File Din Istoricul Muzeelor Vrâncene

Pagina goala
Muzeul Vrancei
HORIA DUMITRESCU
FILE DIN ISTORICUL MUZEELOR VRÂNCENE
Pagina goala
Muzeul Vrancei
Horia Dumitrescu
FILE DIN
ISTORICUL
MUZEELOR
VRÂNCENE
Editura PALLAS
Focşani
2011
4
Consilier editorial: Horia Dumitrescu
Culegere text: Aurora - Emilia Apostu
Corectura: Horia Dumitrescu
Coperta şi tehnoredactare: Paul Oprea
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Muzee vrâncene
Coordonator: Horia Dumitrescu
Editura Pallas, Focşani, 2011
ISBN xxxxxxxxxxxxxxxxx
Volum editat cu sprijinul

Consiliului Judeţean Vrancea
CUPRINS
Argument ....................................................................................6
6
Argument
Apari\ia unei publica\ii ştiin\ifice cu un
con\inut diversificat a devenit o necesitate
reclamat` tot mai insistent de realitate.
O necesitate impus` de multitudinea şi
valoarea intrinsec` şi semantic` a
patrimoniului cultural vrâncean.
O necesitate impus` de num`rul din
ce în ce mai mare de intelectuali vrânceni
implica\i în cercetarea şi eviden\ierea
acestuia.
O necesitate resim\it` acut de
procesul instructiv – educativ din şcolile
vrâncene.
O necesitate pentru reg`sirea în
conştiin\a oamenilor locului a raportului
trecut – prezent –viitor, ca temelie a
permanen\ei şi progresului civiliza\iei
româneşti.
Acestor necesit`\i încearc` s` le
r`spund` noua publica\ie a institu\iei
noastre, ,,Cronica Vrancei”.
În concep\ia noastr`, publica\ia se
doreşte a fi o fresc` sugestiv` a trecutului şi
prezentului cultural – istoric al jude\ului.
În paginile sale se vor reg`si evenimente,
oameni de seam` din toate domeniile,
informa\ii legate de istoria institu\iilor
administrative, juridice, de înv`\`mânt, de
cultur`, de monumentele de cult şi laice.
O edit`m şi cu speran\a ca, în
timp, ,,Cronica Vrancei” s` devin` o
adev`rat` reflectare a poten\ialului uman
vrâncean, implicat în via\a cultural – ştiin\
ific` a acestui spa\iu geografic românesc.
8
DE LA MUZEUL REGIONAL PUTNEAN LA MUZEUL
DE ISTORIE ŞI ETNOGRAFIE
Horia Dumitrescu
La începutul secolului al XX-lea, muzeul era definit ca:

„instituţiune publică, destinată scopurilor ştiinţifice sau artistice şi în
special colecţiuni referitoare la ele. Ele se împart în:
1) Muzee ale artelor, galerii de tablouri, pinacoteci, colecţiuni

de antichităţi, sculpturi (gliptoteci) şi industriile artistice
2) Muzee ale şciinţelor naturale (colecţiuni zoologice,

botanice, mineralogice, geologice, paleontologice, etnografice etc.).
Afară de aceste Muzee mai sunt de remarcat aşa numitele Muzee
comerciale, cari sunt nisce exposiţiuni permanente de produse
indigene şi străine în scopul de a promova exportul” 1.
Iniţiative şi intenţii de înfiinţare a unui muzeu în Vrancea au

existat din perioada premergătoare Primului Război Mondial. Astfel,
avocatul şi fostul deputat, Paraschiv Bogdan Chiriţă, la venerabila
vârstă de 83 de ani, adresa un Memoriu ministrului Economiei
Forestiere, în care scria că până la declanşarea primei conflagraţii
mondiale „m-am ocupat cu creiarea unor instituţii de folos obştesc şi
anume:
1
Dr. C. Diaconovich, Enciclopedia Română publicată din însărcinarea şi
sub auspiciile Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului
Român, Tomul III. Kemet - Zymotic (Cuprinde 18.819 articole cu 2 harte, 2
adnexe şi 16 ilustraţiuni în text), Editura şi Tiparul lui W. Krafft, Sibiiu,
1904, p. 357.
9
1) Încă de pe vremea când eram student * ajutat de vr-o
câţiva prieteni am înfiinţat în Focşani primul cerc studenţesc Putnean
cu două scopuri, primul de a face o bibliotecă publică pe care s-o
punem la-ndemână celor ce doresc să găsească „Cartea Bună” şi am
reuşit ca, după o muncă stăruitoare de mai mulţi ani să i-a naştere
acela de a-nfiinţa un muzeu judeţean. Am reuşit să adunăm piese de o
mare valoare, dar ele au fost distruse şi furate în timpul răsboiului” 2.
La 28 ianuarie 1926, într-o petiţie înaintată Comisiunei

