, crape ochii cui adeochiat pe ... O purces Mărie, Sfântă
Mărie, cu trei fântâni de băutură: una de vin, una de apă, una de venin. Cine a băut vin s-a îmbătat, cine a băut
venin a crăpat. Crape ochii cui o deochiat pe ... De-o deochet un bărbat să-i crape boaşele şi să-i curgă maţele, de-o
fi femeie să-i crape ţaţele, să-i curgă laptele, de-o fi deochet o fată mare să-i crape cosiţele, de-o fi deochet vântul
crapi-i calul, de-o fi deochet codrul că-i chice frunza, de-o fi deochet câmpul să i se usuce iarba, ... să rămâie
luminat, ca argintul curat, ca maica Precistă ce 1-a făcut.
Frumuseţea poetică a textului rezultă în primul rând din forţa expresiei verbale, din personalizarea unor
elemente naturale, unora acordânduli-se trăsături pur umane, de exemplu vântul care călătoreşte pe un cal. Dar mai
presus de orice, străbate o copleşitoare capacitate de sugestie a textului, capacitate potenţată evident de scenariul
descântătoarei: pase - gesturi ale mâinilor cu valoare semihipnotică -folosirea apei neîncepute, stingerea în aceasta
a cărbunilor înroşiţi, principalul element de regie fiind însă datorat modulaţiilor vocii, la fel ca la începuturile
muzicii, oscilând între tritonie şi pentatonie.
Au existat multe femei care atunci când se ivea vreo situaţie în familie sau când erau solicitate mergeau şi
efectuau descântecul. Renumite descântătoare în Epureni au fost însă două femei: Milia lui Culiţă Ivan (pe numele
adevărat Emilia lui Neculai Ivan şi Tudora Carcigoaia (Tudora Bularda).
Se realiza astfel, aşa cum explicau preoţii traci primilor medici greci din Antichitate, alinarea sufletului care
este de cea mai mare importanţă şi condiţionează chiar vindecarea trupului. Diverse boli, unele cu nume populari
specific - orbalţ, udmă - aveau descântecele lor anume la care se recurgea după o verificare de sute de ani.
Iată un astfel de descântec "medical" cules în anul 1967 de Păsărică Măria de la Chiriac Catrina, atunci de 70
de ani, din satul Bârlăleşti, la care se recurgea în caz de "lichitură". Deci, lichitura s-a întâlnit cu lichitorul, sanca cu
sâncoiul, leul cu leoaica. Toate acestea împreună, îl sfârtecă pe bietul bolnav, rupându-i carnea, creierii, vederile
ochilor, sfârcul nasului, osul spinării, plămânii, inima, etc. Când chinurile bolnavului devin paroxistece, se scoboară
din cer Mărie, Sfântă Mărie care îl întrebă cu blândeţe de ce suferă atât de mult. Cel torturat de dureri răspunde
gradual indicând locurile supuse suferinţelor. în aceeaşi ordine Sfântă Măria i le eliberează de tortură. Frumuseţea
poetică şi forţa magică a descântecului domină majoritatea speciilor folclorice, fapt ocolit pe cât posibil de
cercetători în ultimii zeci de ani, originea acestora aflându-se tocmai în hulitul şi prigonitul descântec.
Folclorul obiceiurilor de iarnă se află în înteegime sub imperiul său. Foarte semnificativ ni se mare, în sensul
celor subliniate mai sus un text din Bârlăleşti, cules tot de la Chiriac Catrina, în anul 1968, atunci în vârstă de 71 de
ani şi intitulat "descântecul cerbului", însoţind desigur evoluţia măştii respectivului la Anul Nou. Reamintim mai
întâi că în mitologia populară românească, cerbul şi creaţiile folclorice închinate lui ocupă un loc central.
Cele mai realizate, colindele, povestesc o vânătoare fabuloasă, al cărei succes asigură tânărului erou trecerea
într-o altă categorie de vârstă şi socială, cea a oamenilor căsătoriţi. Dar, în viziunea magică a omului primitiv, a
povesti ceva - mai ales în versuri şi pe o melodie - înseamnă să forţezi duhurile tainice să producă acel ceva. Adică,
să descânţi. Textul foarte interesant de la Bârlăleşti, are aspectul unei parodii, atât a descântecului cât şi a obiceiului
de iarnă respectiv. Să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe, este reliefat tocmai central din jocul cerbului, simularea
morţii, o manifestare ce concentrază încărcătura magică a datinei.
Cunoaştem cu toţii, că inexplicabila moarte a caprei, se petrece la fiecare reprezentaţie de Anul Nou, fiind
receptată ca o notă de umor. Relatările călătorului suedez Hiltebrandt care, în 1657 a asistat la joc la Iaşi, conferă
episodului aparent umoristic rădăcinile sale magice. El a văzut un tânăr mascat în cerb spre care băiatul care-1
însoţea, a tras cu arcul o săgeată inofensivă. Masca de cerb a mimat moartea, apoi învierea, spre veselia generală.
Suedezul a cunoscut deci o fază când ritul magic precedând o vânătoare reală, era încă evident. Textul nostru
debutează deci cu moartea aparentă a cerbului. Stăpânului îi lipseşte cuţitul, îl roagă pe un cioban să-1 ajute la
aplicarea unor procedee specifice medicinii populare.
"Măi ciobane, ciobănaş
Adă aici un cuţitaş
Să iau sânge cerbului
Din creştetul capului
Din sprânceana ochiului".
Stăpânul îşi continuă lamentaţiile, accentuate de faptul că nenorocirea s-a petrecut când se simţea şi el mai
bine, odată cu înverzirea codrului. Se adresează din nou codrului:
'Pleacă-ţi coarnele pe spate
Să văd unde-ţi bate
Şi-apleacă-te la pământ
Ca şi iarba pe mormânt."
Ultimul vers fiind deosebit de frumos şi sugestiv. Urmează parodierea propriu-zisă a descântecului, rostită,
ceea ce este foarte interesant de o informatoare care îl practică:
"Şi-acolo nimeni nu te vedea
Decât Maica Precistă
Si Sfânta Duminică".
Cerbul a fost dus la aceste fiinţe mitologice, cu nume creştine la adăpat,
"La rândul lui Iordan
La fântâna lui Adam
Şi acolo te-ai făcut
Un şarpe mare
Cu douăsprezece aripi zburătoare."
După acest tablou evocator de credinţe vechi şi mai noi se alunecă iarăşi în umor, sunt amintiţi ţiganii care ar
vrea să-1 ducă la abator, să facă apoi cuiere din coarnele lui. Continuă alternanţa elementelor de descântec, cu
versuri umoristice:
"Şi te-ai dus pe o cale, pe cărare
De nimeni umblată, de nimeni călcată
Numai de babe fermecate
Şi de furnicari pişcate
Răule, răule dute-n coasta crucii
încotro vântul te-a duce
Eu cu grebla te-oi grebla
Cu mătura te-oi mătura
Râul de pe tine l-oi lua
Şi-n fundul mării l-oi arunca".
Totul se încheie cu sfaturi favorabile băuturii şi dansarea unei polci. Celelalte obiceiuri de iarnă din comuna
Epureni sunt de asemenea dominante de notele umoristice sub care, ochiul avizat poate decodifica însă mesajele
străvechi. Jocul caprei, înrudit cu cel al cerbului şi prezentând o formă evoluată ca reprezentare dramatică include
patru personaje: Baba - fustă albă, sorş sau pestelcă neagră casâncă albă şi neagră, pieptănată cu coc, are bujori în
obraji dar umblă cu cârjă. Moşneagul este îmbrăcat cu o boandâ sau un cojoc întoarse pe dos, căciulă de oaie la fel,
are pantoloni negri, îşi face mustăţi din funingine. Doctorul are îmbrăcăminte accentuat orăşăneascâ, peste care îşi
pune un halat alb. Capra, personajul principal, este învelită într-o pânză albă pe care sunt cusute fragmente din
materiale colorate şi bucăţi de celofan.
Masca este completată de obişnuitul dispozitiv de lemn care ritmează săriturile caprei. Textul - cules de
Costanda Sorin de la Costanda Costache este interpretat de obişnuita melodie în ritm aksak - sau de geampara,
muşama, cum i se mai spune, de o factură evident orientală, în contrast oarecum cu vechimea datinii.
Pentru început capra este îndemnată să joace, întâi fiind încurajată, apoi se trece la ameninţări:
"Joacă şi nu te lăsa
Că pui mâna pe nuia
Şi nuiaua-i de cireş
N-ai să ştii pe un'să ieşi
Şi nuiaua-i de alun
Ai să piei că sunt nebun".
Intervine moartea caprei, pe care comunitatea folclorică actuală nu o mai receptează ca un act ritual, ci numai
ca un moment al scenetei umoristice desfăşurată în faţa gazdelor. După un dialog agitat dintre babă şi moşneag,
intră în scenă un nou personaj,' doctorul, expresie a adaptării datinii la structura realităţii contemporane, dar, în
primul rând, un prilej de a ironiza cu fineţe prezenţele considerate în ultimă instanţă străine de comunitatea rurală. "
în final moşneagul îşi reintră în rol, capra joacă, actanţii obiceiului îndeplinind, fără a conştientiza acest
lucru, un rit de fecunditate care să asigure rodnicia anului ce urmează. Câtă importanţă se acorda în trecut acestei
scenete umoristice practicată aici de copii, rezultă convingător şi numai din faptul că, interpretul caprei, considerat
o expresie a vechilor credinţe păgâne, nu avea voie să intre în biserică timp de o lună, perioadă în care se credea că
este impur. în bună parte considerentele.de mai sus sunt valabile şi pentru jocul ursului. în privinţa originii sale,
sunt luate în discuţie două aspecte. Pe de o parte nenumărate dovezi atestate în paleolitic, într-o arie largă, din
Siberia până în centrul Europei, atestă un cult bine constituit al ursului. Acesta avea la noi în ţară locuri anume
consacrate, în unele peşteri care conservă vestigii paleolitice, găsindu-se adevărate depozite de cranii de urs.
Pe de altă parte, până la cel de-al doilea război mondial - accidental şi mai târziu - ţiganii nomazi umblau prin
sate cu urşii îmblânziţi, o parte din membrii acestui grup etnic desemnaţi ca ursari, având şi un dialect specific.
Ştim că ţiganii şi-au pierdut propriile datini, ei împrumută pe cele ale popoarelor în mijlocul cărora trăiesc. Tot aşa
au împrumutat şi obiceiul de a folosi ursul în practici magice şi de medicină populară. Modalităţile lor de a
proceda, notele licenţioase care proveneau din străvechiul cult al fertilităţii, au influenţat desfăşurarea actuală a
datinii la români.
Masca de urs se confecţionează la Epureni chiar din pielea animalului respectiv, în lipsa acestuia recurgându-
se la o haină cu blană neagră de oaie şi întoarsă pe dos. Moşneagul care-1 însoţeşte are şi el haine întoarse pe dos,
opinci, cârjă şi pentru a accentua nota umoristică, o pereche de ochelari.
Ursul are şi pui, îmbrăcaţi tot cu blană neagră, la care se adaugă bucăţi de material colorat corespunzând
replicilor din text. Acesta -cules de Petrea Sima de la Torcaru Remus - îmbină elemente de o mare diversitate,
reunite însă prin nota lor predominant umoristică, descinsă din necesitatea acestei atitudini, în zilele.determinante
pentru desfăşuratea întregului an care urmează. Respecând formulările tradiţionale, urătorul începe prin a se
prezenta, însă imediat recurge la o notă de umor, introducând elemente de modernizare.
"Eu vă spun că-s din Moldova
Şi am motoretă M'obra".
Aparent cele de mai sus ar trebui excluse din categoria faptelor de folclor. Considerăm total greşit acest mod
de a privi lucrurile. Folclorul nu este static, el este un organism viu care trăieşte şi se dezvoltă după legile sale
proprii, una dintre cele mai importante fiind actualizarea, nu a rămas, aşa cum cred unii, în stadiul în care 1-a cules
Alecsandri. Se continuă cu elemente de cântec popular, apoi este desctis tabloul unei familii de urşi, aici
predominând din nou umorul, cu note uşor licenţioase.
Dacă "Ursul" şi "Capra" sunt jocuri de măşti întâlnite în toate loclităţile judeţului "Calul" s-a păstrat - ca
manifestare independentă -doar în câteva sate, între care şi Epureni. Ca origine, jocul este un re flex încifrat al
mitologiei indo-europene în care acest animal, simbol al soarelui, juca un rol central. El era totodată un purtător al
sufletului omenesc - fiinţă psihopompă, de aici prezenţa sa în riturile funerare, dar şi la Anul Nou, când timpul -
odată cu el întrega lume - moare şi renaşte.
La Epureni textul apare doar accidental, de obicei se practică numai jocul. Masca de cal se prezintă în forma
sa arhaică, autentică. Personajul central, îmbrăcat în costum popular, borangic, căciula împodobită cu mărgele şi
cordeluţe, are corpul introdus într-o cavată de lemn perforată. Sculptată la capete şi împodobită, acoperită cu un
lăicer, acesta imită corpul calului. Pe o melodie antrenantă, în ritm de sârbă, "calul" juca într-un ritm tot mai alert.
în jurul său păşesc în ritm patru "fete", de obicei flăcăi. îmbrăcămintea lor imită portul bătrânelor - sumane, fuste
negre, lungi, pestelci, ciorapi groşi de lână şi opinci, casânci negre cu franjuri lungi - iar în mâini poartă cârje în
care se sprijină toate odată în momente acordate cu ritmul muzicii. Această prezenţă - cu semnificaţii străvechi ce
se cer descifrate - este deosebit de originală, fiind întâlnită în formula respectivă doar la Epureni. Strigăturile sunt
foarte diversificate - migrate de la alte manifestări folclorice - una dintre acestea "Oieiea, oieiea", circulând în
apropierea comunei, la Fedeşti.
Obiceiul pluguşorului sau uretul este obligatoriu în ansamblul sărbătorii Anului Nou. Originară din Moldova,
acesta datină s-a răspândit prin şcolarizare, în întreaga ţară. Este firesc, deci ca la Epureni să constituie încă o
componentă viguroasă a complexului obiceiurilor de iarnă.
Constatăm însă existenţa paralelă a diferitelor stadii de evoluţie ale urâturii tradiţionale, de la "Povestea
pâinii" la variantele satirice contemporane. Urătorii în vârstă au mers în tinereţea lor cu "Plugul mare" rostind la
casele gospodarului textul străvechi ce reda în versuri întreg ciclul muncilor agricole, de la arat la facerea pâinii, cu
sublinierea unor activităţi deosebite ca secerişul şi măcinatul la moara cu apă.
Valenţele magice textuale egale cu ale descântecului, practicarea ritului prin tragerea unei brazde simbolice în
curtea gospodarului, aveau rosturi clare cu referinţă directă la recoltele bogate dorite în anul respectiv. Totul era
susţinut şi de o recuzită adecvată: mai multe perechi de boi, plug adevrat, cârceie, tălăngi, bice. Treptat, textul şi-a
redus amploarea, la fel s-a întâmplat şi cu recuzita. Pasajele care reflectau direct muncile agricole au dispărut,
buhaiul a înlocuit plugul şi boii, pocnitori sunt folosite în loc de harapnice, clopoţeii în loc de tălăngi, totul a fost
redus ca proporţii, aşa cum în locul flăcăilor şi a bărbaţilor în toată firea acum merg cu plugul, devenit pluguşur,
mai mult copiii.
Coexistenţa acestor forme diferite este firească însă în lumea folclorică, iar revigorarea satului românesc în
ultimii ani, reîntinerirea sa se va reflecta, credem, într-un viitor apropiat, şi în revenirea gen erală la'formele
originare ale urăturii.
Actualmente predomină aspectul satiric pe care-1 întâlnim exclusiv aproape în variantele de la urătorii foarte
tineri ca Iftene Tache sau Menghea Sorin. Versurile reflectă mai mult actul colindatului în sine, cu situaţiile comice
care-1 pot însoţi, grâul este prezent doar prin produsele sale, iară să mai fie evocat ciclul prefacerilor sale de la bob
până la pâine în forma sa ritualică, cea de colac. Şi totuşi, atmosfera ceremonială cu aerul său arhaic persistă şi în
aceste variante prescurtate:
"Frunzuliţă de arţar
Bună-seara gospodar
....................................
De când vara a-nvărat
Bună seara nu v-am dat
Şi acuma să vă dăm
Şi frumos să vă urăm".
Într-o situaţie asemănătoare uretului, se află teatrul popular, reprezentat în localităţile comunei în primul rând
prin "Jienii" sau "Haiducii". Aparent, subiectul său nu are legătură cu Anul Nou, însă reprezentarea numai cu acest
prilej certifică existenţa unui text mai vechi a cărui structură şi funcţionalitate au fost înlocuite de forma ac tuală, în
epoca interbelică şi până la prigonirea obiceiurilor din perioada 1950, piesa "Haiducilor" era jucată cu toată
seriozitatea de tineri relativ şcoliţi care, pornind de la textul iniţial al lui Matei Millo, înscenau variante folclorice
deosebit de realizate şi receptate favorabil de toţi locuitorii satului.
Procesul de pustiire care s-a manifestat accentuat după colectivizare şi mai ales în timpul industrializării
forţate a dus la preluarea repertoriului haiducesc de către elevii de la şcolile generale, de unde simplificarea textului
şi scăderea nivelului interpretativ. Cel mai important lucru rămâne şi aici, ca la pluguşor, păstrarea tradiţiei.
Din folclorul momentelor fundamentale din viaţa omului cel mai bogat reprezentat rămâne cel al numţii. La
naştere nu există cântece specifice, iar repertoriul cumetriei cuprinde de regulă melodii lăutăreşti de circulaţie
generală, fără specific local. La înmormântare, pe lângă jocurile de priveghi pe care le-am amintit, se practică
bocetele. Acestea nu au însă au însă un text fix, ele se improvizează de către rudele apropiate sau de către bătrâne
"specializate". Improvizaţia se realizează pe o scenetă respectată foarte relativ; sunt amintite meritele mortului,
împrejurările în care a murit şi mai ales sunt desemnaţi cei de faţă, prin nominalizare şi bunăvoinţă. De aceea,
bocitoarea va sublinia nu numai regretul său ci şi al tuturor celor de faţă în legătură cu evenimentul tragic al morţii
întâmplate.
Tot textul improvizat se rosteşte într-o tonalitate specifică, apropiată de începuturile îndepărtate ale muzicii,
în tritonie sau pentatonie.
Ritualul nunţii presupune însă o altă atitudine colectivă care se cere concretizată firesc în vers, muzică, dans.
De aici, în primul rând, ambele creaţii versificate de genul "Oraţiei" şi "Iertăciunii". Cea dintâi se rostea până în
urmă cu zeci de ani, în momentul sosirii alaiului mirelui la casa miresei, de către vomicel, conducătorul tineretului
din nuntă şi reprezentantul mirelui. După ce cântăreţii din alai, conocaşii, cu sticle de vin în mână, pocneau din
bice, apoi loveau cu ele streaşină casei, ieşeau socrii mici şi începea rostirea "Oraţiei", la început în formă
dialogată:
- Bună dimineaţa, bună dimineaţa, cinstiţi socri mici!
- Mulţumim dumneavoastră, băieţi militari!
Dar ce umblaţi, ce căutaţi?
- Ce umblăm, la nime' n-avem samă să dăm.
În continuare este redată în versuri povestea unei vânători fastuoase:
"Tânărul nostru împărat
De dimineaţă s-a sculat
Faţa albă şi-a spălat
Chica neagră şi-a pieptănat
Cu straie noi s-a îmbrăcat
Murgul său şi-a înşeuat
Cu trâmbiţa a cântat
Mare oaste-a adunat
100 de grămiceri, 100 feciori de boieri
Din cei mai mari, nepoţi de boieri
Şi pe la răsărit de soare
Au plecat la vânătoare".
 Alaiul vânătorilor străbate Ţara de sus şi Ţara de jos, trecerea lor capătă dimensiuni hiperbolice, ei străbat în
goană:
"Cerul cu stelele
Câmpul cu florile
Dealul cu podgoriile
Vâlcelele cu viorelele
Satul cu fetele".
Ajunşi la dramul mare, dau de o urmă care îi nedumereşte pe toţi. Nu ştiu dacă-i urmă de vietate sau de
zână,cei mai cunoscători dintre ei îşi dau seama că este urmă de căprioară şi aceasta va fi soţia împăratului. Acum
intervine nunul cel mare, impunător pe calul său "ca un Ducipal" (reminescenţă din romanul "Alexandria", unde
calul lui Alexandru Macedon este numit Bucefal) care-i îndrumă spre casa viitoarei mirese. Aceasta este prezentată
metaforic drept o floare care nu va da rod decât transplantată în gradina împăratului. Alegoria vânătoare - căsătorie,
este evident ca şi în colinde.
Este interesant să subliniem că, de la Dimitrie Cantemir, care o culege cel dintâi şi până în prezent, oraţia de
nuntă s-a schimbat foarte puţin şi numai în sensul accentuării culorii locale, specifice fiecărei zone.
Celălalt moment larg redat folcloric este despărţirea miresei de părinţi, etapă centrală în desfăşurarea
ritualului nunţii tradiţional, numit "Iertăciunea". Un text foarte frumos a fost cules în anul 1943 de doamna Măria
Cristea - Toderaşcu,sub forma unui discurs. "Ascultaţi, cinstiţi nânaşi, cinstiţi nuntaşi, cinstiţi socri mari, puţine
cuvinte de rugăciune, se roagă fiii dumneavoastră cu smerenie, să le daţi blagoslovenie".
Urmează legenda biblică a creării omului de către Dumnezeu, prin făurirea celui dintâi mire şi a celei dintâi
mirese, adică Adam şi Eva. Este cu totul remarcabilă această asociere dintre fondarea familiei respective şi prima
nuntă a limii, încadrată ritmurilor cosmosului. Este de fapt o reiterare a miturilor cosmogonice în viziunea religiei
naţionale a românilor, creştinismul. Oratorul popular se reîntoarce în realitatea imediată:
"Că a venit vremea şi la aceşti doi tineri ce stau cu genunchile plecate, cu feţele ruşinate, să-i iertaţi, să-i
binecuvântaţi", continuă dezvoltând ideea necesităţii familiei şi pentru a risipi prea marea încărcătură emoţională,
încheie cu glume adecvate momentului.
Apropierea de oraşul Bârlad şi de adevărata vatră de lăutari din Murgeni, au determinat o oarecare
restrângere în circulaţia cântecului popular liric autentic, fără influenţe străine satului tradiţional. Două specii au
supravieţuit însă oricăror înrâuriri exterioare, păstrând nealterat fondul originar: cântecul doinit şi cântecul istoric.
Reprezentativ pentru prima specie este un cântec cules la Horga de elevul Secăreanu Gheorghe de la bunica sa. Este
numai una dintre numeroasele variante locale ale cântecului de înstrăinare, cu tematica fetei căsătorite în alt sat:
"Foaie verde de-alior
Dimineaţa când mă scol
Şi mă razăm de uşor
Şi mă uit în sat cu dor
Cum trec fraţi pe la surori
Şi părinţi pe la feciori".
Dacă până aici versurile zugrăvesc însingurarea fetei lipsite de rude, motivul se contaminează cu altul mai
general, fiind asociat cu tema flăcăului aflat în singurătate absolută.
"Sunt ca unul din pădure
Dar şi el că tot mai are
Pe biata privighetoare
Cântă seara pe răcoare
Dimineaţa-n prânzul mare".
Cântecul istoric a preluat funcţionalităţile sociale anterioare ale baladei reflectând evenimentele istorice în
coordonatele viziunii populare. Amintirea războiului din 1877 se păstrează în cântecul "Pe un drum ce vine din
munţii Balcani". Cele mai numeroase piese folclorice de acest gen au ca tematică ultimele două războaie mondiale,
un excepţional cunoscător şi interpret al lor fiind rapsodul popular Mihai Cbiriţă din Bârlăleşti.
Proza populară este reprezentată în primul rând prin basm. Motivul predominant este cel al metamorfozei.
Pesonajele trec printr-o mulţime de situaţii, povestitorii populari dând dovadă de o nemărginită fantezie. Eroii
preferaţi nu pot fi ucişi,deşi, aparant ei mor mereu, corpul le este distrus. De fiecare dată scapă nimicirii o parte cât
de mică, din aceasta este regenerată întreaga fiinţă, conform principiului "pars pro totum". Aşa se întâmplă şi într-
un basm cules în anul 1943, în care copiii sortiţi morţii de ţiganca uzurpatoare se prefac mai întâi în brazi. Aceştia
sunt tăiaţi pentru a face paturi, paturile sunt arse, o singură surcică salvată dă naştere unor iezi. Ucişi la rândul lor,
lasă câte un capăt de maţ din care reapar copiii.
în contemporaneitate predomină povestirile scurte, cu o accentuată tentă umoristică dublată de sensuri morale
izvorâte din bunul simţ al poporului. Un adevătat exponent al povestirilor orale se dovedeşte Gheorghe Moisă din
Horga. Să exemplificăm cu două snoave culese de la el de elevul Secăreanu Gheorghe.
Prima face parte din ciclul călătoriilor lui Dumezeu şi Sfântul Petru pe pământ (pronunţat local în formă
arhaică "Sânchetru"). Aceştia întâlnesc un grup de ţărani care nu reuşeau să potcovească un măgar. Dumneazeu
mimează tăierea membrelor, potcovirea, lipsirea.lor de loc, îl sfătuieşte pe stăpân să procedeze la fel la nevoie. în
final, prostia omenească este pedepsită în mod firesc, săteanul urmând sfatul primit fără să judece. Snoava
respectivă nu a fost semnalată de culegători, deci nu a intrat în tipologii.
Cealaltă prezintă un foarte interesant exemplu de contaminare, povestirea despre Nastratin Hogea care îşi
mustra gazdele care nu l-au cinstit pe el, ci hainele îmbrăcate, este tranferată în ciclul călătoriilor lui Dumnezeu şi
Sfântul Petru pe pământ, care înlocuiesc la rândul lor mai vechi personaje mitologice. Incheiem aici prezentarea
foarte restrânsă a culturii populare din comuna Epureni, în speranţa de a reveni asupra acestei teme foarte ample
într-un volum consacrat exclusiv etnografiei, artei populare şi folclorului de aici.
Odată cu acestea încheiem modesta noastră lucrare despre satul şi comuna Epureni şi iagăduim să-i aducem
îmbunătăţiri substanţiale şi eventualele corecturi cu prilejul celei de a 550 -a aniversare a satelor Bârlăleşti şi
Bursuci, în anul 2002.

ARTA POPULARĂ DIN JUDEŢUL VASLUI

O trecere în revistă oricât de generală a trăsăturilor caracteristice pe care le prezintă arta populară din judeţul
Vaslui trebuie totuşi să ia în considerare măcar câteva aspecte de ordin istoric. în arealul actualului judeţ Vaslui sunt
incluse în cea mai mare parte fostele ţinuturi istorice Fălciu, Tutova, Vaslui, zona fiind reprezentativă pentru
întregul Podiş Central Moldovenesc, teritoriu intrat mai târziu şi doar parţial în preocupările cercetătorilor artei
populare şi al domeniului etnofolcloric în general, deşi au existat tradiţii în acest sens. Primul etnograf şi folclorist
român "avânt la lettre", prinţ al cărturarilor şi cărturar al prinţilor Dimitrie Cantemir, a fost originar de aici. A urmat
activitatea unor folclorişti de data aceasta "en titre", la Bârlad în 1908 îşi începe apariţia prestigioasa revistă de
cultură populară "Ion Creangă" de care, se leagă impresionanta activitate a lui Tudor Pamfile, adevărat fiu adoptiv
al judeţului nostru şi cel dintâi cercetător al artei sale populare. Dar, de atunci putem semnala, în afară de interesul
tangenţial al lui Gheorghe Ghibănescu sau Ioan Antonovici doar lucrarea Melaniei Ostap "Arta populara din judeţul
Vaslui. Ţesături de interior" şi preocupările actuale ale Centrului Creaţiei Populare şi ale Muzeului judeţean.
Vechiul cadru de viaţă cotidiană din cea mai mare parte a zonei noastre era dominat de prezenţa lemnului,
locuinţele fiind şi ele construite din acelaşi material. Ioan Antonovici descrie casele vechi din bârne (durate) cu
cheoturi pe la colţuri peste care se aşternea un strat superficial de lut, adăugire din ultimele secole. O asemenea
clădire de locuit datând din secolul al XVIII-lea se conservă încă în satul Ghergheşti.
Varietatea simbolurilor solare implică atât reprezentarea realistă a astrului, cât şi formele abstractizate ca
rozeta, vârtejul, roata solară, rombul, cercul tăiat de cruce etc. Simbolurile solare sunt asociate frecvent cu elemente
din pomul vieţii, mai ales în tiparul său elenistic, consecinţă a străvechilor legături cu lumea civilizaţiei
mediteraniene. Creatorii populari contemporani, a căror formă materială de expresie obişnuită o constituie lemnul,
au preluat motivul solar prelungindu-i viaţa ca, un simbol a continuităţii trăirilor spirituale. Ne referim la Nicolae
Gavrilă, Duda - Epureni, Aniţei Dumitru din Tăcuta, Gheorghe Alexandrache din Ghermăneşti - Drânceni, Titus
Filipescu din municipiul Bârlad, Căruleţ Petru din Codăieşti. Amalgamul frământărilor artistice de mii de ani în
crearea acestor imagini care au avut şi ele rosturi iniţiale magice de ocrotire a gospodăriilor în faţa acţiunii malefice
a duhurilor s-a concretizat în forme care geometrizează chipul omenesc într-o măsură în care numai cu greu poate fi
recunoscut. După cum remarcă Paul Petresu, dacă ascuţimea unor stâlpi se încadrează imaginilor magice de
ocrotire a gospodăriei, credem că nu greşim când asimilăm rotocoalele de pe stâlpi cu chipul omenesc. Unii din
stâlpii aceştia din zona Huşilor au discul gros, împodobit cu rozeta solară, iar alţii au figurate cu claritate ochii,
nasul şi gura. Acelaşi valoros cercetător al artei populare subliniază existenţa la Sişcani - Hoceni a unui adevărat
complex monumental din lemn. Este vorba de un ansamblu de stâlpi masivi terminaţi cu un cap de om sculptat
realist, din care au rămas numai stâlpii susţinători ai porţii. Acest ansamblu constituie încercarea unui gospodar din
sat de a reda plastic prin intermediul lemnului chipurile tovarăşilor săi de luptă din războiul de Independenţă de la
1877. Credem că acest ansamblu de o rară originalitate va fi reconstituit reparându-se neglijenţa regretabilă a celor
care nu au vegheat la conservarea sa integrală. Tot pe linia reprezentărilor antropomorfe în lemn se înscriu
remarcabilele măciuci de lemn aparţinând lui Dumitru Nour din Voineşti şi utilizate în desfăşurarea fastuoasă a
obiceiurilor tradiţionale de Anul Nou.
Olăritul este o îndeletnicire pe care noi românii o moştenim din adâncul timpurilor de la cei mai îndepărtaţi
strămoşi ai noştri din neolitic, dar totodată a fost şi este una dintre cele mai proprice modalităţi de materializare a
însuşirilor artistice. Contrar unor păreri curente, judeţul Vaslui a cunoscut în trecut o răspândire pronunţată a
olăritului. Importanţa meşteşugului este sugerată şi de existenţa unui staroste de olari la Bârlad pe la 1752. Totodată
se pare că în majoritatea comunelor existau meşteri olari cu domiciliul permanent sau temporar. Ioan. Antonovici
semnalează stabilirea unor meşteri olari din Vaslui la Bogdana. La Puieşti s-a constatat existenţa unor ateliere de
olărie până în preajma primului război mondial. O statistică din anul 1863 situa judeţul Tutova pe locul nouă pe
ţară, în privinţa olăritului. Cel mai important centru atât din punct de vedere istoric, cât şi ca posibilităţi
contemporane de confecţionare a olăriei în judeţul Vaslui rămâne localitatea Brădeşti din comuna Vinderei. Barbu
Slătineanu a consemnat faptul că deşi centrele de olărie cu tradiţie preistorică sunt aşezate în părţile muntoase ale
Carpaţilor Orientali, unele dintre ele se întâlnesc destul de departe până în judeţul Tutova şi Bârlad. Ilustrul
ceramist român se referea la Brădeşti şi la faptul că aici se păstra încă la data lucrării sale din 1928, tehnica
fabricării olăriei negre. în acelaşi an o statistică de specialitate, consemnând existenţa a 77 de centre importante de
olărie pe teritoriul ţării situează Brădeştii cu 190 de familii de olari şi 150 de cuptoare pe locul patru. S-au impus
cercetării ştiinţifice şi tehnicile de construcţie a cuptoarelor din Brădeşti care prin păstrarea unor structuri, amintesc
pe cele ale instalaţiilor de ars oalele din punctele arheologice apropiate. Este o dovadă în plus în legătură cu
continuitatea populaţiei româneşti în zona Vasluiului. Factori ca cerinţele pieţii şi mai ales lipsa unei îndrumări
competente au făcut ca în ultimul timp majoritatea olarilor din Brădeşti să părăsească olăria neagră trecând la cea
roşie. Sunt încă meşteri ca Ştefan Ion - 72 de ani şi Ghiur Toader -64 de ani care pot făuri vase de culoare neagră,
gemene celor bucovinene. La Dumeşti se prefigurează crearea unui nou centru de ceramică. Meşterul Costan Jenică
lucrează oale, ghivece, farfurii din lut în ornamentarea cărora predomină elemente vegetale ca frunza de vie, lalele
şi zoomorfe. Ca o inovaţie se prezintă încercarea de a evo'ca evenimentele istorice prin intermediul ceramicii.
Culorile sale preferate sunt albul, albastrul, maro, roşu într-o alternanţă care ocoleşte îngrămădirile cromarice
stânjenitoare pentru impresia artistică de ansamblu. Pe aceeaşi linie de reînnoire a ceramicii se înscriu lucrările
executate de Nica Gheorghe din Fălciu, ulcioare, străchini, oale mari folosind acelaşi sistem de ardere şi
îmbogăţind peisajul coloristic cu nuanţe de verde.
Industria casnică a locuitorilor din satele judeţului a cunoscut un grad puternic de dezvoltare până în a doua
jumătate a secolului trecut. In 1890, Ion Ghibănescu avea posibilitatea să descrie încă tesătoria din localitatea
Băseşti - Fălciu. Materiile prime de bază ale ţesăturilor ţărăneşti au foat cânepa şi inul dintre plantele cultivate, la
care se adaugă lâna şi borangicul. Dacă ultimele două materii prime şi-au permanentizat utilizarea, cânepa şi inul
au cunoscut un puternic regres pe măsura importării bumbacului care le-a înlocuit în bună măsură. La începutul
secolului suprafeţele cultivate cu aceste plante erau deja mult reduse de exemplu la Avrămeşti nu ocupau mai mult
de 26 ha. Bumbacul, mai ales după 1860 a devenit o materie primă obişnuită a produselor ţărăneşti. Pentru a
completa cadrul necesar descrierii portului popular şi ţesăturilor din zona judeţului Vaslui este necesar să amintim
cromatica foarte bogată de origine vegetală. Simţul cromatic extrem de dezvoltat al creatorilor populari reise din
uimitoarea suită: galben aprins, galben auriu, galben ca ceara, galben curat, galben deschis, galben închis, galben
întunecat, galben pată, galben roşcat şi roşietic, galben joc, gălbănuşiu. Subliniem faptul că din cercetările lui Tudor
Pamfile toate aceste nuanţe ca şi multe altele se obţineau din plante de către femeile din satele acestui judeţ.
În coordonatele de mai sus este incontestabil ca într-un mediu în care se produceau textile şi care se
caracteriza printr-un deosebit simţ al culorii să nu existe şi un costum popular specific şi întrunind desigur calităţi
deosebite, ca şi costumul realizat în alte zone româneşti. în zilele noastre însă nu mai putem să vorbim despre un
port popular al judeţului Vaslui. în cel mai bun caz putem proceda la o reconstituire pe baza relaţiilor scrise din
secolul al XlX-lea. Ni se pare nejustificată tendinţa expresă a unor lucrări extrem de documentare ca acelea
semnate de Emilia Pavel şi Melania Ostap de a trece peste unii factori de ordin istoric semnalaţi chiar în lucrările
respective susţinând existenţa unui port popular actual în judeţ. Piesele prezentate drept port popular vasluian
provin în majoritatea lor din Iveşti, Ppgoneşti, Munteni de Sus, Stănileşti, toate localităţi cu populaţie venită din
alte părţi ale ţării. De asemenea, răspândirea pieselor de port local de şcoală sau alţi factori care au răspândit
modele generalizate pe întreg teriroriu al ţării sau în numte zone. Un izvor de primă importanţă în cunoaşterea
autenticului port vasluian este monografia comunei Bogdana publicată în 1906 de loan Antonovici. Autorul
reconstituie de fapt pe baza relatărilor de la oameni în vârstă, tabloul real al satului din punctul de vedere al
portului, aşa cum se prezenta la jumătatea secolului al XlX-lea. Pentru costumul femeiesc erau caracteristice
cămăşile de cânepă, cu piepţii din borangic fustele de lână groasă, ştergarele de in vrâstate uneori, la capete cu
borangic. Bărbaţii îmbrâcau iţari sau izmene de cânepă, cămăşi din acelaşi material, sumane, contăşuri blănite.
Cercetările efectuate pe teren confirmă faptul că elementele de rezistenţă ale portului popular sunt şi în această
parte a ţării cămaşa dacică croită pe gât, iţarii încreţiţi croiţi după lungimea omului, sumanul sărăduit. La acestea se
adaugă cojoacele care în ornamentica lor păstrează elemente tradiţionale inclusiv câmpurile albe obligatorii pentru
echilibrarea cromatică. în totalitatea sa costumul tradiţional vasluian se cere deci reconstituit în mod obligatoriu aşa
cum a fost el nu cum există în câteva sate mai cercetate ale căror costume se bucură de o binemeritată preţuire, dar
totuşi nu pot să reprezinte un întreg judeţ, provocând prin originea lor confuzii regretabile.în acest mod se va crea şi
un cadru adecvat manifestărilor folclorice. La relatările asupra croielii care trebuiesc extrase din publicaţii vechi şi
completate cu cercetări pe teren trebuie să adăugăm imformaţiile asupra cromaticii locale care se găsesc din belşug
în lucrările lui Tudor Pamfile şi M. Lupescu. Subtilitatea şi paloarea delicată a culorilor trainice care se obţineau
din plante ne indică cea mai bună cale pentru îndepărtarea stridenţelor vulgare prezente la unele produse de
artizanat.
Cercetările asupra ţesăturilor şi textilelor de interior din Moldova şi judeţul Vaslui în particular au cunoscut o
oarecare dezvoltare în ultimii ani. Apatiţia lucrării Melaniei Ostap "Contribuţii la cunoaşterea artei populare din
judeţul Vaslui", a constituit un eveniment din acest punct de vedere. Afirmaţiile mai vechi despre lipsa motivelor
figurative antropomorfe şi zoomorfe de pe ţesăturile din sudul Moldovei s-au dovedit false în urma bogăţiei de
material prezentate. La acestea se adaugă viguroasa expresie a motivelor tradiţionale fundamentale provenite din
cea mai veche moştenire etnică. în primul rând pomul vieţii în cele trei tipare fundamentale ale sale traco-dacic,
elenistic, iranian. Pe ştergare, pomul vieţii este redat în fastuoasa sa viziune de influenţă orientală, înconjurat de
păsări stilizate afrontate. La fel apare pe covoare, feţe de masă, prostiri cu feţe de pernă în tipare particulare
generate de natura materialelor şi de proporţiile acestora, pe lângă factorul fundamental al diferenţierilor, fantezia
creatoare. Pe o scoarţă din zona Huşilor este reprezentată o interesantă succesiune de pomi ai vieţii şi siluete
feminine, ale căror rochii în forme tradiţionale şi păsările care străjuiau pomul vieţii - cuc, cocoşi, - nu se datorează
unor influenţe recente provenite din lecturi sau de la persoane profesioanlizate. Prezenţa cailor şi călăreţilor,
remarcabil în acest sens, un capăt de ştergar de la Şuletea, se leagă de o reprezentare plastică fundamentală pentru
daci, cea a cavalerului trac danubian. Marea varietate a motivelor cărora li se asociază diferite denumiri prezintă
similitudini în zonele importante de covoare vechi vopsite cu culori vegetale, parte achiziţionate, arte râmase
proprietate a unor săteni.
Ca pretutindeni în ţară, cu rare excepţii, impactul cu domeniile de contingenţă ale civilizaţiei moderne
generează aspecte noi unele relativ acceptabile altele ridicole, hilare chiar. Volens nolens, realităţile economice ne
obligă să acceptăm textilele confecţionate pe baza unor materiale sintetice sau interferenţe motivelor generată de
răspândirea mijloacelor mass-media. în acest sens remarcăm în judeţul Vaslui invazia modelelor olteneşti pentru
covoare, a trandafirilor reprezentaţi naturalist şi chiar a lalelelor, flori din buchetul artistic al altor popoare. Râdem,
dar mai mult ne întristăm, când găsim la uşa ţăranului vechiul covor geometric, pentru ştersul picioarelor şi pe
pereţii din casa acestuia hidoase "Răpiri din Sărai", fabricate în Germania sau Olanda şi aduse cu mari sacrificii din
Orient. Le adăugăm "casele de mineri" acoperite cu zeci de brâuri de vopsele diferite sau având sute de oglinzi
încadrate în zidărie, prin care foştii sclavi ai subteranelor îşi demonstrau mândria lor de pensionari bolnavi de
silicoză ori imaginea ridicolă a bătrânelor ţâranci care îmbracă hainele aruncate de fiicele şi nepoatele emancipate,
de la geci fanteziste până la fuste aproape mini. Dar, sunt şi semne bune "casele de mineri" sunt deja respinse de
comunitatea sătească. Credem, sau încercăm să ne convingem să credem, că odată cu recâştigarea demnităţii sale
umane prin statutul de proprietar de pământ, ţăranul va ajunge şi la reconştientizarea conţinutului spiritual al artei
sale tradiţionale. Modele de urmat s-au păstrat în casele lor dar prioritar în colecţiile şi muzeele săteşti, cel mai
remarcabil fiind cel de la Tăcuta, constituit prin grija soţilor învăţători Elena şi Costel Rotaru.

ELEMENTELE TRADIŢIONALE ÎN ŢESĂTURILE DE INTERIOR DIN JUDEŢUL VASLUI

Podişul Bârladului în care este cuprinsă cea mai mare parte a actualului judeţ Vaslui - format din vechile
ţinuturi istorice Fălciu, Tutova, Vaslui - rămâne încă din multe puncte de vedere, dacă nu o parte albă, cel puţin o
zonă care, din punct de vedere etnofolcloric, poate oferi încă surprize şi ridică în continuare semne de întrebare.
Condiţiile de ordin socio-istoric au avut aici un impact mult mai accentuat în domeniul pe care încercăm să-1 luăm
în discuţie, influenţa acestora manifestându-se atât direct cât şi coletaral prin crearea unui anumit climat psihologic.
Documentele istorice - în primul rând cele cuprinse în cinci volume privind istoria zonei Bârlad, volume datorate
episcopului de Huşi, Iacov Antonovici - atestă prezenţa masivă a ţesăturilor de interior, prezenţă evocată în foile de
zestre - şi la boieri şi la răzeşi - moşteniri, danii către biserici. Covoarele şi velinţele, macaturile şi prostirile,
ştergarele, până şi modestele ţoluri de cânepă sunt amintite în permanenţă, alături de piese ale vechiului costum. La
fel, este frecvent semnalată prezenţa şi producerea locală a materiilor prime. Să amintim numai cultivarea duzilor şi
creşterea viermilor de mătase, la Tăcuta - Vaslui înfiinţându-se în 1862 stabilimente de specialitate sub conducerea
francezului Culouvrin. în lucrările lui Gh. Ghibănescu şi în paginile revistei "Ion Creangă", vom întâlni numeroase
alte mărturii privind înflorirea artei populare pe actualul teritoriu al judeţului Vaslui. Dar, mai mult decât
documentele multe - puţine câte s-au păstrat, cercetarea de teren descoperă noi şi noi vestigii ale unei perioade
anterioare de mare bogăţie artistică în domeniul ţesăturilor de interior. Renunţând la orice tendinţă de cosmetizare,
trebuie să recunoaştem evidenţa contrastului dintre trecut şi prezent, restrângerea accentuată a activităţilor de
creaţie populară. Timpul afectat ţesutului s-a redus numai la perioade de iarnă, timp aflat şi el sub impactul unui
stres psihic necunoscut în perioadele anterioare. Un alt element dizolvant pentru industria casnică şi arta populară
din zona respectivă 1-a constituit proliferarea comerţului prin apariţia stădlărilor, a târguşoarelor evreieşti. La
Negreşti, Codăeşti, Pungeşti, Drânceni, Fălciu, Murgeni, Puieşti, etc. domnitorul Mihai Sturdza aprobă în schimbul
a substanţiale sume de bani, stabilirea unor colonii de negustori, între 1835 -1845. Cu excepţia cânepii, materiile
prime tradiţionale - în primul rând lâna, iau calea exportului. Se importă textile de proastă calitate şi, mai ales, de
prost gust, unele dintre ele devenind din nefericire modele pentru perfomerii artei populare. Dacă în zonele aflate
sub ocupaţie străină ori prezentând intense diversităţi etnice, Banat, Transilvania, Bucovina, elementul tradiţional a
fost cultivat cu tenacitate şi conştientizat ca o expresie necesară a spiritului naţional, nu aceasta a fost situaţia în
judeţul nostru. La fel a lipsit şi accentuatul simţ al tradiţiei până la conservatorism, caracteristic locuitorilor din
zonele de munte. Intelectualii din sate au avut o atitudine diferenţiată. Unii au impus prin exemplul lor un mod de
viaţă şi o orientare a gustului, în sensul unei aparente modernizări, urbanizări, care excludea tocmai elementul
tradiţional din viaţa de zi cu zi. Alţii, bine intenţionaţi au promovat conservarea, fără a conştientiza însă importanţa
valorilor locale, fără a pomi de la acestea. învăţătorii bine intenţionaţi, purtând costum popu lar, sub privirile uneori
ironice ale ţăranilor, împodobin-du-şi casele cu ţesături tradiţionale, au provocat o extindere a hibridului,- o
spargere a tiparelor fireşti, a parametrilor normali de existenţă a artei populare locale. Veniţi cu entuaziasm de la
cursurile de vară de la Vălenii de Munte ale lui N. Iorga au răspândit aşa-zisele modele naţionale, de fapt olteneşti
sau de Argeş, şi piese de costum popular pe care le găsim şi acum prin sate şi ni se par ciudate cel puţin. Cele
semnalate mai sus pentru perioada interbelică s-au dezvoltat monstruos am putea spune, în ultimii 40 - 50 de ani.
Putem rezuma totul prin imaginea extraordinarelor covoare tradiţionale sau a fragmentelor acestora pe care le
întâlnim în cel mai bun caz pe perete la bucătărie dar mai adesea ca preşuri de şters ghetele de noroi în timp ce
"Răpirile din serai" stau la loc de cinste atât în casa ţăranului cât şi a intelectualului din sat. Cu onorabile excepţii,
clasele Şcolii Populare din mediul rural au fost conduse de maistre de croitorie care ştiau tot modelele naţionale şi
ignorau cu agresivitate chiar tot ce ţinea de valorile locale. Chiar atunci când se reuşea ca Centrul de îndrumare să-
şi impună punctul de vedere, folosirea unor materiale ca etamina făcea ca modelele tradiţionale să se
metamorfozeze în mod ridicol. încercările timide de a generaliza în judeţ cultivarea a ceea ce consideram
reprezentativ pentru zona noastră s-a lovit întotdeauna de indiferenţă - în primul rând la cei care răspundeau de
cooperaţie - dar şi la ţesătoarele care căutau să ne demostreze că modelele extrazonale folosite de ele sunt mai
frumoase, "se poartă". Şi, aceasta, în cel mai bun caz. De mai multe ori a trebuit să ascultăm cu câtă ridicolă
mândrie tărăncile afirmau "noi nu mai ţesem", înainte era greu, acum cumpărăm de la magazin. Pentru a salva
aparenţele atât de obligatorii în "Cântarea României" asiguram cea mai mare parte a exponatelor prin colectarea
unor obiecte, cu caracter muzeistic, uneori luate chiar din muzee. Şi totuşi, dacă aceasta este situaţia generală în
judeţ, semnalăm creatori sau chiar enclave teritoriale, în care tradiţia şi forţa originalităţii în sensul vechilor tipare
se păstrează aproape integral. La Tăcuta, cultivarea şi prelucrarea cânepii este o ocupaţie firească, are
funcţionalităţi precise în cotidian. Pe lângă folosirea curentă a produselor - mai ales în satul Dumasca - locuit
parţial de lipoveni - remarcăm piesele de factură artistică, în combinaţie cu alte materiale, realizate de creatorea
Suzana Blănaru. La Deleni, Olimpia Ionaşcu a reluat modele mai vechi, păstrate în familie, pe ştergare şi covoare,

pentru propria satisfacţie artistică, prin sesizarea frumosului autentic, ceea ce ni se pare deosebit de important.
Spectaculoasă pur şi simplu din punctul de vedere al vitalităţii tradiţiei ţesăturilor de interior rămâne zona Iveşti -
Pogoneşti, totodată singurul loc din judeţ în care costumul popular s-a păstrat integral în toată
fumuseţea sa. După cum observă Melania Ostap în primul rând se remarcă ştergarele, care pot fi învrăstate, cu
alesături, cu modele năvădite, cu cusături. Acestea, realizate cu arnici colorat folosesc motive vegetale
(frunza viei, struguri, frunza arţarului, ghinda, curpănul bostanului, garoafe, trandafirii), avimorfe (curci, păuni,
cocoşi, curcani, hulubi, laba gâştei) zoomorfe (cerbul, calul), antropomorfe (fete), astrale (stele). Capetele
ştergarelor sunt tivite cu găurele sau cusături în zig-zag numite şi şătrăncuţe, ţârâieli, păşitor sau fliştoneaiă.
Aceleaşi modele le vom reîntâlni pe feţe de masă şi prostiri. Feţele de pernă prezintă decoruri complexe având ca
motive centrale păsări, feţe, ramuri cu flori sau flori în ghiveci ca variantă a pomului vieţii.
Pânza de cânepă folosită aici este învârstată cu bumbac, obţinându-se un material uşor încreţit, numit "pielea
găinii". La Iveşti - Pogoneşti, ca şi în întreg judeţul Vaslui se confecţionează încă frecvent lenicerele (lăicerele),
ţesute cu suiveica în poduri (când vrâstele au lăţimi egale) sau cu genuţe (atunci când benzile de culoare sunt
despărţite de linii foarte înguste). întreaga gamă a motivelor populare de pe ţesături, a căror prezentare şi descriere
poate face obiectul unei alte lucrări le vom regăsi aici. Ne-am oprit asupra levicerelor, deoarece sub o aparentă
simplitate ele dovedesc un deosebit rafinament în alegerea şi, mai ales, îmbinarea culorilor, posedând virtuţi
specifice artei nonfigurative. Faptul că aceste ţăsături, dovedind în primul rând bun gust, sunt răspândite şi cunosc
viabilitate în tot judeţul impune o notă de optimism privind viitorul artei populare. Sperăm că odată depăşit
impactul cu modernizarea spectaculoasă şi agresivă reperele de ordin spiritual vor acţiona şi în sate, fără
direcţionări străine mediului rural. în contextul unor motivaţii psihologice fireşti se vă recurge din nou la cultivarea
artei populare ca o necesitate în regăsirea echilibrului şi propriei identităţi, nu în mod accidental cum se întâmplă
acum, pentru rezolvarea unor necesităţi de ordin material.Pentru noi este foate important să ştim tot ceea ce se
poate şti în acesta privinţă în zona noastră, să putem răspunde eficient unor solicitări fără a mai încerca să impunem
noi cerinţe, răstumând ordinea firească a lucrurilor.