Interimare Focşani, maiorul Gheorghe Pastia îşi exprima hotărârea de
a mai construi în Focşani, alături de Teatrul Comunal care îi purta
numele, un „Ateneu Popular, atât de rar în ţara noastră care să fie
zilnic accesibil publicului doritor de lumină şi cultură” 3, construcţie
formată dintr-un etaj şi parter. În concepţia ctitorului „etajul va
cuprinde o sală mare pentru biblioteca publică a oraşului care va
servi şi ca sală de lectură şi ca Ligă Culturală, secţia Focşani.
O sală destinată ca muzeu al judeţului Putna, a tuturor

produselor ce se referă la cultura naţională şi regională găsite sau
produse pe raza judeţului Putna” 4.
Într-o conferinţă ţinută la Teatrul Maior Gheorghe Pastia din

Focşani, în 1926, marele istoric Nicolae Iorga sublinia rolul unei astfel
de instituţii şi preciza că „un muzeu de istorie va fi nu numai un loc
2
* A absolvit Facultatea de Drept din Bucureşti în anul 1910.
?
Arhiva Muzeului Vrancei (în continuare se va cita: A. M. Vn.), fond
Paraschiv Bogdan Chiriţă, nr. inv. 34.817, f. 4.
3
Arhivele Naţionale Vrancea (în continuare se va cita: A. N. Vn.), fond
Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 109 / 1926, f. 1.
4
Ibidem.
10
unde se pot concentra, sub o bună îngrijire, lucruri care altfel se
risipesc şi se distrug, nu numai un mijloc de a iniţia uşor pe străin în
ceea ce a format originalitatea unei civilizaţii dispărute, dar şi
altceva. Va fi, într-o epocă în care totul e în funcţiune de cultura ce
vom şti să ne câştigăm şi mai ales să o răspândim larg în masele
populare, şi un complement de realităţi pentru instrucţia şcolară şi
singura unealtă prin care trecutul îşi poate întinde influenţa lui
învăţătoare şi înălţătoare” 5.
Subliniind aceste rosturi, Iorga îndemna, de fapt, autorităţile

locale şi pe intelectuali să strângă documente vrâncene pentru un
muzeu. Doi ani mai târziu, în 1928, la Liceul „Unirea” din Focşani se
constituie o colecţie de obiecte istorice şi etnografice. Iniţiativa a
aparţinut profesorului Alexandru Arbore, considerat, pe bună dreptate,
un precursor al muzeografiei vrâncene (Anexa nr. 1). Presa locală a
semnalat acest demers al profesorului de limba română, Alexandru P.
Arbore:
„Un muzeu etnografic la Focşani
Din iniţiativa d-lui profesor Al. Arbore, s’a început

strângerea materialului pentru Muzeul etnografic local, care va fi
instalat la Liceul „Unirea”.
Deocamdată s’a cumpărat întreaga colecţie de fotografii

luate la Nereju, anul trecut, de unul dintre însoţitorii d-lui profesor
Gusti. Sunt frumoase documente asupra obiceiurilor vrăncene. Pentru
strângerea fondurilor d-l profesor Arbore va da, Mercuri 30 Mai, la
5
Apud Virginia Arbore, Un precursor al muzeografiei vrâncene, în
Vrancea. Studii şi comunicări, vol. IV, 1981, p. 503.
11
ora 9 seara, la Teatru „Pastia”, o conferinţă despre „Însemnătatea
cercetărilor etnografice pentru cunoaşterea caracterelor specifice ale
neamului nostru”. E o încercare de a face cunoscută publicului nostru
Etnografia. Corul şi orhestra liceului Unirea vor complecta
programul serbării” 6.
Profesorul Alexandru P. Arbore a publicat, sub formă de

broşură, conferinţa din 30 mai 1928 (Anexa nr. 2), reuşind să strângă
suma de 30.000 lei, pe care a donat-o în scopul măririi colecţiei
muzeale de la Liceul ,,Unirea”. În această acţiune a fost ajutat de
directorul Alexandru Georgiade (Anexa nr. 3) şi de secretarul general
al Primăriei Focşani, Ion Romanoai, cu care face nenumărate excursii
în judeţ cu scopul strângerii materialelor necesare muzeului 7.
La deschiderea solemnă a cursurilor Liceului „Unirea” din

Focşani - 30 septembrie 1929 - directorul Alexandru Ispas menţiona
pentru anul şcolar trecut, „ca iniţiative demne de a fi recunoscute şi
care merită în viitor toată atenţia” – înfiinţarea muzeului etnografic
regional şi coloniile şcolare. Cu privire la muzeele etnografice
regionale, directorul Alexandru Ispas remarca faptul că „au un rol
covârşitor, în cunoaşterea trecutului poporului nostru într-o anumită
regiune. În ultimile decenii şi mai ales după războiu, prefaceri adânci,
efectul influenţelor rezultate din contactul apropiat cu civilizaţia altor
neamuri, au schimbat viaţa, obiceiurile, instrumentele de muncă,
costumele majorităţii poporului. Viaţa lui din trecut, începe a nu se
6
,,Căminul”. Foaie culturală a Căminului ,,Unirea” din Focşani, Anul IV,
Nr. 8, Focşani, 15 Mai 1928, p. 1.
7
Virginia Arbore, op. cit., p. 502.
12
mai recunoaşte. E o datorie urgentă, a aduna tot ce poate reconstrui
viaţa acestui trecut. Costume, instrumente casnice şi de munca
câmpului, folklor, trebuie adunate cu orice sacrificiu. Începutul s-a
făcut prin iniţiativa d-lui profesor al D-lui Profesor Al. Arbore şi un
mic sâmbure de muzeu în fosta locuinţă a direcţiei” 8.
În anul 1929, directorul Alexandru Ispas a delegat pe

profesorul Nicolae Alexandru Rădulescu (Anexa nr. 4) să continue
începutul făcut, astfel că la sfârşitul anului şcolar 1929 – 1930, putea
să sublinieze în cuvântarea sa, progresele înregistrate în legătură cu
Muzeul regional: „Şi în această direcţie s-a lucrat atât cât ni-au
permis şi mijloacele materiale. Am prevăzut în bugetul anului în curs
o sumă de 18 mii lei, care sumă a fost aprobată de Minister. Prin
această aprobare se recunoaşte oficial de către autoritatea
superioară fiinţa lui legală; până în anul acesta nu avea această
recunoaştere. Muzeul regional devine, deacum înainte, parte
integrantă a liceului „Unirea”, intrând în patrimoniul său. Instalat în
clădirea destinată locuinţei directorului, s-au făcut toate amenajările
şi reparaţiile necesare; iar prin îngrijirea d-lui profesor N.
Rădulescu, toate vederile din Vrancea, ţesăturile şi celelalte obiecte
au fost aşezate într-o cameră a clădirei ce poate fi vizitată oricând. În
prezent mai avem o sumă din fondul amintit, şi aşteptăm ca în vara
aceasta, să se mai culeagă din comorile trecutului, risipite pe tot
ţinutul Vrancei 9.
8
Anuarul Liceului de Băieţi „Unirea” din Focşani pe anul 1929 – 1930.
Întocmit de Directorul Liceului Alexandru Ispas, Tipografia „Cartea Putnei”,
Focşani, p. 6 – 7.
9
Ibidem, p. 30.
13
Când savantul Simion Mehedinţi a împlinit 60 de ani de viaţă
şi 30 de ani de profesorat (19 octombrie 1930), la Liceul „Unirea” din
Focşani a avut loc un spectacol festiv. În prezenţa distinsului profesor
şi a unui auditoriu ales, profesorul Nicolae Al. Rădulescu, redactor –
şef al Revistei „Milcovia” şi titular al Liceului „Unirea”, a susţinut
două conferinţe. Parte din fondurile obţinute au fost donate pentru
îmbogăţirea fondului Muzeului Regional 10.
În revista pe care o conducea, profesorul Nicolae Al.

Rădulescu scria: „Muzeul Regional al Putnei trebue să ia fiinţă în cel
mai scurt timp. Începutul dela „Liceul Unirea” a făcut să se adune
suficient material fotografic (există o sală întreagă cu tablouri mărite
– din Vrancea mai ales), modele de ţesături şi obiecte casnice
ţărăneşti.
S-a făcut apel la toţi învăţătorii judeţului, ei au posibilitatea

de a afla lucruri rare, demne să se veşnicească într-un muzeu. Au
răspuns însă prea puţini…Într-un muzeu etnografic trebuie să se
găsiască unelte vechi agricole, instrumente păstoreşti, obiecte care să
concretizeze superstiţiile, monede vechi, cusături alese, crestături în
lemn, ouă încondeiate, în sfârşit tot ce reprezintă munca, sufletul şi
arta locuitorilor din ţinutul nostru.
Oficialitatea nu ne poate ajuta. Facem din nou apel către toţi