ISTORIA LOCALĂ ŞI CERCETAREA OBICEIURILOR

Interesul pentru cunoaşterea obiceiurilor precede atât în timp cât şi ca importanţă toate celelalte domenii ale
cercetării culturii populare. Obiectul său de studiu aparţine în mod egal folcloristicii, etnografiei, artei populare cu
toate specializările pe care le implică acestea constituind totodată o arie interdisciplinară care poate interesa
deopotrivă pe istorici, sociologi, psihologi, esteticieni, etc. Considerăm de asemenea drept un bun câştigat
incontestabila prioritate a obiceiurilor în evaluarea generală a culturii populare. Marcarea prin ritualuri complexe a
momentelor semnificative din existenţa omului şi a duratei sale temporale constituie o adevărată coloană vertebrală
a acesteia. Sfera obiceiurilor se prezintă ca o zonă de spiritualitate, care concentrează practic întreaga creaţie
artistică, toate celelalte specii şi subspecii în întreaga lor varietate, de la cântec şi joc la snoavă şi strigătură. Toate
acestea se petrec în contextul prezenţei accentuate a elementelor de artă populară reprezentative pentru zona
respectivă - costume, măşti, ţesături de interior, care capătă aici funcţionalităţi specifice - şi a unor obiecte de
interes etnografic - sculpturi în lemn, unelte agricole - cărora li se acordă semnificaţie magică. Cea mai desăvârşită
expreise a sincretismului folcloric o vom regăsi tot în obiceiuri. Performarea acestora este determinată în primul
rând de perpetuarea sub o formă sau alta în psihologia colectivităţii a viziunii magice asupra existenţei. A devenit
deja un loc comun reiterarea trăirii arhaice a comunităţii cu ocazia îndeplinirii obiceiurilor,credinţa subînţeleasă în
participarea efectivă a strămoşilor la momentele respective, comuniunea cu aceştia în "illo tempore". Dar, ceea ce
constituie domeniul comunicării noastre, paralel cu reînvierea timpului magic are loc şi o reînviere a timpului
istoric. Putem afirma că substratul magic se transpune în transcendent, atemporalitate, fiind determinant pentru
esenţa obiceiului popular, pe când stratul propriu-zis, existenţa sa este constituită din motivaţii de ordin istoric.
Recurgând la termenii filosofiei kantiene elementul magic ar fi nomenul iar cel istoric ar contura fenomenul. Dacă
în orizontul magic esenţial cu ocazia performârii obiceiului retrăiesc toţi strămoşii, din toate timpurile în orizontul
istoric existenţial retrăieşte satul românesc tradiţional, respectiv lumea feudală, această perioadă fiind cea mai
îndelungată şi cea mai importantă din istoria noastră, singura definitorie pentru specificul naţional. Relaţiile dintre
creaţia populară, istorie în general, istorie locală sau microistorie prezintă un profil aparte în contextul românesc,
fiind în relaţie directă cu aspecte ale genezei naţionale şi clarificarea propriei noastre identităţi. Impactul
modernizării din secolul al XIX -lea care s-a dorit generalizată, sincronizarea foarte rapidă cu modelele valorice
spirituale europene a creat un clivaj sufletesc subliniat constant de observatori lucizi ca Eminescu şi Maiorescu. De
aici o multitudine de efecte dintre care vom lua în consideraţie două. De ia statutul său aproape egal în toate
straturile sociale - completată doar în puţine segmente ale populaţiei cu lecturi modeste - cultura popu lară a primit
un statut periferic. Totodată, în cursa de sincronizare cu Europa s-au alcătuit lucrări de sinteză în lingvistică, istorie,
folcloristică înainte de existenţa unor dicţionare - tezaur - nici acum nu avem aşa ceva, a publicării documentelor
istorice şi a efectuării unor săpături arheologice sistematice - nerealizate nici acum - şi, mai ales, fără cunoaşterea
deplină a celui mai autentic bun naţional, cultura populară. Dacă, deşi lipsiţi de instrumentele fundamentale de
lucru, savanţii noştri au realizat lucrări valoroase - aşa cum chirurgii români realizează acum operaţii spectaculoase
cu un instrumentar uneori muzeistic nu înseamnă că trebuie să ne bazăm în continuare pe intuiţiile lor, oricât de
sclipitoare ar părea la prima vedere. Există însă mari necunoscute în privinţa satului românesc, a genezei vieţii sale
spirituale care se identifică celei a poporului românesc în general. între ghinioanele noastre naţionale trebuie să
înscriem într-un trist loc de frunte întreruperea brutală a complexelor investigaţii începute atât de remarcabil de
Şcoala Guşti, care dacă ar fi continuat până în zilele noastre ne-ar fi permis să ne cunoaştem cu adevărat satele!
Atunci am fi putut trece cu adevărat la esenţializâri, de exemplu la aplicarea metodelor psihanalizei, la confruntarea
teoriilor lui Freud şi Jung cu mitologia românească, de exemplu. Dacă vrem să fim cu adevărat realişti trebuie să ne
ocupăm de ceea ce nu s-a realizat încă, de pildă relaţia istorie - obiceiuri. Deşi relativ compromisă de exagerările 48
- iştilor sau ale luiN. Densusianu, relalaţionarea aceasta se dovedeşte obligatorie când vrem să ne explicăm modul
de manifestare al fiecărui obicei. Motivaţiile de ordin magic sunt identice în plan naţional, multe dintre ele chiar pe
largi areale universale. în practică întâlnim însă o imensă varietate, acelaşi obicei exprimându-se diferit în sate
componente ale aceleaşi comune, existând deosebiri şi în interiorul unui sat. Toate acestea pot fi cunoscute şi
înţelese numai în contextul mărturiilor istorice. Chiar substratul magic poate fi relevat prin aceasta. Iată un exemplu
care ni se pare semnificativ. Solul suedez Hiltebrand petrece în 1697 Anul Nou într-un han din Iaşi si conform
relatării sale a apărut la un moment dat un tânăr costumat în capră dansând într-un ritm specific. La un moment dat
băiatul care-1 însoţea a tras o săgeată asupra lui, tânărul mascat s-a prefăcut mort. Este exact momentul actual din
jocul caprei din Moldova, uneori nemotivat, iar alteori motivat comic printr-o înbolnăvire prefăcută. Scena
povestită de suedez pare deprinsă din picturile Cro - Magnon de la Lascaux sau Altamira când vrăjitorul dansa
travestit în bizon şi era străpuns simbolic cu suliţele pentru asigurarea succesului la vânătoate. Mărturia este
semnificativă şi pentru judeţul Vaslui inde jocul caprei este identic, minus săgetarea. Remarcăm pentru această
zonă sau subzonă folclorică unele elemente de ordin istoric având impact direct asupra obiceiurilor, determinând
coloratura lor locală specifică. Constituit din trei foste ţinuturi istorice - Fălciu, Tutova, Vaslui - actualul judeţ este
reprezentativ folcloric şi etnografic pentru Podişul Central Moldovenesc. Ocolit de regulă de cercetătorii ştiinţifici
din domeniul creaţiei populare şi de reprezentanţii organelor de mediatizare - drumuri proaste, sărăcie, autorităţi
locale refractare, ţărani bănuitori care vedeau în ancheta folclorică o investigaţie a Securităţii - acest spaţiu
cunoaşte totuşi o destul de bogată viaţă folclorică, excelând chiar în cultivarea obiceiurilor. Dintre condiţionările de
ordin istoric amintite mai sus menţionăm freecvenţa prezentă a curţii domneşti la Vaslui, în secolul al XV - lea aici
existând o reşedinţă permanentă. De asemenea majoritatea marilor familii boiereşti care hotărau soarta ţării în sec.
XVII - XVIII îşi aveau şi ele curţile în zona Vasluiului, de unde erau de fapt originare: Costăcheştii, Pălădeştii,
Sturdzeştii, Cantemireştii, Cuzeştii, după cum vedem şi familii domneşti. Paralel însă, tot aici s-au conservat foarte
multe sate răzăşeşti. între locuitorii acestora şi cei din satele de clăcaşi de pe moşiile boiereşti au existat deosebiri
evidente, nu numai, sociale ci mai ales sufleteşti menţinute până în perioada comunistă când, deşi nu mai existau
deosebiri de avere, persistau încă interdicţii de căsătorie. Mai amintim vecinătatea cu tătarii din Bugeac, contactul
cu reprezentanţii unor diverse naţionalităţi, popularea unor sate - clăcăşeşti desigur - cu locuitori din alte
provincii,mai ales datorita păstoritului oierilor din Ardeal. Ţinem să subliniem şi un alt aspect legat de viaţa
etnografică. Represiunea culturală comunistă a fost aici mai intensă şi mai de durată ca în alte zone, stimulată de
analfabetismul activiştilor şi, probabil, de vecinătatea sovietică. In timp ce în restul ţării se organizau mari expoziţii
de ceramică la Brădeşti - Vinderei preşedintele C.A.P. încă spărgea oalele celor care nu aveau destule zile - muncă.
Abia după 1980 am reuşit să aduc primele colinde pe scene şi, chiar în 1989 am mai întâlnit învăţători în pragul
pensiei care, ca în literatura absurdului, tot mai interziceau copiilor să colinde deşi de mulţi ani nu le mai ceruse
nimeni aceasta.
Frumuseţea şi amploarea colindelor din judeţul Vaslui este impresionantă, în Iveşti sau Berezeni întâlnim
peste 20 de piese din categoria celor numite seculare. La Berezeni însă toţi interpreţii au peste 60 de ani, efectul
fiind datorat interdicţiilor care au început din anii '50 Noii colindători sunt copii, fapt benefic pentru păstrarea
obiceiului dar în evidentă contradicţie cu natura acestuia, cu practicarea sa de către cete de flăcăi, cu interpretare
antifonică, "pe scări" cum se spune local. La Berezeni, ca şi în puţinele alte locuri în care colindele vechi nu au
dispărut total textele reflectă fidel structura socială feudală personajele fiind adesea slujitori răsplătiţi de domn cu
mari ranguri, asemenea multor familii răzăşeşti din zonă, care au ajuns în rândul marilor boieri sau au dat domni
ţării. Aparent fără nici o motivaţie subiectele legate de mare - lupta ciobanului cu marea, dulful - au o mare
frecvenţă. Desigur, este vorba de motive general româneşti însă permanenta lor asociere cu alte texte care evocă
transhumanta (sau păstoritul pendulatoriu) pare determinată de un fapt strict istoric. Unul dintre principalele
drumuri ale păstorilor ardeleni - spre zona haitilor Prutului, sudul Basarabiei, chiar spre Marea de Azov - trecea
prin sudul judeţului Vaslui de astăzi. Localnicii îi numeau în mod curent "mocani", de aici des întâlnitul nume de
persoane Mocanu sau Mocănaşu, satul Mocani din comuna Puieşti,. mahalaua Mocani din Fălciu. Pe lângă
influenţa din colinde semnalăm un alt aspect interesant din punct de vedere folcloric: în satele apropiate de dramul
păstoresc de pe Valea Tutovei - Puieşti, Perieni, Iveşti şi din zona de iernat a Prutului cu unele excepţii numai aici
în judeţul Vaslui se practică obiceiul "Mocănaşii", o formă de teatru popular în care predomină cântecele păstoreşti
şi dialogurile cu aluzii la munţii Făgăraşului şi podişul Ardealului. Personajul numit "Ciobanul" din teatrul popular
propriu-zis devine "Mocanul" în sudul judeţului. Şi în cultivarea acestei specii a genului dramatic se resimte
impactul perioadei '50. Chiar dacă nu la fel de acentuat ca în cazul colindelor cele două categorii - foarte tineri sau
foarte bătrâni - se remarcă şi aici. Este foarte mare şi diferenţa valorică, cei tineri demonstrează perfect lipsa unui
învăţământ muzical în şcoli. Modul de receptare al textului, de o îndepărtată origine cultă, reflectă ignorarea
termenilor care sunt simţiţi ca străini. De aici "căpitane Buna Parte" - "bun sar" (ptr. "bonsoir"), măgurele" (ptr.
mahmudele" - "vodă Caragiu" (ptr. Caragea). Gama largă şi variată a obiceiurilor de iarnă din judeţul Vaslui are ca
element parţial dominant - mai ales prin aspectul său spectaculos - vălăretul. Profesorul ieşean V. Adăscăliţei a
numit vălăretul un "alai al alaiurilor". Iniţial 'Vălăretul" denumea un grup de flăcăi care, însoţiţi de lăutari practicau
un rit de fertilitate, stropeau cu apă de Paşti sau de 1 martie. S-a semnalat, ca etimologie, înrudirea cu albanezul
"velimeri" - frăţie, întovărăşire, deci o posibilă origine daco-getică, autohtonă. Actualmente vălăretul reuşeşte toate
obiceiurile de iarnă - colind, pluguşor, capra, urs, cal, moşnegi harapi - într-un singur alai şi, în fiecare localitate
este practicat de Anul Nou, având concomitent şi o altă denumire: Rândurile, Capra Mare, Modurile, Damele,
Breslele, Naţiile, etc. Comparând lista satelor cu vălărete şi documentele istorice care atestă statutul acestora în
trecut am observat cu surprindere că vălăretele se organizează numai în satele de clăcaşi, pe când în satele răzeşeşti
de Anul Nou, capra, ursul, calul, etc. colindă separat. în unele sate răzeşeşti se mai practică simplificat vălăretul în
forma sa iniţială. Excepţie de la regulă făceau tocmai cele mai spectaculoase vălărete din judeţ cele de la Voineşti,
Bogdăneşti, Oşeşti. Investigând situaţia în teren am constatat că, satele răzeşeşti respective, fiind centre de comună
deci şi sedii de Cămin cultural erau reprezentate în concursuri de vălăretele unor sate componente - Obârşeni,
Vişinari Buda - de origine clăcăşească. Dacă pentru judeţul Vaslui situaţia este clară, se impun verificări pe teren
prin coroborarea datelor istorice şi etnografice care să demonstreze una sau alta dintre ipotezele propuse: obiceiul s-
ar datora obişnuinţei de a-1 ura pe stăpânul moşiei, influenţei celor aduşi de boieri din Bucovina pentru a lucra
pământul, etc. Interesant ni se pare şi faptul că vălăretele preced ansambluri folclorice având aceeaşi structură.
Personajele reflectă şi ele elemente de istorie locală: pe lângă cele tradiţionale, urs, capră, cal, etc. vom întâlni turci,
harapi, ţigani, evrei, arnăuţi, sârbi, bulgari -denumiri care amintesc popoarele cu care au intrat în contact locuitorii.
Ilustrativ pentru psihologia ţărănească este faptul că rusul - cunoscut mai ales ca soldat ţarist sau sovietic, erou al
anecdotelor în care se prezintă mereu beat şi pus pe furat nu apare niciodată în vălăret. în schimb germanii, sunt
prezenţi ca personaje, singurele apelate diminutival: nemţişori. Alte personaje de sorginte istorică sunt "volintirii"
amintind Eterna de la 1821, constumaţi în negru exact ca luptătorii din batalionul sacru, "mavroforii" lui Ipsilante
"Consecvenţa conservării datinilor în contextul structurii sociale şi psihologice a unei localităţi este demonstrată şi
de un exemplu pe care ni-1 oferă studirea vălăretului din judeţul Vaslui. Satul de clăcaşi Dobârceni a fost demolat
în urmă cu 30 de ani în urma unor alunecări de teren, locuitorii s-au mutat în satul răzăşesc Mânjeşti, integrându-se
din toate punctele de vedere cu excepţia datinilor de Anul Nou. După 30 de ani, tinerii urmaşi ai celor veniţi din
Dobârceni fac vălăret cu dame, harapi, paianţi, volintiri, pe când tinerii de origine locală merg cu capra şi cu ursul,
colindele şi pluguşorul fiind comune. în cadrul obiceiurilor de iarnă se manifestă pretutindeni elemente definitorii
pentru satul tradiţional! Costumul popular, dispărut practic între Şiret şi Prut, în urma unui proces început după
1829, anul liberalizării exporturilor de cereale, deci şi începutul agriculturii intensive, captând munca femeilor la
câmp, reapare în forma sa autentică numai cu ocazia Anului Nou. Atunci se reface şi ceata de flăcăi care, chiar dacă
nu comportă instituţionalizârile din Ardeal are aceleaşi atribuţii, conducătorul său fiind desemnat cu numele unui
dregător feudal - cămăraşul. Dar cea mai complexă şi convingătoare reconstituire a relaţiilor şi existenţei feudale,
se realizează în scenariul nunţii, care în satul tradiţional implică pe toţi locuitorii acestuia. Festivitatea deosebită a
alaiurilor de nuntă evocă firesc ampla desfăşurare a nunţilor domneşti sau boiereşti petrecute adesea în zona
Vasluiului. în acest sens este semnificativă relatarea cronicarului loan Neculce despre o nuntă a Pălâdeştilor la
Băcani - Vaslui. La respectiva petrecere, Velicico, fratele lui Miron Costin, bea şi vorbeşte prea mult, deconspirâ un
complot împotriva lui Constantin Cantemir. Informatori existând şi pe atunci, domnitorul află, cad multe capete
între care şi cel al marelui cărturar Miron Costin. Din punct de vedere al cercetării noastre ni se pare important
faptul că, din paginile lui Neculce reiese clar prezenţa la Băcani a tuturor boierilor de seamă din Moldova, cu acest
prilej, durata de 2 săptămâni a nunţii fiind normală. Dacă adăugăm datele din foile de zestre ale vremii înţelegem că
nunţile descrise în basme nu se transfigura prea mult realităţilor feudale. Din largul capitol dedicat nunţii în
"Descripţia Moldoviae" a lui Dimitrie Cantemir reţinem apropierea până la identificare între nunta ţărănească şi cea
boierească diferenţierile subzistând doar în privinţa proporţiilor. Elementul de istoricitate este accentuat de originea
locală a prinţului -cărturar, a cărui familie se trăgea de pe valea râului Elan acum în judeţul Vaslui. Alături de
modelul marilor nunţi, amploarea desfăşurărilor în timp şi spaţiu este datorată obiceiurilor de halca (gerid) şi
simulării luptelor de cavalerie, element care nu poate fi izolat de vecinătatea cu tătarii, permanenţa conflictelor cu
acest popor de călăreţi, căruia trebuie să i se opună o tactică de luptă adecvată. Gh. Mârza într-o lucrare dedicată
nunţilor, tipărită la Huşi în. 1882 şi folosită copios de Simion Florea Marian descrie adevărate manevre şi simularea
unor lupte de cavalerie cu sute de participanţi, mai ales când mirele era din alt sat. în acest caz deosebirea între
simulacru şi lupta adevărată era foarte labilă. Obiceiul s-a păstrat până la colectivizare şi a fost curmat doar de
masacrarea cailor, dictată de un absurd ministru al agriculturii de după '50. Elemente de ordin magic şi cele
determinate de specificul istoriei locale se conjugau în cadrul unor probe la care era supus mirele. Pe un scaun sau
chiar pe pământ se aşeza un colac pe un vas cu apă. Mirele trebuia ca, din fuga calului, fără să se oprească să ia
colacul, nici o picătură de apă nu trebuia să se verse. La Focşeasca - Tăcuta, doi călăreţi ţineau între ei un colac de
mari dimensiuni pe care mirele trebuia să-1 rupă deodată, cu pieptul calului. Desigur, alaiul de călăreţi- şi probe
asemănătoare vom întâlni în întreg spaţiul românesc, nu însă de asemenea amploare. în cele de mai sus am schiţat
numai unele dintre determinările istorice directe, prin filon popular şi nu prin intervenţii externe, aşa cum există ele
în judeţul Vaslui. Celelalte nu le-am prezentat din lipsa spaţiului sau din necunoaştere. Ne propunem consemnarea
mai multor elemente de ordin istoric în monograifa Văii Bârladului Superior, a comunei Fălciu şi a satului Munteni
de Sus, pe care le întreprindem în prezent. Speram de asemenea ca relatările de mai sus să incite la discuţii mai ales
în sensul eradicării manierii strict descriptiviste, a evitării unor concluzii sau elemente explicative, păcat comun
pentru folcloristică şi etnografie, dialectologie şi arheologie, precum şi pentru alte domenii de cercetate înrudit, pe
scurt, în faţa fiecărui fenomen cultural să ne întrebăm "de ce".

IMAGINEA LUI ŞTEFAN CEL MARE ÎN MEMORIA FOLCLORICĂ A VASLUIENILOR

Comemorarea lui Ştefan cel Mare îşi reintra de la an la an în drepturile sale fireşti de a fi una dintre
autenticele zile naţionale ale românilor, o sărbâtoarte legitimată de profunzimea sentimentelor întregului popor şi
nu de vreun impact conjunctural, generat de ocupaţii străine sau ideologii şi mai străine. Cu mult înaintea oricăror
instituţiomalizări, cei mai buni dintre români au simţit şi au trăit gloria ştefaniană ca simbol permanent al speranţei
unei depline împliniri a idealurilor esenţiale ale naţiunii, ca afirmare a demnităţii în perioadele penibile ale istoriei
noastre. Măreţia lui Ştefan s-a impus în conştiinţa şi afectivitatea tuturor românilor, depăşind încă din timpul vieţii
sale cadrul îngust al provinciei, cucerind totodată largi spatii sufleteşti în Europa, el fiind acelaşi chiar dacă în
romanele cavalereşti spaniole i se spunea Don Esteban de Moldavia iar în baladele ucrainiene cneazul Steţco. La
puţin timp după moartea sa, pe la 1574 călătorul poplonezMacijey Strykowski, oaspete şi al Vasluiului între altele,
remarcă frecventa interpretare, aproape ritualică la oaspetele muntenilor şi moldovenilor a unui cântec ce povestea
biruinţele lui Ştefan asupra turcilor, tătarilor, ungurilor, polonezilor, alţi vecini nemaiavând. De atunci, în memoria
populară afectivă, numele de Ştefan a început să însemne pentru români domnitor, principe în general aşa cum s-a
întâmplat în trecutul mai îndepărtat cu numele lui Caesar-Kaiser; al Khaganului avar Baian, posibil etimon pentru
ban; al lui Carol cel Mare, care a dat denumirea "crai" în diferite limbi. în multe alte balade munteneşti de exemplu,
desigur şi moldoveneşti, domnitoriii sunt numiţi Ştefan Vodă fără să existe vreo legătură directă cu Ştefan cel Mare,
afară de aceea generală pe care am subliniat-o mai sus. Deşi au existat, cântecele închinate marelui domnitor nu s-
au păstrat în formă baladescă datorită unor legi specifice, determinante ale folclorului românesc.
Încercările lui Haşdeu şi Alecsandri de a prezenta drept populare unele versuri care le aparţineau au făcut
parte dintre bineintenţionatele falsuri patriotice, frecvente la începuturile folcloristicii şi în concordanţă cu viziunea
asupra acestui domeniu al spiritualităţii noastre. Preponderenţa lirismului, marea capacitate de abstractizare,
păstrarea esenţelor şi mai puţin a amănuntelor de oridin istoric şi geografic în jurul cărora se vor lupta mai târziu
cercetătorii cu "retoricele suliţi", aşa cum spunea Eminescu, sunt caracteristici definitorii pentru creatorii populari
români autentici. De aici, situaţia aparent ciudată de a întâlni pe voievozii Dan, Vlaicu, Mirce'a şi Mihai, binenţeles
şi Ştefan, în baladele sârbeşti, greceşti, bulgăreşti, ucrainiene şi nu în cele româneşti. într-o eventuală ierarhizare,
folclorul românesc s-ar dovedi superior prin calităţile sale artistice, tocmai de aceea nu a păstrat detaliile
onomastice şi exemple ale faptelor eroilor. De altfel, aşa cum a demonstrat pe baza unui vast material savantul
Arnold van Gennep, factorul timp intervine în prelucrarea faptului concret istoric, durata memoriei populare fiind
de 5-6 generaţii (150 - 200 de ani), depăşind doar în mod excepţional acesta durată, apoi coordonatele ancorate în
spaţiu şi cronologie pierzându-se prin estompare treptată. în conservarea sau uitarea informaţiei, memoria operează
selectiv, în funcţig de interesele, necesităţii, aspiraţiile, întrega mentalitate a individului şi a colectivităţii. în acest
context imaginea lui Ştefan cel Mare va copleşi pe a celorlalţi voievozi, fiind cea mai întâlnită în creaţiile populare
alături de miticul Negru Vodă. Este singurul nume de voievod pe care-1 vom întâlni în descântece şi colinde,
exemplificările fiind din judeţul Vaslui şi de pe Valea Nistnilui de Jos rod al cercetărilor folcloristice ale
basarabeanului Petre Ştefanucâ. Reproducem începutul unei variante vasluiene; La poartă la ŞtefanVodă/ Flori de
măr şi flori de măr/ Stau boierii, stau devorbă/ Dar boierii ce vorbeau/ Ei pe Ştefan lăudau/ Colindul circulă în
Protopopeşti, Munteneşti. Există însă un domeniu folcloric în care prezenţa lui Ştefan este copleşitoare, cel al
legendei populare, în particular al legendei istorice, specie folclorică bogat reprezentată în judeţul Vaslui. în
privinţa originii sale Josephe Bedier propune mai multe variante: legendele s-au putut constitui imediat după
consumarea unui eveniment istoric, reprezintă ceea ce a mai rămas dintr-o baladă dispărută, s-au păstrat în virtutea
unor tradiţii de familie. Credem că, în împrejurări diferite, fiecare dintre ipoteze îşi poate păstra valabilitatea. Fără a
încerca încorsetarea acestei specii folclorice încă vii, în limitele unei definiţii vom observa că legenda oferă o
explicaţie de pe anumite poziţii culturale, ea păstiează un element de natură itorică în concordanţă cu legile
memoriei populare. Ca o reacţie împotriva exaltării romantice care nu lipseşte nici în zilele noastre, istoricii au
considerat iniţial legenda într-o viziune accentuat sceptică. în ultimul timp punctele de vedere s-au echilibrat prin
stabilirea unor raporturi între elementele concrete transmise în timp şi cele imaginative, fantastice. Afectivitatea
creatorului popular colectiv supradimensionează trăsăturile individualităţilor. Astfel Ştefan cel Mare devine
personaj de basm, prin aceasta penetrând cele mai profunde straturi ale folclorului punându-se tulburătoarea şi
universala întrebare dacă eroii mitici nu au avut şi ei o existenţă istorică. în legende, Ştefan se luptau simultan cu
30 de duşmani, are o frunte de şapte palme, la 15 ani a ucis un urs numai cu mâinile, îngerii îl călăuzesc prin
păduri, în bătălii era însoţit de un arhanghel care, cu o sabie de foc dobora duşmanii la zece metri înaintea sa. în
acelaşi spirit popular, cu oarecare reţinere însă, va consemna şi instruitul cronicar Grigore Ureche sprijinirea di-
rectă a Domitorului de către sfinţi în confruntările militare decisive. Asemenea unor altor mari personalităţi din
istoria universală Ştefan este predestinat pentru fapte măreţe: la naştere este alăptat de o lupoaică, aflat în mulţime i
se aşează pe cap o coroană ce plutea în văzduh. Un element care-1 apropie însă şi mai mult de eroii umanităţii este
trecerea sa în nemurire ca întruchiparea unei veşnice speranţe a poporului său. La moarte îşi înfige sabia într-un zid
cerând urmaşilor să asculte numai de acel care va o putea smulge. Ca şi Carol cel Mare Flenric Păsărarul, Richard
Inimă de Leu, Marko Kralievici, Ştefan veghează asupra poporului său şi când acestuia îi va fi greu va reveni pe
pământ, călare, cu sabia în mână. Pe Valea Moldovei, va purta o bătălie crâncenă împotriva tuturor împăraţilor
care-i asupresc pe români, caii vor înota până la coamă în sânge omenesc. Alături de documentele istorice,
legendele consemnează frecventa prezenţă a lui Ştefan în ţinuturile Vaslui, Tutova, Fălciu, care alcătuiesc actualul
judeţ Vaslui. Cea mai veche consemnare a acestora o întâlnim la Ioan Neculce, inclusă în "O samă de cuvinte",
cunoscută sub numele de "Movila lui Burcel", prin interenţia lui Alecsandri, profesionalizat în cosmetizarea
folclorului. Povestirea lui Neculce, este desigur bine cunoscută, interpretarea sa implică însă aspecte particulare.
Autorul ştie foarte bine unde se află Movila lui Purcel denumită deja astfel în timpul său - totuşi consideră firesc să
se audă de acolo un glas omenesc până în Vaslui, deci acceptă ficţiunea artistică, atent doar la transmiterea
mesajului care denotă omenia domnitorului. Interesant este însă elementul de istoricitate, o familie boierească de
oarecare importanţă, stăpânea sate, este atestată în zonă din sec. al XVI - lea la 1546 iar localitatea Purceleşti, cu
unele schimbări ale vetrei satului a existat încă în sec. al XIX - lea. în acest caz nu poate fi vorba de o legendă
etiologică de explicare a denumirii ci, mai degrabă, de o tradiţie de familie asemănătoare cu cea despre descendenţa
familiei Movilă din Aprodul Purice. În continuare şi, proporţional cu spaţiul acordat, voi încerca să prezint câteva
dintre legendele istorice vasluiene din ciclul Ştefan cel Mare, propunând următoarea clasificare în funcţie de
elementele evocatoare ale primei personalităţi istorice a Moldovei: clădiri, locuri, sate. Amintirea curţii domneşti
din Vaslui a rămas mereu vie, minele sale fiind considerate drept urme ale "palatului" lui Ştefan cel Mare. La 1882,
un locuitor afirmă că acesta a avut "descălicătoare aici". în 1887 Gh. Ghibănescu şi autorul de manuale de
geografie V. Săghinescu specificau toponimicul. Cerdacul lui Ştefan cel Mare în partea de sud a oraşului Huşi, pe
dealul Cotoiului. De aici - ca şi în legenda despre Putna ar fi tras cu arcul şi,în locul în care a căzut săgeata a ridicat
biserica episcopală. La Scânteia -localitate care a aparţinut istoric de judeţul Vaslui, voievodul a clădit biserica Sf.
Voievozi, reparată mai târziu de Gh. Duca - Vodă - I se atribuie şi construirea Mănăstirii Floreşti, din fostul judeţ
Tutova, la 1480. Se ştie că aceasta a fost ctitorită de Crîstea Ghenovici în 1590 şi rectitorită de boierii Costăcheşti,
totuşi, este menţionată şi o construcţie mai veche ce ar fi putut aparţine domnitorului. Tot în ţinutul istoric al
Vasluiului, la apus de Gârbeşti, pe vechiul drum care merge de laTibana la Roman, pe cel mai înalt deal este locul
Cetatea. Acolo ar fi existat o mănăstire construită de Ştefan cel Mare risipită mai târziu datorită tătarilor.
Catapeteasma şi o parte din icoane au fost duse la Jigoreni -Tibâneşti, unde tradiţia se păstrează şi astăzi. în aceeaşi
zonă Ştefan ar fi construit o cetate existând deci Cetatea mare şi Cetatea mică. Ecourile bătăliei de la Podul înalt s-
au păstrat până astăzi în memoria folclorică a localnicilor. De menţionat faptul că, din zona de la sud de Vaslui în
care s-ar fi desfăşurat bătălia conform părerii majorităţii istoricilor şi unde s-a ridicat monumentul comemorativ, nu
avem nici un fel de mărturii folclorice autentice, adică mai vechi, anterioare şcolarizării generale. De altfel deşi aici
pământul a fost foarte nrult scormonit nu s-au găsit, după ştiinţa noastră, urme semnificative pe care ar fi trebuit să
le lase luptele. Purtătorii de folclor, afirmă că bătălia s-a dat mai sus de Vaslui, victoria fiind considerată o minune
dumnezeiască. De aceea, după ce a coborât la Vaslui, domnitorul, oştenii săi şi întreaga Moldovă au ţinut timp de
patru zile post numai cu apă şi pâine. Podul zidit de hatmanul Gavril Koci la Cănţălăreşti ca şi o vie din apropiere
sunt atribuite tot lui Ştefan cel Mare, la fel cetatea de la Paiu. Alte tradiţii populare destul de numeroase, stabilesc
locul bătăliei în mai multe puncte de pe Valea Racovei. La 1882 între Puşcaşi şi Vaslui exista Podul Arapului după
numele unui luptător din oastea otomană care ar fi fost ucis acolo în 1475. Tumulii din zonă şi mai multe urme de
săpături din comuna Poieneşti sunt considerate vestigii de aceleaşi celebre confruntări militare. Tot acolo, pe
înălţimea de de-asupra cătunului Valea Caselor există un loc numit "Cetatea lui Ştefan Vodă", fortificaţia fiind
construită în vederea susţinerii luptelor. Morţii din bătălia de la Racova ar fi fost îngropaţi la Pungeşti în locul
numit "La ţintirim". Depărtându-ne de Valea Racovei, dar rămânând în apropierea sa percepem în continuare
reflexe ale convingerii populare că luptele s-aii purtat pe pârâul respectiv, reflexele fiind însă mai atenuate, mai
estompate, lipsind determinările precise. în apropiere de Chetrosu, pe coama dealurilor ce despărţeau ţinuturile
Tutova şi Vaslui, se află punctul numit Cetăţuia care ar fi fost fortificată de marele voievod. Ştefan a concentrat aici
o parte a oştirii, cealaltă pe dealul Hârşovenilor surprinzând pe turcii care intraseră în strâmtoarea văii. într-o
groapă mare de lângă Cetate domnitorul a adunat provizii iar după terminarea lor a pus comori, intrate mai târziu în
posesia diavolului, acesta dând aur numai celor care-i oferă în schimb copiii lor mai mici. După o altă tradiţie
locală în timpul bătăliei de la Racova, Ştefan Vodă, se afla lângă satul Micleşti, fiind acolo înştiinţat de naşterea
fiicei sale Oana provenită, după expresia informatorului "dintr-o dragoste lăturaşă". Abotezat locul unde se găsea
Valea Oanei, cu timpul apărând acolo şi un sat. O localitate cu acelaşi nume se află în apropiere, în comuna
Ivăneşti, existând şi aici o tradiţie asemănătoare, contrazisă însă de un document din secolul al XVII - lea în care
este amintită o oarecare Oana ca stăpână a satului. Umbra folclorică a lui Ştefan este prezentă peste tot în zonă. La
Râpa Butii de pe Dealul Taberii din comuna Bogdana, voievodul s-a ascuns în mai multe rânduri, în pădurile de la
Floreşti păşteau caii oştirii sale, şi pe o culme de deal de lângă Bogdana existau urmele adânci ale unui drum vechi,
numit "drumul lui Ştefan Vodă", folosit pană în perioada poştalioaneior. Şi în alte zone ale judeţului, la Grăjdeni de
exemplu, există puncte unde se afirma existenţa unor cetăţi ale lui Ştefan cel Mare, nu mai întâlnim însă nicăieri
densitatea din Valea Racovei.
Prezenţa quasi - generală a lui Ştefan pretutindeni în judeţul Vaslui se realizează însă în postura sa de
fondartor, întemeitor de sate. în foarte multe localităţi sătenii afirmă şi acum că strămoşii lor au primit pământ de la
Ştefan, şi acesta ar fi cel care "a bătut stâlpui".Este un aspect deosebit de important stâlpul fiind un element de
sacralitate, de la cortul şamanului siberian, până în cimitirele noastre unde a precedat crucea cu toate
funcţionalităţile sale, apotropaice şi de axis mundi. în acesta operă sacră Ştefan se serveşte de interpuşi, aleşi dintre
cei distinşi în bătălii şi care au împrumutat astfel ceva din aura domitorului şi din forţele sale magice. Un astfel de
erou este Avram Huiban, eponimul satului Avrămeşti de pe Valea Tutovei. Legenda acestuia este de fapt o creaţie
complexă, care printr-o remarcabilă ecomonie a naraţiunii sintetizează substanţa epică a unui adevărat ciclu. în
forma sa concentrată de astăzi prezintă o succesiune de nuclee epice, o epopee minituarizată ca formă conservând
totuşi ceva din ampla respiraţie baladescă anterioară pe care o presupunem. Este creată şi mitizată o adevărată zonă
geografică, denumirea a peste 15 localităţi fiind explicată prin aportul eroului lui Ştefan şi al rudelor sale. O
întretăiere asemănătoare de legende vom întâlni în apropierea Vasluiului, pe Valea Stemnicului. Radu Bălteanu şi
sora sa Irina cer îngăduire lui Ştefan să lupte în bătălia de la Racova unde se comportă vitejeşte, răzbunându-şi
părinţii. Denumit călugărul Rafael, Radu va fonda mănăstirea şi localitatea Rafael - popular Rafaila - rudele sale
vor întemeia sate pe pământurile din jur, dăruite de Ştefan. După sfinţirea bisericii Sf. Ioan de la Vaslui, Ştefan a
plecat pe Valea Racovei să revadă locurile bătăliilor. Pe Valea Lipovei a întemeiat Dragomireştii şi în continuare
Vindereii, de pe Tutova, sat dispărut la începutul secolului nostru. Despre Viltoteşti, Dodeşti, Grumezoaia, Deleni,
Oşeşti, Voineşti, etc. se povestesc legende asemănătoare. Jumătate din suprafaţa judeţului poate fi acoperită cu
ctitoriile legendare ale marelui voievod. Prin depistarea şi eliminarea influenţelor şcolarizării şi intruziunilor
comise de culegătorii cu oarecare cultură putem ajunge în cazul fiecărei legende la nucleul său de aurită
veridicitate, putând înţelege mecanismul formării mitologiei naţionale şi a pieselor eroice din folclorul românesc.
Momente istorice de mare importanţă, de pildă bătălia de la Podul înalt pot fi mai bine cunoscute adăugând la
informaţia scrisă şi pe cea de sorginte folclorică. Dacă alte popoare au pus în centrul, ciclurilor de cântece eroice,
personaje puţin însemnate din istoria naţională atribuindu-le merite pe care nu le-au avut - cazul lui Marko
Kralievici, mic principe fără importanţă, trădându-i când pe sârbii săi când peturci, murind în slujba acestora la
Rovine - românii l-au adus pe Ştefan drept chintesenţă a virtuţilor naţionale nemaiputând să-i acorde în plus decât
însuşiri mitice supraomeneşti, să facă pe bună dreptate din el, ceea ce merită, un sfânt.

MOVILA LUI BURCEL, LEGENDĂ ŞI ISTORIE

Alături de munţi, dar poate mai mult decât aceştia, movilele au incitat în permanenţă imaginaţia populară - şi
- aşa cum aceste forme de relief constituie puncte de reper în spaţiu semnificaţiile care le-au fost acordate au
constituit şi ele repere ale popoarelor de câmpie, Movila, prin detaşarea sa de peisajul înconjurător, concretiza
primar imaginea zeului, era templu al începuturilor, mausoleu al căpeteniilor, divinităţile şi şefii de trib dominând
mulţimea, asemenea înălţimilor în raport cu câmpia. Mărturiile arheologice, între care şi cele din judeţul Vaslui,
abundă în susţinerea acestui punct de vedere. După ce altarele de pe înălţimi au fost părăsite iar morţii au început să
se adune creştineşte în jurul bisericilor şi în cimitire anume, movilele au devenit lăcaşul legendelor. Denumirile lor
au fost întotdeaima explicate printr-o istorisire - păstrată sau nu - aflată în file de cronici, sau în graiul viu al
poporului. în judeţulVaslui rămân remarcabile Răbâia, despre regina scită care ar fi fost îngropată acolo povestindu-
ne Dimitrie Cantemir, Movila Roşie, care dă titlul unui volum de legende istorice, prelucrate de scriitorul Virgil
Caraivan, originar din Şuletea, şi Movila lui Burcel,care formează obiectul comunicării de astăzi. Tematic, legenda
se înscrie într-un adevărat ciclu epic, înfloritor în Moldova şi dedicat sfântului şi marelui domnitor Ştefan. Se ştie
că în această zonă românească orice are o oarecare vechime este atribuit firesc lui Ştefan cel Mare, precizările
cronologice neavând în viziunea populară nici o importanţă. Şi într-adevăr, atunci când gândim cu sufletul, modul
de interpretare folcloric ni se pare cea mai desăvârşită dovadă a valorii şi prestigiului domnitorului, uriaşă impresie
lăsată pe retina sensibilităţii generale, fac neimportante amănuntele istoricilor. Se cuvine ca, deşi copleşiţi de
personalitatea lui Ştefan să căutăm, aşa cum vom încerc;» sâ o facem aici, o disociere obiectivă între elementele
legendare şi cele probate prin documente tocmai pentru a sublinia impactul afectivităţii creatoare asupra cadrului
real. Prima mărturie o vom găsi la Ion Neculce marele cronicar, începătorul prozatorilor noştri redând-o în deplina
sa autenticitate. Dat fiind concentrarea şi bogatul conţinut al textului, îl voi cita în întregime: "Ştefan Vodă cel Bun
vrând sa meargă la biserică într-o dimineaţă la liturghie, în târg în Vaslui, şi în pălimari în curţile domneşti ce erau
făcuţi de dânsul, au auzit un glas mare de om strigând să aducă boii la plug. Şi mirându-sc ce om este acela să are
duminica, îndată au trimis în toate părţile ca să-1 găsească pe acel om, să-1 aducă la dânsul. Şi l-au aflat pe om în
sus, pe apa Vasluiului, cele de patru ceasuri, arătând la o movilă ce se cheamă acum Movila lui Purcel. Că pe acel
om îl cheamă Purcel. Şi ducându-1 pe acel om la Ştefan Vodă, l-au întrebat Ştefan Vodă "el a strigat aşa de tare şi
pentru ce ara duminica? El a zis că a strigat el să aducă boii la plug, şi ară duminica, că este un sărac şi într-alte zile
n-a vrut frate-său să-i dea plugul, şi acum duminica i-a dat. Deci Ştefan Vodă au luat plugul fratelui, celui bogat, şi
l-au dat fratelui celui sărac, să fie a lui". Din câteva rânduri aflăm bogate informaţii despre şederea lui Ştefan la
Vaslui, despre construirea curţilor domneşti, situarea precisă geografică a movilei, numele eroului, şi mai presus de
toate, spiritul caritabil al ziditorului de zeci de mănăstiri. întreaga relatare respiră sinceritate şi autenticitate, acestea
reies în primul rând din lipsa unor motivaţii precizate, la fel şi din numele Purcel, oarecum şocant pentru noi. De
fapt este un nume de epocă prezent şi la strămoşii romani la care apelative ca Porcius (Marcus Porcius Cato) şi
Scrofa erau frecvente. Şi la noi, de la 1448 apare de mai multe ori în documente, boierul Oana sau Ion Porcul, în
textul slavon Ivan Porcul expresie care va face mai târziu, în timpul ocupaţiilor ţariste şi sovietice o adevărată
carieră. Tot din acea epocă, mai multe sate, din judeţul Suceava, Neamţ, Putna se numeau Purceleşti. V. Alecsandri
va prelucra legenda în versuri adăugând la relatarea spiritului de caritate şi dreptate caracteristic domnitorului, un
suflu patriotic reprezentativ pentru generaţie de la 1848, depăşind desigur autenticitatea folclorică. Dar Alecsandri
pleca de la o realitate istorică, movilele, prin focurile aprinse pe ele servind şi la semnalizare în cazul unor invazii.
Din focurile aprinse într-un anumit fel se ridica o coloană de fum "sfoară", de aici "a da sfoară în ţară" pronunţat
mai târziu, datorită neînţelegerii termenului "a da sfoară în ţara". După ce îl face patriot exemplar Alecsandri îi
schimbă şi numele, i se pare mai onorabil Burcel. Şi acesta a rămas ca toponimic până astăzi. Să răsfoim însă şi
documentele. Aflăm, poate cu oarecare surprindere, deoarece prin legendar înţelegem de regulă un produs al
imaginaţiei, că o familie Purcel a existat şi a avut proprietăţile exact unde se află acum Movila.
De altfel, această zonă cunoaşte o veche şi intensă locuire, Dolheştii existau deja în 1406 iar de la 14
septembrie 1427 se ştiu Protopopeştii, numit atunci Trămedeci. între locuitori existau şi fruntaşi care îi conduceau
în lupte pe timp de război şi stăpâneau pământuri în timp de pace. Dintre aceştia a făcut parte şi familia boierească
Purcel, de o oarecare notorietate în secolele XVI - XVII, când intră într-un proces de deposedare, de trecere în
rândul ţărănimii. Purceleştii au făcut parte din acea nobilime de spadă ridicată în ranguri de primii voievozi,
decăzută mai târziu din drepturi şi înlocuită de grecii scurşi din Fanar şi românizaţi cel puţin în aparenţă. Neam de
luptători, averea lor a rămas istoria şi, aşa cum s-a întâmplat şi cu MoviIeştii, a fost nevoie de o legendă pentru a le
justifica mândria de foşti boieri. Caracteristic ni se pare în acest sens un document din 15 mai 1632. Alexandru Ilieş
întăreşte lui Vasile Purcel, fiul lui Gavrilă Purcel, nepotul lui Purcel postelnicul, o bucată de loc în Codăieşti, pe
valea Vasluiului. Domnitorul îi dă dreptate lui Vasile Purcel într-un proces ca popa Grigore din Glodeni care-1
deposedase de pământ în timpul lui Moise Movilă, făcând hotărniciri necinstite. Piesa forte a procesului a
constituit-o un uric de la Ştefan care avea atunci o vechime de 134 de ani. Iată deci că în 1498 domitorul, care în
legendă a dăruit ţăranului Purcel un plug cu boi, a boierit de fapt un oştean, sau a răsplătit un boier mai vechi cu
pământuri care, după cum vom vedea şi în alte documente, se întindeau între Codăeşti, Glodeni şi actuala Movilă.
Dar, tot din acea perioadă cele mai multe documente demonstrează sărăcia foştilor boieri. Deja, la 8 iulie 1601
Tudora, sora fraţilor Purcel, cneaghina lui Lupu Postelnic vindea un vad din Duşeşti, satul de lângă Movilă, cu care
fuseseră împroprietăriţi strămoşii la 1498. La 12 ianuarie 1626 Vasile, fiului li*i Gavril Purcel vinde lui Pană
vistiernic 1/4 dintr-o 1/2 din Duşeşti, cu vad de moară la Vaslui. Pe 12 aprilie 1627 noul îmbogăţit, Pană,
vistiernicul cumpără alte 3 părţi din Duşeşti de la Dumitru, fiul lui Purcel postelnicul, de la Ionaşca Purcel armaş
(deci unul care păstrase meseria armelor) şi de la Vasile, fiul lui Gavril Purcel.
Documentul următor emis de Miron Vodă Barnovschi, pe lângă consemnarea dezastrului economic al
familiei, ne prezintă şi aspecte noi, încadrarea Purceleştilor în structura vechii boierimi moldoveneşti. Cu ocazia
unor cumpărări de pământ ale m-rii Bârnova la Hotceştj, parte a Căpoteştilor se precizează că vechii proprietari au
fost: Dumitru, Gavrilă şi Grigore, surorile lor Tudora şi Neacşa, feciorii lui Toader Purcel postelnicul, nepoţi şi
strănepoţi ai lui Capotă şi rudenia lor, Dumitru Bantaş, strănepotul lui Capotă. Cu toţii aveau uric de întăritură de la
Bogdan Vv., fiul lui Ştefan cel Mare. Din cele de mai sus se desprind iarăşi câteva concluzii: un reprezentant al
familiei, Toader Purcel, fusese postelnic, rang de mare însemnătate, asimilabil celui actual de ministru de externe:
Purceleştii erau înruduţi cu Căpoteştii boieri de prim rang şi proprietari de zeci de sate, ameninţaţi însă şi ei cu
declinul: erau înrudiţi totodată cu familia Bantaş, din care au provenit soţia lui Constantin Cantemir şi istoricul,
scriitorul Bantaş Kamensky unul dintre fondatorii culturii ruse modeme. Aşadar de la Movila lui Purcel au existat
căi până la curtea imperială a lui Petru cel Mare şi începuturile Universităţii din Moscova.
La 2 februarie 1632 pătrund în zonă Racoviţeştii viitori mari proprietari, domnitori, mari oameni de ştiinţă.
Marele vistiernic Ionaşca Cehan Racoviţă, cumpără de la Pântea setrar, unchiul lui Dumitru Purcel, 1/2 din
Codăeşti, nepotul fiind scăpat astfel de la o mare greutate. Din nou este evocat uricul de la Ştefan cel Mare şi
împărţeala între unnaşi din timpul lui Petru Rareş. Aflăm cu ocazia aceasta, că partea din jos a Codăeştilor s-a
numit Schei. La 15 decembrie 1633, lonaşco hânsarul, din neamul Purcel încerca zadarnic să recâştige satul
Duşeşţi, curţile boiereşti şi morile de acolo. Până vistierul dovedeşte că a plătit totul făcând apoi satul danie M-rii
Golia, care era stăpânită la rândul sâu de m-rea Vatoped de la Sf. Munte. Mai norocos este Vasile Purcel căruia i se
face dreptate de către Vasile Lupu Vv. Acesta îi scrie lui Racoviţă Cehon logofăt al doilea să aleagă la 1 august
1634 hotarele satului Codăeşti de ale satului Glodeni în urma disputei dintre popa Gligore şi Vasile Purcel. Redăm
un fragment pentru frumuseţea limbii din secolul al XVII-lea şi atestarea jurământului cu brazda de pământ în cap
"Deci să cauţi să alegi nişte oameni care vor şti mai bine, sâ-i giuri şi să iae brazdele în cap. Deci pre unde vor da ei
sufletele lor c-au fost Codăeştii din hotar şi pe unde au ţinut cu uricele lor, pe acolo să stăpânească şi să le hotărăşti
Glodenilor şi Codăeştilor şi să nu minţeşti". Este ultima izbândă a unui vechi neam, în continuare semnalăm numai
vânzări de pământ. Duşeştii, leagănul familiei, mai sunt semnalaţi la 1666 şi 1691 ca proprietate deplină a M-rii
Golia. La 1755 stăpânea aici M. Racoviţă, iar ultima oară denumirea Duşeşti apare în 1843, în "Foaia sătească a
Principatului Moldova", desemnând o moşie, satul dispăruse demult ca şi familia Purcel. Nu a dispărut însă Movila,
şi tot ce poate fi legat de aceasta. Tot în "Foaia sătească a Principatului Moldova" este consemnată începând din
1841 staţia de poştă (sau pocită) Movila lui Burcel, deci varianta "cosmetizată ' a numelui a fost impusă mai întâi
de oficialitate. Lângă Movila există satul Burcelul, poate o continuare peste timp a Duşeştilor. începând cu
"Indicatorul comunelor şi cătunelor ţării" din 1887 şi terminând,cu "Legea pentru organizarea comunelor rurale din
1904 Burcelul este inclus comunei Dobrovăţ, din 1906 face parte din comuna Codăeşti, iar printr-o decizie din
1932 este înglobat în satul Codăeşti. Conform unor informaţii orale, două case au rămas până în ultimul timp în
preajma Movilei. Urmând destinul aproape al întregii nobilimi din epoca lui Ştefan cel Mare boierii din neamul
Purcel s-au cufundat în masa ţăranilor devenind în cel mai bun caz răzeşi întorcându-se probabil pe unde au plecat.
Poate unii din ei nemaisuferind umilirea, urmându-şi rudele din familia Bantaş, au intrat în nobilimea rusă, aşa cum
neamul Movilă, cu o origine legendară din aceeaşi epocă binecunoscută, ca şi Purceleştii, s-a înrudit în timp cu
regii Franţei.
Movila lui Burcel rămâne deci un monument, mai puţin prin existenta sa materială ci prin semnificaţiile aţâţ
de bogate de ordin spiritual, relevându-şi funcţionalităţi le sale orientative, de data aceasta pentru drumurile istoriei
noastre încă foarte puţin cunoscută, mai ales în microstructurile sale.

NOTE DESPRE MĂNĂSTIREA BURSUCI

Problema apariţiei şi evoluţiei creştinismului în spaţiul carpato-danubiano-pontic este fundamentală pentru

istoria noastră naţională, clarificarea sa fiind esenţială pentru înţelegerea corectă a genezei poporului român şi
determinarea limitelor geografice ale zonei în care s-a desfăşurat acest proces. Teama bolnăviciasă de tot ceea ce
putea evoca religia şi forţa spirituală a creştinismului a făcut ca zeci de ani acest domeniu, atât de important pentru
demonstrarea drepturilor milenare ale poporului nostru, să fie ocolit de istorici care se pretindeau exponenţii celui
mai ardent patriotism în dispute internaţionale vizând însăşi originele româneşti.
Faptul că, referitor la poporul român, nu exista un reper cronologic precis, unanim recunoscut, pentru
momentul creştinării ca la bulgari, maghiari, ruşi, etc, este departe de a constitui un handicap, aşa cum ar părea la
prima vedere. Din contra, ne putem enumera şi în acest context între popoarele europene de veche cultură, care au
primit creştinismul în mod firesc, evolutiv, răspândirea sa venind în întâmpinarea unor necesităţi morale, ce
corespundeau structurilor intime ale fiinţei naţionale. La fel nu se poate prezenta o dată fixă a creştinării grecilor
antici sau a romanilor, galilor, etc. Instituţionalizarea întreprinsă de împăratul Constantin cel Mare la 316 fiind o
recunoaştere a unei stări de fapt, la care s-a ajuns după sute de ani, tot aşa, nu putem vorbi de o dată fixă a
creştinării românilor. Dacă nu identic, procesul a fost similar în esenţă. La început, un număr mai mult sau mai
puţin restrâns de creştini refugiaţi datorită persecuţiilor cărora nu le mai puteau face faţă în Imperiul Roman, s-au
aşezat în nordul Dunării, au adopat modul de viată al băştinaşilor, s-au înrudit cu aceştia, le-au transmis în timp
mesajul credinţei lor. Numărul lor a sporit odată cu ocuparea şi colonizarea Daciei de către romani, între noii veniţi
aflându-se de asemenea mulţi creştini, declaraţi sau nu. După aceştia, care erau misionari cu sau fără voie, prin
însăşi practicarea noului ideal moral al omenirii, vor veni misionari adevăraţi. Ei aveau voinţa conştientă de a
converti, erau înzestraţi cu vocaţia necesară pentru aceasta, aici vedem sensul existenţei lor pământeşti, erau
răsplătiţi adeseori cu martiriul pe care-1 acceptau la fel de conştient. Cel mai remarcabil dintre primii creştinători ai
neamului nostru a fost îndoială întâi chematul dintre apostoli, Sf. Andrei. Tulburătoarea sa dispariţie în spaţiile nord
- pontice, sugerează un poem încă nescris dar pe care-1 trăim, despre acel care trebuie să moară neştiut pentru a-şi
realiza opera asemenea bobului de grâu din Evanghelie care, dacă nu moare, nu renaşte. Şi alte nume de seamă ale
creştinismului misionar al începuturilor sunt îngemănate cu străvechiul nostru spaţiu esenţial: Niketas din
Remesiana, Ulfîlas, Sava Gotul, mulţi, nenumăraţi; Timpul creştinării a fost punctat prin ofrande, inscripţii,
dedicaţii, dintre care unele ca: "Sit tibi terra levis", "Ego Zenovius votum posui" au ajuns la noi.
Cel mai vechi document şi cea mai statornică patrie a românilor de pretutindeni, limba noastră, a păstrat din
latină toţi termenii reprezentativi ai creştinismului: înger (angelus), altarium (altarium), boteza (baptizare), biserică
(basilica), creştin (christianus), cuminecare (communicare), cruce (crux, crucem), Dumnezeu (Dominus Deus),
rugăciune frogationem) etc. Şi, să nu omitem un element esenţial care explică de ce românii nu au trebuit să fie
creştinaţi cu forţa, să fie duşi la râuri şi ameninţaţi cu tăierea capului sau înnecarea dacă nu acceptă noua religie,
cum s-a întâmplat cu alţii. La noi a existat o şansă rară, unică poate, creştinismul s-a grefat armonios pe structurile
şi învăţămintele vechii religii a dacilor, perfect asimilabile. Ca şi viitorii călugări creştini, ctiştii, înţelepţi şi
propovăduitori ai dacilor, îşi trăiau viaţa lor, dedicată celor mai profunde idealuri de moralitate în zone retrase, în
munţi sau în codri greu de străbătut. Iniţial, monahii români, par se se fi slujit pe vechile poieni sfinte ale dacilor
pentru adunările frăţeşti, de aceea a întârziat construirea lăcaşurilor mănăstireşti.
O astfel de zonă, de intensă trăire spirituală credem că a existat şi pe actualul teritoriu al comunei Epureni,
fiind favorizată în primul rând de protecţia codrilor seculari şi de natura reliefului. Dacă în spaţiile de mai mare
lărgime din imediata vecinătate - Bârlad, Vaslui, Fălciu - însăşi toponimicele ne dezvăluie treceri de migratori şi
statornicirea temporară a pecenegilor şi cumanilor, codrii Epurenilor nu i-au atras. Pe acest' fond de curăţenie
naţională aici se va înfiripa de timpuriu o intensă viată monahală, prelungită parţial până în perioada persecuţiilor
comuniste anticreştineşti. într-un spaţiu relativ restrâns vor coexista aici mănăstirea Bursuci, schitul Măgarului
(denumit mai târziu Bujoreni), schitul Grâjdeni, existând o concentrare de aşezăminte de acest gen unică în
Moldova dintre Şiret şi Prut. Afară de apropierea geografică ctitoriile monahale din codrii Epurenilor mai au în
comun aura legendară a începuturilor. Obârşia Grăjdenilor este asociată cu visul prevestitor de mărire domnească
avut de Petru Rareş, pe când era un simplu negustor de peşte. Cea a schitului Măgaru se înscrie în coordonatele
unei lumi fabuloase în care animalele devin purtătoare ale unor mesaje de natură divină. La fel plutim într-o lume a
necunoscutului şi atunci când vrem să desluşim începuturile mănăstirii Bursuci, un prim pas în încercarea noastră
de a reconstitui viaţa bisericească de pe teritoriul comunei Epureni. O primă lumină în timp apare pe 10 septembrie
1452, când este datat un suret, după un uric de la Alexandra Vodă. Cităm un fragment: „acest adevărat al nostru
credincios boier, giupânul Ignat postelnicul, slujind noă cu dreptate şi credinţă, am văzut a lui dreaptă şi cu credinţă
slujbă, către noi l-am miluit pre dânsul şi din osebită mila noastră i-am înstărit pe a lui dreaptă ocină pi moşii, sate
anumite Soldeştii, la Dumitra şi Ciorăşti şi Bârlăleşti şi Socii cu mănăstiri şi cu Stanul..." Soci este o veche
denumire a localităţii Bursuci şi ceea ce ţinem să subliniem în primul rând este precizarea "sat cu mănăstire".
întâlnim deci în acest document una dintre cele mai vechi atestări ale unui lăcaş monahal în Ţara de Jos a
Moldovei. Din nefericire, pe parcursul a peste 2 secole următoare nu mai întâlnim - cel puţin în stadiul actual al
cercetărilor - nici o referinţă documentară privind acest străvechi centra mănăstiresc. Faptul nu este ieşit din
comun, în general în Moldova s-au păstrat foarte puţine documente din această perioadă, iar pentru zona Epurenilor
şi mai puţine. Tradiţia marii vechimi a mănăstirii Bursuci s-a perpetuat însă în viaţa folclorică a localităţii. La
sfârşitul secolului trecut, preotul şi cărturarul de excepţie Ioan Antonovici, viitor episcop al Huşilor, pe atunci
protopop al judeţului Tutova, trimitea preoţilor din parohiile pe care le păstorea un chestionar exact pe probleme de
cultură şi istorie locală. Răspunsurile grupate în două volume manuscrise, se găsesc actualmente la Arhivele
statului din Iaşi. Cităm din relatările preotului din Bursuci: "Biserica a fost făcută în alt loc, de zid, se cunosc numai
ruinele, se zice că a fost făcută de Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare". Relatarea ni se pare foarte interesantă în
primul rând prin faptul că provine de la un preot din mediul rural, respectiv de la o persoană care putea întruni la
cea dată atât cunoaşterea tradiţiei orale, cât şi a unor documente bisericeşti. De asemenea, el nu putea să nu
cunoască titulatura de ctitor al vornicului Gavriliţă Costache. Faptul că precizează o altă origine a mănăstirii
înseamnă că era în posesia unor documente relativ certe, chiar dacă au fost deformate de trecerea vremii, sau de
propria sa inteipretare. Putem presupune logic existenţa unor vechi pomelnice cu Bogdan, interpretat greşit ca fiul
lui Ştefan cel Mare, prin analogie.
Comparând această informaţie cu documentul citat sus, din 10 septembrie 1452, concluzia nu poate fi decât
următoarea: "Primul ctitor al mănăstirii Bursuci, a fost Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare.
Prezenta sa repetată în Ţara de Jos - luptele din zona Crasnei, faptul că de numele său se leagă cel al mai
multor localităţi de aici - scurta şi zbuciumata sa domnie care nu î-a permis să realizeze decât începuturi, toate
concordă spre veridicitatea celor afirmate mai sus. Să mai subliniem două aspecte. Tradiţia respectivă nu include
stereotipia răspunsurilor pe care le întâlnim pretutindeni în Moldova atunci când cerem relaţii despre o clădire mai
veche: "Este de la Ştefan cel Mare", indiferent dacă monumentul respectiv comportă o vechime de 200 sau 500 de
ani. Apoi, în documentul fundamental al satului Epureni din 5 martie 1493, reamintindu-ne satul Soci, respectiv
amplasamentul mănăstirii, se specifică "la obârşia Dumitrei". La fel vom întâlni şi în documentul din 6 mai 1682
precizarea că mănăstirea Bursuci este aşezată "la obârşia văii Ciocăneştilor", acesta fiind noul nume al Dumitrei.
Familia Costâcheştilor, mare şi în calităţi şi în defecte a numărat între cele dintâi nobila vocaţie a ctitoriilor.
Membrii mai vechi cau mai noi ai acestei familii au ridicat mănăstiri şi biserici pe cuprinsul fostelor judeţe Fălciu,
Tutova, Vaslui, Covurlui, au făcut danii către lăcaşuri de renume din alte zone al ţării, iar prin mitropolitul
Veniamin Costache au intrat în rândul ctitorilor de suflet ai bisericii naţionale.
După cunoştinţele noastre pentru prima oară această vocaţie se manifestă în legătură cu mănăstirea Floresti -
Tutova, al cărei ctitor iniţial a fost - pe la 1590 - Crâstea Ghenovici,socrul lui Costache slugerul,cel dintâi dintre
urmaşii popii Ion, aşezat între marii boieri ai Moldovei. Paralei cu sprijinirea lăcaşului de la Floresti, marele vornic
Gravilită Costachi, în anumite perioade, practic domn neînconorat al Modovei va construi - de fapt va reconstrui -
mănăstirea de la Bursuci. Nu ştim în ce an s-a realizat acesta lucrare a Domnului, iar faptul că nici cititorul nu
precizează pare a demonstra din nou că este vorba de o rezidire. Iată documentul de atestare a noii mănăstiri:
"Robul şi păcătosul lui Dumnezeu, eu, Gavril Costache marele vornic de Ţara de Jos, din mila şi dintru ajutorai lui
Dumnezeu, pentru păcatele meale, zidim o mănăstire în obâşia văii Coicăneştilor, cu hramul slăviţilor verhovnici
Apostoli Petra şi Pavel pentru sufletul părinţilor noştri. Şi am închinat-o pentru sufletul părinţilor noştri, şi al nostru
şi al cuconilor noştri ca să ne scrie la sfântul pomelnic cel mare, la sfânta mănăstire la Esfigmen la sfântul
jertveanic, unde se pomenesc viii şi morţii. Şi din câte ne-a fost puterea o am miluit şi o am întărit,cu cât m-am
îndurat să vrem dând, întrucât ne va lăsa Dummezeu cu viaţă tot să o miluim; şi după moartea noastră, iarăşi
coconii noştri să întărească şi să miluiască, aşişderc. De acolo, de la sfânta mănăstire, să nu dodeiască nimic de
acum întru opt ani, până se va mai întări şi acesta sfântă casă a sfinţilor Apostoli Petra şi Pavel, să fie ca alte
mănăstiri. Deci, dm cât va fi agonisit şi prilejul, va da ajutor şi acolo, la sfânta mănăstire, ce mai sus ieste scrisă:
Esfigmen. Alta, şi pentru acest sfânt părinte, anume Theona, carele ieste un părinte creştin şi om bun şi sârguitor la
sfânta ragă. Deci, după săvârşirea lui, care părinte se va întâmpla să fie acolo la sfânta mănăstire la Esfigmen, iarăşi
să-i fie milă de casa sfinţilor Apostoli, ca să aibă a trimite iarăşi om bun egumen, ca să ne vo iască să adaoge la
această sfântă ragă. Pentru acest lucra am tăcut şi noi această sfântă măiturie, ca să trimită acolo la sfânta mănăstire
la Esfigmen, iar cine va strica dania noastră, care cu ajutorai lui Dumnezeu am silit de am făcut, până într-atâta, ori
dintre fecioarii noştri, ori fireşte cine dintru seminţia noastră, acela să fie neiertat de Domnul Dumnâzâu, ce au
făcut cerul şi pământul, şi de prea curata feceoară Măria, Maica Domnului nostru Isus Hristos; şi să fie blestemat de
trei sute optsprezece părinţi ce au fost la sfânta cetate Nicheia ci să aibă a o milui şi a socoti din cât le va trimite
Dumnăzău prilej. Iar mai jos am pus numele nostru şi pecetea noastră, ca să fie de credinţă şi să ştie. Vlet 7190
(1682) maiu 6" (I. Antonovici, D. B., III).
Am redat în exteuso documnetul de mai sus pentru valoarea sa reprezentativă în epocă, cu unele corecturi
necesare dar nesemnificative, dacă avem în vedere sensurile acestuia. Reţinem ma întâi că mănăstirea îşi trăia deja
viaţa proprie, condusă de un egumen care avusese timp sâ-şi dovedească priceperea administrativă şi harul
sufletesc.închinarea unor mănăstiri româneşti bogat înzestrate către lăcaşul de la Sfântul Munte Athos (Sfetagora,
cum apare în documentul nostru) era o practică obişnuită în acel timp, constituia o modalitate de a sprijini material
şi moral populaţia creştină, aflată sub directa stăpânire a Imperiului Otoman.
Nobilele ţeluri ale boierilor şi domnilor români, au fost deturnate pe parcurs mai ales în perioada fanariotă,
cei cărora li s-a acordat mila şi bunăvoinţă, au început să se considere stăpâni în ţara noastră. Această situaţie
anormală a fost curmată abia de A.l.Cuza, care a avut curajul unor confruntări internaţionale, datorită secularizării.
Călugării greci, opunându-se secularizării, prezentau tocmai documentele de genul celui citat, traduse în franceză şi
răspândite în întreaga Europă, ascunzând însă scopurile iniţiale ale daniilor şi rezultatelor la care s-a ajuns.
Paralel cu zidirea Bursucilor, Costăcheştii, devin practic singurii susţinători ai mănăstirii Floreşti, destinul
acesteia împletindu-se mereu cu al celei dintâi. La Epureni se întâlneau frecvent conducătorii celor două mănăstiri,
la 1674 egumenul loasaf al Floreştilor scrie şi semnează aici acte de vânzare cumpărare. Dărâmându-se biserica de
la Floreşti, Gavriliţă Costache, marele vornic al Ţării de Jos, ctitor al Bursucilor, devine şi ctitor al Floreştilor,
începând cu reclădirea mănăstirii. Moare în 1687, lucrarea fiind terminată de fiul său Vasile Costache, la 20 iulie
1694.
Viaţa mănăstirii Bursuci pare a cunoaşte o perioadă liniştită de relativă prosperitate. Cei opt ani tară
"dodeioala" de care pomenea documentul citat au trecut, iar în locul egumenului Theona îl întâlnim pe Athanasie,
în mod sigur un grec trimis de la mănăstirea Esfigmen, căreia îi erau închinaţi Bursucii. Acesta face, ceea ce numim
acum o afacere proastă, din uitare, dar poate şi din rea credinţă. La 5 martie 1708, mărturiseşte lui Ioan Paiade,
mare vistiernic în scris, faptul că în timpul lipsei acestuia dm ţară, a cumpărat de la nepotul său, Iordache Toma
Cantacuzino, Siliştea Cetăţuia - numită şi Trestiana - : de lângă Bârlad,cu 170 lei bătuţi. Nepotul neavând drept de
proprietate, egumenul Bursucilor este nevoit să înapoieze moşia şi să plătească o despăgubire'de 205 lei. La numai
două zile, pe 7 martie - Vodă Racoviţă reîntăreşte lui Ion Paiade şi jupânesei sale Nastasia, stăpânirea moşiei
Cetăţuia, pierdută de Athanasie de Bursuci. Nu este exclus ca această "greşeală" să nu fi fost întâmplătoare,
procesele dintre Costăcheşti şi Pălădeşti având drept obiect în litigiu morile de la Bârlad aşezate tocmai în dreptul
satului Cetăţuia.
Anul 1711 va aduce mănăstirea Bursuci în circuitul istoriei naţionale, deoarece aici se va întări vornicul Lupu
Costache cu oamenii săi, acest controversat personaj istoric realizând astfel un act de mare patriotism prin
disocierea de Dimitne Cantemir. După cum s-a mai demonstrat în alte părti ale acestei lucrări, marele prinţ şi
cărturar a făcut o imensă greşeală deschizând drumul spre Moldova ruşilor, adică celor ce se vor dovedi în cursul
istoriei cei mai înverşunaţi duşmani ai ei. Desigur, Cantemir nu este vinovat de greşeala sa, atât în istoria noastră
cât şi în altor popoare întâlnim nenumărate cazuri când oamenii de mare cultură au comis grave erori politice. Aici
ne vom opri însă asupra unui alt aspect.Faptul că Lupu Costache s-a închis în Bursuci, după spusele cronicarului
Ioan Neculcc, cu mai multe gloate, având cu sine provizii atât de însemnate încât nelivrarca lor către ruşi a
contribuit substanţial la înfrângerea acestora de către turci, presupune o construcţie deosebit de mare, cu ziduri de
piatră groasă de 2 metri, cum considereau şi cei care au văzut mai târziu ramele.
Urmează o lungă perioadă în care lipsesc documnetelc şi în care putem presupune o deteriorare lentă atât a
construcţiei cât şi a stării generale a mănăstirii, a prestigiului său. Necazurile prin care a trecut Lupu Costache -
surghiunit şi întemniţat în mai multe rânduri, în final asasinat de turci, - slăbirea influenţei politice a Costăcheştilorj
în general, par a nu fi străine de această involuţie, Parţial moşiile au fost păstrate; în 1812 Bursucii încă mai păstrau
o mare suprafaţă de pământ la gura Jărăvaţului unde se situează acum satul Griviţa. Tradiţiile orale, încă vii pe la
anul 1890 şi consemnate în manuscrisul Antonovici, citat mai sus leagă întemeirea localităţii Odaia Bursucani de
mănăstirea Bursuci. Un egumen de aici ar fi câştigat prin diferite mijloace - de la danii până la rapt părţi de pământ
de la răzeşii vechi din Bălăbăneşti şi Docani. Cu timpul, călugării de la Bursuci au unit diferitele părţi, au alcătuit o
moşie pe care au aşezat locuitorii din Bucovina şi Transilvania. Deoarece aici aduceau iniţial vitele la iernat, la
"odaia", satul s-a numit Odaia Bursucani. Atenţia Costăcheştilor pare să se fi deplasat mai mult spre Floreşti.
Astfel, la 28 martie 1766, Banul Lupu Costache îi susţine pe călugării de aici, într-o dispută cu răzeşii din
Tămăşani. De menţionat că această localitate este mult mai apropiată de Bursuci decât de Floreşti. La fel, Odaia
Bursucani, "moşie" creată de călugării mănăstirii Bursuci, trece şi ea în proprietatea Floreştilor, stareţul acesteia,
celebrul Nil, oponentul statului român în mai multe procese, construind biserica din sat.
Documentul cel mai semnificativ din epocă este datat 20 august 1806, purtând semnătura mitropolului
Veniamin Costache şi a rudelor sale. După o lungă introducere moralizatoare, mitropolul îşi exprimă profundul
ataşament faţă de mănăstirea Esfigmen, ataşament datorat admiraţiei şi preţuirii, devoţiunii călugărilor de acolo, dar
şi faptului că între ctitori se află străbuni de ai săi. Este amintit apoi Gavril Costache, cel care a închinat mănăstirea
Bursuci cu hramul Sf. Apostoli Petra şi Pavel. Esfigmemilui de la Athos. Interesantă este mărturisirea mitropolului
în sensul că el nu ştia numele exact al ctitorului de la Bursuci, ştia că era doar din familia sa, familia Costache. Află
numele Gavril din actul de donaţie care îi este prezentat de călugărul grec Thcodoret, trimis de la mănăstirea
Esfigmen. în continuare, Veniamin Costache prezintă situaţia jalnică a mănăstirii Bursuci care nu-i mai poate ajuta
pe cei de la Athos, dar nici măcar nu-şi poate păstra pentru ea însăşi statutul de lăcaş monahal. Pe de altă parte,
subliniază mitropolitul, Floreşti, tot ctitorie a Costăcheştilor, posedă multe moşii, administrate însă foarte prost cu
toate că adesea a intervenit personal pentru o îmbunătăţire a situaţiei. Singura soluţie viabilă i se pare a fi
închinarea Floreştilor tot în Esfigmen. Astfel, Floreştii şi Bursucii vor avea un singur egumen - în mod obligatoriu
un grec - ce va administra cu pricepere cele două mănăstiri, aducându-le la o stare foarte bună. în încheiere, după
cum era de aşteptat este propus drept egumen unic, călugărul prezent la redactarea documentului Theodoret,
trimisul Esfigmenului.
Prin actul prezentat mai sus, viitorul Bursucilor este pecetluit. La 10 iulie 1813 este desemnată deja ca metoh
al Floreştilor mănăstirea Bursuci, într-un document emis de voievodul Alexandru Scarlat Callimach. Unirea
propusă se va face numai între moşiile celor două aşezăminte, adică toate devin proprietatea Floreştilor. Datorită
neîngrijirii şi alunecărilor de teren vechea clădire, de !a începutul secolului al XVIII-lea se prăbuşeşte, ruinele sale
deplasându-se la o distanţă de 100 de metri de poziţia iniţială. La jumătatea secolului trecut, la Bursuci este
improvizata o noua clădire de cult, dovada că biserica vechii mănăstiri. nu mai era practicabilă. Şi, un ultim
document în care mai este amintită mănăstirea ca o pâlpâire de lumină, îndepărtarea timpului, documentul care este
datat 14 iulie 1882, fiind semnificativ şi pentru înrudirea Costăcheştilor.
Acest document este Pomelnicul Ctitorilor mănăstirilor Floreşti şi Bursuci: Veniamin Arhiereu, Cristea,
Anghelina şi fiii lor şi tot neamul lor, Gavril, Măria, Teodosie, cu totul neamul lor, Grigore, Măria, Matei cu fiii lor
şi tot neamul lor, Antohe, Todosia cu fiii lor, Vasile, Solomon, Gavril, Constantin şi tot neamul lor, Vasile
Eufrosina, Nicolae, Anastasie, Elisaveta Monachia cu tot neamul lor. Ilie, Grigore, Ion şi cu soţiile lor cu fiii cu tot
neamul lor.
Ieremia Voievod, Ştefan Voievod, Vasile Voievod şi doamnele şi fiii lor cu tot neamul lor. Cu aceasta se
încheie perioada vechii vieţi bisericeşti din comuna Epureni.
 CEREMONIALUL NUNŢII

Datinile legate de nuntă, aşa cum se practică încă în mare măsură sau» se păstrează vii în 'memoria
informatorilor, se disting atît prin notele de accentuat tradiţionalism cît şi prin deosebitul lor grad de
spectaculozitate. Derivată din riturile străvechi de trecere, nunta reproduce încă etapele graduale care ilustrau
complexitatea şi importanţa evenimentului atît pentru actanţi cît şi pentru întreaga comunitate de care aparţineau.
Verigile nunţii alcătuiesc unităţi distincte, într-o strînsă conexiune care se completează reciproc, păstrîndu-şi însă în
permanenţă individu-litatea..
Cunoaşterea viitorilor soţi se făcea în coordonate etnografice bine precizate, contextul social, morala severă a
comunităţii închise, dirijînd indirect posibilităţile întemeierii unei familii.
Grija pentru aspectele materiale pe care le implică întemeierea unei noi gospodării, nu impieta decît rareori
sentimentele tinerilor, bunul simţ ţărănesc acţionînd ca un factor de echilibru în raport cu opiniile contrare. Mai
importantă decît starea materială era ascendenţa, „viţa", în general sau în unele zone, apartenenţa la răzeşi sau
clăcaşi, distinctă în urmă cu 30-40 de ani, dispărînd actualmente. Şezătorile, clăcile, horile, alcătuiau un cod social,
un cadru precis care, pe lingă funcţiile de ajutorare reciprocă şi ludică, o aveau şi pe aceea de a facilita cunoaşterea
între tineri. Pctitul se integra firesc aceloraşi coordonate primare ale vieţii săteşti, se desfăşura după reguli
cunoscute şi acceptate unanim. Conform acestor reguli, participau la petit numai persoane care întruneau anumite
calităţi : de vîrsţă, rudenie poziţie socială. Se desfăşurau adevărate dubluri de inteligenţă, se făcea pre zentarea
oficială a viitorilor soţi, totul petrecîndu-se în lintiţele celei mai desăvârşite bunecuviinţi. Chiar atunci cînd nu se
ajungea la rezultatul scontat, eşecul era mascat printr-o voioşie aparentă, resentimentele se exprimau prin subtilităţi
verbale, so.' imnitatea momentului excluzînd violenţa limbajului.
Veriga următoare, logodna, cu valoare de mărturie publică a sentimentelor şi deciziilor pentru viitor, deşi des-
cinde tot din tradiţiile arhaice- implică în desfăşurarea sa elemente de 'influenţă recentă, din mediile urbane. De
aici, prezenţa confuză a unor obiceiuri legate de structura nunţii propriu-zise. De asemenea, paralel cu» logodna
vom îrutîlni „vedirele" moment al nunţii, caracteristic zonei. Vedrele exclud logodna, se desfăşoară imediat înaintea
nunţii şi par a fi reminscenţa unui ceremonial mai vechi. Interesant este şi faptul că „vetrele" sînt cunoscute şi în
Vran-cea, probând -- împreună cu alte elemente - - legăturile dintre zona Colinelor Tutovei şi străvechea vatră
folclorică de la curbura Carpaţilor. Aspect etnografic neclarificat încă prin cercetări mai ample, acest moment preli-
minar al nunţii poate constitui, credem, un interesant punct de plecare în conturarea distinctă a vechiului cere -
monial nupţial românesc.
Nunta propriu-zisă ne dezvăluie pas cu pas elemente componente ale unui rit de trecere fundamental.
Atmosfera specifică satului tradiţional românesc este revigorată în spectacolul nunţii în mod inedit, cu toate
inovaţiile inevitabile ale timpurilor moderne. Luatul miresei, ilustrat literar prin „conocărie" se aseamănă pînă la
identitate cu relatarea lui. Dimitrie Cantemir — originar de altfel din actualul judeţ Vaslui — din „Descripţie
Moldaviae". Expresie a sistemului vechilor comunităţi închise, obiceiul, „vulpii", transpune în contemporaneitate
datini izvorîte din obligaţiile cetelor de tineri, cu funcţii paramilitare în lumea satelor.
Ceremonialul nunţii este punctat în continuare cu ele mente ale unor vechi scenarii rituale de iniţiere şi de
trecere- piedicile şi probele la care este supus mirele.
Călare, reproducînd parcă imaginea jucătorului de ..halcă" de la curţile domnitorilor moldoveni, acesta
trebuia să-şi demonstreze în faţa miresei agilitatea şi ingeniozitate luînd din galop o batistă sau un colac de pe o
cofă plină cu apă, fără a vărsa o picătură. De altfel apa, element primordial în riturile de fertilitate, este prezentă şi
în alte momente ale nunţii. Iertăciunea solemnă care subliniază desprinderea dintir-o anume stare familială şi
socială, căutarea miresei care se ascunde, legarea cu şervetul a tinerilor căsătoriţi, cîntecele cu dublu înţeles ale
„găinii" creatoare ale unei atmosfere sugerînd fertilitatea, interdicţia de o săptămână pentru, mireasă de a-şi vedea
familia — iată alte fragmente disparate din complicatul rit al nunţii iniţiale pe care încercăm să o reconstituim.
Crearea noii familii îmbogăţeşte relaţiile de parentare în comunitate. Legată de aceste relaţii „năşia" şi „încu-
metrirea" apar ca instituţii specifice şi bine consolidate, cu funcţii precise în lumea satului. Atenţia prioritară
acordată naşilor în cursul nunţii şi prin contrast, glumele, brutale uneori, al căror obiect sînt în final, par a aparţine
unui strat foarte vechi de credinţe al căror sens urmează a fi descifrat.
Valorificarea scenică a elementelor nunţii din subzo-na Tutova a cunoscut un debut prin prezentarea în spec -
tacol a „Nunţii de la Iveşti". Comuna respectivă deşi se află pe Valea Tutovei nu a intrat ansă în domeniu! nostru de
cercetare deoarece majoritatea populaţiei este origi-naa-ă din actualul judeţ Buzău, colonizată în secolul tre cut.
Ţinînd cont de similitudinea pe întregul teritoriu românesc a unor părţi din ceremonialul nupţial ne propunem două
maniere de valorificare.
Pentru spectacolele din judeţ se poate prezenta o variantă completă iar pentru manifestări artistice care de-
păşesc limitele zonei se impune o variantă care să includă numai aspectele originale şi semnificative.
Sperăm că aspectele cele mai spectaculoase vor răzbate prin intermediul scenei în circuitul artistic naţional
contribuind la îmbogăţirea acestuia pârtie ipind simultan la revigorarea tradiţiilor locale.
 NUNTA

CUNOAŞTEREA TINERILOR
Tinerii de la noi din sat ca şi din alte sate bunăoară, aveau multe prilejuri să se întîlnească, Erau anumite
prilejuri însă la care se întîlneau cu toţii. De pildă cînd erau sărbători. Atunci la horă în fiecare duminică sau chiar
în timpul săptămînii dacă era vreo sărbătoare, flăcăii angajau muzică. Numai flăcăii plăteau muzica, dar jucau toate
fetele clin sat. Mai rămînea şi cîte una care proptea gardul dar pînă la urmă îşi găsea şi ea norocul. Dar la horă nu
prea puteau sta ei bine de vorbă că mai mult jucau şi stăteau în ochii părinţilor. Mai erau însă şi clăcile şi
priveghiurile. Acolo mai mult stăteau de vorbă, se cunoşteau de se potrivesc şi ajungeau să se sfătuiască pentru
viitorul lor.
Hălăreşti — Bărbăscu Neculai, 51
După ce se cunoşteau pe la hori, pe la nunţi unde şi tineretul avea distracţia sa, dar mai cu seamă pe la clăei şi
şezători, treaba era pentru ţineai ea şi făcută. Da mai întîi trebuiau să vorbească cu părinţii. După ce băiatul îi
spunea fetei care îi este gîndul şi dacă ea se potrivea la el, pe fată cădea greul să-şi anunţe părinţii. Da întîi, vor bea
cu mama.
— Uite oe mamă, Gheorghe vrea să mă
ia de nevastă şi are să vină pe data de cutare. Da'
mamă ?

— Aracan de mine, păi (mai am de ţesut oleacă

de ţol, n-am terminat nici pînza. Da dacă tu zici aşa,
ţi-oi mai ţese pe urmă. Oi mai vedea eu ca să nu ne
facem de ruşine. Şi aşa mai cu o glumă, mai cu
seriosul, mama îşi mai punea fata la treabă şi le
închipuiau pe toate cu bine pentru ziua aşteptată.
Puieşti — Năstase Grigorc, 42
PEŢITUL
De la una de la alta, venea şi ziua peţitului.
Casa se pregătea frumos. Marna fetei mai împrumuta
zestre cîte o dată de la c.ltăcineva ca să pară teancul
mai mare dar fără să ştie băiatul. Că aşa se ţinea
zasitaea şi se mai ţine şi azi pe ici pe colo, tot ce era
a fetei se făcea teanc1 şi se aşeza pe lada de zestre.
Nume bun în sat de fată harnică şi de viţă de oameni
gospodari avea aceea la care teancul aţin-' ge
podeaua tavanului casei. Cînd intrau peţitorii în casă
tatăl fetei îi poftea să stea jos, îi servea ou plăcinte
„poa-le-n brîu" acelea erau la bază. Le dădea şi vin,
dacă nu era vin, rachiu. Vorbeau de una de alta, apoi
începea unul din ei.
— Apoi măi bade Ioane, nu ne-ai
întrebat la ce-am
venit.
— Păi dacă îţi vre veţi spune, că eu nu
vă întreb.
Eu nu ştiu la ce-aţi venit ? Cred c-aţi venit
să vă
găzduiesc peste noapte c-aţi rămas cu carul rupt în drum
cumva.
— Noi am venit, c-am auzit că aveţi o fată de măritat.
— Păi am eu ca şi alţii dar de ce să veniţi tocmai la
mine.
— Păi iaca şi noi avem un băiat de însurat.
— Şi unde-i băietul ia să-1 vedem.
Cînd vorbeau ceilalţi, băietul se ţinea cam ruşinat în spatele lor, aşa că mai mult îl ascundeau şi apoi îl sco-
teau în faţă cînd întreba de el. Tar mai vorbeau aşa pînă ajungea la întrebări.
 — Si cam ce i-ai da mata băiatului ?
— Păi ce să-i dau ? Iaca îl dau o falcie de
pământ în
cutare loc, o bucată de impş, o să-i fac casă. Dar
mata ce-i
dai fetei ?
— Păi ce să-i dau ? Iată-că zestrea asta de
aicea, de pe
sipetul cela de colo. Asta dacă-1 avea făcut, dacă nu
zicea
că a vorbit el cu nenea Ion ca să-i facă un sipet de
nuc sau
de agud. îi mai dau şapte perne — zicea şi mama
fetei —
patru-cinci perne modiţe-, două cohoare, două
oghealuri,
atâtea coţi de cadril, atîţia coţi de levioeane, atîtea
cover-
turi, velniţe. Dacă fata mai cădea în greşeală că aşa e
de
cînd lumea sau dacă era mai urîtă, mai adăuga şi
cîteva
oi. Da băiatul mai cerea :
— Şi-um ghiţăl.
— Nu-1 dau pe acesta că-i mare. îi dau cînd fată vaca
în martie. Promisiunea dată era datorie curată. Toţi cei de faţă ţineau bine minte ce s-a vorbit şi toată discuţia era
cum ar fi acum un act. Dacă tatăl fetei nu-i dădea tot ce i-a promis, la petit, băietul putea să o trimită înapoi pe fată
la părinţi. Acum stabileau şi logodna. Mai cu seamă toamna ca să aibă ei vinul şi rachiul lor.
Puieşti — Năstase Grigore, 42
După ce făceau cunoştinţă şi conveneau c-ar fi să se căsătorească, băiatul îşi organiza o echipă de doi-trei
peţitori. Rude din familia lui. Buni de gură. Mergeau la părinţii fetei. Numai sîmbătă şi joi seara se peţea. Stăteau la
o glumă, la o snoavă, apoi, intrau în subiect. Unul mai priceput arăta scopul lor. Prezintă băiatul: e gospodiar, are
casă, juncani, văcuţă, oi. Cerea relaţii despre situaţia fetei. Părinţii fetei : un hectar două de pămînt, zestrea şi un
sipet făcut de un oarecare. Mai sînt şi acum sipete în sat dar nu
se mai folosesc. Tot în seara aceea se fixa şi o dată a nunţii dar
asta numai dacă ajungeau la o înţelegere. Mai întîi logodeau, dar
acuma se obişnuieşte să logodească chiar în ziua nunţii.
Puieşti — Moraru P. Costică, 33
— Cînd părinţii băiatului se duceau la părinţii fetei,
ajungeau vorbind despre tineri mai întîi dacă băiatul îşi făcuse
armata. Dacă el era cu armata făcută, atunci se chea Păi ce să-i
dau ? Iaca îl dau o falcie de pământ în
cutare loc, o bucată de impş, o să-i fac casă. Dar mata ce-i
dai fetei ?
— Păi ce să-i dau ? Iată-că zestrea asta de aicea, de
pe
sipetul cela de colo. Asta dacă-1 avea făcut, dacă nu zicea
că a vorbit el cu nenea Ion ca să-i facă un sipet de nuc sau
de agud. îi mai dau şapte perne — zicea şi mama fetei —
patru-cinci perne modiţe-, două cohoare, două oghealuri,
atâtea coţi de cadril, atîţia coţi de leviceane, atîtea cover-
turi, velniţe. Dacă fata mai cădea în greşeală că aşa e de
cînd lumea sau dacă era mai urîtă, mai adăuga şi cîteva
oi. Da băiatul mai cerea :
— Şi-um ghiţăl.
— Nu-1 dau pe acesta că-i mare. îi dau cînd fată
vaca
în martie. Promisiunea dată era datorie curată. Toţi cei de
faţă ţineau bine minte ce s-a vorbit şi toată discuţia era
cum ar fi acum un act. Dacă tatăl fetei nu-i dădea tot ce
i-a promis, la petit, băietul putea să o trimită înapoi pe
fată la părinţi. Acum stabileau şi logodna. Mai cu seamă
toamna ca să aibă ei vinul şi rachiul lor.
Puieşti — Năstase Grigore, 42
După ce făceau cunoştinţă şi conveneau c-ar fi să se căsătorească, băiatul îşi organiza o echipă de doi-trei
peţitori. Rude din familia lui. Buni de gură. Mergeau la părinţii fetei. Numai sîmbătă şi joi seara se peţea. Stăteau la
o glumă, la o snoavă, apoi, intrau în subiect. Unul mai priceput arăta scopul lor. Prezintă băiatul: e gospodiar, are
casă, juncani, văcuţă, oi. Cerea relaţii despre situaţia fetei. Părinţii fetei : un hectar două de pămînt, zestrea şi un
sipet făcut de un oarecare. Mai sînt şi acum sipete în sat dar nu se mai folosesc. Tot în seara aceea se fixa şi o dată a
nunţii dar asta numai dacă ajungeau la o înţelegere. Mai întîi logodeau, dar acuma se obişnuieşte să logodească
chiar în ziua nunţii.
Puieşti — Moraru P. Costică, 33
Cînd părinţii băiatului se duceau la părinţii fetei, ajungeau vorbind despre tineri mai întîi dacă băiatul îşi fă-
cuse armata. Dacă el era cu armata făcută, atunci se cheamă că este bun de însurat După aceea se tocmeau asupra
zestrei şi fixau nunta.
Hălăreşti — Bărbescu Neculai, 51
FURATUL FETEI
O vorbă veche spune că părinţii se înţelegeau, nu se înţelegeau — dar tot tinerii hotărau. După petit dacă pă -
rinţii fetei ţineau din greu, dar fetei îi era drag băiatul se vorbea unul cu altul şi fata fugea după băiat. Uneori se
zicea că a fost furată, dar asta era mai întotdeauna cu voia fetei. Asta nu însemna că ei chiar se rupeau de părinţi. La
o săptămînă sau două, ei trimiteau pe cineva ca să mijlocească împăcarea cu părinţii fetei. Mai se hîrîiau ei aşa, mai
ţineau la mîndrie, da pînă la urmă cei doi tineri veneau şi îşi căpătau iertarea. De aici înainte se hotărau toate aşa
cum trebuie la orice nuntă.
Hălăreşti — Bărbescu Neculai, 51
DE LA PETIT LA LOGODNĂ
Şi acum, cînd fata se şi vedea mirească, maică-sa îi zicea:
— Ei, ne-am cam grăbit, vezi că mai e de făcut şi ceia şi ceia. Atunci fata mai lasă bucuria deoparte, îşi
chema priietenele şi se apucau de treabă. Mai la ţesut, mai la cusut, mai la văruit, la făcut curat prin casă. Da mai
frumos şi mai frumos trebuia să facă batistele pentru nuntă. Mai de mult erau toate făcute în casă şi mari de
ajungeau de un metru pe metru. Cea mai frumoasă trebuia să fie cea cusută cu flori de mina miresei.
Puieşti — Năstase Grigore, 42
După petit, cînd de acum ştia că o să aibă nuntă, mirele trebuie mai întîi şi mai întîi să-şi găsească nuni. Mai
vorbea cu taică-su, cu maică-sa şi se gîndeau cu toţii la un om mai de frunte şi mai respectat în sat. Se întîmplă fie
şi unul dintre cei cu care au mers în petit. Tânărul mire se ducea la omul acela şi mai pe ocolite, mai de-a dreptul, îi
spunea dorinţa lui. Dacă omul avea plăcere el zicea de la început da. Dacă nu, mai lungea vorba că mai a re ele
treabă, că nu şi-a terminat casa — se întîmplă chiar să aibă de făcut ceva la casă - că are greutăţi. Atunci băiatul
înţelegea că nu prea merge şi se ducea la
atul sau mai insista la acela. Acuma dacă avea şi naş, mirele alegea pe cel mai bun dintre prietenii săi dar care
să fie şi bun de gură să-i fie vornic la nuntă. Şi alte alergături cu împăcatul muzicii. Pentru asta mirele se ducea la
Mănoiu sau chiar mai departe la Cozmeşti, la Valea Mare.
Iezer — Hunea Ioan, 40
LOGODNA
Tatăl fetei îşi cheamă neamurile lui, tatăl băiatului pe ale lor. Nănaşul vine şi el cu cîteva perechi, mireasa
pofteşte fete de seama ei. După ce se adună lumea se stă de vorbă, se spun glume, femeile mai povestesc, iar cînd
vine timpul mesei mama fetei înşiră pe masă bucatele : borş, sarmale, răcituri. Acum la masă se închină găina
miresei de logodnă. O bucătăreasă închină.
- Bună dimineaţa, bună dimineaţa coane mire
- Noi ne închinăm cu bună dimineaţa,
Iar coana mireasă se închină
Cu- această pasăre măiastră Adusă din depărtare Fără cap, fără picioare. Vă rog s-o primiţi Şi un
bacşiş să dăruiţi.
Mirele rupe găina de la mijloc. Dacă rupe găina dintr-o dată, e om voinic, dacă nu, îl bate femeia, în viaţă.
Din găină apoi împarte la toată lumea. Mai beau, mănîncă, spun glume, porojănii cum se zicea pe timpuri. Naşii
sau cineva mai bătrîn aduc un castron de lut sau de marmură umplut cu grîu şi bomboane hurmuz. Se băgau acolo
inelele, se amesteca griul. Mirii la căutau cu degetul mic de la mîna dreaptă şi de trei ©ri trebuiau să le găsească şi
să le schimbe între ei. In acest timp, vînătorii trăgeau pe
afară focuri de armă.
Puieşti — Năstase Grigore, 42
 Cu două-trei săptămâni înainte de nuntă se făcea Logodna. Mirele era însoţit, la această petrecere de şapte opt
perechi, rudele sale cele mai apropiate. Se aduce farfuria cu grîu şi cu bomboane mărunte, naşul amestecă
verighetele. Mirii îşi căutau inelele cu degetele mici. Oare dintre ei îşi găsea mai întîi inelul se spunea că-i mai ager,
mai isteţ, mai destoinic. Acum se făceau glume asupra mirelui, se mai spunea că ar putea să ia bătaie de la mireasă.
A treia oară naşul îi aşează inelul mirelui, naşa îi aşează inelul pe degetul miresei. Din momentul acela, se putea,
spune că ei sînt logodiţi. După aceea se închină găina
de către soacra mică sau de o femeie mai bună de
gură. Găina este gătită cît mai frumos cu hîrtie
colorată, ţigară în gură, aşa ca să iasă mai cu haz.
Bună dimineaţa, bună dimineaţa Noi închinăm
cu bună dimineaţa Iar cuconul mire şi cucoana
mireasă Vă închină această pasăre frumoasă. Fiţi
buni şi-o primiţi Şi un bacşiş ne dăruiţi. Poate să
fie cît de mare, Că nu-i cu supărare.
Găina se închină de trei ori, adică se pronunţă
aceste cuvinte. Pe urmă se tîrguiesc ca şi cum ar
vinde-o. Mirele rupe găina în două şi împreună cu
mireasa împart bucăţele pe la toţi în mod obligatoriu.
Aşa este datina, se spune că-i găina miresei. Se
închină apoi un pahar de vin către nun.
Bună dimineaţa, bună dimineaţa cucoane
nune
Împreună cu cucoana nună.
Noi închinăm cu bună dimineaţa
Iar finii dumneavoastră
Vă închină această tabla frumoasă
Cu patru păhărele.
Ca patru floricele.
Vin de Odobeşt,
Bei te veseleşti.
Vin de Cotnari
Bei şi bagi mîna-n buzunar.
Şi scoţi galbenii cei mari.
Nu galbenii, rublele,
Nu rublele, paralele mărunţele.
Fiţi buni şi primiţi
Şi-un bacşiş' ne dăruiţi.

(Asta se spune şi la masa mare). La logodnă se fac şi urări de mulţi ani, să fie de bine la cuconu mire, la
ctacoana mireasă, la cuconu nun şi cucoana nună că i-au însoţit şi i-au logodit. Mirele aduce miresei flori, o basma,
sau alte lucruri uşoare de îmbrăcăminte şi încfilţămnite Primeşte şi el un cadou de la miere aisă, înainte o că maşă,
acum o cravată. După masa de la logodnă, clacă aşa au înţelegere, iau zestrea şi merg cu ea la mire. Dacă nu,
mireasa rămâne acasă şi mirele pleacă acasă la el. Înainte, după logodnă, mireasa pleca la mire pînă în ziua nunţii.
Puieşti — Mastacan Mircea, 39
Logodna se făcea la o săptămînă sau două după petit, într-o sîmbătă seara. Se adunau cîte două-trei perechi
din rudele băiatului şi ale fetei, petreceau împreună. Se trăgeau cu pistoalele, dintr-o farfurie cu grîu se alegeau
inelele cu degetul mic. Dacă băiatul găsea inelul fetei se spunea că fata este legată de băiat, sînt legaţi unul de altul.
De trei ori se învârtea farfuria. Dacă-şi găsea mirele inelul, era semn rău, se spunea că n-or să trăiască bine. Aşa
erau obiceiurile. Petrecerea logodnei începea pa la miez de noapte după învîrtirea farfuriei. Ca semn că fata este
cinstită sticlele de vin şi de ţuică se legau la gît cu lînă roşie.
Rotari -Bîţu Neculai, 61

Logodna se făcea cu trei-patru săptămîni înainte de nuntă, după cum aveau muzică, daca o găseau sau nu. Se
adunau neamurile, din partea fetei şi din partea băiatului. Se făcea masă, se petrecea. Mirele îi aducea miresei inele,
urmuz (cum era pe timpul acela), brăţară (nu erau ceasuri, batic, două trei kilograme de bomboane. Mireasa îi
aducea o batistă cusută cu flori, pernă, prosop. într-o Strachină cu grîu se puneau inelele şi după ce se rotea
strachina de trei ori, mirele şi mireasa le căutau cu dege-tul cel mic. Dacă nu se chitea, mai învîrtea strachina. Când
îşi puneau inelele în deget se trăgea un foc de armă ca semn că s-au logodit. Se închină găina de către o femeie, o
bucătăreasă. După datină este gătită cu horbotă, cu flori, i se mai pune şi o ţigară în gură. Cînd se aduce găina cîntă
muzica, se face tîrg înaintea mirelui. Acesta apucă găina de picioare şi o rupă în două jumătăţi, apoi se împarte la
toţi cîte o bucăţică. Darurile, care le au unul pentru altul, mirele şi mireasa, se dau după ce s-au găsit; inelele.
Lăleşti — Munteanu Ioan, 66
VEDRELE
Sîmbătă seara se făceau vedre. Conăcaşul (acum vor-uicel) mergea călare prin sat de cheamă oamenii, Se
aduna toată lumea la mireasă şi se făcea petrecere. Socrul mic avea muzică împăcată aparte.
Puieşti — Năstase Grigore, 42
Muzica venea la fată care se prindea şi ea la o parte de cheltuială. Vedrele se făceau sîmbătă seara, muzica
rinta pînă duminică dimineaţa. Se vorbea prin sat că fata lui cutare a făcut nuntă cu vedre. Nunţi cu vedre s-au fă cui
la noi în sat pînă acum doisprezece ani. La vedre, mi-reasa invita băieţi şi fete, veneau şi căsătoriţi dintre rude.
Mesele, pe la unsprezece-douăsprezece noaptea şi pe la unu-două se ridicau.
Rotari — Bîţu Neculai, 61
Sîmbătă, seara dacă aşa a fost înţelegerea se fac ve-drele. Se adună druştele şi vornicii în frunte cu un vorni-
cel cu un băţ împodobit şi o sticlă. Se făcea tîrg mare la luarea zestrei. Cînd vornicii vroiau să încarce lucrurile în
căruţă, femeile se aţîneau şi îi băteau cu lingurile peste mîini. Se chiuia şi se petrecea pînă pe la trei noaptea spre
ziuă. Cînd ajungeau la soacra mare îi cîntau ca la nuntă. Soacra mare cu un şervet îi lega de gît pe mire şi pe mi -
reasă, îi dădea miresei pîine şi mere. Cînd căruţa ajungea la poartă soacra o scobora pe braţe pe mireasă din căruţă.
Iezer — Creţu Dumitru, 70
La vedre, mirele venea cu muzica lui la mireasă. Cînd se apropia mirele, ieşea şi muzica miresei şi înăuntru
în curte muzicile se împreunau. Vedrele începeau de sîmbătă seara cînd se punea masa şi terminau a doua zi pe la
ora 9—10 cînd se pleca la mire. Dimineaţa între 5—6 era gătită mireasa. O ajutau pe nună druştele, iar o soră a
miresei ţinea oglinda. Tot aşa un vornicel ţinea oglinda pentru mire.
Fîntînele — Berbec Dumitru, 76
Sîmbătă seara, mirele vine la vedre cu cei din satul său: flăcăi, fete, neamuri. Cînd ajunge la mireasă, intră în
casă, ea îl aşteaptă aşezată pe pat. După ce mirii se sărută, începe gătitul miresei. O ajută nuna şi fetele care se
pricep la gătit, un băiat şi o fată îi ţin oglinda. După gă-tirea miresei, cînd se ridică de pe scaun, se trage un foc de
armă. Fetele care vor să se mărite mai repede, se aşează fuga în locul miresei. Se aşează apoi mirele, vor nicii îl
piaptănă şi îi presoară beteala pe cap. Şi băieţii care vor să se însoare în acel an se aşează repede în scaunul mirelui.
Lăleşti — Gheorghe D. Zamfir, 76
DESFĂŞURAREA NUNŢII
Duminică la ora 8 dimineaţa muzica începe să cînte în curte la mire. Cînd se hotărau ei, de obicei pe la ora
zece şi jumătate, se făcea despărţirea muzicii : o parte se ducea la nun să cînte acolo şi o parte rămînea la casa
mirelui. Cînta muzica la nun pînă se adunau la el oamenii invitaţi. Mirele însoţit de băieţi tineri perechi din rudele
mirelui, cu sticla în mină, pînă la ora 12 sosea la casele nunului. Acesta îi întîmpina la poartă si-i servea din sticlă.
Intrau în curte, apoi în casă pentru dulceaţă. La dulceaţă stătea o domnişoară de onoare din partea nunului. începea
petrecerea la nun. Se juca în ogradă, nunul servea oamenii cu mîncare, băutură, se umpleau din nou toate sticlele cu
vin,plecau spre casa miresei. In frunte mergea o fata şi un băiat, ca domnişoară şi cavaler de onoare şi duceau
luminările.
Rotari — Bîţu Neculai, 61
Duminică, dimineaţa, mirele îşi aduna oamenii lui, mai Intîi vornicii, cîte cinci-şase, oricîţi putea să-şi pună.
Nunii aveau şi ei cîte trei-patru vornici. Mireasa nu rămî-nea nici ea mai prejos, ajutau mai multe fete care se nu -
meau înainte druşte şi acuma domnişoare de onoare. După re se adunau la naş oameni îndeajuns, venea şi mirele i u
oamenii lui şi făceau cu toţii o adunare veselă şi porneau către casa miresei.
Puieşti — Mastacan Mircea, 39
Cu o oră înainte de a veni la poarta miresei mirele cu naşul şi nuntaşii din partea lor vine un vornicel călare la
porţile miresei care stau închise şi ferecate.
Bună dimineaţa, bună dimineaţa cinstiţi nuntaşi.
Noi vă cinstim cu bună dimineaţa
Iar nunul cel mare cu socrul cel mare
Se închină cu cîteva cuvinte pe care le putem spune
Înaintea dumneavoastră ca să ne puteţi da drumul
la poartă.
Tinărul nostru împărat
De dimineaţă s-a sculat
Chică neagră a pieptănat,
Calul şi l-a înşeuat,
Din trîmbiţă a sunat
Mare oaste a adunat.
O sută cinzeci de inii.
 Dintre cei cu boierii.
Din cei mai mari feciori de generali
Ca pe la apus de soare
Să plece la vînătoare.
Au plecat pe deal în şes
Şi umblînd mai mult aşa,
Au dat de o urmă de fiară
Se strînseră toţi la un loc :
Unul spuseră că-i urmă de zînă
Să fie a împăratului cunună.
Şi-au mers, şi-au pînă ce-au pierdut urma. De acolo s-au întors înapoi la uţrmă să vadă încotro a luat-o urma.
Nu s-au mai putut desluşi şi atunci :
Nunul cel mare
Cu grija în spinare
Călare pe-un cal
Ca pe-un Ducipal,
Se ridică-n scări
Se umflă-n nări
Face ochii roată,
Peste oştirea lui toată
Şi cind colo aici zări
O floricică frumoasă
Şi văzînd că locui nu-i prieşte
Şi nu înfloreşte,
Nu rodeşte,
Ci numai se ofileşte,
Ne irimiseră pe noi
Şese lipcani
Cătai c pe şase juncani
Cu coamele cănite
Cu unghiile zugrăvite.
Cu lopeţi şi tîrnăcoape
Să scoatem floricica din pămînl
S-o scoatem cu rădăcină
S-0 sădim la împărat în grădină.
Acolo să-nflorească
Să rodească
Locul să-i priească
Să- nu se mai ofilească,
lavă dumneavoastră cinstiţi părinţi
Socri mari şi socri mici
Cc-aţi făcut nu mai este de desfăcut.
Să daţi opt boi şi şapte vaci
Apoi să rabzi şi să taci.
Socrule cel mare
Iată pleosca de aici
Iată plosca ţestoasă
Ca o rădăcină uscată,
Pe aicea lată, pe aicea lată,
Să-nchine soacrei o dată.
Să nu o săruţi tare
Că şi căciula din cap îţi sare.
Să o săruţi mai încetişor
Să-ţi pară mai dulcişor.
Noi am descăleca
Dar n-avem jos pe ce ne aşeza.
Nu sîntem nişte niscaiva morari beţi
Să descălecăm în scaieţi.
Nici niscavai ciobani de la oi
Să descălecăm în noroi.
Nouă să ne aduceţi covoare alese
Să descălcăm aici pe loc.
Noi trebuie să venim la dumneavoastră
Să ne daţi floricica.
Ne-o daţi sau nu ne-o -daţi ?
Noi trebuie s-o luăm oricum ar fi
Caii noştri să mănânce
Dar din capete să nu mişte.
Munţi înalţi şi luminoşi
Bine v-am găsit sănătoşi.
Vornicii se descăleca. Intră nunta înăuntru; în marş. Mirele este primit de mireasă cu dulceaţă şi apă rece.
Fîntînele — Berbecea Dumitru, 76

Vornicul vine călare pe cal cu colac în gîtul sticlei, dumică pe la ana opt-nouă. De la poartă spune:
— Bună dimineaţa, bună dimineaţa
Cinstiţi nuntaşi.
— Muiţumim dumneavoastră băieţi
militari,
Dar ce umblaţi, ce căutaţi ?
— Ce umblăm, ce căutăm
La nimeni samă n-avem să dăm.
Cine sînteţi dumneavoastră
Să ne luaţi sama noastră.
Că multe ce sînt şi dese
Nu vi le spunem pe-alese
Dar încetul cu încetul
Vă vom spune cuvintul cu adevărul.
Tînărul nostru împărat
Dimineaţa s-a sculat
Pe faţa albă s-a spălat
Chică neagră a pieptănat,
Cu trîmbiţa a cîntat
Mare oaste a adunat
Cxnd a fost soarele în diseară
A plecat la vînătoare.
Şi a ieşit la drum.ul cel mare
Şi a dat de urmă de fiară.
Alţii spun că-i urmă de zînă
Să-i fie împăratului cunună.
Aşa că s-au găsit alţi vînători
Mai cunoscători
Şi-au spus că-i urmă de căprioară
Să-i fie împăratului soţioară.
Iar nunul cel mare
Cu grija-n spinare
Călare pe-un cal
Ca un Ducibal,
Se umfla în îiări
Făcu ochii roată
Peste oştirea lui toată.
Zăreşte casele fiilor,
Şi cînd încoace privi
Aici zări
O floricică m'ult frumoasă,
Şi mult drăgăstoasă.
Şi văzînd că nu înfloreşte,
Şi nu rodeşte,
Şi nici locul nu-i prieşte.
Şi mult se ofileşte,
Ne-a trimis pe noi şase lipcani
Călări pe şase juncani
Cu unghiile cositorite.
Cu picioarele potcovite,
Cu tîrnăcoape de argint
Să scoatem floricica din pămînt
Şi floricica s-o ducem
La împărat în grădină
Acolo să rodească
Acolo să înflorească
Şi să nu se ofilească.
Nouă floricica să ne-o daţi
Că dacă nu, de noi nu scăpaţi.
C-avem şi firman,
Cu pecete de la împărat,
Cine ştie carte latinească
Să vie să ne citească.
Iar cine nu ştie
Să nu vie.
Ca de foc să se păzească.
Să n-aduceţi vreun popă cu barbă rară,
Să ne ţie pînă diseară.
Ori vreun popă cu barbă cănită.
Să rămîie cartea necitită.
S-aduceţi u'n popă cu barbă ca. fusul,
Să ne deie curînd răspunsul.
Dorinţa noastră este,
Şase pahare de vin
Şase năframe de in
Cum sînt pe aici,
Cusute cu fluturi şi cu amici.
Fie şi cu strămătură
Numai să fie cu voie bună
Fie şi de mătase
Numai să fie de la cinstita mireasă.
Să nu fie de la vecine
Să păţim vreo ruşine.
C-atunci e ruşinea noastră
Şi necinstea dumneavoastră,
Socri mici ascultaţi
Şi-n urechi băgaţi.
Cînd 6 fi soarele-n diseară,
Mare oaste vă-mpresoară.
Lărgiţi casa,
Să-ntindeţi masa.
Socri cei mari
Să aveţi şi lăutari.
Se dă plosca de către voinic şi spune mai departe:
Mulţi si frumoşi
Bine v-am găsit sănătoşi.
Şi de la nunul cel mare
Un bacşiş mai mare.
De la cinstita mireasă,
O batistă frumoasă de mătase.
Mulţi ani luminoşi,
Bine v-am găsit sănătoşi.
Rotari — Bîţu Neculai, 61
Pe vremuri se spunea şi la noi conocăşia dar acuma s-a uitat. Conăcarii cu mirele în frunte veneau călări.
Aveau cai frumoşi gătiţi cu batiste cu flori. Băteau cu bicele în streaşina casei şi pe urmă începeau să spună
conocăşia. In ogradă se aşeza o cofă plină cu apă şi un colac deasupra. Mirele se trăgea cu calul înapoi spre poartă,
dădea bice calul şi din fugă ţinîndu-se cu o mînă de coamă trebuiau să apuce colacul. Toată greutatea era că nu
putea să apuce colacul oricum. Trebuia să-1 ia uşurel aşa din fuga calului să nu se verse cumva vreo picătură din
cofa cu apă. Dacă mireasa vroia să-şi mai rîdă de el, umplea cofa ochi, dacă nu, o lăsa de. un deget sau două.
Mireasa îl aştepta pe mire în pragul casei îmbrăcată în rochie roză şi îl rupea cu aghiazmă, pe mire.
Hălăreşti - Liteanu Ileana, 62

După ce se spunea eonocoăşia, mirele trebuia să-i arate miresei cit este de priceput şi de voinic. Mare lucru
era ca la nuntă să aibă mirele cal bun. Intîi se plimba călare prin ograda miresei, mai încet, apoi tot mai repede.
Cînd atingea fuga cea mai mare a calului, mireasa arunca o batistă cusută pe jos şi de-a călare, din fuga mare,
mirele trebuia s-o apuce şi s-o pună la brîu. Acela se chema că este' bărbat.
Iezer — Creţu Dumitru, 70
Pe mireasă o găteau numai naşa şi druştele sau cum se spune acum domnişoară de onoare. "Erau fete şi din
partea mirelui şi a miresei. Mireasa mai demult nu se îmbrăca ca acum cu rochia albă. Ori se îmbrăca cu hainele
oare le avea mai bune, ori cu costum naţional. Naşa îi pregătea de acasă voala şi coroniţa. După ce o pieptănau
frumos i se aşeza vioaia miresei şi i se tăia peteală pe cap. I se mai lega un fir mai gros de peteală pe frunte, se îno-
dă în partea dreaptă şi se lăsa să atârne în. jos. Mirelui i se aşeza o floare frumoasă în piept, peteală mul tă pe cap,
era proaspăt bărbierit. După ce se termina gătitul miresei,
druştele sau cum se spune acum domnişoarele de onoare
aveau altă slujbă. Ele puneau în piept, împreună cu mireasa,
nuntaşilor, mai cu seamă dintre rude, batiste cusute de mînă.
Acum se pun nişte floricele cumpărate tot de mire. Tot
atunci se puneau flori mari la pieptul mirelui, nunului şi
nunei. în toată vremea asta, lăutarii ziceau eîntece de jale.
Puieşti — Năstase Grigore, 42
Ia-ţi mireasă ziua bună
De la stele, de la lună,
De la maică-ta cea bună,
Creşteţi flori şi-mbobociţi,
Căci mie nu-mi trebuiţi.
Creşteţi nalte ca gardu
Căci eu mi-am legat capu.
Lăleşti — Maletia Stărpu, 78