oamenii buni din sate şi oraşe, către cei cu râvnă şi dragoste de trecut
să nu uite datoria de a ajuta la înzestrarea muzeului. Aşteptăm” 11.
10
Cezar Cherciu, Vrancea şi Ţinutul Putnei – o lume de altădată. 1921 –
1945, Editura Andrew, Focşani, 2005, p. 158.
11
Milcovia. Revistă regională de studii, Anul I, Vol. 2, Tipografia ,,Cartea
Putnei”, Focşani, 1930, p. 236.
14
Autorităţile judeţene putnene nu au rămas indiferente la
înfiinţarea unui astfel de muzeu şi, ca dovadă, prefectul Ioan P. Ioan,
la 5 decembrie 1930, a trimis o scrisoare prim – pretorilor, primarilor
din localităţile urbane şi rurale ale judeţului, poliţiilor din judeţ,
Legiunii de Jandarmi, preoţilor şi învăţătorilor, precum şi profesorilor
universitari Simion Mehedinţi, Gheorghe Gh. Longinescu, Ştefan
Longinescu şi Constantin C. Giurescu:
„Este cunoscută importanţa ce prezintă în viaţa culturală a

unui popor existenţa muzeelor de tot felul.
Silit să trăiască în mijlocul barbarilor, neamul nostru, timp de

mai multe veacuri, a dus o luptă crâncenă pentru păstrarea existenţei
sale, ameninţată.
Aşezaţi în calea tuturor relelor, cum zice un cronicar, românii

nu au avut răgazul necesar să se preocupe de chestiunile culturale ca
alte popoare mai fericite din Apus, cari fiind la adăpostul
ameninţărilor din afară, datorită zăgazului pus de noi, au putut să
ridice temple monumentale de credinţă şi cultură.
Astfel fiind, în sarcina noastră, cei de astăzi, cade şi această

răspundere, să ne îngrijim de organizarea şi înjghebarea operilor de
lumină, cultură şi artă care să amintească trecutul plin de fapte
glorioase.
În legătură cu acestea, pentru judeţul nostru, ne-am gândit a

face un muzeu etnografic, care să reprezinte pentru locurile acestea,
imaginea sufletească şi manifestarea simţului de frumos şi armonie,
concretizată în obiecte de artă populară.
15
Judeţul nostru, cu trecutul lui plin de amintiri istorice, cu o
regiune de veche organizaţie ţărănească ca Vrancea, ne poate da o
mulţime de lucruri care să îmbogăţească tezaurul acestui muzeu,
putând deveni în curând, cu ajutorul şi concursul tuturor Putnenilor
un locaş cultural şi de frumoasă manifestaţie artistică populară.
Realizând acest muzeu pe care-l întrevedem a fi unul din cele

mai frumoase şi instructive, am putea cristaliza odată pentru
totdeauna caracterul propriu al regiunei noastre din punct de vedere
etnic şi sufletesc.
Pentru lămurirea Dvs., comunicăm mai jos numele obiectelor

de care avem nevoie pentru acest muzeu. Aceste obiecte (cele arătate
la cap. 1) s-ar putea cumpăra de noi, celelalte înşirate la cap. 2 pot fi
dăruite de cei în drept fără să fie păgubiţi cu nimic, bine înţeles să li
se dea prealabile explicaţii asupra importanţei colectărei unor astfel
de lucruri pe care vremea le-ar face să dispară pentru totdeauna dacă
nu s-ar strânge, pierzându-se odată cu ele şi atâtea creaţiuni ale
geniului nostru popular.
Suntem datori să adunăm cu toată râvna şi pietatea acestei

din urmă rămăşiţe din comoara sufletului românesc, iar cei cari vor
da concursul pentru înfiinţarea acestui muzeu vor fi trecuţi în istoricul
acestei instituţiuni, binemeritând şi de la generaţiile viitoare cari îşi
vor adăpa sufletul de la isvoarele cele mai curate ale inspiraţiei
înaintaşilor lor.
Obiectele care să figureze într-un muzeu etnografic

16
Cap. I
- Câteva scoarţe vrânceneşti autentice
- Cămăşi lucrate cu lână (înflorată)
- Cămăşi lucrate cu fir
- Bete – cu lână şi cu fir
- Fote – cu lână şi cu fir
- Iţari
- Bunde
- Cojoace
- Opinci
- Nojiţe
- Sumane
- Ciorapi înfloraţi
- O cergă
- Glugă mocănească
- Cămaşă mocănească cu stirigoae şi fir
- Chimir de baci
- Brâu bărbătesc
- Modele vechi de ţesături şi cusături ţărăneşti (gulere, mâneci

rupte)
- O zeghe mocănească
17
- Câteva căciuli de baci şi ciobani
Cap. II
- Ploscă veche
- Tipare de caş
- Ciururi de piele şi lemn
- Linguri vechi înflorate
- Stâlpi de casă crestaţi
- O bucată de acoperiş cu şindrilă şi cuie de tisă
- Buciume
- Zăvoare de lemn cu chei de lemn
- Amnare vechi pentru iască
- Toate instrumentele de la o stână
- Plug de lemn vechi
- O râşniţă pentru porumb
- Furcă de ţesut, înflorată
- Răşchitor pentru lână şi cânepă
- Un răsboi de ţesut
- Un jug de boi (eventual un car de lemn)
- Monede vechi
- Săbii vechi, găsite în pământ
- Inele vechi găsite în pământ
18
- Vase vechi găsite în pământ ( de lut ars sau nears)
- Documente, hrisoave vechi care nu mai sunt de folos sătenilor

azi
- Icoane vechi
Obiectele strânse se aduc de către Dvs. la Prefectură în

vederea îmbogăţirii muzeului. Obiectele de la Capitolul I destinate
vânzării, de asemenea le veţi trimite la prefectură Serviciului Ad-tiv în
acelaşi scop, urmând ca o comisiune să aprecieze valoarea lor şi cele
ce vor fi găsite că îndeplinesc condiţiile artistice, să fie reţinute şi
plătite imediat 12.
În anul 1931, în viaţa oraşului Focşani urmau să se desfăşoare

evenimente de interes naţional şi ştiinţific: Congresul Ligii Culturale
şi Congresul pe ţară al profesorilor de Geografie. Autorităţile putnene
au acordat maximum de interes acestor două congrese, dorind să fie la
înălţimea importanţei acestor două evenimente. Primarul Nicolae Al.
Constantinescu scria directorului general al Academiei Române, la 7
februarie 1931: „În arhiva Academiei Române aflându-se mai multe
stampe şi planuri care interesează trecutul oraşului Focşani, avem
onoare a vă ruga să binevoiţi a admite reproducerea prin fotografie,
spre a fi expuse în muzeul ce va lua fiinţă la Ateneul Popular „Maior
Gheorghe Pastia”, proprietatea primăriei.
Stampele şi planurile ce voim a reproduce sunt

următoarele:
12
A. N. Vn., fond Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 112 / 1930,
f. 1 – 2.
19
C. XIII – 15 Planul luptei de la Focşani, 31 iulie 1789
A I – 15 Pacea din Focşani
C XVII – 12 Plan de luptă de la Focşani, 1 august 1789
C XIII – 16 şi C XIII – 19 Lupta de la Focşani, 31 iulie 1789
C XIII 17 – 18 Lupta de la Focşani, 1, 2, 3, august 1789
B IX – 14 Harta Focşanilor Moldoveni 1788 mai 27
B IX – 46 Lupta de la Focşani 31 iulie 1789
D XXIX – 3 Planul de trecerea râului Putna în care intră şi

Focşanii
D XXIX – 11 Planul luptei de la Focşani 1 august 1789
D XXX – 16 Planul oraşului Focşani Munteni din 1855 Mai 18,

lucrat de inginer Constantin Aninoşeanu.
Fotografierea şi copierea planşelor şi stampelor, vă rugăm

respectuos a se aproba să se execute în localul Academiei” 13.
Secretarul general al Primăriei Focşani, Ioan Romanoai, îi