Ia-ţi mireasă rămas bun

De la fetele din drum.
Şi de la vecinii tăi
C-ai copilărit cu ei,
Creşte-li flori şi-mbobociţi
Că mie nu-mi trebuiţi.
Nu ştiu Doamne ce să fac
Că-mi pune voalul pe cap.
Că de-acum m-am măritat.
Grija casei va-am luat..
Plîngeţi ochi şi-mi lăcrămaţi.
De acu sînteţi măritaţi.
Lăleşti — Grigore Gherghe, 27
După gătitul miresei, dacă înainte nu s-a făcut nici logodnă, nici vedre, se pune o masă care ar fi ca o masă de
logodnă. Pe urmă se scoate zestrea din casă şi după ce se joacă bucată cu bucată, se urcă în căruţă.
Hălăreşti — Liteanu Ileana, 62
Zestrea stă tencuită în colţul camerei să o vadă toţi nuntaşii. Cînd încep s-o urce în căruţă, fetele şi femeile se
reped de apucă cîte un lucru şi-n timp ce-1 duc în căruţă îl întorc pe toate feţele şi trag de el să vadă dacă mireasa
le-a ţesut sau cusut bine. în ogradă muzica cîntă o melodie anume pentru jucat zestrea. Femeile ţinînd per nele
deasupra capului, chiuie, mai zic şi cîte o strigătură. Dacă vor să-şi rîdă de mireasă zic :
Iu, iu, iu pe dealul gol,
Că mireasa n-are ţol.
Şi ar să-i facă mirele
 Cînd o tunde dinele.
Şi-i va face şi salteaua
Cînd va tunde si căţeaua.
Iezer — Dumitru Dumitru, 70

După ce s-au mai potolit vînzoleala de la

jucatul zestrei, muzica începe să cînte cîntarea
zestrei. Acu se vede şi se joacă zestrea mişcătoare,
pămîntul şi vitele vin mai pe urmă.
Băieţii ca să mai rîdă şi ei punea cociorba în
uşa casei şi nu le dădea voie să iasă cu zestrea. Ca să
poiată lua lucrurile mirele trebuia să le plătească un
bacşiş bun.
— Dacă vrei să te-nveleşti cu oghialul
ăsta bun şi frumos, trebuie să fie frumoşi şi
gologanii cu care plăteşti ca să scoţi zestrea din
casă. Cît sătea mirele şi îşi bătea
capul cu băieţii, mireasa între timp se ascundea.
Mirele umbla o mulţime după ea. Asta pînă cînd i se
făcea milă
uneia dintre femei şi-i spunea de pildă :
— Du-te după gluga de hluji, acolo o
găseşti. Mirele o aducea trăgînd-o de mînă iar ea
începea să plîngă.
Puieşti — Năstase Grigore, 42
După ce s-a mai potolit vînzoleala de la
jucatul zestrei, se scoate în curte o băncuţă sau două
scaune, pe care se aşează socrii. In faţă se aşează un
covor şi sub scaune se pune o bucată de pîine sau
cozonac. In frunte cu vornicul nuntaşii ies din casă
prinşi de mînă şi încep dan-ţul miresei. Danţul se
întinde toată ograda, tot în frunte, cu vornicul. Se
roteşte de trei ori în jurul scaunului pe care stau părinţii.
Hălăreşti — Bărbescu Nicolae, 51
După jocul zestrei, urmează danţul. Danţul miresei este condus de un vornicel, acela care spune iertăciunea.
Toţi sînt prinşi de mînă. Vornicul din frunte ţine-n mîna liberă o sticlă de vin şi un colac pus în gîtul sticlei. După el
urmează naşul, mirele, mireasa, naşa, druştele, neamurile mai apropiate. Trag trei roate şi apoi se opresc cu faţa
spre răsărit.
Puieşti — Hriscu Nicolae, 40

Mirele şi mireasa se aşează în genunchi ruşinaţi în faţa părinţilor. Vornicelul atenţionează muzica şi începe
iertăciunea. Socri sînt aşezaţi cu faţa la apus, vornicelul şi mirii cu faţa la răsărit.
Iertăciunea de la Iana
Staţi fraţi şi ascultaţi
Şi la mine vă uitaţi
Vă uitaţi cu ochii bogheţi
Ca să nu mă deocheţi
Căci sînt un smolit
De la Dumnezeu dăruit.
Aşa cinstiţi părinţi
Care sînteţi de la Dumnezeu' orînduiţi
Iertaţi pe aceştii doi fii
Care stau cu multă plecăciune
Şi aşteaptă cuvînt de iertăciune.
Căci iertăciunea părinţilor
Întăreşte casa fiilor,
Că supărarea părinţilor
Risipeşte casa copiilor
De-ar fi făcute din lut
Se risipesc pînă la pămlnt
De-ar fi făcute din piatră
Se risipesc pînă-n temelii.
Aceste două tinere mlădiţe
Care se trag din viţă-n viţă
Pînă la cea mai tînără mlădiţă
Le-o venit vremea să se căsătorească,
Să se despărţească de părinţi.
Cum se dispărţeau înainte
Pămîntul cu ape
Unul de altul..
Iar cucoana mireasă
Poţi să plîngi şi să suspini
C-ai intrat pe mîini străine
Căci mila de la părinţi
Anevoie ai să uiţi.
Căci mila de la bărbat
Ca frunza de păr uscat.
Cînd te pui să te umbreşti
Mai tare te dogoreşti.
De la cuconul vornicel
Un pahar de vin.
De la cucoana mireasă
O batistă frumoasă.
Iar de la cuconul nun.
Un bacşiş bun.
Codreanu Constantin, 53
Iertăciunea de la Hălăresti
Ascultaţi dumneavoastră cinstiţi nuntaşi
Cinstiţi nuni mari,
Cinstiţi socri mari
Puţinele cuvinte.
Căci aceşti doi tineri ai dumneavoastră
Se închină cu smerenie
Să le daţi blagoslovenie.
Se-nchină cu plecăciune
Să le daţi iertăciune.
Să crească
Să se înmulţească
Ca frunza codrului,
Ca nisipul mării.
Că mulţi şi mai mulţi trecură
Şi se înmulţiră,
Pînă veni timpul şi la aceşti doi tineri
Care stau in faţa dumneavoastră
Cu feţele plecate.
Cu genunchile plecate,
Ca să-i iertaţi
Şi să-i binecuvîntaţi
Căci blestemul părinţilor
Risipeşte casele fiilor.
De-ar fi pe temelii de piatră
Ele se risipesc pînă-n talpă.
De-ar fi pe temelie de lut
Ele se risipesc pînă la pămînt.
Aşa că dumneavoastră cinstiţi părinţi
 Să-i iertaţi,
Să-i binecuvîntaţi,
Amin, amin
Şi-un pahar de vin,
Iar de la cucoana mireas,
O batistă frunoasă.
Fie şi din strămătură
Numai să fie cu voie bună.
Bărbescu Neculai, 51
Conăeaşul, cel care spune iertăciunea, este ales dinainte ca din partea miresei. Pentru osteneala sa mireasa îi
dă o batistă frumos cusută. Nici nunul nu se lasă mai prejos şi dă şi el un bacşiş bun în bani. Din partea mirelui care
şi el trebuie să-şi aducă partea la răsplătirea conăcaşului se dă un pahar de vin.
Puieşti — Năstase Grigore, 42
După ce s-a obosit tot spunînd iertăciunea conăeaşul se uită cam lung spre mire şi acesta înţelege că a însetat
tare. Mirele ia o tavă, pune pe ea un pahar de vin şi i-1 dă să-1 bea. Dar băutul ăsta se face ea o adevărată distracţie.
Mirele zice :
Să trăieşti podea uscată
Şi tu vornice gura căscată.
După ce a băut conăcaşul trebuie să fie foarte atent. Dacă nu se ştie şterge el repede cu batista la gură oamenii
din jur se reped cu şomoiaga de paie, chipurile să-1 şteargă ei. Şi aşa de bine îl şterg că îl înroşesc tot pe la gură şi-
1 ustură buzele o săptămînă.
Fîntînele — Berbece Dumitru, 76

După ce s-a terminat iertăciunea, mirele şi mireasa se ridică şi cu capul în pamînt tot cu obrajii, ruşinaţi să -
rută cuviincioşi mîna părinţilor. După aceea, ca să-şi arate respectul lor sărută pe rînd şi mîinile naşilor. La sărutat
întîi este mirele pe urmă mireasa. După ce i s-a sărutat mîna, naşul dă un bacşiş bun vornicului. Mirele are şi el ca o
datorie ca să arate om darnic să-i dea vornicului un .pahar plin cu vin. în acelaşi.timp cînd mirele întinde pa harul
către vornic, mireasa are pregătită în mînă o basma. Vornicul bea paharul cu vin care-i umplut ras şi vrea nu vrea se
cam udă la gură. Imediat ce a băut paterul, mireasa trebuie să-i întindă basmaua pregătită dinainte. Aici trebuie
mare atenţie că dacă n-a apucat el să se şteargă cu basmaua în clipita aceea tinerii din jur îl şterg ei. A-poi ce fel de
şters! Ei au pregătit şomoiage de paie şi-1 freacă cu ele la gură pe vornicul care n-a fost atent.
Oamenii fac mare haz şi povestesc şi pe urmă cum s-a întîmplat.
Puieşti — Moraru P. Costică, 33
După ce s-a spus iertăciunea se sărută mîinile părinţilor şi a naşilor. Mirii îi servesc pe urmă pe părinţi şi pe
naşi cu cîte un pahar de vin şi aceştia la rîndul lor aduc o tavă cu două pahare pentru mire şi mireasă. Aceiştia beau
dar mireasa nu-şi termină niciodată paharul ci îl bea numai pe jumătate. Restul de vin are grijă să-1 arunce peste
umăr. Tot acum pe altă tavă se aduce un colac făcut anume pentru nuntă care se cheamă jetnnă. Acest fel de colac
numai la nuntă se serveşte.
Iezer — Rusu Ion, 44
Mireasa este servită cu un colac care la noi se cheamă jemnă. Colacul este făcut frumos din făină albă şi se a-
duce tăiat în patru pe o tavă. Mireasa ia prima bucată şi se face că o aruncă. Lumea se îngrămădeşte gata să o
prindă dar mireasa numai se face, ea vîră bucată de colac sub braţ. Celelalte trei bucăţi le aruncă spre trei părţi ale
zării. Ca să poată arunca mai bine mireasa stă urcată pe un scaun. Este mare năvală ca să apuci o bucată din jemna
miresei. Cei care apucă să prindă vreo bucată o ţin bine în mîini, altfel le-o smulg ceilalţi toată, sau cîte o
bucăţică. Dacă ai o bucată de jemnă la tine se spune că atunci cînd te duci la tîrg ai mare noroc la cumpărare şi la
vînzare. Tot aşa se spune că ai noroc şi la vaci dacă duci în grajd o bucăţică de jemnă. Dar şi mireasa are mare grijă
de bucata pe care şi-a păstrat-o, o ţine bine închisă în sipetul îri care păstrează tot ce are ea mai de preţuit. Când
trebuie să plece într-un loc unde sînt mulţi oameni cum ar fi bunăoară o cumătrie, o nuntă sau altă petrecere îşi ia la
sine bucata de jemnă. Ea zice că aşa toată lumea o s-o privească şi o să zică că-i frumoasă şi tînără cum a fost în
ziua nunţii.
Fîntînele — Berbece Dumitru, 76
După ce s-a mai potolit rîsul de la ştergerea vornicului la gură, se aduice jemna. Jemna era înainte un colac
împletit în patru sau trei. Acum tot jemnă se spune la un cozonac. Jemna se duce pe o farfurie şi se taie în patru.
Farfuria se aşează pe capul miresei care o ţine cu mîna stingă. Cu dreapta ia prima bucată face cu ea semnul crucii
pe urmă se face că aruncă bucata de jemnă spre răsărit. Numai că îndată o bagă subsţioară sau o dă să o ţină cineva.
O parte din lume aşteaptă fiecare mişcare de a prinde pînea. A doua bucată o aruncă cu adevărnt spre miazăzi.
Oamenii se aţinea după bucata aceea de pîine ca după un boţ de aur. La fel mireasa aruncă cele-hilte două bucăţi
spre miazănoapte şi spre asfinţit şi oamenii se îngrămădeau la fel ca să pună mîna după o bucăţică. Erau multe
credinţe despre jemna miresei. Dacă mireasa a fost cinstită se spunea că cei care mănîncă din pînea aceea au noroc
la toate treburile din gospodărie, le merge bine în toate. Mai strîngeau bucăţile acelea de jemnă şi le ţineau la ei cei
care aveau vaci şi doreau să le vîndă. Ziceau că atunci cînd merg la ocol se vor ţine după ei negustorii aşa cum se
ţin peţitorii după o mireasă. Mireasa îşi ţinea şi ea cu grijă bucata care şi-o păstrase şi zicea că aceasta este norocul
casei ei.
Puieşti — Mastacan Mircea, 39

Atunci cînd mireasa era din alt sat sau chiar din acelaşi sat cu mirele, dar fusese jucată la nuntă mai mult de
alţi flăcăi era pretenţie ca socrul mic şi cu mirele să plătească „vulpea", adică să dea o plată pentru ea mireasa să
poată merge la cununie. Vreun fost prieten al miresei sau vreun flăcău din vecini aduna tineretul din jur şi cu pari în
mînă se aşezau la poartă. Mai în glumă, imu în serios cerea să li se dea. o sumă de bani sau vreun vas cu băutură.
Tatăl miresei dacă era om gospodar şi vroia să se termine totul ou bine, dădea de la el o sută-două de lei, ori o
putinică de vin, o damigeana cu rachiu şi îi liniştea. Dacă se dădeau bani îi lua numai fostul prieten al miresei bare
o jucase la horă şi dacă vroia el îi împărţea cu ceilalţi. Se întîmpla ca mirele şi tatăl fetei să se ţie tari să nu vrea să
dea „vulpea". Atunci se isca necaz mare, cum s-a întîmplat la Gîlţeşti cînd a ieşit nunta cu bătaie şi-am ascăpat şi
eu cu fuga de acolo.
Puieşti— Năstase Grigore, 42
Cînd se aşează lumea ca să meargă la cununie în frunte erau totdeauna mirele şi vornicii. In al doilea rînd nu-
nii conduşi de braţ de oameni de la nuntă. Dar nu chiar toţi aveau cinstea- să meargă lîngă nuni ci numai' oameni
mai de frunte în sat. Nunul poartă pălăria în mînă şi se salută cu grijă cu ceilalţi nuntaşi. Oamenii îi arată mare
respect că doar o dată e nun mare sau nu se ştie dacă mai este degrabă. Din urmă vin carele cu zestrea care mai este
arătată şi acuma încă o dată satului. Femeile chiuie, cîntă. Cînd ajung la cîte o răspîntie se opresc de încing cîte un
joc. Se joacă mai mult hore de mînă, sîrbe, în rest se cîntă marşul. Muzica aşteaptă la poarta bisericii. Luminările
aprinse le duce un vornicel şi druşcă care a fost cea mai bună prietenă a miresei. în drum spre casa mirelui se joacă
din nou. Din loc în loc cei care privesc nunta ies cu căldări pline cu apă pe care le aşează înaintea mirilor. Mirele
aruncă bani în căldare, iar mireasa o răstoarnă cu piciorul. Aşa se credea că vor avea bani, belşug şi sănătate.
Puieşti — Năstase Grigore, 32

Cînd ajungeau la casa mirelui, soacra mare ieşea ou un ştergar mare în mîini, îi cuprindea pe amîndoi, adică
pe mire şi pe mireasă şi aşa legaţi îi băga în casă. Asta ca să mă legaţi toată viaţa lor. Şi le mai dădea şi un ou ca să-
1 mănînce amîndoi ca să trăiască bine, să împartă bine să împartă între ei cele bune şi cele rele.
Puieşti — Bîţu Neculai
Cînd nunta ajunge aproape de casa mirelui mireasa se urcă pe proţapul unei căruţe şi aşa ajunge la poartă.
Acolo mama soacră o ia în braţe ca s-o dea jos. Pe urmă o leagă cu un prosop de mire. In ogradă, cum au ajuns se
prind cu toţii într-o horă de mînă. Se descarcă apoi zestrea din căruţe. Mireasa desjugă boii apucă resteile şi le
aruncă peste casă ca să vadă mama soacră că şi-a luat noră voinică. Se face din nou un danţ şi aşa se intră în
casă..
Puieşti — Năstase Grigore, 32
De la cununie nunta merge la casa mirelui, unde toată intîmpiniarea se face de către soacra mare mai întîi.
Une-ori se apucă de închid porţile, le leagă bine. începe mare distracţie. Mai mulţi oameni de casă a mirelui stau
căţăraţi pe gard şi spun că nu la casa aceea este nuntă, să se ducă la altă casă. Stau aşa şi discută pînă ce deschid
por-ţile. În mijlocul ogrăzii îi aşteaptă socrul mare cu o sticlă vin în mînă. Se mai face încă o horă de mînă, apoi se
aşează pentru intrarea în casă. Mai întîi vornicul care a spuse iertăciunea, apoi naşul, mirele, naşa mireasa şi,
ceilalti. Vornicul din frunte are în mînă colacul oare a stat în gîtul sticlei. Sticla o dă la altăcineva, iar colacul îl
închină în pragul uşii. După.aceea îl rupe în patru sau în bucăţi şi-1 dă la flăcăi. Mama mirelui împreună cu tatăl
său îi leagă acum cu un şervet pe mire şi mireasă i ii bagă în casă aşa ca să fie legaţi, strînşi toată viaţa. Pe urmă
stau toţi la servit dulceaţa, în tinda casei. La dulceaţă stă o rudă a mirelui şi alta o ajută.
Puieşti — Hriscu Neculai, 39

Atunci cînd mireasa era plin alt sat sau chiar din acelaşi sat cu mirele, dar fusese jucată la nuntă
mai mult de alţi flăcăi era pretenţie ca socrul mic şi cu mirele să plătească „vulpea", adică să dea o plată
pentru ca mireasa să poată merge la cununie. Vreun fost prieten al mi resei sau vreun flăcău, din vecini
aduna tineretul din jur şi cu pari în mînă se aşezau la poartă. Mai în glumă, mtu în serios cerea să li se
dea o sumă de bani sau vreun vas cu băutură. Tatăl miresei "dacă era om gospodar şi vroia să se termine
totul ou bine, dădea de la el o sută-două de lei, ori o putinică de vin, o damigeana cu rachiu şi îi li niştea.
Dacă se dădeau bani îi lua numai fostul prieten al miresei care o jucase la horă şi clacă vroia el îi împărţea
cu ceilalţi. Se întâmpla ca mirele şi tatăl fetei să se ţie tari să nu vrea să dea „vulpea". Atunci se isca
necaz mare, cum s-a întîmplat la Gîlţeşti cînd a ieşit nunta cu bătaie şi-am ascăpat şi eu cu fuga de
acolo.
Puieşti— Năstase Grigore, 42
 Cînd se aşează lumea ca să meargă la cununie în frun te erau totdeauna mirele şi vornicii. In al
doilea rînd nunii conduşi de braţ de oameni de la nuntă. Dar nu chiar toţi aveau cinstea- să meargă
lîngă nuni ci numai oameni mai de frunte în sat. Nunul poartă pălăria în mînă şi se salută cu grijă cu
ceilalţi nuntaşi. Oamenii îi arată mare respect că doar o dată e nun mare sau nu se ştie dacă mai este
degrabă. Din urmă vin carele cu zestrea care mai este arătată şi acuma încă o dată satului. Femeile
chiuie, cîn-tă. Cînd ajung la cîte o răspîntie se opresc de încing cîte un joc. Se joacă mai mult hore de
mînă, sârbe, în rest se cîntă marşul. Muzica aşteaptă la poarta bisericii. Luminările aprinse le duce un
vornicel şi druşcă care a fost cea mai bună prietenă a miresei. In drum spre casa mirelui se joacă din
nou. Din loc în loc cei care privesc nunta ies cu căldări pline cu apă pe care le aşează înaintea mirilor.
Mirele aruncă bani în căldare, iar mireasa o răstoarnă cu piciorul. Aşa se credea că vor avea bani,
belşug şi sănătate.
Puieşti — Năstase Grigore, 32
Când ajungeau la casa mirelui, soacra mare ieşea cu un ştergar mare în mîini, îi cuprindea pe
amîndoi, adică pe mire şi mireasă şi aşa legaţi îi băga în casă. Asta ca să rămână legaţi toată viaţa
lor. Şi le mai dădea şi un ou ca să-l mănânce amîndoi ca să trăiască bine, să împartă i împartă între ei
cele bune şi cele rele.
Puieşti - Bîţu Neculai
Cînd nunta ajunge aproape de casa mirelui mireasa se urcă pe proţapul unei căruţe şi aşa
ajunge la poartă. Acolo mama soacră o ia în braţe ca s-o dea jos. Pe urmă o leagă cu un prosop de mire.
În ogradă, cum au ajuns se se prind cu toţii într-o horă de mînă. Se descarcă apoi zestrea d in căruţe.
Mireasa desjugă boii apucă resteile şi le aruncă peste casă ca să vadă mama soacră că şi-a luat n o r ă
voinică. Se face din nou un danţ şi aşa se intră în casă.
Puieşti — Năstase Grigore, 32
De la cununie nunta merge la casa mirelui, unde toată intîmpiniarea se face de către soacra mare mai
întîi. Uneori se apucă de închid porţile, le leagă bine. Începe marea distracţie. Mai mulţi oameni de casă a
mirelui stau căţăraţi pe gard şi spun că nu la casa aceea este nuntă, să se d ucă la altă casă. Stau aşa şi
discută pînă ce deschid porţile. In mijlocul ogrăzii îi aşteaptă socrul mare cu o sticlă de vin în mînă. Se
mai face încă o horă de mînă, apoi se aşează pe ntru intrarea în casă. Mai întîi vornicul care a spus
iertăciunea, apoi naşul, mirele, naşa mireasa şi. ceil a l ţ i . Vornicul din frunte are în mînă colacul care a stat
în gîtul sticlei. Sticla o dă la altcineva, iar colacul îl înc hină în pragul uşii. După.aceea îl rupe în patru
sau în opt bucăţi şi-l dă la flăcăi. Mama mirelui împreună cu tatăl său îi leagă acum cu un şervet pe
mire şi mireasă ş i îi bagă în casă aşa ca să fie legaţi, strînşi toată viaţa. Pe urmă stau toţi la servit
dulceaţa, în tinda casei. La dulceaţă stă o rudă a mirelui şi alta o ajută.
Puieşti — Hriscu Neculai, 39

În curte la mire tineretul dansează pînă

tîrziu. În casă se aşează masa de cununie. La
masă nu stau decît neamuri mai apropiate
dar din alte părţi. Pe la ora zece noaptea
nunta se întrerupe.
Puieşti - - Năstase Grigore, 32
După ce mirii au intrat în casă, în
ogradă se joacă p â n ă se întunecă afară.
înăuntru se asenză o masă la care sînt serviţi
nunii şi oamenii veniţi, oare tiu venit de
departe. Nunul nu stă pînă seara tîrziu. Se
duce acasă împreună cu nuna conduşi de
muzică. Acolo se adună oamenii lui chemaţi
pentru masa mare. Mirele se duce din nou cu
muzica şi-1 conduce. Se dansează apoi pina la
vremea hotărîtă.
Rotari — Bîţu Neculai
MASA MARE
După cum era de demult cînd se făcea
nunta eu întrerupere masa marte se punea luni
seara. Acuma se aşează duminica seara. La
început cinsteau cu toţii câte un pahar două de
rachiu cu gustare sau fără după puterea celor
cu nunta. Urma borşul cu carne, ăsta era baza.
Dacă nu se servea borş ziceau că nici n-a. fost masă. Apoi sarmalele şi pilaf cu friptură. Odată cu friptura
bucătăresele făceau o mulţime de glume cînd închinau găina. Nănaşului i se mai închinau pe urmă şi colacii.
După ce a mîncat toată lumea începe darul. Mai intâi vornicul închină pa harul nunului. Nunul serveşte şi
îşi dă darul care trebuie să fie cel mai mare d i n toată nunta. Se adună vornicelul, nunii şi mirii cu muzica
după ei, cu tablaua cu paharele în mână şi trec pe la fiecare mesean. Fiecăruia i se spune închinarea
paharului de către vornicel şi dacă are preten ţie muzica cîntă ce vrea el. După ce a hăul omul ur mează
:
- Să fie de bine cucoane nun şi cucoană nună, minte multă la tineri, copii frumoşi cîte pene pe cocoş.
Eu dăruiesc la finii dumneavoastră o sută de lei. Dacă este rudă cu mirii dă de obicei mai-mult. Iar
vornicului mal zice:
Şi o baniţă de popuşoi şi un purcel... Şi omul de ruşine dă că n-are ce face. I se dă un bacşiş pe tabla
vorniceiului, se mai dă şi la muzică ceva. Cînd se termină de închinat nunul se urcă pe masă şi strigă :
Cinstiţi meseni, cu cheltuiala noasiră şi, concursul dumneavoastră la aceşti doi tineri pe care i-am
cununat au ieşit... şi se anunţă suma. După strîngerea darului dă la socri cămăşi de fuior şi prosoape.
Puieşti, — Năstase Grigore, 42
Se aşează masa mare. Dacă nunta era cu întrerupere, nuntaşii se împrăştiau, mirii se mai odihneau
şi ei în timpul acesta, iar muzica rămânea la socri mari. Înainte muzica începea să cînte iar pe la orele opt
nouă, acuma cîntă de duminică seara. Se mergea pe la naş să-i aducă cu cîntec. Pe al unu, două se adună
tot poporul. La închinat se dădeau bani, purcei, cîrlani... Oînd nunul închina darul venea soacra mare şi
dacă nu putea ea, o femeie din partea ei. Aceasta închina găina şi coalcii peste care se punea un prosop, o
cămaşă, săpun, colonie, bomboane. Nunul dădea colacii la un neam ca să-i strîngă. Se mai închinau apoi
un şervet nunului şi unul nunei. Tot o fe meie aducea şervetele şi le punea după cap. Nunul se urca pe o
masă şi atenţiona lumea cînd îşi închina darul :
— Dragi gospodari din partea mea dăruiesc la finii mei ... lei, un purcel, o oaie. Acuma nu prea se
mai 'dau animale. Ca să poată întemeia şi ei o gospodărie cam deodată. Se mai dăruia şi vin. Cît se strîng
celelalte daruri nunul şi mirele mai servesc lumea.
Puieşti — Mastacan Mircea
Bucură-te soacră mare
Că-ţi vine cheptănătoare.
Cu cheptenele de brad
Să te scarpine pe cap.
Şi te-a scărmăna uşor
Tot cu capu de uşor.
Şi te-a scărmăna cu jale
Tot cu capul de podele.
Şi-a mai lua şi cleştele
Şi ţi-a rupe deştele.
Şi-a mai lua şi o prăjină
Şi te-a lungi prin grădină.
Lălesti — Dănăilă Elena, 41
ÎNCHINATUL GĂINII
Buna dimineaţa, bună dimineaţa,
Cucoane nune !
Noi ne închinăm cu bună dimineaţa
Iar cwcoana mireasă
Se închină cu această pasăre măiastră
Zburătoare,
Adusă din depărtare.
Cu această pasăre grasă
Care aduce fericire în casă,
Luaţi şi primiţi
Şi un bacşiş dăruiţi.
Cît o fi de mare
Că nu-i cu supărare.
Puieşti — Oprea Maricica, 43
Bună dimineaţa, bună dimineaţa
Cucoane nun şi cucoană nună !
Noi ne închinăm cu bună dimineaţa
Iar finii dumneavoastră
Inchină cu această pasăre măiastră
Îmbrăcată şi împodobită.
Iar dumneavoastră cucoane nun şi cucoană nună
Poftiţi şi serviţi
Şi un bacşiş îmi dăruiţi.
Fie cît de mare
Că nu-i cu supărare.
Puieşti — Micu loan, 40

Bună dimineţa, bună dimineaţa !

Noi ne închinăm cu bună dimineaţa,
Iar finii dumneavoastră
Se închină cu această corabie frumoasă
Cu prosop,
Să-l aveţi de purtat prin casă,
Cit batic,
Cu colaci.
Şi-n fundul troacii
Şi funia vacii.
Şi mai băgaţi mina şi-n buzunar
Şi mai scoateţi galbeni din cei mari.
Hălăreşti — Liteanu Ileana, 62
Bună dimineaţa, bună dimineaţa
Cucoane nun şi cucoană nună l
Noi ne închinăm cu bună dimineaţa
Iar finul şi fina dumneavoastră
Se închină cu aceşti doi colaci frumoşi
Ca faţa lui Hristos,
Cu cămaşă şi rochie, frumoasă
Să vă fie inima voioasă.
Bomboane de mîncat
Săpun de spălat,
Parfum de parfumat
Guriţa nunii de sărutat.
Şi cîte un prosop de mătase
Să aveţi bucurie în casă.
Vă rog să primiţi
Şi un bacşiş să dăruiţi.
Poate să fie cît de mare
Că nu e cu supărare.
Puieşti — Oprea Maricica, 43
Bună dimineaţa, bună dimineaţa !
Cucoane nun şi cucoană nună !
Noi ne închinăm cu bună dimineaţa
Iar finii dumneavoastră
Se închină cu această corabie încărcată
De la Ţarigrad plecată.
Iar în corabie ce aveţi ?
Patru jernne de grîu alese
Să le aveţi dumneavoastră pentru masă.
Un batic cu flori
Să-l aibă cucoana nună . de sărbători.
Săpun de spălat
Oglindă de căutat.
Şi-o păpuşă cu smochine,
Şi-o butelcuţă cu rachiu dulce
De la cruce,
Cu mare greu se dtice.
Şi intorceţi-vă la Cotnari
 Şi băgaţi mina în buzunar
Şi scoateţi galbeni cei mari.
Fie şi mai mărunţi
Numai să fie mai mulţi.
Luaţi şi primiţi
Ju dragoste mulţumiţi.
Lăleşti — Barabulă Gh. Constantin, 68
ÎNCHINATUL PAHARULUI
Noi ne închinăm cu bună dimineaţa,
Cu aceste două păhărele
Nwmai vinul în ele.
Bagi mîna în buzunar
Scoţi sute
Că-s destul de plăcute.
Fie şi mărunţele
Că-s destul de cumintele,
Iar la urma păhărelului
Meargă şi bacşişul vornicelului.
Bună dimineaţa, bună dimineaţa !
Cetăţuia — Scurtu V. Emil, 40

Eu mă-nchin cu bună dimineaţa,

Iar cuconul mire şi cucoana mireasă
Se-nchină cu această corabie încărcată
De la Dumnezeu din cer lăsată.
Pe corabie se află
Două pahare cu vin
Cu cercurile de arin,
Cu doaga de măslin,-
Să vă fie cheful' deplin
Vă rog să primiţi
Şi cu dragoste să le mulţumiţi.
La fundul paharului,
Bacşişul vornicelului.
Voineşti — Morosanu Nicolae, 61
Bună dimnieaţa cucoane nune şi cucoană nună !
Noi ne închinăm cu bună dimineaţa
Ca în toate dimineţile,
Iar cuconui mire şi cucoana mireasă .
Se închină cu această tabla frumoasă
Cu două păhărele ca două floricele.
Iar păhărele cu vin în ele.
Vin de la Odobeşti,
Bei de te-nveseleşti.
Vin de la Cotnari,
Bagi mîna-n buzunar
Scoţi galbeni din cei mari.
Poftiţi şi serviţi
Şi la finii dumneavoastră dăruiţi
Iar în fundul păhărelului
Bacşîşu vornicelului.
Iezer — Hunea Ion, 42
DEZGATITUL MIRESEI
Dimineaţa o scot pe mireasă afară, ii cîntă muzica de jale, o aşează pe un scaun şi o leagă la crap
cu o batistă Pe urmă o dezgăteşte. Cînd i se scoate voalul îl ia repede in cap altă fată care vrea să se
mărite repede. Tot atunci se dădeau la bucătărese casînci, baticuri, prosoape.
Rotari - Bîţu Neculai, 62
Taci mireasă nu mai plînge
De la maică-ta te-i duce
 Busuioc verde pe masă
Rămîi mamă sănătoasă
Dacă n-ai fost bucuroasă
Să mă vezi sară prin casă.
Şi la prînzişor la masă
Şi flăcăi pe la fereastră.
Busuioc verde prin colţ
Rămîi tată sănătos
Dacă n-ai fost bucuros
Să-ţi fiu vara de folos.
Şi iar verde şi-o alună
Ia-ţi mireasă ziua bună
De la stele de la lună,
De la maică-ta cea bună,
De la fraţi, de la surori,
De la grădina cu flori.
Lăleşti — Dănăilă Elena, 42
Ia-ţi mireasă rămas bun
De la fetele din drum.
Şi de la vecinii lăi
C-ai copilărit cu ei.
Creşte-ţi flori şi-mbobociţi
Că mie nu-mi trebuiţi.
Nu ştiu Doamne ce să fac
Că-mi ia voalul de pe cap.
Că de-acum m-am măritat
Grija casei mi-arn luat.
Plîngeţi ochi şi lăcrămaţi
Că de-acum v-aţi măritat.
Lăleşti — Grigore Gheorghe, 27

Foaie verde şi-o alună

Ia-ţi mireasă' ziua bună
De la stele de la lună
De la mama ta cea bună.
De la grădina cu flori
De la fraţi, de la surori.
Trecui podul cel de piatră
Eu ra-am despărţit de tată.
Trecui podul:cel de aramă
Eu m-am despărţit de mamă.
Trecui podul cel de flori
M-am despărţit de surori.
Trecui podul cel de brazi
M-am despărţit şi de fraţi.
Trecui podul cel de spini
Mă apropii de străini.
Ruşi — Prăjescu şi Tătaru
Socri cei mari şi s ocri cei unic a sâ nt.
pur taţi pe sus pe braţe de nuntaşi. Ii urcă aşa pe cîte o scară şi c;i din greşeală îi mai dau cu capul de
pod. La fel se face şi cu nunii şi li se mai zice în luare de rîs :
— Să vă fie de bine socii mari, să vă fie de bine cucoane nune, cucoană nună.
Puieşti — Năstase Grigore, 42
La sfîrşitul nunţii să făceau fel de fel de glume. Nun taşii care au ajuns la veselie mai mare făceau
schimb de haine. Bărbaţii se îmbrăcau în haine femeieşti. Femeile îşi schimbau şi ele hainele. îi ridicau
în sus pe socri şi pe nuni, îi aruncau mai ales pe nună care rămînea de ruşine cu fustele în sus, îi mai
scăpau şi pe podea.
Iezer — Hunea Ion, 42
 După ce se dezgăteşte mireasa, pe seama nunilor şi a socrilor mici se fac mai multe glume. Pe
socrul mic şi pel socrul mare, pe nuni dacă au mai rămas pe acolo îi prind oamenii şi îi trag pe grapă. Se
schimbă cu toţii de haine, se maschează. Fel de fel de glume ca la sfîrşitul petrecerii.
Omul ce zice ? A scăpat, nu s-a certat, a ieşit cu lumea mulţumită, se fac glume între oamenii care
au mai rămas, îl mai urcă pe cîte unul pe cîte o şandrama că nu mai poate coborî. înainte urcau
oamenii pe casă, acuma nu-i mai suie, fiindcă sînt casele acoperite cu tablă.
Cetăţuia — Scurtu V. Emil, 40
La o săptămînă după-nuntă se merge de cale primară sau de calea mînzului. Mirele cheamă pe naş,
părinţii, două-trei rude. Merg cu toţii la mireiasă, acolo mai fac o masă, beau, mănîncă, se fac daruri :
vase ele gătit, păsări.
Puieşti — Năstase Grigore, 42
A doua săptămînă se făcea calea primară. întîi se mergea la naş, apoi la părinţii fetei unde se serveau
plăcinte, găină friptă, rachiu roş. Naşul este pregătit şi el cu mîn- care. Masa ţine pînă pe la unsprezeee-
douăsprezeee noaptea.
Rotari — Bîţu Neculai, 62
La o săptămînă se duc mirii cu plăcinte la naşi şi la socri mici. Naşul face tinerilor daruri : brici
de bărbierit, briceag, batic. Acum se înţeleg dacă nunul o să vrea să şi boteze, dacă va fi cazul. Se
spune:
Să-ţi faci fin de fin
Să-ţi fie cheful deplin.
Fîntînele — Berbece Dumitru, 76
După ce s-a terminat nunta şi a plecat soacra cea mică acasă, mireasa nu are voie să meargă la părinţi
să-i mai vadă timp de o săptămînă. Atuncea se duce cu naşii şi cu încă doi-trei oameni. Se spune că
merge de calc primară sau de calea mînzului. Se face o masă la care mai sînt poftiţi şi vecinii şi se mai
dăruieşte cîte ceva miresei.
Cetăţuia — Scurlu V. Emil, 40

CLACA Şl ŞEZĂTOAREA
Femeile care aveau copii mărunţi şi mult de tors se gîndeau să facă clacă. Pisa porumb sau grîu ori
urluia — cum se făcea la rîşniţă — şi făcea o jolfă cu sămînţă de cînepă. Fierbeau un ceaun mare, apoi
chema fete din sat, ori trimitea pe bărbatu-său să le cheme. Femeile îşi luau furci de tors şi fuse, apoi
plecau. După ce se adunau, torceau fuior, cînepă, lînă. Mai mergeau la clacă şi flăcăii pentru drăguţe.
Băieţii spunea cimilituri, poveşti. Băieţii făceau cîte un semn fetelor care ieşeau şi se scuturau de praf. Ne
luam fiecare fata. Apoi gospodina punea două mese în cap, intrau şi băieţii care făceau glume; de exem-
plu turnau sare-n strachină fetei pe care avea necaz un băiat'. Băieţii duceau fetele acasă. Fetele cîntau
cîntece frumoase, de dragoste, de jale.
Fîntînele — Ibănescu N. Ion, 64
Se făcea clacă de cusut, de ţesut. Se
fierbea grîu, porumb şi se mînca în străchini
de lut. Se făcea clacă prin rotaţie. Se bea vin
şi se mînca cocoşi de porumb. Se spuneau
snoave, glume, poveşti.
Puieşti — Năstase Grigore, 42
Dacă la şezătoare se adună la o casă
fiecare cu lucrul lui, la clacă fac cu rîndul.
Fetele făceau clacă de tors, de scărmănat lînă.
Veneau zece, cinsprezece fete şi apoi în sară
asta făceau unele la una, mîine seară se
duceau la alta. Şi apoi acolo se adunau şi
băieţii. Cel care făcea clacă Fierbea păsat cu
sămânţă de, cînepă. Claca ţinea pînă pe la
două noaptea. Cînd era clacă de tors, băieţii
vedeau dacă fetele ştiu să toarcă frumos.
La urmă se serveau crupele acelea de le
mîncau cei veniţi. Se mai făceau şi jocuri,
întau şi fetele şi băieţii. Cîntau cîntece cum
erau pe vremea aceea. Altfel de clacă era
cea de făcut sumane. De exemplu aici nu
era piuă de făcut sumane, decît la Vaslui şi
la Iaşi, oamenii făceau totuşi suman acasă. Era o leasă de nuiele împletită şi erau oameni meşteri care
ştiau să pregătească apa, că se făcea cu apă caldă. Şi apoi bătea patru pari în mijlocul ogrăzii,
puneau leasă şi treceau patru bărbaţi într-o parte şi patru în partea astălaltă. Tot timpul cît băteau acela
oaire era mai meşter uda cu apă potrivit de călduţă cu un linguroi. Avea el meşteşugul lui, nu ştiau toţi.
Şi eu am fost la clacă de sumane cînd am fost flăcău. Apoi toată noaptea băteam buf, buf, buf, şi-n
colo şi-neoace de ne dureau coatele şi îi foiam sumanii acia pînă îi făceam stofă. Apoi după ce se
termina flăcăii că numai flăcăii se duceau acolo, serveau crupe din ace lea fierte, păsat fiert.
Voineşti — Moroşanu Neculai, 61
Se făcea clacă de suman, de pene, de tors. Se cînta în timpul lucrului, mai ales flăcăii cîntau. Clăcile
se făceau pe la fete. La claca de sumane se făcea o leasă de nuiele bătută pe patru pari. Deasupra se punea
o balie cu apă fierbinte şi se înmuia în apă, apoi se lăsa de se usca şi iar se muia. După ce se umfla
începea să se bată. Pînza pentru suman se ţesea înainte de către fete şi femei.
Călimăneşti — Jirebe Dumitru, 59
Ne adunam pe la opt şi jumătate. Ne poftea la clacă cine avea de tors lînă, de făcut pene. Se
adunau mai întîi femei şi fete. Mai veneau şi flăcăi şi căsătoriţi, depindea de neamuri. Făceau pene,
torceau, rupea lînă. Se servea cu pîine, ceva udătură, un pahar de vin dacă era. Nu se adunau lăutari,
cîntau cei de la clacă, nu se spuneau povesti.
Ghergheşti — Gherghescu Didina, 53

H O R A
Hora se fălcea vara cam în fiecare duminică. Şi iarna se făcea, de exemplu de crăciun, de Anul nou,
de Bobotează, Sfîntu Ion, timp de şase zile. La angajarea muzicii dădea bani fiecare băiat. Fetele nu plăteau
dar în schimb dădeau de mîncaire la muzică. Flăcăii alegeau pe unul care strîngea banii, „comoraşul".
Comoraşul împreună cu patru-cinci flăcăi puneau suma de bani. Mai puneau şi al ţii bani, dar o sumă mai
mică, numai în caz de nevoie cînd banii nu ajungeau să asigure plata muzicii. Cei dintîi se numeau
părtaşii, iar ceilalţi lăturaşii. Părtaşii purtau bineînţeles 'răspunderea principală. Lăturaşii dădeau o o
sută de lei şi se bucurau, spuneau e i : de acum ju căm la toate sărbătorile. Flăcăii părtaşi care împăcau
muzica mergeau şi cu vălăritul, aşa că banii care se strîngeau de prin sat se împărţeau pentru cheltuielile
făcute. Dacă rămînea ceva după scăderea cheltuielilor se împărţea între părtaşi.
Voineşti — Moroşanu Neculai, 61
Hora se făcea la noi cu muzică de fanfară adusă din satul Mănoi şi formată din cîte şapte-opt
muzicanţi. Ei veneau în sat duminica dimineaţa la ora zece. îi aştepta comoraşul care hotărîse dinainte
preţul muzicii. Cum soseau se hotărau la cine vor lua masa muzicanţii. După ce niîncau, ziceau o cîntare,
două. înainte mergeau să cînte la hanul lui Gheorghe Costea. Mergeau acolo şi muzica se aşeza pe
bănci. Acum muzica cîntă în centrul satului unde este un loc mai deschis. Ziceau mai întîi, cîte o
sîrbă, o horă de mînă. Jucau numai băieţii, fiindcă fetele veneau mai tîrziu. Se făcea o pauză,
băieţii îi serveau pe muzicanţi cu vin. După răstimpul acesta venea şi fetele. Ele se prindeau mai întîi de
mîna băiatului cu care Vorbeau. Se juca şi în mijlocul horii. Jocul ţinea pînă
seara. Nu fămîneau toate fetele pînă la sfîrşit. Fetelor care n-au vrut să dea de mîncare la
muzică li se cînta bămaraşul de cînd era soarele sus. Se mai întâmpla să-şi audă marşul şi cîte o fată
care nu voia să joace cu băieţii decît pe alese. Pe la toacă plecau fetele cu toatele acasă. După asfinţitul
soarelui cu toate că ei mai făceau
semne fetelor să stea, nu mai rămîneau decît băieţii. Mai jucau ei între ei aşa o sîrbă, două. Pe urmă se
ducea iar muzica la masă. Noaptea se făcea bal, dar numai pentru cei căsătoriţi. Consumaţia la bal o
asigura cîte un crişmar. Horile care se făceau la sărbătorile de iarnă erau din limp pregătite. Cu vreo două
săptămîni înainte flăcăii făceau şi sfat .Alegeau un comoraş şi strîngeau bani de arvună cel puţin două-trei
sute de lei. Muzica care cînta la horă ea tot aceea care mergea cu vălăritul. Acelaşi comoraş conducea şi
horile şi vălăritul.
Iezer — Cornovalic Ion, 70
Cînd era o sărbătoare, în sat se făceau două hori. O horă pe obiceiul mai vechi, horă cu cimpoi, şi
o horă pe obiceul mai nouă cu muzica mare. La hora cu cimpoi se duceau cei mai de rînd fără o stare
mai bună şi flăcăii mai tineri. în mijlocul horei se aşeza unul mai bătrîn, cînta din cimpoi şi ceilalţi
jucau în jurul lui. Cei mai cuprinşi de bani angajau muzica mare, adică fanfara pe care o aduceau de la
Mănoiu sau Lingurari.
Bărtăluşi-Mocani, — Coştoi Neculai, 76

DATINI Şl OBICEIURI DE ANUL NOU

Manifestările folclorice specifice obiceiurilor de iarnă fac parte din cel mai arhaic fond al
creaţiei populare fiind asociate la origine unor ritualuri definitorii pentru zorii umanităţii. Ele
înglobau iniţial atît funcţii apotro-paice, considerate imperios necesare în perioada celor 12 zile ale
preschimbării anului, cind forţele malefice ale haosului ar fi putut să se reîntroneze în lume,
dar şi modalităţile de natură magică, considerate capabile de a asigura fertilitatea ogoarelor în
anul următor. De remarcat un. alt element conservat — bineînţeles, cu alte valenţe în
contemporaneitate — mascarea, simbol al re întoarcerii strămoşilor. Vechimea datinilor este
demonstrată atît arheologic, de exemplu determinarea timpurie a momentelor anului prin megaliţi
şi urmele cultului unor animale pe care le întîlnim şi acum în alaiurile de Anul nou cît şi prin
cele mai vechi documente apar-ţinîrtd civilizaţiilor mesopotamiene şi egipteană. Trebuie să
subliniem, în sensul unei filiaţii directe, fastuozitatea Anului Nou la romani, sărbătorirea acestuia
înglobînd dezlănţuirile Saturnaliilor ca şi felicitările exprimate în creaţii artistice care au stat la
baza alcătuirii colindelor româneşti şi ale altor popoare din răsăritul Europei, începând din
secolul al XVI-lea mărturiile călătorilor străini şi documente interne atestă tot mai des
amploarea obiceiurilor de iarnă la români în general şi mai ales îm Moldova. Secolul al XVIII-lea va
îmbogăţi patrimoni u l nostru cultural cu prima lucrare fundamentală a cercetării etnografice
româneşti „Descriptio Moldaviae” a l u i Dimitrie Cantemir. Originar din actualul judeţ Vaslui ,
petrecîndu-şi o bună parte din puţinul timp cît a stat în ţară pe moşiile părinteşti, prinţul savant a
prezentat în opera sa multe dintre realităţile folclorice şi etnografice specifice judeţului nostru. Între
acestea un prim loc l-au ocupat cele privitoare la obiceiurile de iarnă.
De altfel, la ora actuală, dacă alte domenii ale creaţiei folclorice din judeţul Vaslui au fost
puţin relevate pe plan naţional, bogăţia obiceiurilor legate de sărbă t o r i l e de iarnă s-a impus de la
sine în pofida unei oarecare penurii a cercetărilor de teren. Este interesant de s ubliniat faptul că
primele materiale folclorice publicate integral din zona pe care o prezentăm au fost uretele culese de
Gheorghe Ghibănescu („Gheorghe Lazăr", Bîrlad, 1, 1888) din judeţul Tutova.
Valea Tutovei prezintă desigur specificităţi în acest domeniu, unele avînd corespondenţe în alte
părţi ale Moldovei, altele rămînînd particulare zonei. Drept notă definitoriese impune atenţiei noastre
gradul deosebit de spectaculozitate, tendinţa pregnantă spre dezvoltarea episoadelor dramatice, sporirea
complexităţii şi sincretismului prin sudarea mai multor datini şi obiceiuri sin gulare în manifestări ample
meluzînd deci manifestări iniţial distincte. Aceste caracteristici generale au deter minat la rîndul lor
mutaţii faţă de repertoriul general românesc de iarnă, îin sensul preponderenţei unor specii în
detrimentul altora.
Este cazul primei specii publicate în această culegere, colinda. Faptul că în prezent predomină
colinda religioasă nu exclude existenţa anterioară pe Valea Tutovei a ciclului amplu al colindelor laice
cu valenţele lor ritualice şi sociale. De altfel, cel mai răspîndit colind din zonă „A cui sînt aceste curţi"
rămîne cu toată ingerinţa elementelor creştine un colind* al gospodarilor, al casei. De asemenea,
colindele de fată, de flăcău, de copil, de vînător, lasă să se întrevadă structura lor originală sub stratul
superficial creştin. Elemente deosebit de originale pentru Valea Tutovei se relevă în legătură cu modali -
tăţile interpretative. După determinări conferite în bună parte de gradul de arhaism .perceput instinctiv,
colindele sînt interpretate de diferite grupe de vîrstă, de regulă fete sau femei pînă în jur de 40 de
ani. Cetele de colindătoare au un repertoriu general, pentru tot satul, şi unul restrîns, mai greu de
interpretat, prezentat numai la gospodarii de vază ai satului. Generalizată în trecut, sporadică astăzi,
mai întîlnim încă o practică deosebit de arhaică, cea a utilizării buhaiului la colindă. Instru ment
legat, se pare, de străvechiul cult al ţapului, an terior pe aceste, meleaguri etnogenezei poporului român,
utilizarea atestată de noi în zonă poate duce la consti tuirea unor noi ipoteze privind originea
colindei.
Pluguşorul sau uretul specia cea mai răspândită în Moldova, fiind de fapt o creaţie proprie
acestei părţi a ţării de unde s-a răspândit în primul rînd prin inter mediul şcolii. Concretizare
artistică a unor vechi rituri de fertilitate specifice unor populaţii de agricultori, pluguşoarele cunosc o
desfăşurare extinsă pe o scară foarte amplă, de la rosturile magice ale textelor cuprinse în lipul
„Povestea pîinii" pînă la includerea unor aspecte ale vieţii moderne. In structurarea materialului am
recurs la criteriul formal, tematica f i i n d practic comună cuturor categoriilor, stabilind 4 tipuri :
pluguşoare de copii, „Povestea pîinii", pluguşoare-baladă şi pluguşoare satirice.
Pluguşoarele pentru copii, cu texte Toarte scurte şi tentă satirică, păstrează ca leit-motiv, cererea
răsplăţii pentru uret, colacul, însoţit de ameninţări, care proferate de copii, stîrnesc râsul. în ferma lor
simpla, ele conţin note de profund arhaism, reproducind aproape urările copiilor latini şi
prezentând o surprinzătoare unitate pe întregul teritoriu românesc. Este semnificativă asemă -
narea pînă la identitate atât cu colindele de copii din Banat sau Bihor, dar şi cu cele ale
copiilor aromâni.
„Povestea pîinii" este textul fundamental, cel mai bo gat în semnificaţii. Reproducînd în
succesiunea lor reală loate fazele cultivării si recoltării griului, a producerii pâinii în final —
sub forma simbolică a colacului legat de atâtea rituri — textul îşi dezvăluie valenţele magice
de influenţare a fertilităţii, fiind totodată o laudă a muncii agricultorului. Pluguşoarele de pe
Valea Tutovei se remarcă în acest context general moldovenesc prin note arhaice - împăratul
este Marchidan, se măsoară cu stamboala, se treieră cu caii, se macină la moara de apă etc.
Folosirea textelor de baladă drept pluguşor pare a se datora aceleiaşi tendinţe spre
spectaculos, spre manifestări care se înscriu într-un registru cît mai amplu. Solemnitatea baladei,
restrângerea generală a circulaţiei sale în Moldova, au dus la un adevărat refugiu în a- ceastă
zonă stabilă. Nu sîntem încă în măsură să dis cernem între elementele baladeşti pătrunse în zonă
prin intermediul circulaţiei folclorice sau al cuivîntului scris şi vechile elemente de tradiţie
locală, raport pe care ne propunem să-1 clarificăm; într-o cercetare viitoare. Este semnificativă însă
preferinţa accentuată către textele de veche circulaţie 'moldovenească indiferent de provenienţa
lor.
Pluguşoarele satirice sînt creaţii relativ recente, mai r ăspând it e d in per io ada cupr i ns ă
î ntr e cele două războaie mondiale. Ele reprezintă pe de o parte acea „deschidere" a pluguşorului
către evenimentele contemporane, pe de alta restructurarea unor vechi aspecte etnografice şi
folclorice — strigarea peste sat, cîntecul satiric, strigătura etc.
Jocurile cu măşti cunosc şi ele o frecvenţă superioara celei înregistrate în general în ţară.
„Ciapra" confecţionată de regulă dintr-un cadru de lemn şi pamglici de hîrtie variat colorate este
în toate localităţile din zonă, atît ca formaţie distinctă cît şi ca element component al alaiurilor complexe.
De subliniat obligativitatea includerii caprei în astfel'de alaiuri, unele purtînd de altfel şi denumirea de
„capra mare". Textni nu este prea dezvoltat, pe prim-plan înscriindu-se v : r-tuozitatea coregrafică.
Caracteristici asemănătoare vom întîlni şi în legătura cu jocul „Ursului." In legătură cu costumaţia
se reliefează ca un element deoseb.t de vechi masca fitoniorfă „ursul de siuf".
„Căluţul" este, de a/.emeriea, foarte răspîndit. în 'evoluţia sa coregrafică la fel ca şi în costumaţie şi
alegerea actanţiior aspectele de ordin estetic, în viziune poox'ară, joacă un rol mai accentuat.
„Vălăretul" manifestare tradiţională de Anul Nou care conţine, în cel mai înalt grad noţiunea
de sincretism folcloric a fost definit de profesorul Vasile Adăscăliţei drept un „alai al alaiurilor".
într-adevăr, vălănetul regrupează alaiurile caprei , ursului, calului, la care, se adaugă moşnegii,
babele, harapii, arnăuţii, turcii, negustorii, dracii etc. Multitudinea tipurilor de costumaţie,
varietatea măştilor, susţinerea muzicală realizată de fan fară, succesiunea accelerată a dansurilor
diferite de la o categorie la alta de .participanţi, totul se contopeşte îintr-o foarte pregnantă
impresie generală de sărbătoresc. Originea vălăretului nu poate fi .considerată clarificată cu toate
notabilele rezultate obţinute prin cercetările profesorului V. Adăscăliţei şi ale lingvistului Stelian
Du-mistrăcel. Plecînd de la situaţia reală de pe Valea Tu-tovei putem distinge două aspecte
esenţiale pentru emiterea oricărei ipoteze în acest domeniu. O parte din sate — majoritatea fiind
răzăşeşti - - practică vălăretul în aprilie, deci ca un rit de fertilitate specific primă ver i i , iar de
Anul Nou fiecare joc cu măşti se prezintă separat. In celelalte sate — majoritatea clăcăşeşti — vălăretul se
desfăşoară la Anul Nou în forma sa com plexă, foarte rar şi primăvara. Menţionăm că primăvara vălăretul
se desfăşoară sub forma unui alai alcătuit d intr-o fanfară sau taraf însoţit de flăcăii satului care
i n v i t ă fetele la horă. In relatările de teren cuprinse în chestionarele Densuşianu la 1893—1897 vălăretul se
prezintă exclusiv ca un obicei de primăvară. Dar, spre deo-sebire de starea actuală, întîlnim numeroase
note cere converg spre definirea vălărotului drept rit de fertilitate, purtarea unui miel proaspăt năseul în
fruntea alaiului, udarea cu apă (mai târziu parfum), cufundarea chiar, într-un fiu, a imprudentului
întîlnit de „vălari". Coroborarea acestor date ne permite, credem, să constatăm m considerarea
originii văîţărctulul transferarea, unui obicei de primăvară în cadrul sărbătorilor de iarnă. Fără să ne
propunem: în acest cadru o demonstraţie completă, vom enunţa cîteva motivaţii în acest sens : restrîngerea
generală a practicii obiceiurilor de primăvară, schim bările calendaristice mai vechi care au transferat
sărbătorirea Anului Nou de la 1 martie la 1 ianuarie, adop tarea „modelului" vălăretului pentru crearea
unui cadru deosebit de fastuos. Semnalăm in volum ca un fe nomen folcloric specific: situaţiilor de
tranziţie „Jienii" de la Ruşi - - Puleşti. Vălăretul cu care se începe este continuat de o formă restrînsă
de teatru popular, specie folclorică de care ne vom ocupa în rîndurile urmă toare.
Reamintim de la început că teatrul popular, asemenea pluguşorului, rămîne un apanaj aproape exclusiv
al folclorului moldovenesc. Dialoguri susţinute cu valoarea unor scenete bine închegate întîlnim; deja
la jocul caprei si al ursului, în forma incipient dramatică a „Mocănaşi- lor". Teatrul popular propriu-zis
are ca manifestare principală piesa cu subiect d i n viaţa haiducilor cunoscută sub diverse denumiri :
„Jienii", „Haiducii", „Bujor" etc.
Schema dramatică, de origine cultă ca structurare, r e pr o du c e r e de fapt o suită de motive
folclorice. Larga aderenţă la public, circulaţia sa intensă au determinat şi determină accentuat
preponderenţa elementului autentic popular. Receptivitatea unanimă faţă de reprezentările dramatice
lasă să se presupună existenţa anterioară în circulaţie a unor alte creaţii închegate, pe care nu le
cunoaştem la ora actuală. De asemenea, remarcăm , în textele contemporane folclorizate existenţa
unor inovaţii independente de context, adevărate scenete aparte , al căror rol constă în sublinierea
notelor nete aparte. De aici, desigur, se prefigurează deja apariţia în viitor a unor noi creaţii
populare dramatice cu o s t r u c t u r ă d eosebită.
Ansamblul obiceiurilor de iarnă de pe Valea Tutovei comportă desigur şi alte valenţe estetice şi
etnografice c a r e a u scăpat atenţiei noastre, dar vor fi reliefate de cercetări viitoare.