scria primarului, la 30 aprilie 1931, că „la Academia Română am
găsit, pe lângă mai multe stampe care interesează trecutul istoric al
oraşului Focşani şi planul original, ridicat în anul 1855 de inginerul
Constantin Aninoşanu – cuprinzând situaţia de atunci a Focşanilor
Munteni şi proiectul pentru alinierea oraşului, executat conform ord.
Minister Interior nr. 4501. La Academia Română acest plan poartă
Nr. D. XXX -16.
13
Idem, fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 115 / 1931, f. 1.
20
Potrivit aprobărei Dvs., dl George N. Ionescu, topometru
cartograf din Bucureşti a executat şi raportat acest plan pe hârtie
pânzată în tuş şi culori. Liniile negre, lavate cu terre de Seine,
reprezintă situaţia existentă în acel an, iar liniile roşii lavate cu
carmin reprezintă proiectul alinierei făcută de inginer C. Aninoşeanu.
Costul acestei lucrări pe care o depun alăturat este de 6.000 ce am
achitat d-lui G. Ionescu, cu anexata chitanţă, rugându-vă să binevoiţi
a dispune ordonanţarea pe numele d-lui Cassier Comunal, care a
avansat suma din cassa comunei. Acest însemnat plan, încadrat, va fi
expus în Muzeul Regional ce ia fiinţă în oraşul nostru cu ocazia
ţinerei congresului general al Ligei Culturale din iunie a.c.
Executarea planului s-a făcut în urma autorizaţiei dată de Academia
Română, după intervenirea de către primărie cu adresa nr. 1167 din 7
februarie 1931” 14.
Rezoluţia primarului era clară: „Se va ordonanţa”. Primarul

N. Al. Constantinescu s-a adresat la 10 martie 1931 doamnei Mincu:
„…Cum în luna mai va avea loc în acest oraş Congresul celui de-al
patruzecilea an al Ligii Culturale, cu care ocazie se va organiza şi un
muzeu regional, se vor expune şi portretele celor mai mari figuri ale
acestui oraş şi judeţ între cari şi a venerabilului Dv soţ, care portret
nu trebuie să lipsească, el simbolizând pentru acest oraş o vie şi
neştearsă amintire ce-o va conserva cu mândrie.
Vă rugăm respectuos să binevoiţi ca zisul portret să fie

încredinţat d-lui I. Romanoai, Secretarul general al acestei Primării,
14
Ibidem, f. 13.
21
care se va păstra de către Primărie şi se va expune în ziua
Congresului.
Cu acest prilej, vă rugăm a ne mai da şi alte lucrări ale mult

regretatului Dv soţ ca: tablouri, fotografii, planuri, studii etc.,
executate de D-sa, care lucrări vor constitui o podoabă şi se vor
conserva în Muzeul ce ia fiinţă în oraşul nostru.
Încredinţaţi că veţi acorda toată bunăvoinţa ce solicităm

Domniei – Voastre, în amintirea marelui dispărut, vă rugăm, prea
stimată Doamnă, să binevoiţi a primi pe lângă viile noastre mulţumiri
şi expresiunea celor mai înalte sentimente” 15.
Doamna Eliza Mincu a dăruit Primăriei Focşani icoana Maicii

Domnului.
Primarul Constantinescu s-a adresat cu aceeaşi rugăminte (29

aprilie 1931) şi doamnei Buzdugan, care locuia în Bucureşti, pe strada
Budişteanu nr. 16: „În viitorul muzeu regional se va expune şi figurile
ilustre ale oraşului nostru precum şi a operelor lor. Cum regretatul
defunct Gheorghe Buzdugan este fiu al Focşanilor, fiind născut…în
anul 1867 la 12 februarie.
Avem onoarea a vă ruga, prea stimată doamnă să binevoiţi a

ne remite o fotografie cât mai reuşită a marelui defunct spre a fi
reprodusă în tablou ….
Dacă eventual posedaţi din viaţa regretatului, lucrări ori

scrieri - pentru a se păstra etern memoria acelui care a fost Prim –
Preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Înalt Regent, vă
15
Ibidem, f. 2 – 2 verso.
22
rugăm stăruitor să binevoiţi a ne încredinţa orice lucrări, în scopul
arătat” 16.
La 1 septembrie 1931, preşedintele Comisiunei Interimare a

Oraşului Focşani îi confirma doamnei Buzdugan, domiciliată în
Bucureşti, str. Ştirbei Vodă, nr. 34, „avem onoare a confirma
primirea tabloului – fotografie a regretatului Dvs. soţ, care se va
păstra în muzeul regional al acestui oraş, rugându-vă a primi prea
stimată Doamnă, viile noastre mulţumiri precum şi expresiunea celor
mai înalte consideraţiuni” 17.
Primăria Focşani a comandat pictorului Gheorghe Talaz, din