RELAŢII DESPRE COLINDĂ

Se colinda de cînd m-am ridicat flăcău şi de Crăciun şi d e Anul nou. Colindătorii mergeau cu un
buhai făcut dintr-o cofă şi două fire de coadă de cal. Aveau la ei o sticluţă cu borş. La pluguşor aveau
cîrcele, dobă, fluier, zurgălăi, bici. Buhaiul se folosea numai la colindă. Şi acum se fo loseşte buhaiul în
Ajunul Crăciunului. Se mai foloseşte şi la Anul nou. Cu colinda merg şi oameni mai în vîrstă, llneret,
copii.
Perieni — Roşea Costache, 76
Cînd mergeam cu colinda copiii aveau o desagă în care puneau tot ce primeau. Acum primesc bani. Se
merge în grup, grupuri de băieţi, grupuri de fete. Se adună cîte tre i , patru. Au la ei zurgălăi şi buhai.
Unul trage, unul ţine, altul colindă. Au un buhai mai mic, ca să se audă col i n d u l . La pluguşor folosesc
un buhai mai puternic.
Puieşti — Năstase Grigore, 42
In urmă cu 20 de ani cînd eram căsătorit mă duceam şi eu cu colinda. Mergeam cu soţul meu, cu
cumnata, cu cei mai mulţi prieteni. Ziceam un colind care se colinda cu buhaiul. Aveam şi un clopoţel şi
o muzicuţă. Numai anumite colinde se colindau cu buhaiul. Mai erau şi alţi oameni mai bătrîni care
mergeau să colinde cu buhaiul. Soacră-mea o ruga pe noră-sa să vină s-o colinde cu colindul eare-i plăcea
ei. Costică sau fraţii lui luau acelaşi bu
hai cu care se ducea la urat. Bărbaţii trăgeau buhaiul şi femelie colindau.
Ruşi — Tătarii Catinca, 42
Cînd eram fete mai multe, ca să spun aşa într-o casă de om erau 5"6 fete, ne adunam împreună.
Erau şi băieii mai mulţi, fraţi şi prieteni. Ne strîngeam cu toţii grămada la o casă cu cîteva săptămîni
înainte de Anul nou. Făceam ca un fel de cor şi un flăcău mai în vîrstă ne conducea. Ascultam cu toţii şi
băieţii şi fete de el. Unul din noi avea şi o dobă, bătea în ea. Fetele cîntau tot colindul, băieţii, numai
refrenul. Ne plăcea mult să mergem cu colinda. Luam toate casele din sat la rînd, toţi ne primeau cu plă-
cere.
Ruşi - Prăjescu Măria, 40
Ia sculaţi, sculaţi boieri
Căci vă vin colindători.
Nu vă vin cunici un rău
Vă venim cu Moş Crăciun
Cu mustăţile de fîn
Cu barba de isbişin
Culcă-te pe iarbă verde.
Îngerii din cer te vede.
Culca-ie pe fîn uscat.
Îngerii te-nconjurat.
La toarta paharului
Floricica maculu.
În fundul paharului
Floricica macului.
Aprindeţi făcliile
Măturaţi ogrăzile.
Busuioc verde pe masa
Rămîi gazdă sănătoasă.
Ciocani - Buga Vasilica, 13
Leagăn verde de mătase
Leroi Doamne.
Dar în leagăn cine şade.
Mărioara cu ochi negri.
Şi nu sade cum se sade.
Ci şede pe-un scăunel
Şi cîntă un cîntecel.
Mai vin Iancule la noi
Că-mpăratul nu-i acasă,
A plecat la vînătoare.
Căprioare n-a vanat
Şi el singur s-a-mpuşcat.
Fîntînele — Ibănsecu Viorica, 11
Lerui, ler a fost odată
Lerui Doamne
O căsuţă minunată.
Şi-n căsuţă o fată mică
Un pisoi şi o bunică.
Fata se uita pe geam
Vedea cucu prin perdea.
Stelele rîdeau la ea.
De ce plîngi măicuţă dragă ?
Cum să nu pling surioară.
Dacă lumea-i ră prea tare.
Busuioc verde pe masă
Te las gazdă sănătoasă.
La anu şi la mulţi ani.
Lăleşti — Bejan Maria, 34
Ia sculaţi, sculaţi boieri mari
Şi sculaţi şi slugile
Să aprindă făcliile
Să măture curţile.
Căci vă vin colindători.
Cum se poartă pe la noi.
...............................................
La cel măr rotat
Este-un divanaş de brad.
Cine doarme în divanaşu ?
Cuconaşul cu glotaşul.
Cuconiţa cu glotiţa
Şi nu se pot odihni
De mirosul florilor
De şuieratul şărpilor
Sus la uşă flori de rujă
Jos la prag
Flori de mac.
Pe podele
Viorele
Pe la fereşti
Flori domneşti.
La oglindă
Flori de ghindă.
Busuioc verde pe masa
Rămîi gazdă sănătoasă.
Hopuri, hopuri, hopurate
La midii ani cu sănătate.
Hopuri, hopuri, hopurele
La midii ani cu viorele.
La mulţi ani cu' sănătate.
Puieşti — Năstase Gheorghe, 42
Ia sculaţi boieri din somn
Că vă vin colindători
Noaptea pe la cîntători.
Lerui Doamne.
Nu vă vin nici c-un rău
Il aduc pe Dumnezeu
Dumnezeu e mititel
Mititel şi-nfăşăţel.
Faşa-i dalbă de mătasă
Împletită, în cinci şi-n şase
De trei fete mari aleasă.
Cu tichia de bumbac
Bătută cu diamant
Diamante, pietre scumpe
Pietre scumpe pietricele
De-nconjor ţara cu ele.
De înconjor ţara toată
Moldova pe jumătate
Bucurestiu a treia parte
A cui sînt aceste curţi
Aşa nante, minunate
Cu lanţuri de fier legale.
Dinaintea ăstor curţi
Răsări un măr şi-un păr.
La tulpina mărului
Mărului şi-a părului
Este-un pat mîndru-ncheiat.
Cu seînduri mindre de brad.
Busuioc verde pe masă
Rămîi gazdă sănătoasă.
La anu şi la mulţi ani.
Puieşti — Bosnea Măria, 30
Bună seara la fereastră
La curţile dumneavoastră
Asa nante, minunate
Cu lanţuri de fier legate.
Dinaintea estor curţi
Este-un măr şi este-un păr
Cu merele aurite
Cu perele poleite.
La anu şi la mulţi. ani.
Perieni — Roşea Costache,
Sculaţi, sculaţi boieri mari
Că vă vin colindători
Noaptea pe la cîntători
Şi nu vă vin nici c-un rău
Ci v-aduc faşă de mătase
De trei fete mari aleasă.
Una-n deal şi una-n vale
Cea din capul satidui
Îi frumoasă a dracului.
Busuioc verde pe masă
Rămîi gazdă sănătoasă
La anu cină vom veni
Fericiţi să vă găsim.
Cu colaci mulţi în covată
Şi cu fata măritată.
Şi cu bani mai multişori
Să daţi la colindători.
Şi cu vinu-n poloboc
Ca să dăm şi noi noroc.
La anu şi la mulţi ani.
 Ruşi — Prăjescu Măria, 46
Această seară e pentru noi
Cea mai frumoasă, din sărbători
Iar noi cu toţii venim acum
A vă ura
A vă ura de Moş Ajun.
La anu şi la mulţi ani.
Puieşti — Năstase Grigore, 42
Astă seară, seară mare
Leroi Doamne.
Cîte flori sînt pe pămînt
Toate merg la jurămînt.
Numai floarea vinului
Şi cu spicul griului
Stă în poarta, raiului.
Şi judecă florile :
Ce-aţi păţii miroaselor ?
A dat o ploaie şi-un vînt
Şi ne-a trîntit la pămînt.
Să dea o ploaie şi-un soare
Să ne scoale-n picioare.
Fiul plînge, maica-i zice :
Taci fiule numai plînge,
Că Domnul ţi-a dăruit
Luna şi soarele,
Cîmpul şi cu florile.
Busuioc verde-n grădină
Răsădit de-o gospodină.
Busuioc verde-n cărare
Răsădit de-o fată mare.
Busuioc verde pe masă
Rămîi gazdă sănătoasă.
La mulţi ani.
Fîntînele — Breahnă Ioana, 53

PLUGUŞORUL

Cu pluguşorul umblă copiii, umblă tinerii şi oamenii ele toate vîrstele. Dar se umblă într-o
ordine oarecare, adică mai devreme îneepînd de dimineaţă umblă copiii de 7 ani. De la unsprezece,
copiii de la 7-12 ani, iar spre seară umblă tinerii de 14-17 ani şi în sfîrşit flăcăii care nu sînt prinşi în
vălăret. Urmează bătrînii apoi. Pluguşorul celor mici este compus doar din cîteva versuri. Unul dintre
ci ţine în mînă un clopoţel pe care-1 sună din cînd în cînd. Copiii mai mari pînă la 17 ani umblă cîte
doi. Unul dintre ei poartă un buhai mai mic făcut dintr-o cofiţă. Cel care poartă buhaiul ţine într-o mînă
şi clopoţelul. Buhaiul se ţine în spate, este legat cu o curea. Cînd ajung la casa gospodarului, unul clin
ei ură şi trage buhaiul în acelaşi timp. Tineretul poartă cu dînşii un buai mai mare făcut dintr-o cofă
şi piele de animai. Poartă cu dînşii un bici, clopoţel şi o tobiţă. Bătrînii spre deosebire de tineret, fac
nişte buhaie din putini de brînză. Au clopote care de obi cei se atîrnă la gîtul boilor în viaţa de toate
zilele. Folo" sesc mai multe bice, toba lor este mai răsunătoare. Mai este şi obiceiul ca atunci după
ce au urat pe gospodar să-1 invite să meargă cu ei şi se [ace pînă dimineaţă un alai foarte mare,
adică se animă întregul sat. Se mergea înainte cu plug adevărat şi se trăgea brazdă. Eu am apu cat
pluguri.
Voineşti — Gîlcă Dumitru, 47

Urătorii se formează din tineri însuraţi, adică dintre cei căsătoriţi cu numai doi, trei ani în
urmă. Se unesc cîte cinci şase familii. Îşi propun: la naşul, la tata so cru. Se merge şi pe la
neamuri, merg şi soţiile, fiecare şi-o ia pe-a lui. îşi fa'- un buhai dintr-o putină cu o bucată de piele
sau tablă la gură. Se introduce un căluş. De o şuviţă de păr ele cal se trage cu leşie sau cu borş pe
mîini. Urătorii mai au la ei zurgălăi, clopoţei şi. diverse tinichele pentru a face zgomot. Mai folosesc şi
cîrceie de tînjală sau o sapă în care bat cu o bucată de fier. Bărbaţii ură, femeile fac zgomot, bat în
table. Apoi femeile colindă. Sînt poftiţi cu toţii în casă. Dacă sînt rude apropiate să rută mina naşilor,
părinţilor, la ceilalţi dau mina, spun la mulţi ani şi se aşează fiecare. Bărbaţii sînt serviţi cu vin,
femeile cu prăjituri, uneori li se dă şi cîte o gustare, frip tură, piftelc de carne. Îşi mai urează o dată
la mulţi ani unii altora, pe urmă pleacă la altă casă. Flăcăii formează o echipă de şase pînă la
doisprezece urători. Ei merg pe la casele unde sînt fete mari. Fiecare din ceată are cîte o fată anume
pe care să o ureze. Se ură la fereastră, pe la zece, unsprezece noaptea. Uratul ţine pînă-n ziuă. Şi flă -
căii au buhai, tălănci, zurgălăi. Fata ştie dinainte că o să fie urată şi pregăteşte prăjituri făcute de mina
ei. Gospodarul vrea să le dea bani flăcăilor, dar ei după cum au aranjat dinainte refuză. Am venit
d i n plăcere că aşa-i obiceul spun ci.
Puieşti — Nastase Grigore, 42
Cu buhaiul mergeau băieţii mai mici cîte doi. Tinere tul se strîngea în cete mari şi mergea cu
plugul să are şi să semene prin sat. Obiceiul se păstrează şi astăzi. Anul acesta au luat un plug cu boi de
la C.A.P. şi o baniţă de griu din magazie şi au mers semănînd şi arînd prin tot satul. Da înainte de a
merge pe la casa gospodarilor, flăcăii se seamănă între ei pînă se adună cu toţii. Cînd ajung la casele unde
urează mai întîi seamănă, adică arunca cu grîu. Se spune :
Sănătate cu Anul nou,
Şi la anul cu sănătate.
Gospodinele nu mătură griul timp de doua zile. Pe urmă îl strîng şi îl dau la păsări. Se spune că
păsările vor scoate pui mulţi.
Iezer — Ciornivalic Toader, 70
Mai devreme, în ajunul Anului nou plecau în sat cete mici cîte cloi-trei băieţi. Nu putea să
f i e mai mare ceata ăstor mici. Ei ştiau mai multe urete, fiecare cîte unul şi urau pe rînd. Unul la
o casă, altul la altă casă. Aveau beţişoare, traistă în gît. După urătură îşi primeau colacul, ziceau
bogdaproste şi plecau. Asta cînd era mici. De la 16 ani în sus formau două cete mai mici şi mergeau la
urat cu cimpoi. Işi împărţeau şi satul, unii mergeau pe o parte din sat, ceilalţi pe altă parte. începeam
pe la 9, 10 seara, pînă la 12 a doua zi .Luau casele laolaltă. Fiecare avea o fată a lui. Cînd ajungeau
aproape de casa ei, flăcăul care avea vorbă cu ea, îe spunea la ceilalţi : măi, aicea colacul îi iau
eu. Ceilalţi ziceau nu, că-1 iau ei. Se mai tîrguiau ei, aşa şi se hotărau pînă la urmă. Cînd gaz da
întindea colacul, flăcăul acela anume îl lua şi îl lăsa pe masă. Fata îl strîngea şi i-1 dădea a doua zi
flăcăului, cînd venea singur la ea. Fata făcea colac cu dulceţuri, nu colac de rînd. 1-1 punea într-un
şervet cusut să-1 ducă acasă. Dacă se întîmpla vreo certă de la colaci, era îm părţit pentru toţi.
Bărtăluşi-Mocani, Coştoi Nicolae, 76
Cei pînă la virata de 16 ani mergeau cu pluguişorul. Mai frumos era însă cînd mergeau cei cu plugul
mare, format numai din cei liberaţi de armată. Cînd mergeau ei n-aveau pretenţia să primească ceva bani,
de exemplu de la gospodari. Aveau buhai, fluier, bici. Plugul Ion- era un plug adevărat înjugat cu boi. Cu
plugul mare se ieşea a doua zi în zorii primei zile a
Anului nou. Plugul mare era condus de un bătrîn.
Unii semănau înainte, alţii arau din urmă. Asta ca
să fie Anul nou îmbelşugat. Intrau prin curte, urau
sănătate de Anul nou. Trăgeau boii de ei, trăgeau
cîte-o brazdă-n curte, dejugau pe urmă, dădeau de
mîn-care la boi. Intrau în casă şi se apucau de
petrecut, Cel mai destoinic dintre ei ura. Fluierul
cînta tot timpul, se bătea doba, cu toţii hăuiau şi
plesneau din bici.
Iezer — Rusu Ion

PLUGUŞOARE PENTRU COPII

Pluguşor mititel
Cu rotiţele de fier
Nu ca plugul lui Tărîţă
Tras de zece pui de mîţă.
Unul lung şi unul scurt
Dă-mi colacul că mă duc.
Daţi-ne boieri, daţi-ne
Cite o părăluţă
Să ne facem cîte o băsmăluţă
Daţi-ne cîte un covrig
Că ne ia naiba de frig.
Că şi tata cînd trăia
Tare mult ne mai dădea.
Puieşti — Hriscu Silvia, 31
Doi boi, două vaci
Scoale babă din colaci
Dacă nu scoţi babă colacul
îţi rup boii pragul.
Doi te ură,
Doi te fură
Doi coirobăiesc prin şură.
Iar unul mai hoţoman
Uit găina de gîtlan
Şi o bagă sub suman.
Hăi, hăi.
Iezer — Adam Gheorghe, 13
Aho, aho.
Cu Anul nou
Căci găina n-are ou,
Nici cocoşul n-are guşă
Ia mai dă un franc mătuşă.
Şi mai dă şi un colac
Că de nu mă aşez pe prag.
Iezer – Cornovalic Maria, 13
PLUGUSOARE DE FLĂCĂI „POVESTEA PÎINII"
Aho, ho, ho, ho, ho, la
Bună vreme la obloane
La boieri şi la cucoane
Bună vreme la fereastră.
La boieri ca dumneavoastră.
De cinci seara a-nserat
Noi cu plugul n-am umblat
Dar acum la Sfînt Vasile
La mulţi ani boieri cu bine.
Bucură-te masă,
Bucură-te casă,
Bucură-te gazdă jupîneasă
Frumoasă
Cum s-o bucurat şi Alexandru
De clopoţelul meu cîntat
Joi dimineaţă s-a sculat
Ld icoane s-o-nchinat,
Pe fereastră s-o uitat
La slugi c-o strigat.
Iar slugile tare bine că l-au ascultat
Şi-n grajdul de piatră c-o intrat
Şi-o scos un cal inţurţurat
Şi-nmărgelat
Cum îi bun de-ncălecat.
Negru ca corbu
Iute ca jocul
De nu-l cuprinde locul.
El pe cal a-ncălecat.
Peste cîmpuri a plecai
Să-şi aleagă loc curai
De arat şi semănat
In lung şi-n curmeziş,
Cît cu ochiul e cuprins
Şi curînd se apucară
Brazdă neagră de arară
Şi, prin brazde seinănară
Grîu mărunt, gnu de vară
Să dea domnul să răsară
Să răsaie pînă-nseară.
Iar cînd lucrul a isprăvit
Iată mări s-o ivit
Iată norii s-o stîrnit
Şi ploi midie după vînt
Sămînţa de-o-ncollit.
Grîuî de-o răsărit.
In pal trestioară
în spic vrăbioară.
Iar în vîrful spicului
Firul mărgăritului.
La lună, la săptămână
Îşi lua cu aur mina
Şi plecară ca să vadă
Dacă locul i-a dat roadă.
Şi dc-i griul răsărit
Şi de-i în spic aurit.
Griul de departe înverzi
De aproape îngălbinea
Cu spicui la hat bătea...
El se-ntinse de călare
Şi rupse trei spicuşoare
In basma că le legară
Şi-napoi că se-ntorsară.
Cu calul jucînd
Cu basmaua ţluturînd
Şi din gură tot strigînd.
Măi femeie măi femeie
Griul nostru o să peie.
Nu te teme măi bărbate
Că nici grîul nu-i departe
Ci-i de-o poştă jumătate.
Pune mina-n gura podului
Şi ia doisprezece oca de oţel
Şi le du la poalele Catargiului
Din fundul pumîntului
Cu ochii bunghiţi
Cu praftura-n dinţi.
Cu ciocanul ciocănea.
Cu chila ciulea
Săcerele că le gătea
Şi făcură douăsprezece săcereîe
Cu mănunchi de floricele
Cu dinţii ca ghimpele
Cum i-i drag voinicului
Altele mai mărunţele.
Pentru fete tinerele.
Dar secerători n-a găsit.
Şi-a găsii tot feciori de negustori
Acasă i-a adus
La masă i-a pus
Cu bucate bune.
La toarta paharului
Floricica raiului.
De la masă i-o sculat
în ţarnă că i-o băgat
Şi de lucru s-o apucat.
Unii înainte săcerau
Alţii din urmă legau
Şi clăi multe ridicau
Şi la soare le uscau,
Hărăbăile cărau
Din neriştea vîntului
La capătul pămîntului
La aria de alamă
Cu pari de argint
Cu odgon de mărgărint
De cînd sînt eu
Drept să vă spun
Nici c-am mai văzul.
Şi clădiră o şură mare
Minunată
De inultă lume lăudată.
Pe la colţuri cu aur legată.
Şi se uitară în sus şi-n jos
Se suiră joi dimineaţă pe ea
Şi nu văzură nimic.
Se uitară în curmeziş
Şi văzură o herghelie de juncani venind.
Din nări şuierînd
Cu coame cănite
În picioare potcovite.
Cu potcoave de alamă
Ce bat bine la duîamă.
Cu potcoave de argint
Că sînt spornici la fugit.
El se duse în grajdul de piatră
Şi scoaseră douăsprezece iepe suriepe
De şaptesprezece ani star pe.
Apoi de par că le lega
Repede că le mina
lepele mereu fugea
Griul de se treiera,
Flăcăii vîntura
Sucuşorii că-i umplea
Şi-n chilna carului că-i arunca.
Şi-ncărcară douăsprezece cară mocăneşti
Şi douăsprezece englezeşti
Şi le porni la moară la Ibăneşti.
Cînd la moară-n
Valea Mare
Coborî din scară-n scară
Şi nimic nu se strecoară.
Numai un cui prin tînjală
Şi acela era din tei
Făcut de bădiţa Matei
Ca să ţină cu temei.
Iar curva de moară
Cînd văzu ai î t a cară
Cu poli ar a
Ce scoborau ia vale
Ea ieşiră la costişă
Păştea frunză de brînduşă
Părea că-i o ghiţeluşă.
De flămîndă ce era
Prindea muşte şi mînca.
Creanţa, breanţa
Pînă joi de dimineaţa.
Curgea făina ca gheaţa.
Şi nu curgea făina
Ci curgea aur şi mărgăritar
Ca la curţile dumneavoastră boieri mari.
Dar şi mîndra jupîneasă
Cea ochioasă şi frumoasă
Auzi tocmai din casă.
Scîrţîiiul carelor
Mugetele boilor
Chiotul flăcăilor
Ea se duse şi alese
Sită mare şi cam deasă
Apoi făina o cernea
Apoi plinea plămădea
Şi-o lăsa pin' ce dospea
Colăcei că-mi invîrtea
Pe lopată că-i punea
în cuptor că-i arunca
Ruminiţi gala-i scotea.
Şi rupse cinci colăcei
La băieţii mititei.
Şi mai mai rupse alţi vreo cinci
La băieţii cei voinici.
Iară mîndndui bărbat
Îi mai trass-un sărutat.
Tot urai, w'ăi, urai,
Drumul la rai c-apucăi.
Cînd la rai, raiul încuiat.
Pusei mina pe lăcat.
Dobindii mare păcat.
Doi îngeri că mă luară
Şi în rai că mă băgară.
Ce văzui mă bucurai.
Numai mese-ntinse
Şi pahare pline.
Stătea Sfîntu Vasile la masă
Dar din rai că mă scosără
Şi la iad că mă dusără
Cînd la uşa iadului
Şapte-n iad că mă băgară
Şi ce văzui eu singur mă-nspăimîntai.
Tot copii neboiezaţi.
De nănaşiA blestemaţi.
Cu hamuri de cai înhămaţi.
De vîrful limbii spînzurali.
Iar Vlădica cel mal mare
Îi era cu supărare.
Şi m-a dat din iad afară.
Tot aici prin mahala
Este şi-o amoreză de-a mea.
Tot cîrpeşte la o rufă
Printre vine nu se ţine
Pe la, coate-i numai borte.
Cită frunză pe răchită
Aiîtea peteci cir pită.
Cîte-s fructe pe gutui
Atîtea am sa-i mai pui.
V-am mai aia boieri, v-am mai ura
Că si nouă ni-i drag a ura
Şi dumneavoastră vi-i drag a asculta,
Dar nu sînlem de ici colea
Sîntem de la Buda veche
De unde miţa strechie.
Şi montanul bată-i focul
Aseară mi-a rupt cojocul.
Iar niiţa bat-o cotruţa
Azi mi-a rupt caţaveicuţa.
La anu cînd om veni
Să vă qăsim înfloriţi
Ca merii, ca perii
în mijlocul verii.
Ca frunza-n vie
Ca-n postul sfintei Mărie.
Ca toamna cea bogată.
De toate îndestulată.
Vom mai ura. vom mai ura
Că tot ni-i drag a ura
Şi dumneavoastră a asculta
Dar ni-i frică c-om înopta.
Pe la curţile dumneavoastră
Ieste nante minunate
Pe temelie de piatră.
Mai bine mă duc la bordeiele noastre
Cele învelite cu paie de secară
Baie vîntu ca şi afară.
Cu uşa de rogoz
Bate vîntu şi-o dă jos
La anu cînd am veni
Să vă găsim înfloriţi
Şi-nrodiţi
Ca merii, ca perii
în mijlocul verii,
Ilopuri, hopurate
Văi nenumărate.
Codri întunecoşi
Mai rămîneii sănătoşi.
Perierii — Postoiache C. T. Gheorghe, 80
Aho, aho
Copii şi fraţi
Staţi puţin şi nu minaţi
Lingă boi vă alăturaţi
Şi cuvîntu-nii ascultaţi.
S-o sculat mai an
Bădica Traian
Şi-o încălecat pe-wn cal învăţat
Cu şaua de aur
Cu frîul de mătase
Cit viţa de groasă
Şi la grîe că plecară
Grilele de departe înverzeau
De aproape îngălbineau
Vine acasă, vine acasă
Pune coatele pe masă.
Măi nevastă, măi femeie
Griul nostru o să cheie.
Taci bărbate blestemate
Că Hîrlăul nu-i departe.
Ii de-o poştă jumătate.
La ureche clopoţei
Şi la stingă cinci bătăi
Altă roată măi flăcăi.
Apoi se sui în gura podului
Să ia nouă oca de fier
Şi nouă de oţel
Şi se du'se hi Vasile Modoranii
Care bate bine cu ciocanul
Şi face seceră strâmbă
Pentru babă cirnă
Cu nasul de lină
Şi fustă vărgată
Pe un şold lăsată.
Care cu dreapta trăgea nu trăgea,
Dar cu stingă polog făcea.
Din polog snop
Din snop claie
Şi-o aşeza pe faţă de arie.
La ureche clopoţei
Ia mai roată măi flăcăi,
Şi-o adus nouă juncani jugăniţi
Cu potcoave de aramă
Bate bine la dulamă.
Cu potcoave de argint
Bate bine la pămînt.
Cu' nările stropşea
Cu urechile-n saci punea,
Nici căuş nu le mai trebuia.
Şi-o adus nouă iepe sure iepe
Cu iepele n-a putut treiera
Şi-o încărcat nouă care mocăneşti
Şi-o plecat la moară la Ivăneşti
Iar nebuna de moară
Cînd văzu atîtea cară
Puse coada pe spinare
Şi-o luă pe lunca mare.
Lunca mare, lunca mică
Bat băieţiii de-o beşică.
La ureche clopoţei
Şi la stingă cinci bătăi
Altă roată măi flăcăi.
Apoi hopuri, hopuri hopurate
La mulţi ani cu sănătate.
Hopuri, hopuri hopurele.
La mulţi ani cu viorele.
Dar nu sîntem de ici colea,
Sîntem de la Buda veche
De unde miţa strechie.
Şi motanul bată-l focul
Mi-o rupi aseară cojocul.
Şi-am rămas c-o mînecă
Şi-am s-o beau duminică.
Aho, ho, ho.
Pogana - Tudose Jan, 49
Aho ho, ho
Copii şi fraţi
Lingă boi vă alăturaţi
Şi cuvîntu-mi ascultaţi.
S-a sculat mai an
Bădica Troian.
Pe ochi negri s-a spălat
Trîmbi'a diri cui a luat,
De trei ori a trîmbiţat
Multă oaste, a adunat
Şi a poruncit la. argaţi :
Măi argaţi şi măi bărbaţi
Calul să mi-l săcelaţi.
Doi îl ţine de zăbală.
Doi îl săceală pe coamă.
Doi îl ţine de dîrlog,
Doi îl sLceală pe bot.
Părul neqru ea corbii, Iute ca focii.
Cînd s-a încălecat.
Cu norii s-a-mestecat.
Şi-n josul tîrli a stat.
Să vadă griul de vară.
Griul de departe îngălbenea,
De aproape înroşea
Foarte bine de săcere se gătea.
S-a lăsat jwpvnu în scară
Şi-a luat un spic în năframă.
Şi-napoi că s-a-nturnat.
Măi nevastă, măi fimee
Griul nostru o să peie..
Nu te nspaiminta bărbate,
Că nu-i tîrgu aşa departe.
Du-te pe uliţa cea mai mică
Că-ţi dau ovreii fier de frică.
Du-te şi pe cea mai mare
Şi mai ia şi cu parale.
Şi fă secere mărunţele
Cu mănunchi de viorele
Ca să pot trage şi eu cu ele.
Şi vătăje vătăjele
N-'aţi parale mărunţele
Du-te după clacaţi..
Apoi n-a găsit elăeaşi,
A găsit flăcăi de negustori
Strînsi în pantaloni,
Care tăia griul mai cu spor.
Apoi ceilalţi tăia nu tăia
Da cum tăia o fată frumoasă
Cu secerea zimţoasă,
Cu stînga trăgea
Cu dreapta polog făcea.
Din polog snop
Din snop claie, hodobaie
Întinsă pe o faţă de arie.
N-a gîndit voinicul un'să facă aria
Şi-a făcut-o-n schela vîntului
Unde-i drag a munci voinicului
Şi a dormi leneşului.
Şi a pus douăsprezece iepe, sirepe,
Dumnezeu ş t i e de cînd erau. ele sterpe.
Şi a pus doisprezece juncani jugăniţi,
De coarne legaţi
De picioare potcoviţi
Cu potcoave de alamă
Bate bine peste samă.
Cu poctoave de argint
Bate bine la pămînt.
Cu nările vîntura,
Cu coada feleuza,
Cu urechile-n sac turna
Căuş nu mai trebuia.
Şi-a-ncărcat jupînul
Douăsprezece cară mocăneşti
Şi-a plecat la moară la Hodobeşti.
Cariile scîrţîiau, cărăuşii din bice pocneau.
Iar curva de moara
Cînd văzu aîta cară,
A pus coada pe spinare
Şi-a plecai in lunca mare.
Lunca mare
Frunză n-are.
Lunca mică
Frunza-i pică
O bal băieţii de o băşică.
Iar morarul meşter bun
A luat-o de-o tortiţă
Şi-a pus-o pe părpăriţă.
Şi-a luai-o de căleai
Şi-a pus-o pe căpătai.
Şi-a trimis şi un cucoş
Să vadă ăe-s grău'nţe-n coş.
Şi-a trimis şi-o găină
Să vară curge făină ?
Da nu curgea făină.
Curgea aur şi mărgăritar
Ca la curiile dumneavoastră, boieri mari.
Apoi noi v-am mai ura
Da n-i frică c-o-nsera.
Că nu sîntem de ici colea
Sîntem de la Hupca
Unde-i mămăliga cit nuca
De-o păzesc doisprezece cu măciuca
Să nu pişte nici furnica.
Silişte — Chirilă Ilie, 62
Aho, aho
Bună seara, buni gospodari
Scara lui Sfîntu Vasile
Să vă fie la toţi de bine.
Şi nouă de folos
C-am ajuns sănătoşi.
Staţi băieţi şi nu uraţi
Sama bine să luaţi.
Şi de acu flăcăi uraţi.
Zurgălăii şi clopoţei
Ceala roată măi flăcăi.
Mîine anul se-noieşie
Pluguşorul de porneşte
Pluguşorul făr-'de boi
Pluguşorul tras de noi.
Inc-o roată măi flăcăi :
Hăi, hăi
S-a sculat mai an
Bădica Traian
Ş-a-ncăleeat
Pc-un cal învăţat
Cu nume de Graur
Cn şaua de aur,
Cu frîul de mătase
Cu viţa de groasă.
El în scări s-a ridicat
Peste cîmpuri s-a uitat
Ca s-aleagă im loc curat
De arat, de semănat.
S-a apucat într-o joi
Cu plug cu doisprezece boi.
Boi boureni
În frunte ţintăţei
Minaţi flăcăi.
Hăi, hăi
Şi ara joi văile,
Vineri coastele
Sîmbătă apele
Şi s-o oprii plugul
Într-un os de rimă
S-a făcut fărîmă.
Si nu s-a găsit nimeni
Să-l dreagă
Decît feciorul Căldărarului
Din fundul iadului
Bune pluguri mai făcea
Zurgălăii şi clopoţei
Strigaţi ceală măi flăcăi.
Pînă la săptămîna
Şi-a umplut cu aur mîna
Şi se duse ca sa vadă
De i-a dat pămîntul roadă
Şi de-i grîul răsărit
Jupînul gazdă s-a-plecat
Două spice a apucat
în năframă le-a legat
La jupîneasa gazdă le-a aruncat.
Casa de s-a luminai/
Şi gloata s-a bucurat
Dar jupînul gazdă tare s-a întristat.
Măi femeie, măi femeie
Grîul nostru o să cheie.
Taci bărbate blestemate
Sui pe vatră să-ţi dau lapte.
Şi-o vărguţă
Ca să te aperi de mîţă.
Zurgălăi şi clopoţei
Ceala roată măi flăcăi.
Şi ne-m duce la tîrg
La Bîrlădel,
Şi-om lua nouă oca de fier
Şi vom face seceri mari
Pentru seceretori tari.
Şi seceri mititele
Pentru fete tinerele.
Să-ţi fie drag de ele.
Iar una cîrnă, bocîrnă
Ca o babă bătrînă
Tare cu dreapta trăgea
Cu stingă polog făcea.
Din polog snop,
Din snop claie
Pină la cea faţă de arie.
Douăsprezece iepe sirepe,
Care cu picioarele treira
Cu nările vîntura
Cu urechea în sac turna
Şi la flăcăi căuş nu le mai trebuia.
Staţi băieţi şi nu uraţi
Sama bine să luaţi.
Şi de-acu flăcăi uraţi.
Zurgălăi şi clopoţei
Ceala roată măi flăcăi.
Şi-a încărcat douăsprezece cară mocăneşti
Şi s-a dus la moară la Ibăneşti.
Ş-am zis ;
Măi frate
Nu te duce la moară la Ibăneşti
Du-te la moară la Hîrlău
Unde am măcinat şi eu.
Şi mai bine şi mai rău.
Zurgălăi şi clopoţei
Ceala roată măi flăcăi.
Da şi hoaţa cea de moară
Cînd văzu atîia cară
încărcate cu povară,
Puse coada pe spinare
Şi plecă la lunca mare
Lunca mare frunză n-are,
Lunca mică, frunza-i pică
Sai voinice şi-o ridică.
Dar morarul meşter bun
Luă un ciocan
Dădu deodată cioc
Dădu odată boc
Şi-i mai trage una-n şale
Şi-o aşează pe măsele.
Şi-i mai trage una-n splină
Şi-o aşează pe făină.
Clopoţei şi zurgălăi
Strigaţi ceala măi flăcăi.
Şi-a trimis o găină
Să vadă, curge făină?
Şi-a trimis şi un cucoş
Să vadă mai este în coş ?
Nu curgea făina.
Curgea aur şi mărgăritar
în curţile dumneavoastră boieri mari.
Zurgălăi şi clopoţei
Ceala roata măi flăcăi.
Un colac mare rotat
Pe roate mari măsurat
De şapte merţc şi-n. mertic
Şi dacă l-a scos în tindă
L-a scos cu tot cu grindă.
îl întorceau doisprezece cu parii.
Cînd om mai veni la anul
Să vă găsim îmbobociţi
Ca merii, ca perii
în mijlocul verii.
Ca toamna cea bogată.
De toate îmbelşugată.
Busuioc verde pe masă
Rămîi gazdă sănătoasă.
La anu şi la mulţi ani.
Avrămeşti — Filipescu D. Dumitru, 73
Bună seara,
Bună seara la fereastră
La oameni ca dumneavoastră.
Bună seara să vă dăm
De urat să vă urăm.
Bucuraţi-vă, de clopoţel cîntat
Eu de an nu v-am supărat
Cm pluguşor cu patru boi,
Cei dinainte cu coarnele poleite
C-aşa l-am înjugat şi noi.
Cei de la priger
Cu coarnele de al ier
Iar cei de la roate cu coarnele împreunate.
La ureche zurgălăi
Roată flăcăi.
Hai, hai.
S-a sculai jupînul gazdă
Dimineaţă.
Pe ochi negri s-a spălat
La icoană s-o-nchinat,
La grajdul de piatră mi-o apucat
Şi-n prag de piatră s-o răzimat.
Şi-o scos o iapă pagă ca cueu
Şi la pas ca lupu
în scări s-a urcat
Peste lanuri s-a uitat
Grîuî de departe înverzea
De aproape faţă de copt îşi făcea.
A dat calului trei bice
Şi mi-a luat o mînă ăc spice.
în mînă le-a frecat
Cu sufletul le-a vînturat.
În năframă le-a legat
Şi-napoi s-a întwrnat
Ce-o făcut ?
A ajuns acasă
Şi şi-o pus coaiele pe masă.
Măi femeie, măi femeie
Grîul nostru o să peie.
Măi bărbate blestemate
Că tîrgul nu e departe.
E de-un coi şi jumătate.
lei nouă oca de fier
Nouă de oţel
Să facă săcerele
Mărunţele
Să dai la nepoţi şi nepoţele
Ca să tăiem grîul cu ele.
A adus secerători
Ce fel de secerători ?
Tot flăcăi de negustori.
Cu dreapta trăgea
Cu siînga polog făcea.
Din polog snop
Din snop claie, odobaie
Mare făţîre de arie.
Unde să, facă aria?
în schela vîntului.
Unde e-ndemînă vornicului
Şi a dormi mişelului.
Şi atunci o-ncărcat douăsprezece cară mocăneşti
La moară la Ibăneşti.
Carăle scîrţîia
Galbenii curge.
La dumneaei în poale azvîrlea
Parcă nu-i mai trebuia.
Iar curva cea de moară
Cînd văzu aii ta cară
Cu povară
Apucă la lunca mare
Lunca, mare
Lunca mică
Frunza-n patru o despică
Bat băieţii de băşica.
Dar morarul meşter bun ce-o făcut ?
O pus mina pe-o scufiţă
Una cu tărîţă
Una cu pujilă
Şi mi-o amăgii moara piuă la portiţă.
Patru, ptru, ptru şi na, na, na
Moara sta şi se uita.
A luat moara de coc
Şi mi-a pus-o hop la loc.
A dat un pumn în şale
Scrîşnea moara din măsele.
A trimis cu cocoş
Să vadă mai sini grăiuile-n coş ?
A mai trimis şi o găină
Să vadă curge făină ?
Nu curgea făină
Ci curgea aur şi mărgăritar
Ca pe la curţile dumneavoastră boieri mari.
Dar înapoi cînd se-ntorceau
Flăcăii chiuiau
Boii se-opînteau
De departe se auzeau.
Atunci niîndra jupîneasă
Auzind şi ea din casă
Scîrţîind carălor
Alergară din cămară în căinară
Pîn' al nouălea cămară
Şi alegea o sită părăsită.
Ca să nu fie de ursită.
Îndată că a scos o s i t ă de negară
I s-o părut prea rară
Ş-o zvîrlit-o pe uşă afară.
A scos o sită de bumbac
Aceasta i-o fost pe plac.
îndată c-o scos un colac frumos
Un colac mare rotat
Pe roata morii măsurat.
Şi l-o rupt în două
Şi ne-o dat şi nouă.
Şi l-o rupt în cinci
Şi i-o dat şi celui cu opinci.
Şi apoi am mai ura boieri, am mai ura
Că vi-i drag a asculta
Şi nouă ni-i drag a ura
Dar ni-i frică c-om-nsera
Decît om însera
Mai bine ne-om înlurna
La bordeiele noastre joase
Şi mai proaste
Care sînt învelite cu paie de secară
Se văd stelele afară.
Noi n-am venit să luăm
Vaci cu viţei
Sau scroafe cu purcei
Ci daţi-ne o părăluţă
Ca s-o punem în punguţă
Dar urai, urai urai
Sara bună n-o luai.
Eu sară bună mi-am luat
Pe o cărăruşă am apucat.
Iar cînd vom veni la anu
Să vă găsim înrodiţi
Ca viţa de vie
Ca n postul Sfintei Mărie.
Cînd fierbe vinul în poloboc
Şi găina sfîrîie pe foc
La mulţi ani cu sănătate.
Iana — SIMION NICOLAE, 78

Aho, aho, ho, ho

Odihniţi gospodari, odihniţi
Dar de noi pluguri nu gîndiţi
Afară a-nseninat,
Numai bine de arat,
de arat şi semănat,
De cînd seara a-nserat
Bună vreme nu v-arn dat.
Bvnă vreme să vă dăm,
De urat să vă urăm.
Noi ne pvnem pe urat
Dumneavoastră pe ascultat.
Daţi-vă pe sub perdele
Şi ascultaţi vorbele mele.
Am venit şi noi cu plugul
Că ăsta ni-i meşteşugul.
Zurgălăi şi clopoţei,
Ia uraţi, strigaţi flăcăi,
Noi n-am venit sa ne daţi
darul cu carul,
Am venit să ne daţi şoldul porcului.
Din fundul podului
Şi un picior de raţă
Să dea plugarii pe la mustaţă.
S-a sculat Marchidan împărat
La icoană s-a închinat,
Pe ochi negri s-a spălat,
Poruncă la argaţi a dat :
Măi argaţi, tiiiii argaţi
Calul să mi-l săcelaţi.
Doi mi-l ţine de dîrlog,
Doi mi-l săcelă pe bot.
Doi mi-l ţine de zăbală,
Doi mi-l nacelă pe coamă.
Apoi pe cal a ncălecat
În jos de lan s-a aplecat,
Două spice c-a lua:,
Înapoi s-a napoiat :
Măi nevastă, măi femeie
Griul nostru o să plete.
Nu te înspăimînta bărbate
Că nici tlrgul nu-i departe.
Du-te în tîrg la Bîrlădel
Şi cumpără nouă oca de fier,
Şi-un mănunchi de săcerele
Să ne vie a trage cu ele.
Zurgălăi şi clopoţei,
La ureche perciun creţ,
Minaţi brazda măi băieţi :
LI ăi, hai.
Şi a plecat după secerători:
A găsit nişte negustori
Strîmnţi în pantaloni.
Tăiau griul mai cu spor.
Dar nu cum tăia o fată cîrnă
bocîrnă,
Cu nasul de lină,
Cu dreapta tăia,
Cu stingă polog făcea.
Din polog snop,
Din snop claie odo'oaie.
S-a gîndit să facă arie ?
A făcut-o-n schelea vînlului
Unde-i era drag a munci voinicului
Voinicului a munci,
Leneşului a dormi.
A pus douăsprezece suruiepe,
De nouă ani sterpe.
Dar nu puiea treiera,
Că le era a făta.
A pus douăsprezece juncani jugăniţi.
La coamă comiţi,
La picioare potcoviţi.
Cu potcoave de alamă,
Bate bine la udeală.
Cu potcoave de argint,
Bate bine la pămînt.
Cu potcoave de sîrmă groasă,
Răzbeşte la pleaca-ntoarsă.
Măi Knachc, Ştefănache
Băiat dea lui moş Mandache
Ţine boii de frînghie,
Că te-njur de panaghie.
Mai lungiţi-vă pe brînci
Legaţi ala la opinci,
Legaţi-vă la curele.
Şi aprindeţi la lulele.
Vom mai ura, vom mai ura,
Dar nu siniem de ici colea,
Sîntem tocmai de la Mitoc,
Unde-ngheaţă apa-n iroc,
Şi sarmalele fierb la Joc.
Cînd vom mai veni la anul
Să vă găsim înfloriţi,
Inrodiţi
Ca merii.
Ca perii in mijlocul verii.
Scroafe cu purcei,
Vaci cu viţei
Coşare cu popuşoi
Ci la Siliştea la noi,
Vă zic :
Hapuri hopurate
La mulţi ani cu sănătate.
Aho.
Silişte — Stăvărache Gheorghe, 27
Aho, aho
Hodiniţi boieri, hodiniţi
Dar de noi plugari nu gîndiţi.
Căci afară o înseninat
şi-nourat
Cum e bine de arai.
Brazdă neagră am răsturnat.
Şi în brazdă am culcat
Grîu mărunt şi griu de vară
Da-a domnul să răsară.
La ureche clopoţei
Strigaţi flăcăi.
Cînd s-a scult mai an
Bădica Traian
Şi-o încălecat pe-un cal negru învăţat
Cu nume de Graur
Cu şaua de aur
Cu frîu de mătase
Cît viţa de groasă.
Şi în scări s-o ridicat
Peste cîmpuri s-o uitat
Să aleagă un loc curat
De arat, de semănat.
În curînd s-a apucat
Cîmpul neied de arai
S-o apucat într-o joi
Cu-n plug de doisprezece boi.
Boii boureni în coadă cudalbei
În frunte ţintăiei
Ia mai roată măi flăcăi.
Hăi, hăi,
Şi cînd lucru o sfîrşit
Iată mări s-o stîrnit
Vulturi mari de pomenit
Şi ploi multe după vînt.
Pămîntul se răcori
Şi sămînţa încolţi.
La lună la săptămînă
S-a dus boierul să vadă
De i-a dat Dumnezeu roadă.
Grîul de departe înnroşea
De aproape îngălbinea
Inima boierului creştea.
Vine acasă
Pune coatele pe masă.
Măi femeie, măi femeie
Grîul nostru o să cheie.
Nu te-nspăimînta bărbate
Că nici tîrgul nu-i departe
La un cot şi jumătate
Ne-om duce în t î r g la Bîrlădel
Şi-om cumpăra nouă seceri
Săceri mărunţele
Cu zimţişori de viorele
Să dăm pe la nepoţele
Să tragă cu ele.
Nimenea nu trăgea
Cum trăgea o fată frumoasă
Cu secerea zimţoasă.
Din polog claie hodobaie
Pîn' la faţa cea de arie.
Şi-a scos zece iepe sire pe
De nouă ani sterpe.
Şi nu putea treiera.
Că le era a făta.
Şi-o scos doi juncani jugăniţi
La picioare potcoviţi
Cu potcoave de alamă
Bate bine la udeală.
Cu potcoave de argint
De n-am văzut boieri de ciad sini.
La moară la Odobeşti
O încărcat douăsprezece cară mocăneşti.
Carele scîrţiau
Boii ningeau
Flăcăii din bice pocneau.
Dar' moriţa curvăriţa
Cînd văzu atîtea cară
Cu pohară
Pwse coada pe spinare
Şi pleacă la lunca mare.
Lunca mare, lunca mică
Bat băieţii de-o băăşică.
Iar morarul meşter bun
Dă să-ntoarcă moara în drum
O luat o scăhiţă şi-o prăjină
Ptru, ptru, ptru şi na, na, na
Moara sta şi se uita.
Pîn' ce-a pus mina pe ea.
Şi i-o tras una în şale
Crîşca moara din măsele.
Şi-o sărit şi mi cucoş
Să vadă ce-i turnat în coş ?
Şi-o sărit şi-o găină
Să vadă de curge făină?
Da nu curgea făină
Ci curgea aur şi mărgăritar
Ca la curţile dumneavoastră, boieri mari.
La ureche zurgălăii
Strgaţi măi.
Daţi şi dumneavoastră
Scroafe cu purcei
Şoldul porcului
Din fundul podului
V-aş mai ura, v-aş mai ura
Că văd că vi-i drag a asculta
Ca şi nouă a ura.
Dar avem două limburi de pădure
Unde stau doi lei paralei
Cu gurile căscate
Cu limbile lăsate
Să ne apuce pe noi, plugari, de spate.
De rămîn babele neferecate.
Şi nevestele nemuşcate.
Nu sîntem de ici colea
Sîntem de unde-i mămăliga cit nuca.
Şi-o păzesc doisprezece cu măciuca.
C-o lua un biet gîndac
Şi i-am dat cu loazba-n cap.
Aş mai ura, aş mai ura
Dar mai avem doi băieţi
Cu straiele verzi
Şi i-am prăpădit odată
Şi i-am căutat lumea toată.
Şi i-am găsit la buricul pămîntului
în jariştea vîntwlui
Unde-i drag voinicului a boa.
Şi leneşului a dormi.
La toarta paharului
Ş'i-n fundul paharului
Floricica raiului.
Luna şi cu stelele.
Norului cu ploile.
Busuioc verde pe masă
Rămîi gazdă sănătoasă.
Iana - Codreanu Constantin, 52

Aho, aho
Seara lui Sfîntu Vaslle"
Să vă fie gospodari de bine.
Daţi-vă pe la perdele
Şi ascultaţi vorbele mele.
Daţi-vă pe la fereastră
Şi ascultaţi povestea noastră.
De cînd seara a-nserat
Noi pe midii am deşteptat
Şi jupînulu i gazdă de ştire i-am dat.
Şi tare mult s-a bucurat
Că două vedre de vin ne-a dat.
Acum un an ce s-a rînduil
La imaş plugarii au ieşit
Şi au ales doisprezece juncanei
Tot în coadă cudalbei
Făcea perechea mii de lei.
Iar un juncan Bălan
S-a apropiat de un ciocîrlan
Ci-o sărit peste hotar.
Şi am trimis un băietan.
Nu ştiu în crişină s-o-mbătat
Sau c-o fată la vorbă a stal,
Mare poznă s-a întîmplat
Boul nostru s-a furat.
Ce să facem ? L-am lăsat.
Şi la curte c-am plecat.
Adă-mi chistolul din Bacău
Care l-am avut flăcău1
Şi-o puşcă de trei parale
Ca să plec la vînătoare
Că-i vînat în lunca mare
Vnde-i apă şi cicoare
Stau balaurii la soare
La vînat la lunca de fag
Unde mulţi voinici mai trag.
Acolo este o biată lighioaie
Cu pliscul ca de oaie,
Cu guşa cît căciula
Cu capul cît ciutura,
De călare mă plecăi,
Păsărică mi-o luai
Şi plecai pe vale în jos
Să văd griul de-i frumos
Unde era grîuî mai mare
Bătea murgul la spinare.
Unde era grîul mai mic
Bătea murgul la oblînc.
Şi am luat trei spice
Şi m-am dus acasă la nevastă
Şi-am pus coatele pe masă
Măi femei, măi femei
Grîul nostru o să cheie
Nu te teme măi bărbate
Căci nici tîrgid nu-i departe.
Ne ducem la Tîrgul Frumos
La uliţa din dos.
Să luăm o ocă de fier
Şi nouă de oţel
Sa facem nouă săcerele
C~un mănunchi de viorele.
Cu zimţii de floricele.
Dar nu putea nimeni să secere cu ele.
Numai fete ocheşele
Şi neveste tinerele
Dar noi flăcăi printre ele.
Claca cea. mai mare
Tăia grîul din picioare.
Iar claca cea mică
Lega-n urmă de frică
Cu legători de sibică.
Toate secerau cum secerau
Dar secera o babă cîrnă
Cu părul de lînă
Cu inelul de sîrmă
Cu dreapta trăgea
Cu stingă polog făcea.
Din polog snop
Din snop claie
Din claie hodobaic
Pe cea faţă de arie.
Şi apoi am încărcat
Nouă care mocăneşti
La moară la Ibăneşli
Carele scîrţîiau
Răsteiele zbîrnîiau
Iar hoaţa de moară
Cînd văzu atîta cară
Cu pohoare împohărate
Cu lanţuri de fier legale
Mi-a pus coad. pe spnare
Şi o luă lunca la vale.
Iar morarul meşter bun
Luă-n cofiţe trei tărîţe
Şi ieşi la portiţă
Şi-nccpu a o striga
Plru, ptni, şi na, na, na
Moara sta si se uita
Păn'cc a pus mina pe ea.
Şi i-a tras una în cap
De-a aşezat-o pe dulap.
Şi i-a mai tras una-n şale,
De-a aşezat-o pe măsele.
Dar nu curgea făină ci curgea
Aur şi mărgăritar
In curtile dumneavoastra
Daţi-ne tovarăşi, daţi
Că şi tata ne-a dat
Vaci cu viţei,
Scroafă cu purcei,
Raţe potcovite
Gişie îmbrobodite.
Şoldul porcului
Din gura podului.
Şi apoi mă făcui şi-o mîţîşoară,
Mă şuii în policioară.
Văzui chişcă şi cîrnaţi
Ia, de-acolo să ne daţi.
Hopuri hopurate
La mulţi ani cu sănătate.
Mulţi ani cu noroc,
Ce am făcut numai întorc.
Cetăţuia — Chiriţă Gh., 64

PLUGUŞOARE BALADĂ
Ho, ho, ho
Colo-n ţara. tătărască
În cer temniţă domnească
Temniţa din zid lucrată
Adînc în pămînt săpată.
Cine zace la răcoare
Fără să mai radă soare ?
Zace Gruia cel vestit
Aşteptind a lui sfîrşit.
Căci tătari pradă iară
Mulţi moşia ne-o călcară.
Şi Gruia prins şi legat
Rob cu dînşii l-au luat.
A trecut din toamnă anul
De cînd zace rob sărmanul,
De picioare, zăvorit
Şi cu lanţ de fier la gît.
Mai îndemnaţi băieţi.
Hai, hai
Mă-sa lăcrăma de dor.
Pînă-n ziuă se sculă
Ochii saltă, şi-i spălă
Şi la Negru' alergă.
Negruşorule zglobiu
Nu mai pot, mi-i dor de fiu.
Ştii tu calea pe sub soare
Pin' la Gruia la-nchisoare ?
Ştiu siăpînă, haide, sui,
Ard şi eu de dorul lui.
Şi mai îndemnaţi băieţi.
Şi-n talangă mai bateţi
Dînsa iute vnşăuă
Şi sărind pe el plecă.
Negru cînd ajunse afara,
Vîntişor de primăvară
Şi mai mult se-nfioară
Ochii roată şi-i purta
Zarea toată-o cuprindea.
Ca fugarii nu fugea
Nici cum fuge o căprioară
Ci ca vîntul care zboară.
Şi nehună alergară
Ştiţi cum recheza de tare ?
Lecuieşte suferinţe.
Şi c-a dorului nume
Nu mai e nimic pe lume.
Dragă, zi de sărbătoare
Iacă ouă roşioarc.
Mamă nu mi-e de mîncat
Mie-mi arde de scăpat
Să le-mparţi la păzitori
Doar de-or fi-ngăduitori.
Şi te-or mai lăsa cu mine
Of, că dor mi-era de tine.
Din şii sînt-ngăduitori
Ea le dă la păzitori Şi dau voie cit o vrea
Cu al ei fiu la geam să stea.
Şi mai îndemnaţi băieţi.
Ce staţi şi vă Imbungheţi
Ce să iac odorul meu ?
Şă le-nvăţ măicuţă eu.
Ia pe Negrişor de frîu
Plimbă-mi-l în lung şi-n lat
Din fînar pîn-la palat.
Hanul cel de ani bătrîn
Al tătarilor stăpîn
Din palat o să zărească
Inima o să-i rîvnească.
Şi din grai dacă te-ntreabă
Nu ţi-i de vînzare babă ?
Nu. ţi-i calul di. schimbat ?
Tu răspunde răspicat.
Nu ni-i calul de vînzare
Nici de schimb, nici de tocmeală
Negru e de dăruială.
Celui ce pe Gruia-al meu'
Mi l-o scoate de la greu.
Că-i păcat voinic în floare
Să tlnjască la-nchisoare.
Şi mai îndemnaţi băieţi
Că acuş voi o să beţi.
la pe Negrişor de frîu
Trece, merge-n lung şi lat Prin oraş, pe la palat,
Hanul cel de ani bătrîn
Al tătarilor stăpîn
Din palat el cină o vede
Jos la, poartă se răpaăe.
Ia stai babă ofilită!
la stai rogu-te-o clipită'.
Nu vinzi mînăru căluşel ?
Galbeni mici să-ţi dau pe el?
Pentru unu să-ţi dau doi
Să-ii dau douăzeci şi doi.
Calul nu mi-i de vînzare
Nici de schimb, nici de tocmeală
Negru mi-i de dăruială.
Cine acum pe Gruia-al meu
Mi-l va scoate şi la greu
Că-i păcat, voinic în floare
Să tînjească la-nchisoare.
Ingînaţi măi: hăi, hăi
Bine, hai a zis tătarul
Lasă, babo ici fugarul
Că pe Gruia fiul tău
Îl însor chiar astăzi eu.
I-am găsit tovarăşă
Pe frumoasa Carpina.
Sus în codri e făcută
Şi-i pe scama lui crescută.
I-om tocmi şi lăutari
Meşteri dintre cei mai mari.
Ca să-i cînte pînă-n scară
Lîngă drumul cel de-afară.
Şi să imdă mult popor
Cum se-nsoara al tău fecior.
Ia mai îndemnaţi flăcăi
Alearqă baba la închisoare
Gruia cînd o vede o-ntreabă.
Ce-ai făcut cu Negrişor?
L-am dat.
Gruio cum m-ai învăţat.
Hanul mi-a făgăduit
Carpina din codrii deşi.
Maică, măiculiţă draga
Ţeapc-i-n care-or să mă tragă.
Lăutarii sînt vulturii
Cei din marginea pădurii.
Hanule măria ia
Pe Gruia- nu-l însura
Aho, ho, ho
Bărtăluşi-Mocani - Coştoi Gh. Ion, 63
Aho, ho, ho
Buna seara la fereastră
La boieri la dumneavoastră
De cind seara a-nserai
Bună seara nu v-am dat.
C-asta-i seara lui Sfîntu Vasile
Ce-o aşteptăm de-un an de zile.
Cînd găina sfiriie pe foc
Şi vinu fierbe-n poloboc
La ureche clopoţei
Ia mai îndemnaţi flăcăi.
Sus în deal la crîşma Stanii
Unde-si beau voinicii banii
Şacli Gruia bea vin rece
Şi cu lăutari petrece.
Mama lui de veste a prins
Şi la el alearciă-ntins
Gruie, Gruie, fătul meu
Ce faci pentru Dumnezeu ?
Ieri la luptă ai plecat
Şi cu turcii te-ai luat.
Prea eşti tînăr
Nu ai anii
Să te lupţi iu cu duşmanii.
Azi de-acas iar plecaşi
Crîşma, crîşma o-nfundaşi.
Vinul, Gruie, te îndeamnă
Capul tu să nu dai vamă.
La ureche clopoţei,
Roată măi.
Hai, fiul meu iubit
Nu e timp de cheltuit.
Vreme-i de arat acum
Scoală şi la tîrg te du.
Vinde calul pe doi boi
Armele pe alţii doi
Pleci la plug cu şase boi.
Mai avem acasă doi
Gruia crîşma părăseşte
Repede la tîrg porneşte,
Vinde calul pe doi boi,
Armele pe alţii doi.
Numai sabia şi-o lăt ă
Dinapoi din tîrg acasă.
Uite mânui boi pe ales
La arai cu cine ies ?
Du-te zice maică-sa
Cu Voichiţa soră-ta
La ureche clopoţei
Roată măi.
Gruia plugul şi-l găteşte
Şi cu sora sa porneşte
Ies în iarnă amîndoi
La arat cu sase boi.
Ară pîn' la prînzişor
La amiază stau
După ce vre-un ceas şezură
Iar la muncă se aşternură.
Iar Voichiţa stă deodată
Locului şi-n zare cată
Alei, Gruie, frăţior
Vezi colo ce negru nor?
Dă din brazdă boii afară
Să plecăm de acu că-i scară.
Soro, da copilă eşti ?
Nu e nor sini turci pagini
Ce au ură pe români.
Vin cu toţii, vin săgeată
Chiar pe mine ei mă cată.
Că dintrînşii ieri pe plai
Sute de pagini culcai.
La ureche clopoţei
Roată măi.
Bine vorba nu sfîrşi
Turcii-ndală că sosi.
Cită frunză-n codru des
Cită iarbă _ e pe şes
Măi păgîne te rugăm
Spune n-ai văzut cumva
N-ai văzut pe aicea oare
Gruia lui Novac călare ?
Nu demult cu capul sus
Ca -un vini pe deal s-a dus.
încolo spre crîşina Si anii,
Unde-şi beau drumeţii banii.
Turci i-ndată ce-auziră
Intracolo toţi porniră.
Dar un turc mai îndesat
Gros in ceafă le-a strigat.
Turcilor nechibzuiţi
Unde mergeţi, ce fugiţi ?
Asta-i Gruia.
Puneţi fraţi
Mîna şi-l legali.
Turcii s-au înapoiat
Şi pe Gruia l-au legat.
Cu o frînghie de mulase
împletilă-n cinci sau şase.
La ureche clopoţei
Roată măi.
Atunci Gruia ce zicea ?
Turcilor, Boierilor
Daţi-mi moartea ce-o voiţi
Dar o mînă sloboziţi
Să-i trimit măicuţei carte
Că nu ştie de departe.
Că pe mînă v-am picai
Şi că mă dudui legat.
Ca să nu mă aştepte biata
În zadar cu masa gata.
Şi cu pat de odihnit.
Turdi-ndată s-au gîndit.
Mina stingă sloboziră
Mina dreaptă, nu-ndrăzniră.
El văzînd s-a bucurat
Că de fel stîngaci era.
N-a dus rnîna-n pălărie
După foaie de hîrlie
Nici n-a scos de sub tulpan pană
Ci spre şold el mina duse
Şi pe săbioară-o puse.
Şi atunci cu ca
Doamne cum îi mai lău
Cum cosesc plugarii vara
Tăind griul şi secara
Iar pe la apus de soare
N-a rămas turc în picioare.
Doar pe unul l-a iertai
De-a dus vestea la-mpărat
La ureche clopoţei
Roată măi flăcăi.
De urat v-am mai ura.
Dar ni-i că vom însera.
Ne mai ducem şi la cealaltă casă
C-are-o fată mai frumoasă
Pînă ţesen-un cot de pînză
Mîn-c-o putină de brînză.
Şi-un coşar de păpuşoi
Care-l duci cu zece perechi de boi.
La ureche clopoţei
Opriţi plugul măi flăcăi,
La anu şi la mulţi ani.
Fîntînele — Ibănescu Neculai, 64
Brîncovene Constantine,
Boier mare domn creştin.
De averi ce le strîngea
Şi sultanul se mira.
Şi amar se-nspăimînta.
Într-o joi de dimineaţă
Brîncoveanu se sculă.
Ochii, faţa-şi spălă.
La icoană se-nchină.
Şi amar se-nspăimîntă.
Dragii mei, cuconii mei.
Lăsaţi somnul, vă treziţi
Căci Ţie noi ne-a-nconjurat
Paşa cel neîmpăcat.
Vin ieniceri cu tunuri mari
Ce sparg ziduri joarte tari.
Bine vorba nu sfirşea
Turcii-n casă năvălea
Pe toţi patru îi prindea
Şi ducea de-i închidea
La Stambul în turnuri mari
Ce se înalţă lîngă mare.
Unde zac feciori domneşti
Şi nepoţi împărăteşti.
Mult acolo nu zăcea
Că sultanu-i aducea
Lîngă foişorul lui
Pe malul Bosforului
Măi roată, măi flăcăi
Hăi, hăi.
Constantine Brîncovene,
Ghiaur vechi, ghiaur haine
Adevăr c-ai ghicit
Sfîrşitul că ţi-a sosit.
Să-ţi desparţi a ta domnie
De a noastră împărăţie.
Că de mult ce eşti avut
Bani de aur ai bătut.
Fără pic de mine teamă.
Fără să-mi dai mie seamă.
Afară de foişor
Lîngă mal, lîngă Bosfor
Ienicerii toi venind
Cu săbiile fluturînd.
Brîncovene Constantine
Mi-l punea pe scaun jos.
De ţi-i milă de copi
Şi de vrei ca să mai fii
Lasă legea creştinească
Şi te dă în cea turcească.
Brîncoveanu greu ofta
Şi din gură cuvînta
Facă Dumnezeu, ce-o vrea
Chiar pe toii de mi-i tăia,
Nu mu las de legea mea.
Constantine Brîncovene
Nu vorbi vorbe viclene.
De ţi-i milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii
Lasă lenea creştinească
Şi ia legea păgînească
Turcilor pagini sadea
Veţi minei şi carnea mea
Să ştiţi că a murit creştin
Brîncoveanu Constantin.
Mărtăluşi-Mocani — Coştoi Ion, 63
Foaie verde stejar el
Am un pui de voinicel
La palat la Bucureşti
În cele case domneşti
Înăuntru-n sala mare
Cine sade la mîncare?
Ştefănică domn cel mare.
Nici nu bea nici nu mînca
Numai eu ochii privea.
La ureche clopoţei
Ia mai îndemnaţi flăcăi.
Nici nu bea nici nu veselea
Numai cu ochii privea
La copila Dinului
Surioara Nicului.
Mîndruliţă copilită
Dacă vrei să te închini
Umple cupa mea cu vin
Ş-poi umple cupa plină
Şi la Domnul te închină..
Ca o floare de grădină.
Nicule, bujonde,
Tu la mînă mi-ai picat
Eu de moarte le-am scăpat.
Ştii tu fagul Nicului
De pe munţii crinului ?
Dacă tu l-ai şti prea bine
Nu mai duce şi pe mine.
Di, te-aş duce şi pe tine
Dar să-mi laşi un ostăşel
Să-mi păzească turmele
De mi-o pierde-un mieluşel
Slujească trei ani pe el.
De mi-a pier de-o mieluşea
Slujească trei ani pe ea.
Şi plecai cu ciobănaşul
Pe o vale de oţel.
Frate frăţiorule,
Tu la mînă mi-ai picat
Eu de moarte le-am scăpat.
La anul şi la mulţi ani!
Cristeşti — Dănăilă Gh. Gh„ 48
La gura Şiretului
În postul Sînpetrului
În palat măre stătea
Domnul Suliman Aga
Cu cinzeci de ani în cer
Roata flăcăi,
Hăi, hăi.
Domnul moşnegel bătrîn
Cu luleaua-n d i n ţ i trăgea
Două mere de aur în poală chica
Pe uşă afară le arunca
Ia flăcăi cu zurgulăi
Roata măi flăcăi,
Hăi, hăi,
Copilaşi cu ochii v e r i
Doar ţi-am spus că vin la voi
Să-ţi dau plug cu patru
Să ieşi bogat de la noi.
Apoi lele tu măi lele
Eu sini Brumarel cel Mare
Care dorm noaptea pe floare
Soarele cină răsare,
Florile se vestejesc.
Cea din vale rămînea floare.
Cea din coastă nici nu-i pasă
Căci a fost a mea nevastă.
La ureche clopoţei
Ia mai îndemnaţi măi.
Iar în stingă peste rîpă
Este-o casă şindrilită
Cu şindrilă mărunţică.
Cu nevasta frumuşică.
Dac-o-fi de seama mea
M-oi iubi şi eu cu ea.
De n-o fi de seama mea
Dare-ar dracu să o ia
Să facă cimpoi din ea
Să chile la nunta mea
Roată măi.
Bărtăluşi-Motani, — Duca Gh. Const., 65
Dragoş mîndru ca un soare
A plecat la viuătoare.
Ghioaga şi săgeata lui
Fac pustiul codrului.
Corbii mor şi urşii pier
Iară vultwrii cad din cer.
Iată mări că deodată
O poiană se arată.
Infrunz ită. înverzită
Ş; de voinici tăinuită.
Iar în ea cine era?
Dragoş Vodă şi-o căţea
Iată mări că deodată se arată
Un zimbru mare fioros
Ce călca-n sus şi jos.
Bine vorba nu sfîrşea
Ghioaga-n mînă apuca
Şi pe zimbru îl lovea?
Şi pleca cu veselie
Pe a noastră mare moşie
Cetăţuia - Mereuţă Elena
PLUG UŞOARE SATIRICE

Frunză verde de mărar

Bună seara gospodari.
Gospodari şi gospodine
Şi voi domnişoare fine.
De dormiţi de nu dormiţi
Vă rugăm să vă treziţi.
Daţi urechea la fereastră
Şi ascultaţi urarea noastră.
Noi plugari din Cîmpulung
Am pus şase boi la plug,
Că de cină s-a înserat
Noi cu plugul am plecat.
Zurgălăi şi clopoţei
Înc-o roată măi flăcăi.
Toţi gospodarii din sat
Stau şi ascultă la fereastră
Că aşa e în seara asta.
Iară eu băiat din sat
Am plecat după-nsurat.
Într-un sat, într-o comună
Să-mi găsesc o fată bună.
Mi-am luat şi eu mireasă
De la mine a treia casă.
Frumos nume mai avea
Că Măria o chema.
Frumuşică nu prea, prea
Vreo optzeci de ani avea.
De urîtă nu-i frumoasă
Te sperii văzînd-o prin casă.
Şi de rău nu-i şade bine
Cînd se duce parcă vine.
De mîncare n-am ce zice
Se pricepe să mănînce.
Si mănîncă frate dragă
Cîte o mămăligă-ntreagă.
A făcut o mămăligă,
De nici câinii n-o mănîncă.
Nici motanul de pe horn
N-o mănîncă să-l omori.
Şi de crudă ce era,
Nici la porci nu le plăcea.
Zurgălăi şi clopoţei
Încă o roată măi flăcăi.
Hăi, hăi.
Mi-am luat alta mai mică
Ard-o focul mult mănîncă.
Popuşoi din cinci grădini
Brînză de la nouă stîni,
Lapte de la şapte vaci
Făină din zece saci.
Dar iubeşte de pîrleşte
Şi de asta nu mai creşte.
Multe, multe voi mai spune
Că eu sînt cam bun de glume.
Dacă-ncep acum o glumă
Precis uit de urătură.
Chiar acum în astă seară
Am făcut o socoteală.
Chiar din casa dumneavoastră
Am să iau vreo trei parale
Şi rachiu de tescovină
Să-mi şterg gîtul de rugină..
Cum visam aşa, deodată
Am vuzut doi ochi de fată.
Ochi căprui şi buni de joc
De-am rămas trăsnit în loc.
Limba mi se împleticea.
Graiul mi se bîlbîia
Şi inima-n piept bătea.
Ca un ceas în mine făcea.
Şi auleu, ce aş fi făcut
Ochii fetei să-i sărut.
Mă uitai ceva mai bine
Aoleu şi vai de mine.
Nu-i nici fată nici nevastă
Era mîţa la fereastră.
Stătea mîţa şi privea
Cum mă-ndrăgosteam de ea.
Foaie verde joi ca plopul
Am avut şi eu un socru
Scurt şi gras ca polobocul
Ţine mult la fudulie.
Soacra mea cam durdulie,
Cu părul de tuci.
N-ai de unde să-l apuci.
Şi are un batic pe cap
De-o vară nu la spălat.
Şi mai are un cojocel
Din treizeci de piei de miel.
Iar cînd se-mbracă namilă
Era-naltă ca cămila.
Şi-a avut şi ea bărbat
Şi l - a dat contract la stat.
Era mic şi crăcănat
Şi cădea noaptea din pat
Mai purta şi evazaţi
De velură cam roşcaţi.
Pălării ca mexicanii
Cum le poartă gogomanii.
Zurgălăi şi clopoţei
Opriţi plugul măi flăcăi.
Aho, aho.
Bărtăluşi-Răzeşti - Ibău Ion, 14
Aho, aho.
De cînd seara s-a înserat
Noi prin sat am colindat
De urat să vă urăm.
La mulţi ani să vă dorim
La ureche zurgălăi
Ia mai roată măi flăcăi.
Şi-o bucală de slănină
Ca de aici pînă la fîntînă.
Să-mi dai muşchii porcului
Că-s în fundul podului
Şi-o bucată de slănină
Îi întinsă pe-o prăjină.
La ureche zurgălăi
Ia măi roata măi flăcăi.
Hăi, hăi.
De la unu pîn-la şase
Sărut-ăi o preoteasă.
Aş mai face-o da mă tem
Că mă face popa ghem.
La ureche zurgălăi
Ia mai roată măi flăcăi.
La un nuc cu frunza rară
Cînt-un cuc de se omoară
Da nu cîntă a sărăcie
Ci el cîntă a bogăţie.
La ureche... zurgălăi
Ia mai minaţi măi
V-am mai ura gospodari, am mai ura
Dar nu sintem de ici colea.
Sîntem de la Buda Veche
Unde miţa strechie.
Iar motanul bată-l focul
Ţuşti încolo, ţuşti încoace
Ţuşti în oala cu chişleag
Şi-şi vioaie mustăţile
Şi sărută fetele.
Hopuri, hopuri, hopurate
La mulţi ani cu sănătate
La anu şi la mulţi ani.
Fîntînele — Breahnă Ioana, 52

JOCURI CU MĂŞTI

HAIDUCII
Din satul Bărtăluşi — Mocani
De la: Pavel Constantin — 19 ani, Pavel Ion — 16 ani, Păsărichi Didi -— 17 ani, Moraru Ion — 19 ani,
Postolache Miluţă — 17 ani, Duca Ion — 18 ani, Morea Mihai — 18 ani, Coştoi Constantin — 13 ani,
Coşteleanu Damian — 18 ani.
Personajele :
Căpitanul. Poartă costum verde iar pe cap şapcă (caschetă), în mînă are o sabie.
Jianul. Are căciulă brumărie sau albă, în mînă ţine o sabie. La brîu are pistoale iar în spate o
puşcă. în res! poartă costum naţional. în picioare are ghete.
Vînătorul. Are costum de pădurar. Pe cap are pălărie verde iar pe umăr o puşcă.
Haiducul I.
Haiducul II. Au costume naţionale. Pe cap poartă căciuli brumării de care agaţă flori sau panglici
colorate fel de fel. în mîini au sabie.
Roşiorul. Poartă costum verde. Pe cap are caschetă, în picioare are cizme iar în mînă o sabie.
Turcul. Poartă costum naţional. Pe cap are un fes roşu, iar în picioare are pantofi sau bocanci. La
brîu are prinsă o sabie.
Moşneagul. Este îmbrăcat cu un suman vechi încins cu o funie, în mînă are o ghioagă.
Nevasta. Are rochie albă, lungă, cu voal pe cap. Poartă geantă şi are mănuşi albe.
Se porneşte de la căpitan. Se turuie din corn (nu contează cine turuie dintre noi). Sunăm cu toţii din
clopote. Gazda nu iese în curte. Noi urăm, apoi intrăm în casă de ne spunem rolurile. La geam ură fiecare
dintre noi, da nu spunem pluguşorul tot că n-avem timp ci numai partea care o alegem noi. La o casă nu
avem timp să urmăm toţi şi atunci care n-a urat la casa asta ură la cealaltă şi tot aşa pînă terminăm tot
satul.
Frunză verde de mărar
Bună seara gospodari.
Gospodari şi gospodine
Şi voi tinere copile.
De. dormiţi, de nu dormiţi
Ia sculaţi şi ne priviţi.
C-aşa-i de la Domnul dat
Să stîrnim cîinii din sat
Şi cucoanele din pat.
Căci de cînd s-a-ntunecat
Bună seara nu v-am dat.
Şi am venit în astă seară
Cu mai multă îndrăzneală
N-am venit să tragem brazdă.
Pe la fiecare gazdă.
Ci numai la domnişoare.
Şi nu chiar la fiecare
De-aveţi fete-am nimerit
Iar de nu ne-am păcălit.
La ureche clopoţei
Ia mai uraţi măi !
hăi, hăi,
Prima noastră brazdă
Noi o dobîndim
Libertatea ţării
Care acum dorim.
Mulţi ani, mulţi ani trăiască
Armata românească
Roşiorul
Bunule căpitan, astă seară vom avea
să dăm piept cu Jian
Lasă vină că nu-mi pasă
Că am sabia tăioasă.
La-s să vină citi or vrea
Piept cu mine toţi vor da
În cor
Moartea ne vine, dar nu ne pasă
Moartea haidwcă mult e frumoasă.
Pentru Jainu care pătimeşte
 Pentru Jianu care acum soseşte.
Jianu :
Bună seara bravii mei haiduci.
N-aţi văzut, n-aţi întîlnit
Pe aici potera trecînd
Haiducul I :
— N-am văzut frate Jiene,
Căci dacă-o vedeam
Cu noi beleaua şi-o găsea.
Că astă sabie doldora de rugină
În piept cu i-o punem.
Pădurarul :
— Bravă, bravă feţii mei haiduci
Arme bune văd-că-aveţi
Şi cartuşe să aveţi,
Căci şi eu am fost pe la strîmsori,
Să furăm negustori
Unde-s tufele mai mari
Zac în sînge boieri mari.
Unde-s tufele mai mici
Zac în singe boieri mici.
Şi eu am venit la voi
Să v-aduc de cheltuit
Numai aur şi argint.
Şi haine de primenit
Roşiorul :
— Dar bine mă, cine eşti tu cu atîta îndrăzneală
De stai cu aceşti doi haiduci la tocmeală.
Vânătorul :
— Da bine mă, cine eşti Iu acela de mă pui pe mine la opreală ?
Nu băga fiori în mine
Că trag cu pistolul-n line.
Turcul :
— Sai măi frate roşior
Arnăut şi vînător
Sai mai iute şi mă scoate
Că mă prind fiori de moarte.
Că pe acest Jian îngrozitor
Mai că-mi vine să-l omor.
Cu a mea sabie săbioară
Scumpă, dragă surioară.
Căpitanul :
— Măi Jiene îngrozitor
Care ades tu faci omor
N'u-ndrăzni a te răsti
Pe acest om a-l omorî.
Că-s şi eu pe Langă el
Şi te tai ca pe un miel.
Dar mai sigur ca să fiu
îţi iau armele din brîu
Şi în lanţuri mi te pun.
Cîntat în cor :
O prea iubită mamă
Oriunde vei fi
Fiul te cheamă
Spre-al mîniui.
Nevasta
— Ah de-aş putea vreo dată
Să-l pot răzbuna
 Să-i arăt în lume
Şi virtutea mea
Jianul:
- Ah, pentru ce faci tu asta, copilă ?
Nevasta : — Pentru că mă iubeşti şi te iubesc. Şi cu orice preţ vreau să fiu a ta.
Jianul : —Daca mă iubeşti şi vrei să fii a mea
Să-mi cînţi o cîntare
Din copilăria, ta.
Nevasta cîntă :
Foaie verde foaie lată.
Eu ţi-am fost a ta consoartă.
Cît ai fost tu arestat.
Multe lacrimi am vărsat.
Dar acum mă plîng pe mine
C-am rămas singură-n lume.
Ah, Jiene, Jiene, te dai mort fără sfială ?
Toţi repetă după fiecare vers :
Tinerel Jian
Jianul :
- Da.
Nevasta:
- Atunci eu sînt pierdută.
Roşiorul:
- Măi Jiene îngrozitor
Care ades tu faci omor,
Lasă-te de furat
C-ai să mori împuşcat
Lasă-te de hoţii,
C-ai să mori în puşcării.
Jianul:
— De le fac, de nu le fac
Toate pe lume le trag.
De le zic, de nu le zic.
Tot port nume de haiduc.
Da bine mă, mie-mi trebuie boieria ta ?
Eu cu boieria ta
N-am ce bea şi ce mînca.
Cît munceşti tu într-o vară
Beau cu mîndra într-o seară.
Roşiorul
— De nu vrei să te supui
Uite, moartea-n piept ţi-o pui.
Jianul :
— Şi de-o fi să mă tăiaţi
Tînăr codru şi frumos,
Aici să mă îngropaţi
Sub poala de codru verde,

Cine-o trece să mă vadă.

Poateo trece a mea consoartă
S-o mai văd plîngînd odată.
Moşneagul :
— Opreşte, opreşte prea Sfintă căpitănie
Că Jianu este graţiat.
Iar tu ca vînător al României
De pe cîmp de bătălie
Scumpă, dragă ţara ta
Ai pu'tut-o apăra ?
Iar pe acest Jian legat, fă-l scăpat ?
 Primeşte-n mină acest bilet
Unde vei găsi scris aşa : Dom'le căpitan aceşti oameni au voie să meargă unde vor voi.
Iscălit: Caragea.
Căpitanul :
— Veţi da seama de capul său
Că Jianu este graţiat.
Jianul
— Măi soldat, brav soldat
Ce să-ţi dau să fiu scăpat
Şi din lanţuri dezlegat ?
îţi voi da o pungă cu poli
S-o împart cu-al tău frate roşior.
Vînătorul :
— Îl auzi măi frate leat
Ce spune Jianu?
Ne va da o pungă cu poli,
S-o împărţim noi amîndoi,
Eu aş lua-o dacă tu ai vrea.
Roşiorul :
— Ia-o, ia-o frate leat.
Banii sînt de căpătat.
Slnt fete de cununat
Şi băieţi de botezat.
Iar eu mult am alergat.
Vînătorul:
— Dă punga cu tot ce vei avea în ea
Şi din lanţuri vei scăpa.
Jianul :
— Bagă mina între pistoale
Vei găsi o pungă mare.
la-o şi să fiu scăpat
Şi din lanţuri dezlegat.
Toţi în cor :
Hi ha tra, la, la,
C-a scăpat Jianu nostru
Cu musteaţa răsucită
Cu mantaua încreţită.
Noi murim de întristare
El e vesel c-a scăpat.
Recitat:
Dare-ar Dumnezeu ce-ar da
Două nopţi ca drept un un
Să fac să vin iar la plug
Pistoalele să le-njug
Să dau brazda plugului
În moşia bogatului.
Să dau tot ce-am jefuit
Toţi :
Bine zici tu măi Jiene. Potera colea ne vine Şi ne pune la strivitoare Haine noi n-avem
deloc Cu opinci şi cu cojoc ?
Haiduc I :
— Pe acest colnic înverzit
S-auzim un moşnegel clnlind.
Moşneagul :
— Şi-aoleu şi vai de mine
C-am rămas singur pe lume.
Numai casa şi c-o glugă
Mă-mpăcai cioban ca slugă,
Oiţe să le păzesc
Şi-o fetiţă să iubesc.
Dădui oile la vale
Crîşmăriţa-mi iese-n cale
Vin la ţaţa măi băiete
De gustă vinul de sete.
Păi aş veni dar n-am parale.
Vinu-i bun, ocaua-i mare.
Băui preţ de şapte cai
De vin tot nu mă saturai.
Băui preţ de şapte iepe
Guriţa-mi arde de sete.
Mă primeşti în ceata ta
Să ţiu vrednic a lupta ?
Contra liftelor păgîne.
Ce-a răpit şi-a mele stîne ?
Jianul :
— Te primesc în ceata mea
Să fii vrednic a lupta.
Contra liftelor păgîne
Ce-a răpit şi-a tale stîne.
La anu şi la mulţi ani

HAIDUCII LUI IANCU JIANU

Toţi cîntă:
Uite nou s-a apropiat
U i t e că vă vin din cer împodobit
Uite ca vă vin precum aţi dorit.
Eu sînt anul nou dorit
De toată lumea iubit.
Anul vechi, anul vechi
Am auzii că anul nou
Vrea s a t e dea jos de pe tron.
Nu cred una ca asta.
Dacă nu crezi, ascultă-ţi cîntecul.
Toţi cîntă :
Iată aşteptarea noastră
La noi a sosit
Şi Sfîntu Vasile iară
La noi a venit.
Cu flori şi cu trandafiri
Roşi împodobiţi
Să le dea la toţi şi toate
Cele aşteptate.
Bună ziua veterane.
Voios mîndru căpitane.
Tu eşti Ştefan sau Mihai
Ce-ai mers glorios la rai ?
Sau vreun domn apărător
Facînd bine acestui popor.
Spune cu ce nume te numeşti
Ca aici pe loc te risipesc.
A, şi mă întrebi tu cine sînt ?
Dar smt foarte obosit
Dar cu toată oboseala
Voi răspunde schingiueala.
Eu sînt anul vechi,' trecut
Care mult bine am făcut.
Pentru acest popor sfinţii.
 Dar tu ramură rămurică
Ce avînt ţi-ai luat tătucă ?
Pe mine de m-aţi întrebat ?
Dă-ţi cuvîntul mai curînd
Că-ţi zbor creierii în vînt.
— O, staţi, decît să vă certaţi
Mai bine să vă împăcaţi.
— Şi un cîntec să cîntaţi.
— Da, ne vom împăca
Şi un cîntec vom cinta.
Dacă nu vă va plăcea,
De cap vă, va rămînea.
Anid vechi cu dulce rază
De la noi că s-a trecui:
Ca şi fumul ca şi rouă
Anii vieţii ne-au trecut.
Ne-a trecut viaţa aceasta
Şi din ani, a mai trecut
Fericire, sănătate
Noi pe Domnul îl rugăm
Fericire, sănătate
Noi pe Domnul lăudăm.
- Bună ziua măi băiete.
- Să trăiţi.
- Nu cumva potera lui Cristea a pus mîna pe
bravul nostru căpitan, c-o să fie greu' de noi.
- Nu cred una ca asta, mai bine că a adormit
pe braţele Elionorei pe care o iubeşte la nemurire.
Hai să-i cîntăm cîntecul, care îi era mai drag
ca sufletul. Cînd îl va auzi va veni îndată.
Toţi cîntă :
N-aţi auzit de-un Jian
De-un Jian, de un oltean
Care umblă prin păduri
Cu doisprezece panduri
Toţi cu cizme şi cu opturi
Cu vipte la cusături.
— Bună ziua măi băiete.
— Să trăiţi.
— N-aţi zărit vreun ciocoiaş cu punga plină că noi banii i-am isprăvit.
N-am întîlnit prea iubite căpitane nici un grec cu punga plină, că dacă îl întîlneam
încercam şi pe-a mea flintă ruginită iar acest pistol îngrozitor în piept i-l pu neam şi noi azi
bani aveam.
— Nu-i nimic măi băieţi... Azi avem. mîine n-avem, dar noi tot veseli sîntem.
— Pentru asia te-mpuşcăm : pic-pac. (Se preface mort).
— O Jiene fătul meu
Tînăr şi voinic flăcău
Multe potere-ai ucis
Pînă viaţa ţi s-a stins.
Şi-a murit verde român
De mîna unui păgîn.
(Jianu se scoală spre bucuria haiducilor).
— Aha, dintr-o mică beţie
M-am ajuns în haiducie
Soţioara un mi-o fi ?
O fi răpit-o Cristea.
— Se poate.
— Nu se poate.
— Să trimitem un haiduc s-o aducă.
 — Uite-o c-a sosit.
— Unde mi-ai fost soţioară ?
— Ah ps mine-au căzut păcatele de odinioară, m-a răpit Cristea.
Toţi cîntă :
Şi-am zis verde măr domnesc
Stau pe loc şi mă gîndesc.
Pe ce cale s-o pornesc
Cum s-o dau s-o nimeresc.
La un plop cu frunza deasă
Stau haiducii toţi la masă.
Şi căpitanul între ei
Şi-i învaţă teorii.
Teorie haiducească
Cum se sparge la o casă.
La o casă, la o masă.
La o curte boierească.
La-nserat cum a-nserat
Ei în vale s-au lăsat
Pe boier mi l-a-nşfăcat
Şi o ghioagă-n cap i-a dat.
Peste şale l-a îndreptat.
Iar cucoana mai miloasă
Poftim Iancule în casă.
Pune mîna după uşă
Că era o gălătuşă.
Gălătuşă naramgea
Şi n-a fost să fie a mea
Plină cu aur era.
Aha, bună fripturică i-oi duce lui vodă Caragea.
— Cum măi Criste, iu de acu degrabă vrei să mă pui pe mine la popreală ? Tu
nu ştii că eu sînt Iancu Jianu voinic şi căpitan mai mare peste haiduci ?
Dacă nu mă crezi
Intră-n codri mari şi vezi.
Unde-s tufele mai mari
Zac în sînge ghiauri tari.
Unde-s tufele mai mici
Stau putiţi ai mei haiduci.
Şi ăştia sînt haiducii mei
Care toarnă gloanţe-n voi.
— Săi Ghincule, săi frate,
Că m-a cuprins fior de moarte.
Pe acest haiduc îngrozitor
Mai că-mi vine să-l omor.
Cu această sabie, săbioară
Prea dulce surioară.
— La o parte, la o parte, feriţi-vă că vă retez picioarele.Mă, haiduce îngrozitor nu
ştiu ce mă face, de-mi vine să te omor. Nu încerca să te apropii de fratele meu Cristea că sînt
şi eu pe Ungă el, şi te jupoi ca pe un miel.
— Predă sabia măi Jiene şi mi-l leagă vînutorule. Că al nostru este Iancu
Jianu, căpitan mai mare peste haiduci. Acu măi dragă Jiene comandantule de haiduci să-mi
spui drept şi adevărat cit timp ai haiducii, cîţi creştini buni ai omorîi şi cită groază în greci
botei de-ai mei ai băgat.
Eu jur pe armele mele
În viaţă cit am haiducii
Creştini buni n-om omorît.
Creştini buni cind întîlneam
Paloşul îl ascundeam.
Şi adesea eu le dam
Haine pentru primeneală
 Şi bani pentru cheltuială.
Dar pe ai voştri greci cotei
Cînd vă întîlneam
Paloşul mi-l scoteam
Gîtul vi-l tăiam
Şi banii vi-i luam.
— Aha, eu plec.
Pentru vorba ce mi-ai dat
Vei fi prins şi arestat.
Pentru vorba ce mi-ai spus
La-nchisoare vei fi dus.
Pentru aşa faptă
Ascultă-ţi cîntecul :
Toţi cîntă :
Hai Jiene la-nchisoare
Să-ţi pui fiare la picioare
Şi la mîini lăcătuşoaore
Treizeci de ani la-nchisoare.
— Măi frate Jiene, banii ăştia de furat, n-ar fi buni de dat pentru scăparea ta să nu
te mai vedem legat aşa ?
— Da, sînt.
— Unde-i găsim ?
— La mine între pistoale.
— Dali banii care-i aveţi şi armele ridicaţi.
Cîntă toţi :
A scăpat Jianu nostru
Trageţi hora măi haiduci
Şi formaţi din nou acum
Ceata noastră de haiduci.
Iar voi cei ce ne-aţi muncit
Vă simţiţi în piepturi tari,
Şi-n inimă cu vicleşug,
Strîngeţi-vă şi plecaţi
Că Jianu ne-a scăpat.
Şi-am zis verde fir mărar
Mă şuii în pătular
Şi zării sub un umbrar
Un voinic cit un stejar.
Eu sunt un cioban calic
Pe sub soare n-am nimic
Decît băţul ciobănesc
Dar am suflet creştinesc.
Toţi cântă :
O brad frumos, o brad frumos
Cu cetina iot verde.
Tu eşti copac încredincios
Ce frunza nu ţi-o pierzi
Oricînd te văd, sînt bucuros
De asemenea voios.
Bună sară de la noi
Noi vă lăsăm cu pact
Pace sănătate
Mintuire sfîntă
Şi sporire-n taate
Pogana —Tudose I. Jan, 49 şi Tudose J. Maria, 49
HAIDUCII
Cînd începem cîntecul ne aşezăm trei albituri şi trei negrituri aşa: Anul nou, Jianul si Haiducul,
Vînătorul, Harapul şi Moşneagul (anul vechi).
Drepţi ! La dreapta vă aliniaţi !
Una, două trei !
Anul nou :
Bună seara veterane,
Mîndru voios căpitane.
Tu eşti Ştefan sau Mihai
Glorios trecut la rai ?
Ori eşti vreun apărător ?
Pentru acest sfinţit popor ?
Hai vorbeşte mai curînd,
Că-ţi zbor creierii în vînt
Anul vechi :
Eu sînt anul vechi, trecut,
Care multe am suferit
Pentru acest popor sfinţit.
Şi barba mi s-a albit
Dar tu tinere tinereaţă
Dintr-a moşului bătrîneaţă
Prea mare curaj ţi-ai luat
De pe ghiul l-ai îmbărbătat.
De unde eşti ? Tu cine eşti,
Şi cu ce nume te numeşti?
Hai vorbeşte mai curînd
Că-ţi zbor creierii în vînt.
Anul nou :
Eu sînt Anul nou sosit
De toată lumea dorit.
Dacă nu vă-ncreăinţaţi
Cîntecul mi-l ascultaţi.
Toţi cîntă :
Iată Anul nou s-a apropiat
Din ceruri va fi încoronat
Ca un împărat
De toţi binecuvîntat.
Primiţi cu bucurie
Primiţi cu veselie,
Anul nou. Anul nou
Cel mai mult dorit.
Jianul :
Bună seara măi haiduci !
N-au trecut ciocoi pe aici
Că gerul m-a geruit
Şi banii i-am isprăvit.
Haiducul :
N-au trecut bade Jiene
Că zău dacă treceau
Beleaua şi-o găseau.
Cu această flintă ruginită
Pentru pieptul lor gătită.
Şi ale noastre pungi golite
Cu aur şi argint ar fi umplute.
Jianu :
Bravo, bravo fraţii mei
Ageri puişori de zmei!
Cu toate că bani n-avem
Dar noi tot veseli sîntem.
Vînătorul :
Ia ascultă mă !
Da tu cine eşti,
De unde eşti.
Cu ce nume te numeşti ?
Hai vorbeşte mai curînd
Că-ţi zbor creierii în vînt.
Jianu :
Eu sînt lancu Jianu
Domnul codrilor
Şi moartea fanarioţilor.
Dacă nu-ţi vine să crezi
Intră-n codri mari şi vezi.
Unde-s tufele mai mici
Stau ascunşi ai mei haiduci.
Pe sub tufele mai mari
Zac în singe greci tîlhari.
Ăştia sînt haiducii mei
Care varsă gloanţe-n voi.
Săi drăguţă de mă scoate
Că m-apucă fior de moarte.
Vînătorul :
Mâi Jiene îngrozitor
Care vrei să faci omor
Nu căuta a te răsti
Pe acest om a nimici.
Căci mă pun pe lingă tine
Şi te-mpuşc ca pe un cline.
De mă pun pe lîngă el
Te împuşc ca pe un miel
Dar mai sigur ca să fiu
Lasăţi armele din brîu.
Pentru această faptă rea
În lanţuri te voi lega.
Haiducul :
Şi-acum de la prima întîlnire
Să pui pe Jianul la poprire ?
Căci în furia ce mă găsesc
Cu această flintă
Drept in piept eu te lovesc.
Toţi cîntă :
O, maică prea sfinţită
Vii. de unde vii ?
Fiul tău te cheamă
Spre a-l mîntui.
Din aceste lanţuri
Negre fioroase
Din aceste ziduri
Mari întunecoase.
Jianul :
Bagă mina între pistoale.
Vei găsi o pungă mare.
Vei lua bani cîţi vei vrea
Şi voi scăpa de belea.
Toţi cîntă :
I, ha, ha, ha, la, la
C-a scăpat Jianu nostru.
Viclenia şi vînzarea
Vezi Jianu a scăpat.
Noi muream de întristare
Iar el vesel a scăpat.
Vînătorul :
Eu sînt falnic vînător
 Ce-mpuşc pasărea din zbor.
Dacă nu-ţi vine să crezi
Ascultă cîntecul si vezi.
Toţi cîntă :
Dragă vînător de munte,
Vînător vestit
Vînător ca mine-n lume
Nu s-a pomenit.
— Înălţate împărate, un om negru şi buzat vine să adreseze ceva pentru împărăţia
voastră.
— Să vină.
— Pe cine aveţi mai mare aici ?
— Pe dumnealui.
— Dar dumnealui cc-i ?
— Domn.
— Hei, hei, tatăl meu pe cînd era
Avea slugi ca dumneata.
Era un om mare
Cu virtutea foarte tare.
El în cale ce-ntîlnea
Vindea şi cumpăra.
— Poate că mai şi fura ?
— Asta treaba lui era.
— Ce-mi dai şi mie să-ţi tai capul să li-l arunc
în subpat la Barabulă ?
— Păi, ce să-ţi dau ?
— O copilită frumoasă
Să stau cw dînsa la masă.
— Bă, ghiaure !
— Îţi dau mai mult decît ceri.
Şapte funii şi-un grindei
Să te spînzure toţi hiaurii tăi.
— O, ce om nesocotit
La aeasta te-ai gîndit ?
Cînd vezi un om negru, palid şi buzat.
Şi din Turcia plecat.
Că-n furia ce mă găsesc
Cu acest buzdugan
Drept în piept mi ic lovesc.
— Ce-mi ceri ?
— Iertare.
Toţi. Recitat.
Un om negru şi buzat
Noi cu toţii l-am iertat.
Toţi cîntă :
Şi-am zis verde de-un lipan
N-aţi auzit de un Jian ?
De Jianu Craioveanu ?
Iancule de unde vii ?
Ia de colo dintre Jii.
Iancule ce tîrguieşti tu ?
Numai aur şi argint
Să duc la haiduci în crîng.
Căci haiducii fără minte
Risipesc la gloanţe multe.
La mulţi ani, cu sănătate.
Rămîneţi oameni buni cu bine.
Fîntînele — Huidiu Ion, 13. Bugan Emil, 12. Bugan Vasile 15. Popa Vasile, 15
 VĂLĂRITUL DE LA VOINEŞTI

Tradiţia este foarte veche. La noi în sat se practică numai la Anul nou. Poate vălăret vine de la
cuvîntul „a vălări" care înseamnă că cetele vin în valuri. Se umblă cu vălăritul în ajunul Anului nou şi
prima zi a Anului nou. Nu se prelungeşte mai mult. In comuna Voineşti vălăre- tul se practică în toate
satele. Cea mai completă formă se întîlneşte în satul de centru. în trecut muzica era formată numai din
instrumente de suflat. în prezent la trupele mai mici de şcolari se acceptă şi formaţiile orchestrale. Mu -
zica se aducea în trecut de la Obîrşeni — Lingurari. Se făcea o ceată sau mai multe. De aceea era şi
concurenţă mare pentru a angaja taraful. Acum de cînd nu se mai face deosebire între Voineşti —
Clăcaşi (Cîrţibaşi) şi Voineşti — Răzeşi (vechea împărţire a satului) se face numai o singură ceată.
Pregătirea înainte se făcea în mare secret pentru că erau mai multe cete. Costumaţia trebuia să fie
reuşită ca să nu se recunoască. Oamenii din sat nu ştiau cine joacă rolul. Flăcăii se întâlneau la clăci unde
întreţineau fetele sau femeile cu glume. Aici ei se ale geau şi se împărţeau în două tabere: cei frumoşi
sau Jie-nii şi cei mascaţi. Ei se organizau din timp, de aceia se strîngeau cu trei-patru săptămîni înainte
de Anul nou. Tot ei făceau hora de crăciun şi cu aceeaşi muzică mer geau cu vălăretul. Repetiţiile le fac
la o casă. Aici se discută şi amănunte de organizare. După ce s-au fixat rolu rile şi cîţi vor merge se
discută despre confecţionarea măştilor, despre cum îşi vor procura costumele. Confecţionarea măştilor
este migăloasă, de aceea se repartizau sarcini precise. Se adunau chiar şi fetele pentru pregătirea
măştilor. Cei care aveau roluri erau bine pregătiţi. Nu se înlocuiau cu alţii.
Dintre cei frumoşi fac parte: Comoraşul, Anul nou, Anul vechi, Arnăuţii.
Comoraşul este îtmbrucat cu costumaţia militară de e-pocă, cu chipiu tip Cuza sau şi mai vechi, mai
deformat. Asemenea costumaţie o pot purta mai mulţi tineri, dar numai unul răspunde de gestiunea şi
conducerea întregului vălăret. Ei pot fi şi mai mulţi doar ca figuranţi. Comoraşul strînge banii. Toţi îl
ascultă. Dacă se iveau conflicte pe parcurs, le rezolva el.
Anul nou este îmbrăcat în costum naţional cu un coif de hîrtie. Este cel mai frumos tînăr.
Anul vechi este costumat ca un moşneag cu cojoc şi ghioagă.
Arnăuţii se îmbracă în costume naţionale. Specific la dînşii sînt pletele din păr de cal, căciulele
frumos ornamentate, înainte cu hurmuz, acum cu mărgele şi oglinzi frumos aranjate ca nişte flori, cu
panglici multe. De preferinţă Arnăuţii se aleg dintre flăcăii cei mai chipeşi, mai frumoşi.
Urmează cei mascaţi : caprele, moşnegii, babele, ursul, ursarii, caii, dracii sau vracii, harapii,
negustorii, căldă^ rarii, auguştii.
Caprele sînt în număr mjai marc. Trebuie să corespundă numărul moşnegilor. Ordinea nu se respectă
însă întotdeauna. Apar uneori capre mai puţine şi moşnegi mai mulţi. Caprele au un cap prins de un băţ,
partea inferioară a botului este imobilă şi legată cu o sfoară ca să poată clămpăni. Corpul este format dintr-un
sac în aşa fel ca să acopere tot omul. Sacul este îmbrăcat cu hîrtie colorată. Coarnele sînt din lemn adus din
pădure, corn, sau chiar se pun coarne de capră sălbatecă. între coarne se aşează oglinzi. Jucătorul poartă
opinci, ciorapi albi şi tîrşine.
Moşnegii sînt întotdeauna mai mulţi de patru. Ei poar tă cojoace cu lina pe dinafară. Sînt încinşi cu
curmeie, bucăţi de lanţ pentru a ilustra voinicia, îşi atîrnă tălănci sau băşici de porc. Au ciorapi albi,
opinci cu ciucuri roşii, în mină ţin ghioage mari, rotunde la un capăt, uneori ţ i n tuite cu cuie. Alte ori
capătul ghioagei este s c u l p t a t , r e prezentînd un chip de femeie bătrînă. Dinţii moşnegilor sînt din
seminţe de bostan, şi au coarne cu ciucuri în vîrf. Nasul este exagerat de mare şi este făcut din carton îm -
brăcat cu lină. Au coadă din blană. In vîrful cozii se află un clopoţel sau o băşică de porc.
Babele sînt bărbaţi costumaţi cu fuste lungi foarte vechi. Se încing cu curmeie. Pe cap au brobozi
femeieşti negre exagerat de mari. Masca feţei are un nas croit foar te mare cu ciucuri în vîrf. Dinţii sînt
şi ei foarte mari. In mînă au nişte păpuşi iar în spate o cocoaşă. Sînt în călţate cu opinci.
Ursul arc capul c l i n lemn îmbrăcat în piele. Pe cap are un căpăstru. Dinţii sînt albi din tablă
vopsiţi albui, iar limba vopsită în roşu. Privit chiar de aproape are un aspect de fiară, de urs. Sînt
anumiţi meşteri care reuşesc să redea perfect aspectul unui cap de urs. Costumul se confecţionează din
pantaloni şi salopetă pe care se coase stuful înmănuncheat ca să aibă aspectul unei blăni de urs. Cel
care joacă ursul trebuie să aibă elasticitate, graţie. Unii tineri sînt specializaţi în a juca ursul.
Se face numai un urs.
Ursarul este cel care dirijează jocul ursului. Se mai numeşte ţigan sau ursar la urs. Pe faţă este dat
cu funi-gine. Are plete lungi şi chimir din coajă de copac foarte lat. Poartă nădragi largi. In mînă ţine
un par sau hădărag şi o tobă, (o veşcă de ciur pe care se întinde o bucată de piele).
Caii, pot fi mai mulţi. Uneori se face un singur cal. Capul se alege din pădure dintr-un lemn
asemănător cu un cap de cal. I se aplică şi urechi. Capul se îmbracă în piele vopsită care să îi dea şi mai
mult aspectul unui cap de cal. Corpul este format dintr~o covată. De aceea cei care joacă aceste roluri
trebuie să fie voinici, jocul este foarte obositor. Corpul este prins cu nişte curele de ume rii celui care
joacă rolul. Coama şi coada sînt din păr de cal. Îmbrăcămintea calului este din sac peste care se coa se
hîrtia tăiată în colţuri. Tot din hîrtie se face un fel de şea. Călăreţul este îmbrăcat în costum naţional cu
căciulă neagră împodobită cu mărgele, pamblici şi oglinzi. În pi cioare poartă opinci cu ciucuri şi tîrsîne
ca să fie mai U-şor în timpul jocului. De fapt opinci purtau toţi cei din vălăret cu excepţia celor care
erau îmbrăcaţi militari.
Dracii sau vracii sînt îmbrăcaţi în costume cu totul deosebite. Ei închipuie dracii cu coarne şi
coadă. Pe corp au blăni de animale de culoare neagră. Coada este îmbîr- ligată, pusă pe sîr-mă. Faţa şi
capul sînt acoperite cu piei. La fel picoarele. Coarnele sînt date pe spate. In mînă ţin cîte o furcă de
lemn cu două coarne, un ţăpoi.
Harapii au costume strînse pe corp, chingi de lanţuri, diagonale tot din lanţuri, multe clopote ca să
producă zgomot. In mînă ţin săbii sau puşti de lemn. Pe faţă nu mai poartă mască, ci sînt daţi cu
funigine. Altădată aveau şi măşti specifice, acuma se cremuiesc şi folosesc machia je ca funiginea sau ceva
roşu. Măştile de altădată aveau mustăţi şi diverse expresii. Poartă plete din păr de cal şi un coif pe cap.
Costumul lor este roşu sau negru, uneori combinat cu bluză roşie şi pantalon negru. Betele cu care-şi
încingeau mijlocul, spatele şi pieptul erau bătute cu pampon, dar mai caraghioase, deosebite de cele
purtate de comoraş.
Negustorii sînt în mod obligatoriu încălţaţi cu cizme, îmbrăcămintea lor este nouă şi subţire. Poartă
scurte din doc cu guler de vulpe. Au genţi şi bastoane. Obrăzarele sînt din cîrpă vopsită variat.
Căldărarii sînt :!hibrăc"aţi în felul ţiganilor nomazi : pantaloni largi, ciubote. Poartă cu dînşii un
ciocan de lemn şi o oală simulînd că spoiesc.
Auguştii au apărut în vălăret mjai curând. Ei sînt îmbrăcaţi ca la circ. Domină culorile albastre şi
roşu. Pe cap au un coif înalt.
Se porneşte de la Primărie unde îşi desfăşoară jocul pentru prima dată. Cetelor li se dădea
certificatul calităţii. După aceea plecau prin sat luînd la rînd casele. Vălăretul nu era primit de cei care nu
aveau bună dispoziţie, în rest era bine venit. Băieţii nu luau măsuri contra celor care nu îi primeau.
Cînd ajung la o casă, comoraşul întreabă gospodarul dacă primeşte vălăretul. Comoraşul poartă împreună
cu „frumoşii'' ţignale şi cornuri. Ei buciumă. Cînd se ajunge la curtea gospodarului muzica intonează o
melodie specifică numită „hustru". Comoraşul cu un sem nai din ţignai opreşte muzica. Prin acelaşi semnal
cheamă gazda ; de fapt gazda aşteaptă pe prispă. Se apropie de poartă şi comorasul o salută.
— Bună ziua gospodare.
— Sănătos fii căpitane.
— Cu ce treburi pe aici ?
Vin dinspre soare răsare
Cu o ceată de voinici
Şi-am dori ca şi aici
Să vă facem o urare.
— Bucuroşi că-i anul nou
Toată casa mea aşteaptă
Minunata noastră ceată.
Comorasul face un semn la muzică şi ea începe
aceiaşi melodie cu care a venit, semn că gazda
primeşte vălăretul. Tot vălăretul intră în curtea
omului. După ce încetează melodia apare Anul nou şi
Anul vechi. Anul nou se adresează moşneagului :
— Bună seara veterane,
Voios mîndru căpitane.
Tu eşti Ştefan ori Mihai ?
Glorios trecut la rai ?
Ori eşti vreun apărător
Acestui cinstit popor ?
Hai răspunde mai curînd
Că-ţi zbor creierii în vînt
Şi te amestec cu pămint.
Anul vechi
— Eu sint anul vechi trecut
Care multe am văzut.
Şi de multe ce-am văzut
 Şi barba mi-a-ncărunţit.
Dar tu tinere tinereaţă
Dintr-a moşului bătrîneaţă
Spune cum ai cutezat
Pe moş de l-ai întrebat ?
Că-mi vine să mă răzbun
Pe tinereţile tale
Cu această ghioagă ţintuită
Dinainte pregătită.
Hai răspunde mai curînd
Că-ţi zbor creierii în vînt
Şi te amestec cu pămînt.
Anul nou :
— Măi moşnege girbovit
Pentru anul ce-a trecut
Datoria ţi-ai făcut ?
Anul vechi:
— Pentru anul ce-a trecut
Multe, multe am făcut.
Iar acum te las pe tine
Ca să faci mai mult ca mine.
Toţi cîntă :
Iată Anul nou
La noi a venit.
Mascat şi crăit.
Primiţi cu bucurie,
Primiţi cu veselie,
Anul nou, Anul nou
Iată-l c-a sosit
Mascat si crăit.
Anul nou:
— Hei! vitejii mei voinici
Arătaţi acum aici
Obiceiul strămoşesc
De pe plai moldovenesc.
Pe urmă în centrul atenţiei se află capra sau caprele dacă sînt mai multe. De aceea şi primul joc
este acela al caprei. Dansul este vioi. Cel ce joacă are o poziţie aple cată. La început se cîntă o melodie
trepidantă, apoi una domoală. Pe lîngă fiecare capră vine un moşneag care o gîdilă şi strigă :
Ţa, ţa, ţa căpriţo ţa.
Şi cu lapte ţi-a făta.
Ţa, ţa, ţa, ţa căpriţo-n sus
Că de acolo de-am adus
Cu cercei şi cu hurmuz.
Nichi lichi, pielii lichi
Multe capre adunate
Sus pe şes la buciumate.
Şi-a lui Stan Girceanu
Şi-a lui Cosiică Bîrsanu.
Cine are capră
Să se zgîrcească
De mîini şi de picioare
Şi de tot ce mai are.
Cînd melodia devine domoală, caprele simulează că s-au îmbolnăvit. Atunci moşnegii cît şi
întregul alai încep să se vaite. Babele vin şi ele pe acolo. Fiecare moşneag scoate cuţitul şi simulează că
le ia sînge. Melodia la un moment dat se schimbă semn că s-au însănătoşit caprele care sar, zburdă cam
speriate la început pentru că moşneagul spune că vine lupul. Apoi ele se retrag. La nici o formaţie de
vălărit nu poate să lipsească capra.
Urmează jocul moşnegilor care este plin de virtuozi tate. Moşnegii au jocuri asemănătoare cu cele
ciobăneşti. Mai demult ei săreau şi peste ghioagele ce le aveau în mînă. Cînd se pleca înainte cu
vălăritul, în rolurile de moşnegi erau puşi cei mai destoinici din sat. Ei se cunoş teau de la trîntele care le
făceau. Cînd se întîlnea un vălărit cu altul se lua la un fel de întrecere de voinicie între moşnegi,
biruia cel care avea ghibăcie la joc, fie că punea o piedică, fie prin lovituri de genunchi, îl învingea pe
celălalt. Uneori întrecerea consta numai în joc. Cînd se luau la trîntă în schimb îşi stricau măştile. Cui i se
strica masca mai întîi, acela se considera că este învins şi cîş- iiga celălalt cu tot alaiul. Moşnegii sînt
aşezaţi în cerc. Jocul Jor este de la stingă ia dreapta. Joc ul babelor est e di namic cu eleme nte
impr ovi zate de aceea joacă tare dezordonat.
Ursul intră tîrîndu-se, făcînd o serie de mişcări. Se obişnuieşte să-1 calce pe ursar, să-i facă
diferite gesturi. Pe vremuri veneau în sat cu urşi adevăraţi şi pe arii unde se treiera griul, omul se
aşeza cu faţa în jos şi ursul îl călca. Se zicea că-1 vindecă de şale. Obiceiul acesta per sistă în vălăret.
Ursul este dus de ursar. Jocul ursarului este-n jurul hadaragului. Ursarul bate în veşcă şi strigă :
Şi ţi-am pus belciug la bot.
Na, na, na ursule, na
Te-am adus din Spania,
Te-am adus cit un purcel,
Te-am făcut cît un viţel.
Te-ai făcut mare de tot
După ce joacă ursul, ursarul joacă un fel de coră ghească.
Harapii au şi ei un joc de virtuozitate. Jocul este peste picior în spate. Cînd joacă apucă sabia în
gură. Ei intră în jec pe o melodie specifică. Jocul este însoţit de un fel de tremurat care face ca toţi
zurgălăii de pe ei să sune. Ritmul este de mare iuţeală, de aceea ei trebuie să fie elastici, tineri bine
antrenaţi, deoarece este nevoie să facă figuri grele.
Negustorii joacă cu mîinile deasupra capului. Ei ţin bastonul în mîini. Jocul este sacadat, ei lovesc
cizmele între ele ca să le scoată în evidenţă. Cînd se învîrt, geanta se depărtează de corp, aşa fiind mai
bine văzută. Ei cîntă :
Iaca vine negustorul
Haia, haia, haia ha
Să cîştige gologanul.
Dracii au un joc foarte interesant, extrem de rapid. Ei joacă în jurul ţăpoiului dînd impresia că au
atîta iuţeală incit nu ii se mai deosebesc părţile corpului. Ca să înve selească pe spectatori caută mereu să-
şi prindă coada.
După ce se încheie jocul măştilor, taraful cîntă melodii de dans. Cei „frumoşi" dansează fata gazdei,
iar dacă sînt şi alte fete de faţă le dansează şi pe acelea. Apoi como- raşul întreabă gazda dacă mai are
vreo pretenţie. Dacă mai are, fie că mai vrea jocul unor personaje, fie că mai vreo vreo horă, i se face
gustul. Apoi fata venea cu un colac frumos pe o tabla şi cu o năframă şi i-1 întindea acelui care era
alesul ei. Acela îl l u a si îi mulţumea fetei într-un fel anume. Dacă băiatul care a primit colacul i se părea
că nu-i făcut gospodăreşte, nu-i frumos, nu-i bine împletit, îl punea în parul de la gard şi pleca. Acela era
cel imai vădit semn că nu i-a plăcut colacul şi că faita nu-i go s p odi nă . Ga z da of e r ă ş i ba ni . C u ba n i i
oa r e s e adună se plăteşte muzica şi se cumpărau opinci, pentru că se rupeau cel puţin cîte o pereche
de fiecare jucător. Dacă mai rămînea ceva se împărţea. întîi părtaşii, ce ră- mînea se dădea şi lăturaşilor.
Mascaţii primesc şi ei colaci de gazdă. Se dă semnalul din ţignal'e şi buciume, muzica execută aceeaşi
melodie cu care a intrat în curte, vălări-tul pleacă la altă casă.
Gîlcă Dumitru, 47
Novac Valeriu, 29