comuna Toporăşti, judeţul Vaslui, membru al Sindicatului Artelor
Plastice, două tablouri: „Moş Ioan Roată” şi „Mitropolitul Varlaam”,
la care, în septembrie 1931, s-a adăugat şi portretul profesorului
Nicolae Iorga. Adresându-se Primăriei Focşani, pictorul Talaz scria
următoarele: „ … Primind din partea Dstră comanda executării
portretului marelui cetăţean naţionalist al Putnei, Moş Ion Roată, a
cărui figură – cu bună chibzuinţă aţi hotărât să împodobească muzeul
comunal, pentru exemplul ce trebuie dat generaţiilor viitoare, de
cinstire a memoriei celor ce au trăit cu vrednicie şi au murit cu
mândrie de ceia ce au realizat în viaţă – cu respect vă rog să binevoiţi
a îndeplini formele necesare pentru ordonanţarea sumei de lei 8.000
(opt mii) ce reprezintă preţul acestei lucrări stabilit de Dstră” 18.
16
Ibidem, f. 6.
17
Ibidem, f. 33.
18
Ibidem, f. 3 - 4.
23
Pentru tabloul dedicat Mitropolitului Varlaam, lucrare în ulei
pe pânză de in şi în mărime naturală de 2 m / 1 m, Primăria Focşani i-
a promis pictorului suma de 20.000 lei, achitată integral la 3 mai
193119. În opinia pictorului, Varlaam este una din „figurile ilustre ce
au jucat un rol capital în istoria culturală şi politică a ţării noastre şi
care sunt fiii ţinutului Putna” 20
. Pentru realizarea acestei lucrări,
secretarul general al Primăriei Focşani, Ion Romanoai, a obţinut, la 16
aprilie 1931, aprobarea I. P. S. S. Mitropolitul Moldovei şi Sucevei ca
pictorul Talaz să lucreze portretul Mitropolitului Varlaam, singurul
care era executat după cel existent la Mănăstirea Secu la intrare, în
dreapta, în Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi sfinţită de înaltul ierarh.
Pictorul Talaz a lucrat „în salonul de la Sfânta Mitropolie, în

care se află expus portretul Mitropolitului Varlaam, singurul care este
executat după portretul de la mănăstirea Secul” 21.
Pentru portretul lui Nicolae Iorga, pictorul Talaz ceruse suma

de 8.000 lei. Biroul Economatului din cadrul Primăriei Focşani
înainta, la 4 septembrie 1931, preşedintelui Comisiunei Interimare,
actele de recepţie pentru acest tablou şi ordonanţarea sumei de 5.000
lei: „Alăturat am onoare a vă înainta actele de recepţie pentru un
tablou pictură în ulei pe pânză de in, dimensiuni de 1 / 0,65 m,
reprezentând portretul D-lui Profesor N. Iorga, necesar muzeului
comunal, executat de Dl. G. Talaz, pictor.
19
Ibidem, f. 12.
20
Ibidem, f. 9.
21
Ibidem, f. 12.
24
Cumpărat conform deciziei Comisiei Interimare, nr. 13,
punctul 2, şedinţa din 8 august 1931.
În consecinţă, vă rugăm să binevoiţi a dispune ordonanţarea

sumei: lei 5.000 (cinci mii) pe numele D-lui G. Talaz, pictor comuna
Toporăşti, jud. Vaslui” 22.
La cererea Primăriei Focşani, tâmplarul Moise Blum scria

preşedintelui Comisiunei Interimare – 7 iulie 1931 – că se angaja să
execute „şasiul şi aşezatul în ramă a Icoanei Maicii Domnului,
pictură dăruită comunei de D-na Eliza Arhitect Mincu, aşezatul în
ramă a tabloului pictură a Mitropolitului Varlaam şi a tabloului Moş
Ioan Roată, fost deputat în Divanul Ad – hoc” 23, pentru care cerea să i
se achite de către Primărie suma de 500 lei.
Fotograful Fr. Koroschetz îşi oferea serviciile sale Primăriei

Focşani, la 27 mai 1931. „Conform cererei D-lui I. Romanoai,
Secretar General al Primăriei, am onoare a mă oferi să execut
fotografii şi tablourile prevăzute mai jos, cari parte sunt reproduse
după clişee proprii originale ale subsemnatului, iar altele după
fotografii şi tablouri puse la dispoziţie de Dl I. Romanoai.
Toate fotografiile vor fi făcute în cele mai bune condiţiuni

spre a servi la inaugurarea muzeului regional ce ia fiinţă în oraşul
Focşani, cu ocazia Congresului General al Ligii Culturale ce se ţine
în iunie a.c. şi anume:
- Monumentul gen. Suvorof, lei 700
22
Ibidem, f. 28.
23
25
- Dumitru Solomon – 2 bucăţi, lei 600
- Piaţa Munteni, Primăria şi Catedrala, lei 400
- Fundaţia pentru monumentul Bornă – 200 lei
- „Banca Economia” şi imobilul de alături – 200 lei
- Inaugurarea Monumentului Gen. Suvorof – 200 lei
- Idem, serviciul divin – 200 lei
- Inaugurarea cohortei „Elena Doamna”, în ian. 1915 în