JIENII

Înainte la noi era un alt obicei. Se făceau arnăuţi. Doi arnăuţi, doi ofiţeri. Se jucau cu nişte năframe
frumoase, cusute cu flori. Aista era un joc numai de patru. Iar după ce s-a înmulţit flăcăii, fiind la 30-40
de inşi, şi neavînd loc să-i cuprindă în piesă, iar ei aveau pretenţii ca fie care, o luat fiinţă „Jienia".
Asta se organizează ca o piesă de teatru, fiecare are rolul lui. Noi de exemplu ne strîn-geam de înainte, ca
şi acuma, ori la o casă părăsită, ori intr-un medean dacă era cald, şi apoi ne organizam. Care era comoraş
acela era Jian. Conioraşul, de preferinţă, se alegea cel mai voinic băiet din sat şi cel mai mare în etate.
Asta era şeful care răspundea ele muzică, împăca muzica, răspundea de toată organizarea. El putea să te
pedepsească, să te deie într-un grad mai mic şi te alegea după talentul tău, după cum ştiai să-ţi exprimi
vorba, după voce. In Jienie comoraşul, adică Jianul, trebuie să aibă căciulă brumărie şi costum naţional
complet cu ilic şi armă. Arme la noi sînt şi astăzi în sat, sini făcute exact ca armele adevărate numai că
sînt făcute clin lemn. Pe lingă dînsul el mai avea şase haiduci. Ăştia purtau uni formă la fel ca dînsul,
tot costum naţional, cu plete negre (noi le facem din fuior de cînepă) dai- ei aveau căciuli negre. Avea pe
urmă un căpitan. Asta era îmbrăcat fru mos cu galoane pe umăr, cu chipiu pe cap, cu ,un pampon făcut din
păr de cal vopsit roşu. După căpitan, vînător, un turc, mai făceam Anul nou. Anul nou era îmbrăcat fru -
mos în costum; naţional, în cap purta o căciulă roşie cu oglinzi şi mărgele. Strîngeau toate mărgelele
de la fete din sat. Mai avea patru airnăuţi. Ăştia purtau uniformă Ia fel ea Anul nou, numai că Anul
nou avea scris în faţă eu mărgele anul respectiv care se sărbătorea. Se mai făcea şi Anul vechi. Anul
vechi este un moşneag cu cojoc întors pe dos, barbă albă mare, şi pe căciulă scrie anul care tre ce. Cînd
începe Jienia, încep să dinte toţi în cor. Intră în casă la om, se apucă aşa de-a brăţata roată douădeci, trei -
zeci de inşi şi încep să cînte toţi :
Iată Anul nou s-a apropiat
Din ceruri ne vine împodobit
Ca un împărat
Ce i-a fost dăruit.
Pe noroade să sfinţească
Rălile să curăţească
Şi pămîntul cu tot felul
Din nou să-l împodobească.
Un arnăut striga la Anul nou :
Bună ziua căpitane !
Cine eşti, voios ne spune
Care este al tău nume ?
Nu eşti Ştefan sau Mihai
Glorios trecut la rai ?
Sau vreun bun apărător
Pentru acest sfinţit popor ?
Anul nou :
Eu sînt Anul nou.
Te felicitez amice
Pentru răspunsul ce l-ai dat.
Iar pe tine ghiuj bătrîn
Te prefac în praf şi scrum.
Căci nimic n-ai folosit
Acestui popor sfinţit.
Anul vechi se apucă de barbă cu mîna, trage aşa în jos şi spune :
Ah, multe rele s-au mai încîlcit în asta bărbişoara mea, iar cînd se vor descîlci nimeni nu va şti.
El pleacă. La Jianu vine un haiduc şi spune :
Căpitane, căpitane,
Ce ne facem noi
Că gerul iernii a sosit
Şi banii am isprăvit.
Jianu :
Bună seara fraţii mei !
N-au trecut ciocoi pe aici,
Genii iernii a sosit,
Şi noi banii am isprăvit.
Haiducul
N-au trecut, n-au trecut bade Jiane
Că, dacă trecea vreo unul eu punga plină
Încercam şi eu astă rugină
Şi în piept de i-o puneam
Banii pe loc îi scoteam.
Jianu:
Bravo, bravo, fraţii mei
Cu toate că bani n-avem
Noi tot veseli sîntem.
Căpitanul se face că-1 arestează pe Jianu.
Spune cîine gulerat
Pe unde ai fost şi ai umblat,
Căci demult te-am căutat,
Spune îndată cine eşti.
Cu ce nume te numeşti
Căci pe loc te isprăveşti
Cu astă puşcă ruginită
Pentru pieptul tău gătită.
Jiianu :
Eu sînt lancu Jianu
Stăpînul codrilor
Şi groaza boierilor.
Dacă nu te-ncredinţezi
Hai la codru şi-ai să vezi.
Pe sub codrii cei mai mari
Stau lungiţi ai tăi ghiauri tari
Pe sub codri cei mai mici
Stau pitiţi ai mei haiduci
La tot fagul patru, cinci,
Iar la fagul din cărare
Şade Jianu călare.
Pe ploaie şi pe noroi
Toarnă gloanţe după voi.
Căpitanul:
Ah, măi dragă vînător,
Sai şi-mi dă un ajutor
Măcar cit un sucitor.
Că-n furia ce mă găsesc
Jianu vreau să-l prăpădesc.
Vînătorul:
Măi Jiene, măi Jiene !
Lasă-te de haiducie
Şi vino la mine să-ţi dau boierie.
Jianu:
Ce să fac eu mă cu boieria ta ?
N-ai ce bea, nici ce mînca.
Cu cîştigi tu într-o vară
Beau cu mîndra mea-ntr-o seară.
Turcul :
Îmi miroase şi mic a niţică fripturică să-i dau lui Vodă Caragea de gustărică.
Toţi cîntă:
La biserică-n pridvor
Stă Jianu-n lănţişor
Cu butucul la picior.
Iar mîndruţa suspina
Şi din gură aşa-i zicea :
Taci Jiane nu ofta
Că eu te voi dezlega
De la mîini de la picioare
Lanţuri de la subsuoare.
Iar Jianu cînd scăpa
La haiduci asa zicea :
Hai fraţilor după mine
Că ştiu calea-n codru bine.
Ştiu şi turme de berbeci,
Izvoare cu ape reci.
Mireasa:
Ah, Jiene, Jiene ce mă voi face eu fără de tine singură în pădurile fant asinului? Ce se vor face cei
doi copilaşi ai noştri în timpul iernii ?
Jianu :
Ia ascultă mîndria mea !
Aici nu e treaba ta.
De le fac, de nu le fac
Toate pe lume le trag.
De le zic de nu le zic,
Tot port nume de haiduc.
Ah, măi dragă vînător
Mi-a venit un gîndişor,
Ce să-ţi dau să fiu scăpat ?
Vînătorul:
Măi haiduce îngrozitor
Ce tot speri să faci omor,
Nu-mi trebuie bayiii tăi.
Lasă-te de haiducie
C-ai să mori în puşcărie.
Te lasă şi de furat
C-ai să mori chiar împuşcat.
Jianu :
Nu mă las de haiducie.
Vreau să mor în puşcărie.
Şi nu mă las de furat
Că vreau să mor împuşcat.
Dar tu spune cine eşti,
Cu ce nume te numeşti ?
Vînătorul :
Eu sînt falnic vînător,
Ucid pasărea din zbor.
Iar pe tine un viteaz
Te ucid cu mare haz.
Toţi cîntă:
I, ha, i, ha tra, la, la, la,
C-a scăpat Jianu nostru
Viclănia şi vînzarea
Vezi Jianul că a scăpat.
Noi muream de întristare.
Dar el vesel a scăpat.
Este un urs îmbrăcat cu piei de oaie sau piei de porc dar numai de culoare roşie sau sură. Ursarul
are un fes pe cap, cusut numai în fluturi sau cum se mai numesc paieţi cu mărgele. De fapt este
îmbrăcat foarte elegant, cu chimir mare, cu manta, da numai faţa îl dă de gol că e plin de funigine tot pe
faţă. Începe să cînte muzica şi joacă ursul. Ursarul are şi o babă. Se ma strigă :
Vine ursul de la deal
Cu trei pene de curcan.
Şi-i mai dă un picior ursului, îi mai dă şi babei cîte un genunchi pe dinapoi. După urs vine lupul,
dacă se mai face, da acu nu prea se mai face. Pe timpul meu erau flă căi mulţi şi fiindcă nu mai aveau ce
să facă fiecare trebuia să se facă ceva de Anul nou, se mai făcea lup, da era cam murdar oleacă. Jupuiau
patru dini de preferinţă numai suri, le coseau pieile pe un ţol ca un fel de salopetă. Mai avea un
cap de cîine pus pe căciulă eu colţii desfă cuţi, li puneau nişte pene în gură ca să stele cu gura căscată.
Apoi muzica cînta şi lupul juca. Avea şi un ur sar tot cu ciur. Că dor.r ciurul nu era numai pentru joc,
era şi pentru a lua bacşiş. Omul cînd lua bani îi lua di rect d i n ciur că acolo iii arunca gazda banul. Tot
acolo îi dădea şi colacul cum se dă la noi colac de Anul nou. Urasul îi cintă lupului :
Pe dealul cu florile,
Paşte lupul oile
Pe urmă vin ţiganii, căldărarii, care încep să strige:
Măi săracii căldărarii
Cum se joacă ei cu banii.
Şi căldărăriţele
Sar în sus ca miţele.
 Eu sînt Tetea bulibaşa
Care mi-am băut cămaşa.
Şi-am rămas c-o mînecă
Şi-am s-o beau duminică.
Se mai face şi cîte un drăcuşor cu coarne care se suie pe toţi stîlpii de la casele oamenilor. Se face
apoi capră, dar în alt grup aparte. După ce se felicită gazdele pentru noul an se merge la alt gospodar.
Ruşi — Manolache Ştefan, 42

URSUL

Noi plecăm cu ursul pe la şase seara în ziua de Anul nou. Noi începem să pregătim ursul cam de
pe la Crăciun. Capul de urs îl facem dintr-un băţ în formă de arc şi din alte şase beţe peste care
puneam o piele de oaie. Coasem capul de un cojoc. Cojocul acesta îl îmbracă cel care joacă ursul. Capul
ursului vine în capul băiatului. Acesta mai are o ghioagă ele lemn şi clopote legate de ghioagă. Cel care
merge cu ursul se numeşte moşneag. Moşneagul are o haină rufoasă, pantaloni rufoşi, cu un gheb în
spinare, cu mască pe ochi, cu pălărie cu pene ele curcă pe cap. In mînă ţine tot o ghioagă cu
clopoţei. Mai întîi mergem la geam şi urăm.
În seara lui Vasile sfîntu
Mi-a furat căciula vîntul.
Şi mi-a dus-o prin copaci
Şi-a umplut-o cu colaci.
Unul jură, trei hăiesc
Trei în şură scotocesc
Iar unul mai hoţoman
Hîţ, găina de gîtlan
Şi mi-o bagă sub suman.
Şi i-a dat un pumn în cap
Să nu zică cotcodac.
După ce terminăm de urat la geam mergem în casă dacă ne pofteşte gazda, dacă nu plecăm. Nu
jucăm ursul afară, trebuie să intrăm neapărat în casă. În casă înce pem cîntecul ursului.
Na la tata Floricel,
Joacă bine, mărunţel
Ca frunza de pătrunjel.
Joacă bine la papuc
Că mîine te pun la plug.
...........................................
Pe cîmpul cu florile
Ghiţă paşte oile.
Le-a păscut şi le-a pierdut.
Se-ntîlneşte cu un lup.
Cumăire lup, cumătre lup,
N-ai văzut oiţele ?
Le-am văzut, le-am văzut.
De la deal de fîntîniţe
Numai vîrfuri de corniţe.
De la deal de fîntînele
Numai vîrfuri de cornele.
..........................................
Iese lelea de sub vatră
Nelăută, nespălată.
Spală lele rufele.
Şi le-ntinde pe nuiele
Latră dinii ca la ele.
Şi le-ntinde lot mai sus
Latră cîinii ca la urs.
Auleu îmi moare ursul !
N'-aveţi vreo injecţie ?
Foaie verde măr gustos
 Scoală ursule de jos.
Foaie verde foi de fag
Pune mîna pe ciomag.
Şi ne-arată pe dreptu
Hă tu-ţi întunericu.
Şi ne-arată pe stîngu
Hă tu-ţi întunericu'.
La anu şi la mulţi ani !
Bărtăluşi-Răzeşi, Duca Gigei, 13
Hău Gheorghe, 13
STRIGATURI LA URS
— Bună seara boieri mari, bună seara.
— Bună seara.
— Primiţi ursul ?
— Cu plăcere, domnule. Cum se poate ? Da să vedem poate ceva ursul matale sau...
— Di ha !
Vine ursul de la munte
Cu batista scoasă-n frunte.
Mai vine şi de la moară
Şi cu limba scoasă afară.
Di hui !
Şi iar verde de rogoz
Şi mai ia părul de jos.
Şi iar verde pe cărare
Am să ies cu bacşiş mare.
Şi iar verde de rogoz
Stai să iau parul de jos.
Cristeşti — Anglielin Dumitru, 50
STRIGĂTURI LA CAPRĂ
Frunză verde de mărar
Bună seara gospodar.
Frunză verde sălcioară
Bună seara feţişoară
Am trecut prin Valea Seacă
Şi-am uitat s-o dau la apă.
Asta-i capră din Ciocani
Ii hrănită cu hlujăni
Cu ciocani şi cu tărîţă
Ii curg ochii ca la mîţă.
U iu, iu, iu, iu !
Valeu frate c-am ajuns
De-am văzul căprinţa-n sus.
Tot pe loc, pe loc, pe loc
Să iasă din line foc.
Fă căpriţă ochii roată
Şi vezi zestrea aşezată.
Aşezată nu era
Şi căpriţa se mira.
Ciocani - Bugea Vasile, 12

CALUL

La noi se merge cu calul in ajunul Anului nou. Se fac doi-trei cai. Pentru fiecare trebuie să fie cîte
cinci sau şase flăcăi, asta după cum sînt băieţii veniţi acasă în anul acela. Calul este jucat de unul
care e mai înalt şi-i mai sprinten la joc. Tot unul înalt se pune turc la cal. El este îmbrăcat cu o
cămaşă naţională, cu chimir şi fes roşu pe cap. Mai are şi o geantă. Unul cîntă clin muzi cuţă. Sînt şi
babe, ele joacă în jurul calului. Au fuste lungi, faţa mascată, pe cap broboade mari negre. Masca la
cal o pregătesc fetele. Calul are un cap de lemn, urechi din linguri, dinţi din tablă, frîu, flori, este colorat
cu a-cuarele pe la bot. Coama este făcută din hîrtie colorată, în rest corpul esle format dintr-o covată
spartă. Peste ea se pune un covor vechi şi se aplică cordele cu care se prinde de umerii jucătorului. Frîul
este clin curele. Jucătorul are căciulă cu oglinzi, bocanci, pantaloni albi prinşi jos. Se începe de regulă
la unsprezece noaptea, se umblă pînă la terminarea satului. Dacă satul nu poate fi terminat în acest
timp se începe mjai devreme. Por nesc de la o casă din marginea satului. Cînd se ajunge la poarta
gospodarului se cere întîi permisiunea. Intîi se ură la geam ou buhai şi clopote. Cu calul se intră în
casă. El îşi începe jocul exact de la pragul uşii. Turcul strigă, muzicuţa cîntă. Jocul babelor şi
moşneagului nu se face totdeauna. Dacă se grăbesc joacă numai calul.
Rotari -Bîţu Neculai, 17

STRIGATURI LA CAL
Tir, tir, şi na, na, na,
Ia mai vin la moşu-ncoa
Să-ţi spună moşul ceva.
Drag mi-a fost pe lumea asta
Calul, puşca şi nevasta.
Calul mă călătoreşte
Puşca de hoţi mă păzeşte,
Nevasta mă primeneşte
Tir, tir, tir na măi căluţ
Tir, tir, na măi murguţ !
Te-am adus de la Bacău
Călare pe-un ciocălău
Foaie verde foi de fag
Joacă calul legănat
Ca la noi ca la Mocani.
Foae verde dorobăţ
Joacă calu-n două părţi.
Tir tir, na măi căluţ,
Tir, tîr, tir na măi murgul !
La mulţi ani.
Bărtăluşi-Mocani, Coştoi Constantin, 13
MO C A N A Ş I I
Pornim în sat de ajunul Anului nou pe la 7 seara în mînă purtăm un baston îmbrăcat cu hîrtie
colorată. Partea de sus a bastonului este legată eu cordele albe ca să învăluie băţul în alb. întîi cîntăm la
geam, adică noi colindăm, apoi intrăm în casă dacă ne cheamă gazda unde ne spunem cîntecul de la
Mocănaşi. La geam colindăm aşa:
Ia sculaţi boieri din somn
Că vă vin colindători
Nu vă vin cu nici un rău
Ci vă vin cu bucurie
Pentru unul ce-o să vie
Busuioc verde- n cărare
Semănat de-o fală mare
Busuioc verde-n grădină
Semănat de-o gospodină.
Busuioc verde pe masă
Rămîi gazdă sănătoasă.
Acum se intră în casă : Recitat :
Bună seara de la noi
Pace bucurie.
Să vă facem o cîntare
De vreo cîteva parale.
Cântat :
Primăvara cea verzie
Cu cosiţă aurie
U, iu, iu, iu, şi tra, la, la
Să-nflorim şi noi aşa.
Ziua cu oiţele
 Noaptea cu fetiţele.
U, iu, iu, iu şi tra, la, la
Să-nflorim şi noi aşa.
Ciobănaş la oi m-aş duce
Dar nu-mi place urda dulce
Ci-mi place caşul sărat
Cînd stau cu fetele-n sat.
Recitat : Bună seara de la noi
Vă lăsăm cu pace.
Dacă v-am greşit ceva
Poate ne vom îndrepta.
Din satul Rotari.
De la Popa Lămîiţa — 11 ani şi Bîţu Viorica – 12 ani
......................................................................................................................................................
Cu mocănaşii se merge de Anul nou începînd de la ora doisprezece. Cei care sînt Mocănaşi se
îmbracă cu fustă albă, haină neagră, coif de carton, au în mîini sabie şi clopoţei. Sabia este învelită cu
hîrtie grofată multicoloră.
Iată Anul nou la noi a sosit,
Din ceruri vine împodobit
Bine ai sosit Anul nou !
Tînăr voinic ca şi-un leu.
Ca s-avem şi noi plăcere
În lume cînd am intrat
Mult popor am bucurat
Anul nou:
O, şi cine eşti ?
Ştefan ori Mihai
Glorios trecui la rai ?
Ori un bun apărător
Pentru acest cinstit popor.
Anul vechi:
Şi mă-ntrebi tu cuie sînt ?
Cine sînt de unde vin 1
Căci de obosit ce sînt
Barba şi mustăţile mi le-a-nălbit
Şi cînd se va dezalbi,
Numai cel de sus va şti,
Anul nou:
Decît să ne certăm,
Hai mai bine să ne-mpăcăm
Şi împreună un cîntec să cîntăm.
Cîntat:
Sus în vîrf de brăduleţ.
S-a oprit un şoimuleţ.
Maricică de la munte
Nu purta părul pe frunte.
Poartă părul retezat
Ca şi fetele din sat.
Bonjur de la noi,
Vă lăsăm cu pace.
Pace, sănătate.
Multe care de bucate.

Theodor Rosetti
Între marile personalităţi pe care Ie-a dăruit ţării comuna Soleşti, Theodor Rosetti se înscrie în prim plan, alături de sora sa
Elena, prima Doamnă a României. Originea sa, relaţiile de rudenie sau de prietenie, au contat întodeauna mai puţin în faţa intereselor
naţionale, pe care Ie-a slujit cu credinţă. Se trăgea dintr-o familie de înalt prestigiu, între strămoşii săi înscriindu-se mari dregători ai
ţării, inclusiv doi domnitori. Unul dintre aceştia, Antonie Vodă Ruset a domnit în Moldova la sfârşitul secolului al XVII-lea, fiind
 evocat de cronicarul loan Neculce şi de romancierul Mihail Sadoveanu. Bunicul său, Gheorghe Rosetti, mare vornic, stăpânise 29 de
moşii, însă tatăl, lordache, rămăsese numai cu Soleştii, în anul 1837 când, la 4 mai, se naşte aici Theodor, unul dintre cei cinci copii ai
săi. Mama, Ecaterina (Catinca), provenea dintr-o ramură a unei alte familii boiereşti şi domneşti, familia Sturza, fiind deosebit de
energică, ei datorându-se reconstrucţia conacului, în 1827, în forma în care, ameninţată de ruinare, se mai menţine şi astăzi.
Micul Theodor s-a bucurat de timpuriu de o îngrijită educaţie intelectuală, beneficiind de prezenţa în casă, la laşi şi la Soleşti, a
unor profesori străini, în primul rând germani. De aceea, îşi va continua studiile în medii de limbă germană, la Lemberg (Lvov, Liov)
şi ia Viena,- unde urmează la universitatea de aici cursuri de Economie politică, finanţe şi drept. în acesta specialitate îşi va susţine
doctoratul la Paris, în 1859. Aşa cum subliniază Traian Nicola, în lucrarea sa "Valori spirituale vasluiene", de perioade studiilor la
Paris se leagă închegarea unor calde prietenii, care vor dura peste ani, alături de cea mai importantă dintre prieteniile sale, cea cu Titu
Maiorescu.
întors în ţară în 1860, Theodor Rosetti este numit judecător la Tribunalul laşi, apoi funcţionează tot aici la Curtea de Apel, până
în 1864. Cel mai important moment din această perioadă va fi cel petrecut la 19 octombrie 1863 când, împreună cu P. P. Carp, Titu
Maiorescu, Vasile Pogor şi lacob Negruzzi, înfiinţează societatea literară "Junimea", Theodor Rosetti fiind cel care îi acordă
denumirea. "Junimea" a avut un rol de cea mai mare importanţă în viaţa culturală şi politică a României din cea de a doua jumătate a
secolului al XlX-lea. Este de ajuns să amintim faptul că Eminescu, Creangă, Cara-giale şi Slavici s-au numărat între membrii
săi,operele lor fiind citite şi discutate la "Junimea" şi publicate de multe ori în revista acesteia, "Convorbiri literare". între altele,
curentul creat de respectiva societate literară, prin apropierea de cultura germană a majorităţii membrilor săi, a echilibrat influenţele
culturale străine, mode-r-ând primatul celei franceze. Theodor Rosetti a fost considerat de la bun început un valoros critic literar, deşi o
serie de obligaţii sociale l-au împiedicat să participe la toate şedinţele, iar timiditatea sa excesivă l-a făcut să renunţe la prelegerile
populare în cadrul cărora junimiştii se remarcau în mod deosebit.
La 11 septembrie 1864, fiul So-leştilor este numit de domnitorul Al. I. Cuza prefect al judeţului Vaslui. Activitatea sa politică va
exprima întodeauna atitudini personale, el nu va ţine seama de faptul că era cumnat cu domnitorul. Astfel, la alegerile de deputaţi
din 24-25 noiembrie 1864, el nu a ţinut seama de unele "indicaţii" venite de la Bucureşti şi a avut critici la adresa Reformei agrare
întreprinse de Alexandru loan Cuza. Aceste critici s-au dovedit juste^ în sensul că reforma a satisfăcut doar pe moment unele cerinţe,
fiind urmată apoi de o mare fărâmiţare a proprietăţilor, în final rămnând păgubiţi atât marii cât şi micii proprietari.
După detronarea lui Alexandru loan Cuza, Theodor Rosetti şi-a-continuat şi şi-a intensificat activitatea politică, jucând un rol
tot mai important în viaţa socială a ţării, ocupând demnităţi tot mai prestigioase. Mai întâi, este numit secretar intim la Locotenenta
Domnească, cea care era în fruntea ţării până la sosirea pe tron a unui nou domnitor. în această calitate, va îndeplini misiuni diploma-
tice discrete, va sonda la Paris posibilele reacţii ale lui Napoleon al lll-lea faţă de aducerea în România a unui principe din familia lui
Hohenzollem. în continuare, va fi deputat de Dorohoi, preşedinte al Consiliului Judeţean Vaslui, preşedinte al Tribunalului de
aici, iar la 20 aprilie 1870 deţine prima sa funcţie ministerială în cadrul guvernului condus de întemeietorul Partidului Conservator,
bârlădeanul Manolache Costache Epureanu. După căderea acestui guvern, va primi alte importante însărcinări, între care cea de
comisar în problema relaţiilor cu societăţile germane împlicate în construirea de căi ferate în România şi de agent diplomatic la
Berlin. Din această perioadă datează strânsele sale legături cu Mihai Eminescu, pe care-l cunoaşte de la şedinţele "Junimii" şi pe
care-l ajută acum material, oferindu-i mai întâi postul de secretar personal, apoi angajându-l la Agenţia diplomatică română din
Germania. O acţiune remarcabilă din timpul misiunii diplomatice a lui Theodor Rosetti la Berlin a însemnat aducerea în ţară a
corpului îmbălsămat al lui Alexandru loan Cuza, mort la Heidelberg în 1873. De la 7 ianuarie 1875 până la 30 martie 1876, va fi
ministru al Lucrărilor Publice în guvernul Lascăr Catargi, din care trebuie să demisioneze pentru a fi investit cu o altă înaltă funcţie,
în magistratură de astă dată, cea de consilier al Curţii de Casaţie. în paralel, continuă activităţile din domeniul cultural, ocu-pându-
se de publicarea unor documente istorice şi de bunul mers al ziarului "Timpul", care se va transforma din 1880 în partid.
În 1882, îşi expune un plan personal de reforme democratice, având următoarele puncte principale: eli gibilitatea
funcţiilor în magistratură, pentru a fi scoasă de sub autori tatea guvernului; libertatea presei;desfiinţarea celor trei colegii
electorale; reorganizarea administraţiei prin diminuarea puterii subprefecţilor, care rămân încă de actualitate. Peste doi ani,.în
1884, Theodor Rosetti primeşte o altă importantă funcţie în magistratură, cea de preşedinte al Curţii de Casaţie.
La 22 martie 1888 va ajunge la cea mai înaltă funcţie la care putea aspira pe atunci un om politic, cea de prim-ministru. însărcinat de
Regele Carol I cu formarea unui nou guvern, Theodor Rosetti va alcătui o echipă formată din personalităţi de mare prestigiu, între care
menţionăm pe Titu Maiorescu şi Petre P. Carp. Adresându-se Parlamentului cu ocazia investirii, noul prim-ministru afirma: "Chemaţi la
guvern prin încrederea M.S. Regelui, am crezut a îndeplini o datorie către tron şi către ţară, primind fără şovăire misiunea cu care m-a onorat
M.S. în împrejurările de faţă. Pătrunşi, precum suntem, de respectul constituţiei, ştim că nu putem sta la acest loc dacă nu vom avea
încrederea ţării. Această încredere ne vom sili a o dobândi prin stricta legalitate în toate ramurile administraţiunii publice. Procedând astfel,
credem că vom putea răspunde la trebuinţa de linişte ce o simte ţara, linişte care va fi cu atât mai asigurată cu cât fiecare cetăţean se va simţi
pus în stare de a-şi exercita, în deplină libertate, drepturile sale în limitele legilor" (citat preluat după Traian Nicola). împrejurările erau într-
adevăr foarte deosebite, în primul rând datorită tulburărilor ţărăneşti din anul respectiv, la care se adugă şi unele disensiuni între guvern şi
membrii Parlamen-tului. în privinţa mişcărilor sociale din mediu rural, Thedor Rosetti va lua atât măsuri administrative cât şi de ordin
legislativ, modificând Legea tocmelilor pentru lucrări agricole. Cu toate aceste măsuri, guvernul nu rezistă mai mult de un an şi jumătate,
perioadă totuşi importantă în acel timp. în guvernul următor, Theodor Rosetti va fi din nou ministru, ceea ce îi va permite să înfiinţeze
Facultatea de Teologie în cadrul Universităţii Bucureşti. După plecarea din guvern va fi numit în fruntea Băncii Naţionale a
României, iar ca recunoaştere a meritelor culturale, membru al Academiei Române. Cu toată vârsta sa înaintată (75 de ani), va fi
din nou ministru în 1912, iar la 80 de ani participă încă la Consiliul de coroană. Theodor Rosetti se stinge din viaţă la 17 iulie 1923, în
vârstă de 86 de ani. Cele mai importante dintre scrierile sale sunt: "Despre direcţiunea progresului nostru", 1874; "Mişcarea socială la
noi", 1885; "Panegeric la înmormântarea lui I.C. Brătianu la Florica", 1891; "Scepticismul la noi", 1892; "Documentele din domnia
lui Cuza Vodă", 1901-1902; "Amintiri din timpul Unirii", 1909. Tonul general al acestor lucrări este în concordanţă cu spiritul impus de
Titu Maiorescu şi de Mihai Eminescu în scrierile sale politice. Este vorba de existenţa celor două culturi, una de sorginte naţională
şi receptată în trecut de toate clasele şi păturile sociale, şi de cea modernă, apanajul unei foarte subţiri pături, ruptă de masa poporului
şi neînţeleasă de acestea. Fără a fi împotriva progresului, Theodor Rosetti atrage atenţia asupra pericolelor adaptării fără discernământ
a tot ceea ce este străin şi pare foarte modern, dar este în contradicţie cu tradiţiile noastre: "în dorul nemărginit şi nesocotit de a ne însuşi
formele civilizaţiei înaintate, de a introduce în viaţa noastră publică instituţiile po-poarelor celor mai culte, ni s-a rupt cu o mână sacrilegii
toate tradiţiile vechi, tot şirul dezvoltării istorice. în loc de a dezvolta în sens modern datinile şi instituţiile strămoşeşti, în loc de a căuta şi găsi
formele sub care ideea modernă a statului s-ar fi putut introduce în conştiinţa poporului, noi am găsit mai lesne de a împlânta în bloc şi fără
cea mai mică cugetare critică formele prelucrate de alte ginţi, care oricât de perfecte ar putea fi, nu corespund nici trebuinţelor, nici
trecutului, nici simţămintelor intime ale po-porului nostru". Din nou, subliniam spusele lui Theodor Rosetti, acum, când din nou adaptăm
masiv legislatura unor state care au avut cu totul altă evoluţie istorică în raport cu poporul român şi care au cu totul alt profil psihologic. în textul
de mai sus, conţinut în "Despre direcţiunea progresului nostru", este sintetizată teoria formelor fără fond, admisă atât de conservatori cât şi de
foarte puţinii socialişti români din acea vreme. Puternica prezenţă a acestor forme fără formă în viaţa culturală şi în în-treaga noastră
structură socială este larg subliniată şi într-un alt fragment semnificativ pe care-I cităm din ace-eaşi lucrare: "Pe când în şcolile noastre de
mijloc şi superioare limba naţională nici nu mai formează obiectul vreunui curs, o academie compusă din somităţile literare se
străduieşte, printr-un dicţionar al limbii, a consemna pentru generaţiile viitoare faptul straniu, dar interesant că românii de la
sfârşitul sec ol ul ui a l Xl X-lea nu şt ia u româneşte. Pe când întreţineau cu grele sarcini numeroase cadre de literatură, izvorul
poeziei naţionale, care acum 30 de ani începuse a curge atât de viu, a secat aproape cu desăvârşire. Puţinele monumente is torice,
care au o însemnătate estetică oarecare, cad în ruină. Ceea ce observăm în 1874 iarăşi se repetă acum, iar în ceea ce priveşte monu-
mentele istorice, ruinarea este valabilă chiar în legură cu conacul în conacul în care s-a născut. Theodor Rosetti rămâne, cu calităţile
şi scăderile sale, o figură istorică şi un om de cultură reprezentativ pentru a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi pentru întreaga
evoluţie a poporului nostru.

Doamna Soleştilor, Doamna României

În constelaţia luminoasa a personalităţilor pe care judeţul Vaslui le-a dăruit României, Elena Cuza ocupa un loc aparte,
impresionând prin unicitatea imaginii sale. într-un secol dominat de glorioşi bărbaţi de stat - în primul rând soţul sau,
Alexandru Ioan Cuza -fragilitatea aparenta a fiicei Solestilor se distinge cu atât mai mult, înfăptuirile sale egalându-le pe
cele ale marilor oameni politici.
Elena Rosetti, viitoarea prima Doamna a României, s-a născut la 17 iunie 1825, dintr-o strălucita familie de origine
voievodala - întemeietorul fiind domnitorul Moldovei Antonie Ruset, având numeroase ramuri, atât în Moldova cât si peste
Milcov. Ramura Rosetti - Solescu, din care provenea direct, era înrudita cu mari familii boiereşti ca Sturdza, Bals,
Cantacuzino, Catargi etc. Primii ani ai copilăriei îi petrece la Solesti sub privegherea blândului sau tata lordache Rosetti.
Spre deosebire de acesta,"mama sa Ecaterina (Catinca) avea o personalitate accentuata, dominatoare, care s-a exercitat
uneori tiranic asupra micuţei Elena, determinându-i o oarecare timiditate în raporturile cu cei din jur. A urmat o perioada
de intensa pregătire intelectuala la moşia Scheia, a unchiului sau Constantin Sturdza. Boier luminat, întemeiase un mic
pension pentru copiii sai dar si ai rudelor apropiate, unde se făceau studii serioase, în primul rând de limbi străine. De
la 14 ani, îsi face debutul în societatea ieşeană distingându-se de la bun început prin preocupări culturale si de ordin
social. în acest mediu elevat îl va cunoaşte pe Alexandru Ioan Cuza, casatorindu-se cu el la 30 aprilie 1844, în urma
deci cu 160 de ani, la Solesti. Urmându-si soţul, se muta la Qalati si de pe acum apar semnele viitoarelor sale nefericiri.
Mu reuşeşte sa se integreze în societatea locala dominata de strălucitorul sau sot, trebuie sa medieze între acesta si mama
sa, care-1 privea cu multa suspiciune. A venit însă anul revoluţionar 1848, mişcarea din Moldova avându-i printre
conducătorii sai si pe Alexandru Ioan Cuza. După înfrângerea mişcării, vor fi arestaţi cu toţii, duşi la Galati de unde urmau
sa fie exilaţi în Tur ci a. A- I tunci, timida, sfioasa si firava domnita de la Solesti dovedeşte nebanuite calităţi, îsi
amanetează bijuteriile si cu banii obţinuţi reuşeşte sa devieze drumul exilaţilor la Brăila unde, în colaborare cu consulul
Angliei, organizează o spectaculoasa evadare. Pe 24 ianuarie 1859, o data cu marele triumf al alegerii lui Cuza si la
Bucureşti, începe si nefericita sa legătura cu Măria Obrenovici. Din a-ceasta cauza, deşi devenita Doamna a României,
Elena Cuza va rămâne la laşi, iar din 1860 va începe o lunga călătorie în străinătate stabilindu-se pentru un timp la Paris.
A fost perioada în care patriotismul Elenei Cuza s-a manifestat la cele mai înalte cote. Alegerea concomitenta a lui Cuza ca
domnitor în ambele Principate era împotriva dorinţei unor mari puteri care, prin diferite mijloace, căutau sa anuleze
alegerea respectiva. în aceste împrejurări, un divorţ cu răsunet ie-ar fi servit de minune. Se pare ca Măria Obrenovici, prin
afişarea scandaloasa a legăturii sale cu Alexandru Ioan Cuza, făcea jocul unor servicii secrete care o plăteau pe ascuns.
Din 1862, venind în întâmpinarea dorinţei unor largi cercuri ale opiniei publice, Elena Cuza revine in tara, se stabileşte la
Bucureşti, ignorând din sentiment patriotic intrigile si provocările rivalei sale.
Deşi nu a născut copii, Elena Cuza a avut un deosebit simt al maternităţii, dovedint totuşi calităţi de mama. Mai întâi, ea a
adoptat practic pe cei trei copii ai surorii sale Zoe Lambrino, stabilita la Banca si moarta la ultima naştere. S-a dedicat
apoi organizării si conducerii unor aşezăminte de binefacere. Mai întâi, confecţionează ea însasi îmbrăcăminte pentru
orfani, împărţind hainele prin preoţi si sub anonimat. în iulie 1862 înfiinţează o instituţie de mare prestigiu, "Azilul Elena
Doamna", care va salva de la moarte nenumărate fetite orfane si le va asigura practicarea unor profesii prin care sa-si
câştige un loc onorabil în societate. Elena Cuza se va interesa în permanenta de spitale, si de aşezăminte de binefacere,
interesându-se si de categorii de marginalizati care nu erau în atenţia nimănui: cei suferinzi de boli mintale, puşcăriaşii,
copii săraci din rândul minorităţilor, evrei de exemplu. A sprijinit de asemenea ridicarea unor lăcaşuri de cult, pe
lângă bisericile ortodoxe având în vedere si biserici reformate sau chiar sinagogi.
Cea mai dureroasa piatra de încercare a venit în 1864, când soţul i-a cerut sa-l înfieze pe Alexandru, fiul sau născut
de Măria Obrenovici, pretinzând ca ar fi un orfan ai cărui părinţi au murit la inundaţiile din acel an, deşi toata
lumea, inclusiv Elena, ştia adevărul. Pentru prima oara refuza, dar acest prim si ultim refuz durează foarte puţin.
Impresionata de dragostea pe care ţăranii din Ruginoasa o manifestau fata de domnitorul lor Alexandru Ioan Cuza,
consimte sa-1 înfieze pe icuţul si nevinovatul Alexandru, încurajat, soţul îi aduce în anul următor 1865 un nou "orfan"
făcut tot cu Măria Obrenovici, pe Dimitrie, Elena devenind si mama acestuia. Si, ceea ce est e cu totul remarcabil, a fost
pentru Alexandru şi Dimitrie mai mult decât o mama adevărata. La 11 februarie 1866, când Alexandru Ioan Cuza a fost
detronat printr-o lovitura de stat, deşi nimeni nu a avut ceva împotriva ei sau a copiilor, prima ei grija a fost sa se duca în
camera acestora, sa-i apere de orice rau posibil. Din nefericire, ambii copii au murit tineri în î m p r e j u r ă r i t r a g i c e c a
ş i Alexandru Ioan Cuza. A murit la 3 aprilie 1909 la 84 ani, odihnindu-se în veci la Solesti, leagănul copilăriei si
adolescenţei sale, singurele perioade în care a fost cu adevărat fericită.

Grumăzeşti, vechea vatră a Muntenilor de Sus

Istoria scrisă, cea a mărturiilor certe, incontestabile, începe pentru Muntenii de Sus cu relatările referitoare la
Grumăzeşti, sat dispărut de pe teritoriul lor. Situaţia nu este deloc singulară, pretutindeni au existat sate care au
dispărut dintr-un motiv sau altul, unele năpraznic, altele stingându-se treptat în timp.

Cum dispăreau satele

Cauzele dispariţiilor sunt diverse: năvăliri străine distrugătoare, mutarea vetrei pentru a evita vecinătatea
drumurilor mari, căi pe unde veneau duşmanii. În acest caz, prin mutare se evita şi împovărătoarea obligaţie de a da
cai „de olac”, adică în schimbul cailor zdrobiţi de oboseală ai curierilor domneşti, uneori în pragul morţii - să dai
cai buni, sănătoşi, odihniţi. Mai aveau loc şi molime înspăimântătoare - ciuma, holera - o parte din populaţie murea
iar cei rămaşi în viaţă părăseau vechiul loc în care trăiseră poate de multe generaţii, considerându-l blestemat.
De multe ori, însă, dispariţia satelor a fost cauzată de factori de ordin social. În feudalismul românesc se practica
în fiscalitate politica răspunderii colective. Dacă un sat avea de pildă 20 de familii-cum se întâmpla de obicei - şi
cinci dintre acestea fugeau în lume, cele 15 rămase trebuiau să dea biruri şi pentru cei plecaţi, deci tot pentru 20 de
familii. De aici şi expresia „a da bir cu fugiţii”, care a căpătat apoi alte sensuri. Aşa că, atunci când rămâneau prea
puţini ca să poată îndeplini sarcinile fiscale, fugeau cu toţii, „se spărgea satul”. Locuri unde să se ducă găseau, în
Moldova era mereu criză de populaţie, mulţi boieri erau dispuşi să-i primească pe ascuns la moşiile lor, ca să
muncească „la negru”. Mai târziu, când s-au extins suprafeţele agricole, unii boieri au practicat, cu mult înaintea lui
Ceauşescu, un fel de sistematizare a teritoriului. Când un sat era mic şi împiedica valorificarea agricolă a terenului,
locuitorii erau obligaţi să părăsească locul, iar dacă se împotriveau slugile boiereşti dădeau foc peste tot. Conform
unor legende care circulă şi în judeţul nostru, aceasta se petrecea de obicei de Paşti, când toată lumea era la
biserică. A existat desigur şi stingerea lentă a satelor, locuitorii fiind atraşi de condiţii mai avantajoase oferite în
vecinătate. Ceea ce probabil s-a întâmplat la Grumăzeşti. Ce a rămas în urmă? De obicei, aproape nimic. Căsuţele
sau bordeiele s-au topit înapoi, în pământul din care fuseseră făurite, la fel cum se spune despre om la slujba de
înmormântare.
Dacă avuseseră timp să construiască o biserică, mai avem şansa să găsim urme ale acoperământului locului unde
fusese masa altarului. În rest, câteva cioburi de la oalele sparte şi, rareori, pomi fructiferi sălbăticiţi sau un nume de
tarla care se termină în „eşti” sau „eni”.

Atestări

Unele localităţi au avut însă şansa să rămână cu numele şi cu relatări mai mult sau mai puţin ample, în hrisoave
sau alte documente emise de cancelaria domnească sau de mari boieri. Şi aceasta s-a întâmplat rar, deoarece multe
acte vechi s-au distrus sau există pe undeva în colecţii din străinătate la care cercetătorii noştri încă nu au ajuns.
Grumăzeştii au avut acest noroc. La 15 octombrie 1491 - în urmă deci cu peste 515 ani, Ştefan cel Mare răsplătea
destoinicia şi credinţa către el a vasluienilor, înzestrându-i cu o mare moşie în jurul târgului, acordându-le şi multe
alte privilegii.
Din banii săi proprii, marele domnitor cumpără mai multe sate cu moşiile lor, alcătuind ocolul domnesc al
Vasluiului, teritoriu care aparţinea de fapt târgoveţilor, beneficiarii veniturilor aduse de terenurile agricole
respective. După ce legiferează cumpărăturile şi schimburile făcute, Ştefan cel Mare trasează cu minuţiozitate
hotarele noilor proprietăţi ale vasluienilor, ocazie în care este înscrisă în hrisov şi denumirea Grumăzeşti.
Să vedem fragmentul de document care ne interesează în mod deosebit:

„…de acolo prespre câmp şi prespre pârâul Săratei la deal, la ruptură şi la movila săpată lângă drum, şi apoi
apucă drumul la movila săpată ce-i în malul Vasluiului, şi apoi apucă Vasluiul în gios pâră în gios de un păr,
apoi trece Vasluiul la movila săpată în malul Vasluiului, apoi drept la Dealul cel Mare, la movila săpată ce-i din
gios de Grumezeşti, şi apoi, peste zăpodie, la deal, la movila săpată lângă drum, ,şi apoi apucă drumul în
pădure,şi apoi pădurea în gios, şi din gios de pădure în capul dumbrăvie, în dreptul pădurii, la movila săpată, şi
apoi în gios peste zăpodie şi peste drumul ce merge de la Vaslui la Huşi…”.
 Chiar pentru un cunoscător mai puţin versat al zonei, linia hotarului este foarte clară. Desigur, multe elemente s-
au modificat în decursul vremii, urmele „movilelor săpate” sunt greu de regăsit pe terenurile supuse sute de ani
muncilor agricole, dar termeni ca Sărata, Vasluiul, drumul de la Vaslui la Huşi îşi păstrează actualitatea şi ne ajută
să înţelegem perfect textul. Foarte probabil, Dealul cel Mare este dealul Grumăzeşti de astăzi, pe atunci denumirea
se referea exclusiv la sat. Trebuie să mai reţinem şi alt amănunt: movila de hotar (săpată) este „din gios de
Grumăzeşti”.
Aceasta înseamnă că satul Grumăzeşti nu a făcut parte din ocolul domnesc sau din moşia Vasluiului, de aceea a
avut în decursul vremii diverşi proprietari. Să vedem în continuare cine au fost aceştia.
Pentru secolul al XVI-lea nu avem nici o mărturie ceea ce poate avea două explicaţii: sau documentele s-au
pierdut, sau nu a avut loc vreo modificare de proprietate. Să mai menţionăm că, dacă 15 octombrie 1491constituie
un fel de act oficial de naştere, satul exista oricum de un număr de ani, care putea fi foarte mare. În majoritatea
documentelor Grumăzeştii sunt pomeniţi la un loc cu satul Fauri, aflat undeva mai la nord, probabil între Moara
Domnească şi Vălenii de astăzi.
La 7 mai 1606, sub domnia lui Ieremia Vodă Movilă se desfăşoară la Iaşi primul proces pe care-l cunoaştem în
scris, asupra drepturilor de proprietate asupra Grumăzeştilor. Crasnaş, vătaf de hănsari, cu fraţii săi Simion şi
Trifan Diac, şi Măgdălina, şi Antonia, cu toţii fii şi fiice ale lui Giurgiu Crasnaş, îl dau în judecată pe Ionaşco
Bolea, pentru stăpânirea asupra satelor Grumăzeşti şi Fauri, care aveau, ceea ce era foarte important, locuri de
moară în Vaslui.
Ei demonstrează că aceste sate au aparţinut familiei lor, încă din timpul strămoşului Toader Crasnaş şi aduc
drept mărturii în acest sens hrisoave de la Petru Rareş. Ionaşco Bolea recunoaşte valabilitatea documentelor, dar
susţine că el ar fi cumpărat satele de la Nicula şi Crasnaş, fiii Călugăriţei, nepoata lui Crasnăş vistiernicul,
strănepoata lui Crasnăş cel bătrân.Ca dovadă arată şi el un „ispisoc” din care rezultă că s-au înţeles să dea 465
galbeni ungureşti, a achitat pe loc 330, a mai rămas dator cu 135. Domnitorul decide în final: Ionaşco Bolea să
stăpânească jumătate din Grumăzeşti şi jumătate din Fauri, părţile de la răsărit „Crasnaş şi neamul său să păstreze
celelalte două jumătăţi, de la apus”. Din păcate documentul are rupturi. Într-un loc pare scris „Crasnaş şi cei din
Munteni”. Lectura este neclară, alte acte în acest sens nu sunt, ar fi posibilă totuşi o mai veche existenţă a satului.
Atât cât nu este clar dacă-i vorba de o familie sau de un sat, nu ne putem pronunţa. Nici una din părţi nu a fost
mulţumită de sentinţă. Pe 3 august 1606 procesul se redeschide, probabil că acum era un alt domnitor, Simion
Movilă Voievod, fratele lui Eremia. Crasnăş era tot vătaf de hănsari, aflăm că pe mama sa o chema Marica, în rest
avem aceleaşi personaje ca în documentul anterior. Sentinţa o repetă pe cea pronunţată de Eremia Vodă, fiecare
rămâne cu câte jumătate din cele două sate.
Se pare însă că familia Crasnaş ori nu se simţea prea legată de această veche proprietate a strămoşilor săi, ori,
mai degrabă, se afla în mare strâmtoare financiară, aşa că îşi vinde părţile. Vom cita în întregime documentul, ca să
prezentăm şi atmosfera de epocă:

„4 martie 1613, Popşori

Adică noi, Andrieş şoltuzul şi 12 pârgari din târgul Vasluiului, şi Ionaşco Peicul şi Dumitru uricar şi Ionaşco
vătaf de hânsari, şi Petre Gogă din Părtănoşi şi Petriman vistiernicul de acolo, şi Epatie din Mărăţei, şi popa
Gligore din Popşori, şi Pătraşcu Mărecai din tîrgul Vaslui şi Ianachi de acolo şi Stoica Muntean şi Anton şi
mulţi alţi oameni buni; cum au venit înaintea noastră Simion Crasnaş, fiul Maricăi, nepotul lui Giurgiu
Crasnaş, de al lui bună voie de nimeni silit, nici învăluit că a vândut a lui dreaptă ţarină şi moşie din jumătate
sat de Grumăzeşti jumătate şi din jumătate de sat Fauri iarăşi jumătate şi cu loc de moară în apa Vasluiului,
acelea le-au vândut panului Voica marelui logofăt pentru 150 taleri de argint deanaintea noastră… şi eu
Marmure uricar am scris zapisul cu mâna mea să se ştie. Scris în Popşori şi anul 7261 mart. 4”.
Documentul prezentat mai sus implică unele precizări. Locul emiterii Popşori, desemnează un sat dispărut,
care a fost situat pe actualul teritoriu al comunei Văleni; iar Părtănoşii şi Mărăţeii sunt tot sate dispărute a căror
aşezare a fost în apropierea sau chiar pe locul unde se află astăzi localitatea Moara Greci.
Soltuz, provenit din polonezul „szoltys”, avîndu-şi la rândul său originea în germanul „shultheiss”, însemna
primarul unui oraş, iar pârgar- din germanul „burger”, tot prin filieră poloneză- avea înţelesul contemporan pe
consilier. Hânsarii erau un corp de cavalerie moldovenească numit astfel în analogie cu husarii polonezi sau din alte
armate. Tot de la foştii noştri vecini de la nord provine şi titulatura „pan”, care se folosea atunci când te adresai
unui nobil. Numele „Stoica Muntean” înseamnă din nou posibila existenţă a unei localităţi în zonă, care să fi
precedat Muntenii de Sus.
Tot din document observăm procesul de sărăcire a fostei mari boierimi, Simion Crasnaş, urmaş al unor mari
dregători din timpul lui Ştefan cel Mare fiind acum silit să-şi vândă bucăţică cu bucăţică proprietăţile.
Curând apare un nou pretendent la stăpânirea satului Grumăzeşti, Manole, fost medelnicer (boierul care iniţial
ţinea ibricul cu apă şi ligheanul în care se spăla domnitorul, titlu onorific apoi). Pricina este judecată de domnitorul
Gaşpar Voievod (Grazziani) la 23 mai 1619 la Iaşi. A fost vorba de dezlegarea unei încurcături. Predecesorul lui
Gaşpar Grazziani, Ştefan Vodă Tomşa, îi acordase lui Manole medelnicer un loc de moară în Vaslui. Plecând de la
această danie, el va pretinde stăpânirea peste o jumătate din Grumăzeşti, care aparţinea feciorilor lui Ionaşco
Bolea, cel care câştigă de drept, procesul. Cumpărăturile se fac într-un ritm din ce în ce mai accelerat. Tot
domnitorul Gaşpar Voievod va întări o vânzare a lui Vasile Bogza către Apostol Cehan pentru a patra parte din
Fauri şi Grumăzeşti, cu vaduri de mori în Vaslui la 27 iulie 1619. Întâlnim, aşa cum se vede, două noi nume. Vasile
Bogza care intrase în posesia unor părţi din Grumăzeşti şi Fauri prin cumpărături de la cumnatul său Ghedeon, fiul
lui Voica logofăt, cel care, aşa cum am văzut într-un document mai vechi, cumpărase la rândul său de la Simion
Crasnaş. De altfel, la noua tranzacţie, este arătat actul respectiv, „ispisocul”, aşa cum era obiceiul. Pentru prima
oară, apare şi Apostol Cehan, cel cu care ne vom reîntâlni şi îl vom discuta mai pe larg. La puţin timp însă, moare
Voica logofăt, şi, ca oricând şi pretutindeni într-o astfel de situaţie când se stabilesc moştenitorii, se descoperă fel
de fel de lucruri, dintre care unele nu sunt la locul lor.
Fiind vorba de un mare boier se implică în problemă însuşi domnitorul, acel Gaşpar Grazziani, de origine
neclară (italian, morlac- adică mauro-vlah, român negru – slav din Raguza?) dar integrat pe cât i-a fost posibil
societăţii moldoveneşti în scurta sa prezenţă pe tron. Deci, la 2 septembrie 1619, Gaşpar Vodă împarte proprietăţile
rămase de la Voica logofăt, celor doi urmaşi ai săi, Alexandra şi Ghedeon. Celei dintâi, alături de sate din ţinuturile
Soroca, Neamţ, Fălciu, Putna, i se acordă şi o jumătate din satul Grumăzeşti. În partea cuvenită lui Ghedeon vor
intra proprietăţi din ţinuturile Soroca, Lăpuşna şi Putna, la care se adaugă câte o jumătate din satele Grumăzeşti şi
din Fauri, cu vaduri de mori şi heleşteie. Tot odată însă preluarea moştenirii devine şi pricină de judecată deoarece
Ghedeon vânduse deja cumnatului său Vasile Bogza, părţile sale din Grumăzeşti şi Fauri, cu tot cu vadurile de
moară şi heleşteie după cum ştim deja din documentul anterior. Acum aflăm însă şi preţul: 60 de taleri şi o dulamă
(manta) de adămască (stofă produsă în Damasc, în Siria) considerată ca valorând drept 24 de ughi, adică galbeni
ungureşti.
În continuare, urmează însă surpriza. Ghedeon s-a gândit să facă o mare afacere şi a vândut din nou părţile sale
din Grumăzeşti şi Fauri, de data aceasta lui Apostol Deli Gheorghe (Cehan) şi cneaghinei (domniţei sau jupânesei)
sale Gogoaia, fără ca, bineînţeles, Bogza să ştie ceva. La judecată câştigă acesta din urmă, prin dreptul de a fi fost
primul cumpărător, Apostol Deli Gheorghe pierde orice drept de proprietate rămânând cu speranţa de a recupera
bucatele, boii şi vacile, pe care le dăduse lui Ghedeon ca preţ pentru părţile de sat.
Judecăţile pentru Grumăzeşti continuă însă să se ţină lanţ. După nici trei luni, la 2 noiembrie 1619, Gaşpar
Voievod iar trebuie să se ocupe de această localitate, din nou o pricină având la bază tranzacţii bazate pe falsuri.
Trifan Crasnaş, urmaşul vechilor proprietari „au cerşut” de la Loghina Domniţă şi Ionaşco Bole câte un sfert de
Grumăzeşti şi Fauri, Ionaşco Bole susţine că i-a dat 85 de taleri pentru respectivele părţi de sat, dar numai are
„îndreptările” respective deoarece a vândut la rândul său lui Voica logofăt în timpul lui Ştefan Tomşa Voievod.
Aşa cum se procedează şi acum în lipsa actelor şi pe atunci se recurgea la proba cu martori, numai că aceasta se
petrecea cu un anume ceremonial. Lui Trifan Crasnaş diacul i se pune în vedere să aducă 24 de jurători care să
mărturisească faptul că el nu a vândut părţile sale de sat lui Ionaşco Bole ci Domniţei lui Goga. Conform
obiceiului, jurătorii trebuiau să vină în faţa domnitorului şi a divanului de judecată cu brazde de pământ pe cap care
în concepţia populară garantau îndeplinirea groaznicelor blesteme ce însoţeau formulele de jurământ şi urmau să-i
pedepsească în cazul în care minţeau. Trifan Crasnaş nu reuşeşte să aducă nici un jurător aşa că el şi Gogoaia cu
care pusese totul la cale pierd.
Sunt ultimele zbateri ale vechilor boieri, o nouă generaţie pătrunde acum, formată din aşa-zişii „ oameni noi”,
ridicaţi în ultima vreme, l-am întâlnit deja pe Apostol Cehan numit şi Petre, un reprezentant tipic al acestora. Din
acesta se trage, după cum vom vedea, familia domnitoare Racoviţă.
Semnificativ pentru cele afirmate mai sus şi pentru schimbarea regimului proprietăţii la Grumăzeşti este hrisovul
domnesc din 27 iulie 1620.
„Io Gaşpar Voievod, cu mila lui Dumnezeu, domn Ţării Moldovei: cum au venit înaintea noastră şi înaintea
tuturor boierilor noştri moldoveneşti, boier sluga noastră Vasile Bogza, fost comis, de-a lui bunăvoie şi de
nimeni silit nici împresurat şi a vândut a sa dreaptă ocină şi cumpărătură pe a patra parte din îmbe satele
Făurei şi din Grumăzeşti, ce-s la apa Vasluiului, cu vaduri de mori în îmbe satele şi cu tot venitul: aceia a
vândut slugii noastre lui Petre Cehan drept una sută taler bătuţi şi un cal bun, ce este lui cumpărătură acea
parte de ocină de la cumnatul lui, Ghedeon, fiul lui Voica logofătul (iar lui Voica logofăt iaste lui cumpărătura
de la Simion Crasnaş din ispisoc de cumpărătură de la însumi domnia mea) acestea le-am vândut slugii noastre
Apostol Cehan (Petre) pentru una sută taleri de argint şi un cal bun. Drept aceaia noi văzând a lor de bună voie
tocmeală şi deplină parte, şi mai aşişderea încă de la noi am dat şi am întărit înşine slugii noastre lui Apostol
(Petre)Cehan pe cele mai sus zise părţi, pe a patra parte din toate între satele Grumăzeşti şi Fauri ce-s în ţinutul
Vasluiului, cu vaduri de moară ca să fie cu toate veniturile, ocine şi uric, şi cumpărături şi întăritură cu tot ce
este pe acel loc, nerăşluit în veac, şi altul să nu se amestece”.
Din acest moment Apostol Petre Cehan începe o adevărată ofensivă în zonă, acaparează noi şi noi proprietăţi de
pământ. Să consemnăm mai întâi una dintre ele care, chiar dacă nu se referă direct la Grumăzeşti, ne interesează din
alt punct de vedere. La 10 august 1620 Petre Cehan cumpără cu un cal, o vacă şi 70 de taleri ocina Nerăii, de la
Busca, Loghina şi fratele lor Vasile, feciorii lui Bogza logofăt. Între martori: preot Ioan Munteanul ot (din)
Grumăzeşti şi preot Panhilie ottam (tot de acolo).
Cumpărătura se referă la Nerăii, care împreună cu Răii, formau, de o parte şi de alta a Vasluiului, vechea vatră
pe care, ulterior s-a dezvoltat satul Valea Ră, actualmente Văleni. Mult mai importante însă pentru noi sunt alte
elemente prezentate în document. Proprietari la Nerăii, erau urmaşii lui Bogza logofătul, pe care l-am cunoscut mai
întâi drept proprietar la Grumăzeşti. Tot din Grumăzeşti sunt şi cei doi martori principali ai vânzării, amândoi
preoţi,ceea ce înseamnă că satul era destul de mare. Cu totul deosebit, extraordinar chiar este faptul că pe unul
dintre preoţi îl cheamă Ion Munteanu. Alăturând acest nume de cel al lui Stoica Munteanul, amintit tot la
Grumăzeşti, ipoteza unei origini mai vechi ai satului Muntenii de Sus anterioară colonizării din secolul al XVIII-
lea, devine tot mai ademenitoare.
Cehăneştii se instalează între timp temeinic la Grumăzeşti. Pe 13 martie 1621, Alexandru Ilieş Voievod întăreşte
lui Apostol Petru Cehan, drept ocine şi cumpărături un sfert din Grumăzeşti şi un sfert din Fauri, de pe Vaslui, cu
vaduri de moară. Vânduse Alexandra, fiica lui Voica logofăt, care avea aceste părţi de sat drept cumpărături de la
Loghina, cneaghina lui Ionaşco Bolea vornic, la rândul său cumpărător de la Trifan Crasnaş diac, nepotul lui
Giurgea Crasnaş vistier. Alexandra primeşte pentru cele două sferturi de sat suma de 160 taleri.
În aceeaşi zi, de 13 martie 1621, este emis de către cancelaria domnească un document, important şi pentru
stabilirea gradelor de rudenie dintre foştii proprietari.
Alexandru Ilieş Voievod întăreşte tot lui Apostol Petru Cehan alte două sferturi de sat, din Grumăzeşti şi,
respectiv, Fauri. Este vorba de data aceasta de cumpărături de la Vasile Bogza şi de la cneaghina lui Alexandra,
fiica lui Voica logofăt, care cumpărase de la Ghedeon, fiul lui Voica logofăt (deci fratele Alexandrei, cumnat cu el),
iar la rândul său acesta de la Simion, nepotul lui Giurgea Crasnaş, mare vistier. Acum Apostol Petre Cehan plăteşte
80 de taleri de argint pentru cele două sferturi de sat.
Caz foarte rar înâlnit de cine studiază documentele istorice, tot în această zi de 13 martie - care nu a fost deloc
ghinionistă pentru Cehăneşti – apare şi un al treilea document emis de cancelaria voievodului Alexandru Ilieş. Este
întărită o altă cumpărătură a neobositului Apostol Petru Cehan, mai substanţială de data aceasta, pentru o jumătate
din Grumăzeşti şi o jumătate din Fauri. Vânzători sunt Vasilie şi fratele Oroş şi sora lui Tofana, cu toţi copiii lui
Ionaşco Bolea, care cumpărase de la Nicolae şi fratele său, fiii Călugăriţei nepoţii lui Crasnaş, mare vistier. Şi suma
a fost mai mare de data aceasta, 400 ughi (galbeni sau zloţi ungureşti cum li se mai spune), monede, bineînţeles,
din aur. Deveniţi stăpîni pe întregul sat Grumăzeşti, Cehăneştii, numiţi apoi Racoviţeşti, vor stăpâni neclintit aceste
pământuri – împreună cu cele pe care s-a format mai târziu satul Muntenii de Sus – până la danii şi vânzări târzii,
intervenind numai un episod ciudat în timpul lui Barnovschi vodă.
Familiile amintite mai sus, înrudite între ele, au stăpânit sau au locuit chiar, pe teritoriul actual al Muntenilor de
Sus, de aceea vom încerca să ne reamintim tot ceea ce cunoaştem despre ele. Datele despre aceste personaje istorice
sunt credibile desigur şi pentru Grumăzeşti, vechimea în istorie a stăpânitorilor demonstrând şi vechimea localităţii.
Cel mai vechi stăpân al Grumăzeştilor despre care avem cunoştinţă este Giurgiu Crasnaş, mare dregător în
timpul lui Ştefan cel Mare. El este consemnat în sfatul ţării la următoarele date: 5 septembrie 1458 „Crasniş
postelnic”; 26 octombrie 1458 „credinţa panului Crasneş postelnic”; 11 noiembrie 1458 „credinţa panului
Crasniş postelnic”; 3 ianuarie 1459 „credinţa panului Crasniş postelnic”; 12 iunie 1459 „pan Crasniş postelnic”;
20 august 1459 „credinţa panului Crasniş postelnic”; 3 septembrie 1459 „credinţa panului Crasniş postelnic”; 12
ianuarie 1460 „credinţa panului Crasniş postelnic”; 13 ianuarie 1460 „credinţa panului Crasniş postelnic”; 13
aprilie 1460 „pan Crasniş postelnic”; 23 aprilie 1460 „credinţa panului Crasniş postelnic”; 27 noiembrie 1460
„credinţa panului Crasniş postelnic”; decembrie 1460 „pan Crasniş postelnic”.
La 12 august 1461, Giurgiu Crasneş se judecă pentru 3 sate de lângă Cernăuţi şi, oricât de mare boier era el,
membru permanent în sfatul ţării, pierde procesul. În continuare, aprilie 1464 pînă la 2 octombrie 1467 apare mereu
în sfatul ţării drept „pan Crasneş vornic”. Aceste înalte titluri pe care le-a deţinut probabil întemeietorul, mai sigur
primul proprietar al Grumăzeştilor, se cer explicate. Rangul de postelnic echivala cu cel de ministru de externe şi
provenea din slavonul „posteli”, traducere a unui cuvânt grecesc având sensul de „aşternut”. Explicaţia constă în
faptul că, postelnicul, în cazul unor probleme de natură urgentă, avea dreptul să intre la domnitor chiar când se afla
în pat. Vornicul, de la „dvor”, curte, era şeful curţii domneşti şi guvernator al uneia dintre cele două mari diviziuni
ale Moldovei, Ţara de Sus sau Ţara de Jos. După numele ce-l poartă, Giurgiu Crasneş îşi mărturiseşte vechea
origine maramureşeană, bunicii sau străbunicii săi au făcut parte din ceata care l-a însoţit pe Bogdan în curajoasa sa
întreprindere de reorganizare a statului moldovenesc. Acest postelnic şi vornic Crasneş avu doi urmaşi direcţi:
Crasneş vistiernicul, amintit mereu în documente ca strămoş şi Călugăriţa. Cel dintâi are ca fii pe Simion şi Trifan,
iar Călugăriţa pe Nicolae şi Crasneş.
În perioada respectivă nu exista distincţia actuală între prenume şi nume, aşa că transferurile dintr-o categorie în
alta erau foarte frecvente după cum vedem şi mai sus. De aici încolo, aşa cum s-a întâmplat în general cu neamurile
boiereşti de la Ştefan cel Mare, familia îşi pierde şi proprietăţile şi prestigiul, intră în rândul răzeşilor, dacă nu chiar
şi în cel al clăcaşilor. Noii proprietari care se instalează mai temeinic la Grumăzeşti sunt din familiile Bolea şi
Bogza înrudite cu cei din neamul Crasneş probabil.
Un Ionaşco Bolea era stolnic la 1558, apoi urmează tot un Ionaşco, vornic de data aceasta. El s-a căsătorit cu
Loghina, fata lui Drăghici Bogza logofătul, fiu al unui Grigore Bogza diac, deci o familie care se afla în
ascensiune socială. Această ascensiune începuse sub Petru Rareş, când este semnalată prezenţa lui Grigore Bogza
sau Bogzanici, ca diac şi uricar în divan, care scrie documente la Huşi, Iaşi şi Vaslui în anii 1528 şi 1529. Fiu sau
nepot al acestuia este Drăghici Bogza logofăt, care avea case la Vaslui în timpul domniei lui Eremia Movilă (1596-
1601). S-a căsătorit cu Neacşa, nepoata Măreşoaiei (din neamul Mareş, care a avut Mărăşenii), şi a avut trei copii:
Vasile ( care s-a călugărit apoi sub numele de Visarion), Buşea şi Loghina.
După moartea Buşeai în anul 1638 şi-au împărţit averile cei doi fraţi rămaşi. Proprietăţile Bogzeştilor se
întindeau pe întrega vale a Vasluiului şi, alături de moşiile şi satele pe care le stăpâneau sunt menţionate
întotdeauna şi morile. De altfel, de la aceste locuri sau vaduri de moară vor avea mai multe procese.
Să mai menţionăm despre aceşti vechi „grumăzăşteni” că proprietăţile lor erau foarte numeroase, nu se întindeau
numai pe valea Vasluiului ci şi în alte zone. Şi, ceea ce este caracteristic pentru perioada de timp pe care o avem în
vedere, vindeau mereu pământ.
Astfel, la 7 martie 1638, Visarion Bogza Călugăr şi sora sa Loghina, vând satul Drăgoteşti de pe Lohan, ţinutul
Fălciului. La 2 august 1648, tot Visarion şi Loghina vând satul Băhnăreni de pe Bîrlad . Iar la 25 mai 1676,
întâlnim pe ultimii urmaşi ai stăpânului din Grumăzeşti, pe urmă probabil nu au mai avut nimic de vândut, de aceea
nu vor mai apare în documente:
„Adică eu, Andrei Buzni, şi Botin şi Pătraşca Buzni şi Axente fecior lui Bejan Buzni şi Pană şi Dochiţa şi
Tofana, fetele lui Vasile Buzni, şi Irina, femeia lui Vasile, şi Pavel şi Apostol şi Anasîia, şi Irina, feciorii lui
Lazăr Buzni, şi nepoţii lui Mihail Buzni, toţi strănepoţii Bobzăi logofătul, vând lui Ion Racoviţă comis, părţile
lor din Strâmtura ”.
Este impresionant faptul că 15 urmaşi ai unuia dintre cei mai bogaţi boieri ai Moldovei, care poseda zeci de sate,
vând nici măcar un sat întreg, ci numai nişte părţi, siliţi desigur de o sărăcie cumplită. Să mai subliniem că satul
dispărut Strâmtura se găsea lângă Moara Domnească, foarte aproape de Grumăzeşti, iar noul proprietar stăpânea şi
aici. La 1 martie 1628, Miron Barnovschi Voievod judecă o pricină dintre Ionaşco Cughi şi cneaghina lui Golâi
logofăt, având ca obiect un ispisoc (act pe care-l cunoaştem deja) de la Simion Movilă, pentru satele Grumăzeşti şi
Fauri de la ţinutul Vasluiului.
Aceste sate fuseseră zălogite pentru răscumpărarea unor robi de la tătari. Documentul stârneşte nedumerire,
personajele în cauză nu au stăpînit pămînt la Grumăzeşti şi Fauri, probabil că este vorba numai de act în sine. În
perioada respectivă nu se făceau duplicate la documente, aşa că actul în sine însemna o anumită valoare.
La 28 aprilie 1643, domnitorul Vasile Lupu Voievod îi întăreşte lui Apostol Cehan (care după cum am mai spus,
folosea şi numele de Petru) mai multe cumpărături de sate de la Vasile Bolişor şi de la Loghina Bogza. Cu ocazia
acestor întăriri sunt reamintite părţile vechi din Grumăzeşti ale familiilor Bolea şi Bogza, precum şi robii ţigani pe
care-i aveau tot acolo.
Ce s-a mai întâmplat pe urmă cu Grumăzeştii aflăm dintr-un foarte amplu document emis cu puţin înainte de
1753, referitor la diviziunea pe moştenitori a marilor averi ale familiei domnitoare Racoviţă, întemeiată de Apostol
Cehan. Este vorba de un „hrisov de împărţire” redactat în urma unei „porunci” a domnitorului Constandin Mihail
Cehan Racoviţă Voievod în legătură cu pricina dintre Radu Racoviţă vistiernic şi fraţii lui, care nu se înţelegeau de
la moştenirea lăsată de Mihail Racoviţă Voievod. Am extras din hrisov partea referitoare la Grumăzeşti:
„Pentru satul Grumăzeşti ot (din) Vaslui la împărţire nu este pus nici la un frate nici la altul şi acum îl ceară
măria sa Mihai Vodă cu un zapis din 7204 (1696) de la Nicolae, fecior lui Apostol Cehan danie măriei sale
Mihai Vodă un vad de moară în hotarul Grumăzăştilor, vadul numai cu toată ezătura cât iaste arătând cât iaste
şi lui de pe moşia său Gheorghe logofăt, dar moşia Grumăzeşti nu-i dat. Împotriva acestui zapis au arătat
Radul vistiernic cu fraţii săi alt zapis, iar de la acest zapis Nicolae sân (fiul lui) Apostol Cehan din Văleat 7193
(1685), cu 11 ani înainte de dania Măriei sale Mihai Vodă cu iscălitura lui şi cu tot niamul lui şi a boierilor
despre atunci în care zapis scrie că satul Grumăzeşti şi cu vad de moară în Vaslui i-au dăruit lui Ioan Racoviţă
vel paharnic, pentru mult bine ce i-au făcut. A doua dovadă alt zapis de la Nicolae sân Apostol Cehan, iscălit de
dînsul şi de femeia lui şi de fraţii lui şi de alţi boieri de pre atunci din Văleat 7215 (1697) cu 22 de ani mai pe
urmă de zapisul ce au dat danie, arătând că au ajuns la sărăcie au rămas la vorniceasa Racoviţoaia şi la fiul
său hatmanul ş-au mai cerşut 80 lei şi i-au dat banii şi i-au făcut acest zapis de vânzare peste cel de danie. Al
treilea dovadă un izvod ce arată dumneaei Safta Racoviţoaia vorniceasa că, după toate acestea iar au mai dat
lui Gheorghe Cehan şi Nicolae milă, agiungând la săraci nu tot odată ci pe rînd care cuprind 122 lei. Luatam
suma şi acestei prăcini.
Dania lui Ion Racoviţă este mai înainte cu 11 ani şi tot de la acest Nicolae este şi dania măriei sale Mihai Vodă
numai vadul. Pentru acest vad două pricini stau împotrivă: cea dintâi că întâiu i-au dat danie, a doua oară că
sărăcind au luat bani de la vorniceasa Racoviţoaia 200 lei şi i-au făcut zapis de vînzare şi a doua pricină că
Măria Sa Mihai Vodă s-au legat singuri în zapisul Măriei Sale să nu fie volnic nice a cumpăra nice a primi
danie de la oricine de pe lângă satele fraţilor Măriei Sale şi după cum s-au hotărât Măria Sa am hotărât şi noi
să nu aibă Măria Sa nici o treabă la acel vad de moară ce au primit danie peste tocmeala zapisului ce au dat şi
devreme ce el au vândut cu bani Grumăzeştii n-au fost volnic să mai dea şi danie”. La cele mai sus adăugăm
faptul că s-a păstrat diata (testamentul) lui Apostol Cehan, din anul 1642. Aici găsim lista moşiilor pe care le-a dat
fiilor săi Nicolae şi Gheorghe, precum şi fetelor: Roşieşti, Tăcmăneşti, Pribeşti, Târzii, Grumăzeşti, Băneşti.
Aceste documente de epocă, pe lângă valoarea lor istorică prezintă şi elemente de alt interes, din punct de vedere
economic. Vedem cât de schimbătoare era starea materială. Nicolae urmaşul unui om atât de bogat ca Apostol
Cehan ajunge sărac trăind împreună cu familia sa din mila rudelor. Din nou este subliniată marea valoare a
vadurilor sau locurilor de moară, pusă în directă legătură cu stăpânirea moşiilor învecinate.
Observăm de asemenea regimul diferenţiat în care erau considerate daniile şi vânzările. Cele dintâi erau de multe
ori vânzări mascate, folosite pentru posibilitatea de a încălca astfel unele norme juridice. În primul rând era vorba
de protimisis sau preemţiune, o regulă care se păstrează şi astăzi, adică nu poţi să vinzi până nu iei în consideraţie o
eventuală ofertă a vecinilor. În evul mediu această normă avea şi o mai mare însemnătate şi se respecta cu şi mai
multă stricteţe. Pătrunderea într-un sat sau chiar învecinarea – aşa cum vedem în documentul de mai sus,
presupunea dreptul unor cumpărături nelimitate, de aici asprimea regulilor.
Prin danie însă, motivată printr-un bine făcut, real sau născocit, se evita aplicarea legilor. Aceste obiceiuri erau
valabile şi pentru simplii ţărani şi pentru marii boieri. Documentele discutate prezintă şi condiţiile în care satul
Grumăzeşti, ca şi teritoriul pe care se află acum Muntenii de Sus au rămas în posesia familiei Racoviţă. După cum
am mai amintit, Racoviţeştii se trag din Apostol Cehan care folosea deseori şi numele tatălui său, Petrea, ca şi cum
ar fi fost al său propriu. O legendă spune că una dintre urmaşele sale se afla pe o moşie de pe pârâul Racoviţă,
afluent al Racovei, când au apucat-o durerile naşterii.
În amintirea acelui loc s-a adăugat la Cehan, Racoviţă. Cele două nume au fost folosite împreună până mai
târziu, inclusiv în titulaturile domnitorilor din această familie. Cehan are două posibile origini: din rădăcina „ceh”,
care în persană, de unde a trecut în turcă, înseamnă „fântână”, de unde sensul de „fântânar”; din forma „Gihan”,
creată din arabă pe terenul limbii turceşti, cu sensul de împărat, rege, domn, stăpân al lumii. Racoviţeştii au dat, pe
lângă domnitori şi alte personalităţi, cea mai cunoscută fiind savantul Emil Racoviţă, de renume mondial. Tot
odată, ei au ctitorit, între alte, şi mănăstirea Fâstâci, care, după cum vom vedea mai târziu, a stăpânit satul Muntenii
de Sus, în mod sigur ca danie de la Racoviţeşti.
Ce s-a întâmplat mai târziu cu Grumăzeşti? Foarte probabil a avut loc o depopulare lentă, sătenii s-au mutat în
localităţile învecinate, cele mai apropiate fiind Muntenii de Sus şi Moara Domnească. Deja, la 1753 se vorbeşte în
paralel de satul şi de moşia Grumăzeşti, ulterior este amintită numai moşia: la 1827, 1843, 1844 şi, pentru ultima
oară în „Buletin”. „ Foaie oficială”, Iaşi, 1855. Acum a rămas un deal…
Prezentarea satului Grumăzeşti demonstrează existenţa unei vieţi intense pe teritoriul Muntenilor de Sus pe
tot parcursul evului mediu românesc. Chiar dacă unele împărţiri administrative au îndepărtat sau apropiat vatra
Grumăzeştilor de Muntenii de Sus, legăturile rămase foarte strânse se cer clarificate în continuare. Faptul că la
1606 la Grumăzeşti întâlnim denumirea „Munteni” (cei din Munteni, sat, familie?), că aici trăia un Stoica
Munteanu şi slujea preotul Ion Munteanu demonstrează indiscutabil profunzimea acestor legături.

JOCURI POPULARE DE PE VALEA VASLUIULUI

Cultura populară românească este o realitate vie, ce se înscrie în coordonatele unei viabilităţi viguroase cunoscând în
continuare o foiţă creativă care, chiar dacă nu mai are dimensiunile de la începuturi îşi impune permanent evidenţa. Un
complex de împrejurări istorice dintre care de o importanţă deosebită ni se pare necesitatea de a-şi păstra
individualitatea etnică în mijlocul unor populaţii de care se simţeau total diferiţi prin originea lor latină, a făcut ca
românii să-şi cultive cu asiduitate datinile si obiceiurile. Prin aceasta s-a păstrat integral specificul naţional, grav ameninţat
în nenumărate rânduri de stăpânirile străine care au urmărit şi mai urmăresc încă în unele zone ale Europei - asimilarea
românilor. Dubla origine a poporului nostru, format din vechii locuitori ai ţării, dacii, o ramură nordică a marelui popor
al tracilor - la care s-au adăugat coloniştii romani, se reflectă şi în constituirea culturii populare româneşti, în relaţiile
etnografice, folcloristice, în creaţiile de artă populară. Dacă avem în vedere olăritul de exemplu, vom întâlni în straturile
arheologice cât şi în lucrările meşterilor olari contemporani două elemente esenţiale; ceramica neagră - realizată prin
înfundarea cuptoarelor de ars vase, tehnică folosită de daci şi ceramica roşie, care păstrează toate caracteristicile
ceramicii romane provinciale. între acestea se interpun zeci de modalităţi artistice originale care au dus la realizarea unor
creaţii deosebit de reuşite pe plan românesc. La fel s-a întâmplat şi în domeniul datinilor şi obiceiurilor. De Anul Nou se
colindă în toate satele româneşti şi în oraşe, adică se intonează cântece conţinând urări cu substrat magic, menite să
asigure prosperitatea anului care va urma, sunt felicitate gazdele care-i primesc pe urători. Chiar denumirea
"colind", din latinescul "calendae" ne arată clar originea obiceiului. Dar , alături de interpreţii de colinde întâlnim de
Anul Nou în sate grupuri mari de personaje, care prin măştile lor de : capră, urs, cal etc, evocă vechi animale
totemice. Prin alaiuri de măşti, descinse şi ele din orizontul magic al strămoşilor, sunt caracterizate în primul rând
sărbătorile strămoşilor daci. Mărturiile confirmă aceasta. Dionyssis, zeul grec sărbătorit cu alaiuri în care personajele erau
mascate în ţapi, alaiuri care au stat la baza primelor reprezentări dramatice - de la "tragos" = "ţap" provine cuvântul
tragedie - era originar din lumea tracilor, deci provenea de la fraţii direcţi dacilor de peste Dunăre.
Folclorul, şi în cadrul acestuia manifestările coregrafice care constituie obiectul lucrării de faţă, are aceeaşi
origine străveche, rădăcinile sale putând fi depistate tocmai în neolitic. Este un fapt în general recunoscut că la
origine toate dansurile au avut funcţionalităţi magice care au făcut parte integrantă din ritualuri religioase. în cadrul
procesului de desacralizare dansurile şi-au pierdut funcţionalităţile lor originare devenind manifestări sărbătoreşti,
prilejuite de defulare şi de cunoaştere a tinerilor. Procesul general de desacralizare al obiceiurilor populare şi a
manifestărilor folclorice a fost magistral analizat de marele istoric al religiilor, impus temeinic pe planul culturii
universale, românul Mircea Eliade.
Exemplul cel mai concludent în sensul afirmaţiilor de mai sus îl constituie hora. Acest dans popular, cel mai
răspândit la români, îl întâlnim în toate localităţile, din toate zonele ţării. Chiar numele său, provenit din cuvântul
grec antic "choros", care desemna corni ce comenta peripeţiile eroilor unei tragedii, prin vers dar şi prin mişcări
circulare, arată de ia bun început străvechea sa origine .
Dansul în variantele sale izvorând din adîncul timpului, dar şi în cele actuale constă în principal în alcătuirea
unui cerc de dansatori bărbaţi şi femei, care se rotesc circular, după reguli diferite de la o zonă la alta, şi, după
melodii la fel de diferite ca linie interpretativă, dar păstrând toate un ritm unic. Explicaţia de ordin magic ni se pare
evidentă: rotirea dansatorilor constă la origine în imitarea rotirii soarelui, lunei, stelelor, a întregului univers. în
perioada neolitică, inteipreţii erau convinşi că prin această mişcare, acordată cu ritmurile universale, ei contribuiau
cu actul lor deliberat de magie imitativă - la întărirea, revigorarea misterioaselor forţe care guvernează
întreaga natura şi, între altele, pun în mişcare şi astrele de pe cer. Nu poate fi vorba aici de o speculaţie gratuită ci
numai de o trecută realitate confirmată pe deplin de mărturii arheologice şi etnografice. în localitatea Frumuşica,
situată la nord de Iaşi s-a găsit un document ceramic în perimetrul unui lăcaş de cult neolitic, probabil un altar, care
reproduce perfect, cu mijloace specifice, o horă aidoma celor din zilele noastre. Dacă "Hora de la Frumuşica", aşa
cum este denumită celebra piesă arheologică, s-a impus în literatura de specialitate, trebuie să menţionăm că
şi în judeţul Vaslui s-au găsit fragmente semnificative din piese asemănătoare ca subiect şi execuţie. Tot în judeţul
Vaslui ca şi în cele învecinate cu el întâlnim foarte frecvent motivul horei în creaţii aparţinând domeniului artei
populare : covoare, prosoape, piese ceramice etc. La prima vedere am putea găsi o explicaţie de larga răspândire a
dansului în contemporaneitate. Vechimea de mii de ani a motivului este demonstrată însă de un element plastic
esenţial: dansatoarele au întotdeauna rochii triunghiulare, în formă de clopot, identice celor din reprezentările
ceramice din insula Creta, datate cu peste 2000 de ani înainte de Hristos.
Un alt dans străvechi, originar tot din neolitic este cel al "Căluşarilor". Este interesant de semnalat
faptul că acesta şi-a păstrat caracterul magic neştirbit până aproape în zilele noastre,când, introdus în diferite
spectacole şi-a pierdut trăsăturile definitorii, de la origine, "Căluşarii", urmaşi ai slujitorilor unui cult solar se
întruneau odată pe an într-o perioadă bine determinată sub semnul Rusaliilor. La români, această veche sărbătoare
păgână - romanii antici o numeau Rosalia - a căpătat, ca şi la alte popoare, o haină creştină fiind asociată
Pogorârii Sfântului Duh. Dar, totodată Rusaliile sugerează şi posibilitatea ivirii sau agravării unor boli psihice, de
genul epilepsiei. Folosind procedeele magiei imitative, ei sugerau prin dans tocmai manifestările bolii respective şi
încetarea ei, toate acestea, în opinia lor şi a sătenilor în faţa cărora jucau, putând să-i vindece pe bolnavii psihici sau să
prevină îmbolnăvirile foarte posibile în perioada Rusaliilor. Recuzita "Căluşarilor" care cuprinde plante cărora
li se atribuie însuşiri magice - busuioc, usturoi etc. - obiecte folosite şi în ceremonii antice - tirsuri, falusuri.
Simbolurile solare din vestimentaţie demonstrează şi ele din plin vechimea dansului şi multitudinea
funcţionalităţilor sale la aspectul curativ adăugându-se riturile de fertilitate.
Documentele istorice, mai ales relatările călătorilor străini care au străbătut ţara noastră remarcă de timpuriu
predilecţia românilor pentru cultivarea dansului şi faptul că manifestările coregrafice erau întâlnite -ca şi în actualitate
în structura tuturor datinilor şi obiceiurilor importante atât în cele având o dată fixă (Crăciun, Anul Nou) cât şi în
cadrul celor care ilustrează momente importante din viaţa omului (naşterea, nunta). De asemenea, dansul este inclus
şi în unele practici magice, de exemplu "Paparudele", prin care se încearcă provocarea ploii în anii foarte secetoşi.
Culegerea de dansuri pe care o prezentăm tuturor celor interesaţi de folclorul coregrafic românesc în sensul
cunoaşterii sale ştiinţifice sau ca admiratori ai evoluţiilor scenice ale formaţiilor de gen din ţara noastră, vizează un
teritoriu din partea de est a României, respectiv din provincia Moldova, partea centrală a acesteia ţinutul istoric al
Vasluiului. Beneficiind de prestigiul unui trecut istoric larg cunosct şi preţuit, zona Vasluiului se impune din ce în ce
mai mult în ultimul timp atenţiei tuturor celor interesaţi de folclor, de la specialişti cu renume la admiratori ai
spectacolelor realizate de formaţiile artistice populare din judeţ, tot mai prezente pe primele scene ale ţării.
Zona la care ne referim a îmbinat în mod firesc permanenţele unei istorii milenare cu statornicia tradiţiilor
folclorice cunoscând şi ele o aceeaşi profunzime în timp. Populată de la începuturile etnogenezei româneşti după
cum dovedesc mărturiile arheologice, vechile şi numeroasele atestări de sate, preponderenţa celor răzăşeşti,
Valea Vasluiului a întrunit şi întruneşte condiţiile socio-istorice ale creării şi conservării unor creaţii ale geniului
popular, caracterizate prin spirit de originalitate şi autenticitate. Vicisitudinile istoriei, depopularea temporara a unor
localităţi rurale ca urmare a frecventelor invazii, suferinţele îndurate de românii aflaţi sub stăpâniri străine au avut
ca rezultat şi stabilirea unor elemente transilvănene sau bucovinene în zonă. Acestea s-au încadrat perfect în viaţa
spirituală şi manifestările artistice ale vasluienilor mai vechi aducând doar un spor de varietate în creaţiile folclorice
ale localnicilor, fără a influenţa evident cadail deja format.
Mărturiile cele mai vechi despre folclorul moldovenesc sunt în majoritatea lor referitoare direct şi la actualul
judeţ. Relatările călătorului polonez Maciey Strijkowski (sec. al XVI-lea) capătă o tentă accentuată de localizare dacă
luăm în consideraţie prezenţa sa efectivă în zonă, mărturiile sale fiind şi punctul de plecare în stabilirea celor peste
şase secole de existenţă documentară a municipiului Vaslui. Primul folclorist şi etnograf român, "avânt lettre" - totodată
unul dintre cei mai valoroşi, principele cărturar Dimitrie Cantemir, a fost un fiu al acestor meleaguri. Este de la sine
înţeles că o bună parte din materialul cules şi publicat de el a provenit din zona originară rudelor şi părinţilor săi, pe
care a vizitat o adesea, în primul rând din Siliştenii aflaţi actualmente în judeţul Vaslui. De altfel, remarcile sale privind
predominarea celor două tipuri de joc mixt, în grup, cu prioritatea horelor şi cel de perechi "danţ" îşi păstrează
valabilitatea şi astăzi. Menţinându-ne în domeniul coregrafiei, reamintim prezenţa destul de frecventă a dansurilor la
Curţiile domneşti de la Vaslui, în clădirile ale căror mine se păstrează încă. Notaţiile cronicarilor Miron Costin şi Ioan
Neculce privitoare la fastuoasele nunţi domneşti cu precizări asupra ponderii dansurilor de ceremonial, ne
dezvăluie o altă latură a vieţii coregrafice din trecut. Tot în actualul judeţ Vaslui va fi tipărită una dintre primele
culegeri de folclor din Moldova, cea a lui Ioan Caranfil, intitulată "Cântece de pe Valea Prutului", Huşi, 1872.
Această primă culegere tipărită va fi urmată curând, la 1875 de o alta 'Doina de la Vaslui' de I.M. Kodrescu. De
menţionat activitatea atât de bogată a revistei de folclor, "'Ion Creangă" din Bârlad, editată între 1908-1921.
Cu aceste precedente destul de bogate, suntem departe de a putea constata existenţa unor preocupări permanente
de cercetare şi valorificare a folclorului vasluian, mai ales în domeniul coregrafiei. Deşi dansurile locale prezintă o
extraordinară bogăţie şi varietate, mult timp intelectualii antrenaţi în activitatea culturală, precum şi alţi factori de
răspundere din acest domeniu au fost dominaţi de falsa concepţie a existenţei unor zone folclorice diferenţiate valoric.
Furaţi de spectaculozitatea mai evidentă deşi uneori superficială a spectacolelor coregrafice din alte zone ale ţării, au
neglijat atât cunoaşterea cât şi valorificarea scenică a elementului local în ceea ce are el mai caracteristic. De aici
preponderenţa în spectacole a dansurilor cunoscute de învăţători la Şcolile Normale, iar mai târziu a "suitelor"
calchiate după spectacolele profesioniste. Singura culegere de folclor coregrafic publicată pe baza materialului
depistat în teren în judeţ rămâne meritoria lucrare "Jocuri de pe Valea îutovei" a lui Gheorghe Sfârlogea publicată în
1975, la Vaslui.
în acest context, culegerea "Jocuri populare vasluiene" îsi demonstrează cu prisosinţă necesitatea,
contribuind la conservarea originalităţii şi autenticităţii acestuia. Totodată este rodul firesc al muncii permanente a
domnului George Ilaşcu, actualmente maestru coregraf în cadrul Centrului judeţean de Conservare şi Valorificare a
Tradiţiei şi Creaţiei Populare, de a instaura pe deplin un climat nou în crearea spectacolului coregrafic, definit de
ataşamentul total faţă de ceea ce este frumos şi adevărat în dansul popular.
O problemă principală în cercetarea folcloristică şi etnografică actuală din judeţul Vaslui este cea a zonării, mai
precis a stabilirii zonelor şi subzonelor folclorice. Aparent simplă, rezolvarea implică însă folosirea unor instrumente de
lucru din diverse domenii - istorie, geografie, economie politică etc. Esenţial pentru orice cercetare în acest sens
rămâne faptul că actualul judeţ Vaslui include în linii mari teritoriile fostelor judeţe Tutova, Fălciu, Vaslui şi câteva
localităţi din Covurlui.
în ideea unei cercetări folclorice complexe am avut drept criteriu principal de zonare, văile de ape şi bazinul
acestora, respectiv limitele geografice care au determinat hotarele primelor forme statale româneşti: voievodate,
cnezate. Această convieţuire pe văi a determinat contextul vieţii sociale şi economice comune, trăiri psihice cu
rezultate artistice comune. Constatarea este deplin valabilă şi în domeniul coregrafiei, deoarece în respectivele
delimitări geografice se desfăşurau nunţile, sărbătorile comune la date fixe cu aderenţă la mai multe localităţi rurale,
iarmaroacele însoţite de petreceri şi alte ocazii de dans. Deşi fiecare sat îşi păstrează piese coregrafice proprii,
elementele coregrafice definitorii pot fi decalate numai pe unitatea geografică determinată de bazinul unei
ape.
Satele din care George llaşcu a cules dansurile sunt situate pe Valea râului Vaslui sau în imediata sa apropiere.
Ocupaţiile preponderente ale locuitorilor au fost întotdeauna agricultura şi creşterea vitelor, viaţa economică gravitând
spre târgurile Codăeşti şi Vaslui. Actualmente, în afara şi uneori paralel cu ocupaţiile agricole s-au impus cele legate de
industrie. Mulţi locuitori ai satelor, marea majoritate a celor tineri, sunt navetişti fără însă ca acest fenomen să
determine deteriorarea accentuată a vieţii folclorice. Este interesant de remarcat că în sate de tipul Munteni de Sus sau
Dobârceni unde tot tineretul este navetist dansurile de o largă participare de la Anul Nou se bucură şi acum de
aceeaşi amploare. Tendinţa actuală constă în reaşezarea tineretului la sate.
Materialul coregrafic a fost cules într-o perioadă de timp relativ lungă, în peste 20 ani, intervalul propice
verificării stabilităţii fenomenelor coregrafice, sesizării unor posibile tendinţe noi. Căt de reprezentativă este
culegerea reiese evident din constatarea că, într-o zonă relativ restrânsă s-au efectuat anchete în 12 localităţi
apelându-se la peste 60 de informatori între 24 şi 85 de ani, incluzându-se în lucrare peste 50 de piese coregrafice.
Criteriul de clasificare a constat în primul rând în natura participanţilor, apoi în prezentarea împrejurărilor anume de
desfăşurare a dansului. Jocurile mixte cunosc preponderenţa netă a horelor, dansuri străvechi cu adânci rosturi
magice care în mentalitatea strămoşilor reproduceau după cum am subliniat mai sus mersul soarelui pe cer. Jocurile
perechi îmbină elementele vechi la majoritatea transpare ideea de cerc în poziţionarea perechilor - cu cele generate de o
mentalitate
mai nouă.
Jocurile bărbăteşti păstrează reflexe ale funcţionalităţii arhaice a dansului, când predominau sensurile
ritualice,lipsite de erotism sau galanterie. Dar, în forma lor cea mai accentuată trăsăturile de mai sus le vom întâlni în
jocurile incluse sărbătorilor de iarnă impresionante şi prin nota de solemnitate, de ceremonial care se desprinde din
fiecare mişcare a dansatorilor. Tot în această categorie coregrafică vom întâlni şi cele mai vechi elemente de
costumaţie.
Problematica costumului popular în judeţul Vaslui este destul de complicată şi practic nu putem vorbi în
 momentul actual de o elucidare a sa.
Condiţii social-economice dintre care amintim antrenarea generală a femeilor în muncile câmpului începând cu secolul
al XlX-lea scumpirea şi raritatea unor materii prime tradiţionale, concurenţa produselor de manufactură ieftine şi
proaste care abundau în târguşoarele moldoveneşti, şi lipsa unor motivaţii psihologice ca în Transilvania şi Bucovina
aflate sub stăpânire străină, au provocat o restrângere treptată a utilizării costumului popular autentic.
Cercetări ştiinţifice efectuate în zonă la sfârşitul secolului al XlX-lea (I. Antonovici - "Monografia comunei
Bogdana") au făcut doar o reconstituire a vechiului costum. Bineînţeles această situaţie specifică este departe însă de
a presupune o dispariţie totală a elementelor tradiţionale de costum. începutul secolului nostru va fi marcat în
lumea satelor şi de o recrudescenţă a interesului pentru costumul popular generată de iniţiativele inimoase ale
învăţăceilor din "Şcoala Haret". Astfel s-a ajuns prin îmbinarea creatoare a unor vechi clemente locale cu altele
româneşti generale la stabilirea unui costum reprezentativ zonal cu utilizare în manifestări artistice şi împrejurări
solemne. Unii factori culturali neavizaţi permit prezenţa în scenă a fotelor şi iilor de factură artizanală cu fir şi paiete,
maxi sau mim, după modă. Cu ocazia sărbătorilor de iarnă însă componentele celei mai stricte autenticităţi în
materie de costum popular: cămaşă femeiască de croială dacică, iţarul încreţit pe picior, motive geometrice şi
fitomorfe, opincile legate de târsâni din păr de capra, brâiele şi chimirurile ornamentale, pânză ţesută în casă din
lână, in, borangic, bumbac.
În privinţa acompaniamentului muzical semnalăm un registru variat. Primatul în timp îl deţin instrumentele
tradiţionale, o parte dintre ele fiind folosite şi astăzi, de exemplu, triştele de ia Munteni de Sus. Tendinţa generală în
zonă este înlocuirea tarafurilor cu fanfara. Prin analogie, pe lângă fanfare s-au impus în ultimul timp şi soliştii.
Acompaniamentul muzical ai jocurilor populare mai prezintă câteva caracteristici care îi dau o notă aparte de
originalitate. împărţirea cea mai generală a jocurilor - interpretate în grup sau jocuri de perechi- se reflectă fidel în
structura melodiilor de acompaniament. Hora şi sârba care se dansează în cerc şi reprezintă cel mai vechi strat al
folclorului coregrafic pot fi însoţite de orice melodii cu condiţia obligatorie să respecte ritmul jocului respectiv.
Mai explicit, se poate juca pe orice melodie instrumentală - indiferent de structura orchestrei, sau vocală -realizată
de un solist sau un grup de interpreţi, dacă aceasta este pe ritm de horă sau respectiv sârbă. De regulă, melodiile
călătoresc din sat în sat, sunt agreate o perioadă mai lungă sau mai scurtă apoi înlocuite. Se disting totuşi unele
reprezentative pentru anumite zone, iar prin tradiţie şi susţinute de trăsăturile lor valorice, unele melodii se
permanentizează într-o localitate sau alta, cum este cazul la Perierii, Guşiţei etc. Nu există deci o corelaţie evidentă
între diferitele variante coregrafice ale horelor şi sârbelor şi variantele muzicale, la fel de diversificate ale
acompaniamentului. Cu totul altfel se prezintă situaţia în cazul jocurilor de perechi. Prezenţa lor relativ nouă în peisajul
coregrafic a dus la o mai puternică individualizare, uşor sensibilă şi din punct de vedere muzical. Jocuri ca "Floricica",
"Alivencele", "Frunza nucului", etc, au fiecare o melodie aparte care poate să aibă variante - apărute uneori datorită
diversităţii instrumentului muzical: fluiere, cimpoi, viori, fanfară - uşor de recunoscut de fiecare dată. Chiar atunci
când numele jocului este schimbat, păstrându-se însă structura coregrafică (exemple - "Pădureţul" şi "Frunza
nucului"), melodia rămâne în mod obligatoriu aceeaşi. Un loc aparte în acest sens îl ocupă "Raţa" şi "Ciobănaşul",
jocuri de grup care au melodii particulare de acompaniament. Răspândite în toată ţara, jocurile de mai sus comportă
extrem de numeroase variante coregrafice, pe când structura melodică a acompaniamentului rămâne mereu aceeaşi. Ca
stil muzical melodiile de joc din judeţul Vaslui reprezintă o remarcabilă unitate , excepţie făcând prezenţa
ritmului aksac sau geampara (la "Capră", "Muşama") de provenienţă mai nouă din alte provincii româneşti, în
primul rând Dobrogea.
Înainte de 1989, existau formaţii de dansuri populare aproape în cadrul fiecărui cămin cultural, în fiecare
comună deci. Constituirea acestora se făcea însă de cele mai multe ori formal prin obligativitatea impusă în primul
rând învăţătorilor şi profesorilor, apoi celorlalţi salariaţi din comună. Actualmente numărul formaţiilor s-a restrâns,
sporind însă nivelul calitativ şi gradul de autenticitate deoarece acum fac parte din ele numai cei pasionaţi cu
adevărat de folclorul românesc şi care doresc din toată inima păstrarea valorilor acestuia.
Larga deschidere spre Occident, permite, poate pentru prima oară în istorie, să ne facem cunoscuţi, să arătăm
ceea ce avem mai bun. Din păcate, este necesară o distincţie între ceea ce reprezintă într-adevăr sufletul nealterat al
poporului român şi unele întreprinderi aparent artistice care urmăresc în primul rând scopuri comerciale, câştigarea
de bani, şi sunt datorate unor impresari lipsiţi de pregătire culturală şi recurgând la interpreţi-ţigani.
Tocmai de aceea am considerat foarte necesare apariţia acestui buchet de dansuri populare impresionant prin
frumuseţea şi varietatea pieselor coregrafice, de asemenea foarte numeroase pentru zona geografică redusă ca
întindere, din care au fost culese. Prin reprezentarea monografică din punct de vedere coregrafic a unei zone din
teritoriul românesc ne putem imagina cel mai bine amploarea manifestărilor coregrafice la scara întregii ţări.
Deja, dansurile populare puse în scenă de maestrul George Ilaşcu au încântat de mai multe ori după 1989 mii şi
mii de spectatori din Belgia şi nordul Franţei cu ocazia turneelor efectuate de Ansamblul "Stejărelul" clin Pădureni-
Vaslui. Adesea, spectatorii pasionaţi de folclorul românesc şi-au manifestat dorinţa de a cunoaşte mai bine dansurile
româneşti, semnificaţiile lor, au cerut explicaţii; au manifestat chiar dorinţa de a învăţa să le interpreteze.
Totodată, creiem o nouă punte de legătură culturală şi sufletească între popoarele român şi belgian atât de
înrudite între ele din punct de vedere istoric, la un moment dat, în trecut România fiind denumită "Belgia
Orientului".

UN TĂRÂM MIRACULOS
 Basmele, miturile şi legendele tuturor popoarelor glăsuiesc despre mirifice lumi subpământene, populate
de fel de fel de fiinţe, de la piticii strălucitori în meşteşuguri, până la creatorii unor mari civilizaţii care ar
refuza să ne contacteze, de tip Shambhala. Aceste credinţe au apărut în mod firesc, deoarece încă ştim prea
puţin despre planeta care ne suportă, buni sau răi, şi, dacă pătrundem ştiinţific în spaţiul exterior la nenumăraţi
ani-lumină, sub picioarele noastre abia străpungem câteva zeci de kilometri. Analogiile merg şi mai
departe, în sensul unor disproporţii. Ştim foarte mult despre ultimele milenii din existenţa umanităţii, foarte
puţin despre sutele de milenii anterioare, care formează fabuloasa preistorie. Este de fapt lumea care s-a
ascuns sub pământ şi care trebuie să o descoperim acolo sub alcătuiri materiale care se cer descifrate,
ajutându-ne să ne înţelegem mai bine pe noi înşine. Corifeii psihologiei moderne, Freud şi Jung, au demonstrat
fără putinţă de tăgadă că păstrăm în conştient, subconştient şi inconştient, din experienţa de viaţă şi modul de
a fi al strămoşilor preistorici, nu prea frumoşi şi eleganţi, purtători însă deja ai scânteilor spiritualităţii de mai
târziu.
Spre acea lume ne conduce cu măiestrie arheologul Marin Rotaru, îmbinând în mod fericit priceperea cu
pasiunea, structurând rezultatele ultimelor cercetări în al doilea volum despre „Antichităţile Elanului", o albie
de râu săracă în apă, bogat prin strălucitele familii Cantemir şi Cuza, care îşi au obârşiile de pe malurile sale,
şi prin faptul că s-a înscris accentuat în spaţiul arheologiei româneşti întâi prin căutările lui Ghenuţă Coman iar
acum prin cele ale ucenicului său de suflet, Marin Rotaru. în consecinţă, pe hărţile descoperirilor arheologice
din România, bazinul Elanului este acoperit de simbolurile care marchează existenţa celor mai diverse culturi
preistorice.
Despre autorul cărţii, ca om şi cercetător, se pot spune desigur, foarte multe, dar îmi rezum cele dorite la
dragostea pentru transpunerea în lumea celor pe care îi reînvie. îmi imaginez că atunci când degetele sale
mângâie pietrele lăsate de strămoşi, ele se împletesc, undeva peste timp, cu degetele acestora.
Studiile cuprinse în carte punctează tot ce este mai important în arheologie, din paleolitic până la
vestigii feudale din secole apropiate nouă. Obiectele, din cel mai îndepărtat trecut, din piatră sau ceramică sunt
prezentate în amănunţime, le aflăm compoziţiile, provenienţa materialului litic, materialele şi tehnicile de
prelucrare a argilei, funcţionalităţile sau semnificaţiile. Deşi posedau capacităţi rudimentare din punct de vedere
tehnic, străbunii îndepărtaţi dovedeau trăsături profund umane. Descoperim la ei primele semne de
interpretare spirituală a lumii, mai întâi prin practici magice, apoi prin nuclee ale credinţelor religioase de
mai târziu. Intrinsec aspectelor de spiritualitate menţionate mai sus, apar şi preocupările estetice, simţul
frumosului, care cunoaşte o adevărată explozie prin cultura Cucuteni, bogat reprezentată în zona cercetată de
Marin Rotaru. Chiar din această perioadă se disting semnele unei bine conturate continuităţi umane în general
dar, îndrăznim să spunem,, şi pentru actualul nostru spaţiu românesc. Ne referim în primul rând la cultul
„Marii Mame", care s-a prezentat sub diferite denumiri în mitologiile sud-estice europene, la români
căpătând trăsăturile diversificate, de la Sfânta Vineri la Baba Dochia. Statuetele „en violon", a căror geneză
este legată de naşterea pe pământ, mărturisesc de o practică existentă în satele noastre până în urmă cu
câteva zeci de ani. Când o femeie năştea foarte greu, era aşezată pe podeaua de pământ a odăii, pentru a-i
veni în ajutor zeii htonieni, subpământeni. Atenţia acordată prioritar de autor ceramicii este puternic
motivată, ea fiind, în mod paradoxal, cea mai fragilă, dar şi cea mai rezistentă materie în timp.
Un aspect de mare interes îl constituie sceptrele şi ouăle de piatră. Semne ale puterii şi mărturii ale
existenţei unor uniuni de triburi, cele dintâi, simboluri ale genezei şi fecundităţii, cele din urmă, întrunesc
împreună trăsături de continuitate în însemnele de stat şi practicile etnofolclorice şi religioase
contemporane. Uimitor este materialul din care sunt confecţionate. Este vorba de serpentin, un mineral
care se găseşte numai în munţii Urali. Acest fapt ne dezvăluie o lume în mişcare, cu legături la mii şi mii de
kilometri, în care conflictele armate existau în paralel cu schimburile comerciale.
Materialele prezentate în volum, sunt în mare parte inedite, au mai circulat restrâns în paginile revistei
„Elanul". Aducerea lor într-o carte va facilita o circulaţie pe plan naţional, binevenită prin noutăţile pe care le
aduce.
Felicitări autorului şi urări pentru o cât mai prelungită continuitate a cercetărilor sale.