Focşani, când a luat parte A. S. R. Principele Carol – 600 lei
- Armistiţiul încheiat în Focşani în noiembrie 1917 – 750 lei
- Hrisov relativ la înfiinţarea şcolilor din 1803 – 400 lei
- Ion Roată, fost deputat în Divanul Ad – Hoc, 4 buc., 800 lei
- Fabrica de zahăr Mărăşeşti, faţada principală – 450 lei
- Fabrica de zahăr Mărăşeşti, vedere generală – 450 lei
- Inaugurarea monumentului din Bârseşti, în 1904 – 500 lei
- M. S. Regele Carol I în gara Focşani – 750 lei
- M. S. Regele Carol I în gara Focşani în 1904 – 450 lei
- Vechiul Tribunal Putna – 500 lei
- M. S. Regele Ferdinand, inspecţia garnizoanei Focşani – 450

lei
- Funicularul din munţii Vrancei – 300 lei
- Duiliu Zamfirescu – 1.000 lei
- Arh. I. Mincu – 1.000 lei

26
- Dimitrie Olănescu – Ascanio – 1.000 lei
- Total 11.900 lei 24.
Suma solicitată a fost aprobată de Primăria Focşani, care,

peste trei zile, comanda lui Ernest Turek, de la Fabrica de rame şi
poleitoare din Bucureşti, Calea Griviţei, nr. 10, următoarele: „Avem
onoare a vă ruga să binevoiţi a ne confecţiona la fabrica Dvs. rame
de stejar cu geam şi carton pentru fixat spatele la următoarele
tablouri
1) 3 rame pentru 3 tablouri cu vederi istorice a Focşanilor, luate

de la Academia Română, mărime 24 / 18 cm.
2) Harta Vrancei, mărime 58 / 56 cm.
3) Monument general Suvorof – 49 / 66 cm.
4) Inaugurarea cohortei ,,Elena Doamna”, Focşani – 30 / 40

cm.
5) Armistiţiul încheiat în noiembrie 1917 în Focşani – 40 / 50

cm.
6) Fabrica de zahăr din Mărăşeşti, faţada principală – 30 / 40

cm.
7) Fabrica de zahăr din Mărăşeşti, vedere generală – 30 / 40

cm.
8) Inaugurarea monumentului din Bârseşti în 1904 – 30 / 40 cm.
24
Ibidem, f. 14.
27
9) Primirea regelui Carol I în gara Focşani, în anul 1912 – 40 /
50 cm.
10) Regele Ferdinand în inspecţia garnizoanei Focşani – 30 / 40

cm.
11) Funicular în munţii Vrancei – 23 / 29 cm.
12) Primirea regelui Carol în gara Focşani în anul 1904 – 30 / 40

cm. 25.
Comanda trebuia să fie gata cel târziu la 5 iulie 1931.
Muzeul „Toma Stelian” din Bucureşti (director: G.

Oleszewski) a donat pentru Muzeul Regional din Focşani mai multe
tablouri, gest nobil recunoscut de avocatul Ştefan Dimitriu,
preşedintele Comisiunei Interimare Focşani în scrisoarea din 4
septembrie 1931, adresată conducerii muzeului bucureştean: „avem
onoare a vă confirma primirea tablourilor notate pe contra pagină,
donate de Domnia – Voastră pentru muzeul regional al jud. Putna,
care tablouri se vor păstra în muzeu, înscriindu-se o placă cu numele
Dvs. Pentru bunele Dvs ce aţi arătat, prin donarea făcută, vă rugăm
binevoiţi a primi expresiunea viilor noastre mulţumiri.
1) În grădina Curţii la Dűsseldorf, Reşedinţa de Hohenzollern -

Sigmaringen
2) Soarta soldatului
3) Souvenir de Plevna (Episode de la guerre Turco – Ruse)
4) Elisabeta, Doamna Românilor
25
28
5) Constantin Negri, reprezentantul României la Constantinopol
6) Carol I, domnitorul românilor
7) Teodor Vladimirescu la anul 1821
8) Carl – Anton – Ioachim – Zafirim – Friderich – Mainrad,

Principele de Hohenzollern – Sigmaringen, Părintele Domnitorului
României, Carol I. Au primit marea naturalisaţiune Română în anul
1866, decembrie 17
9) Carol I, rege al României
10) M. Kogălniceanu, Primul - Ministru al României
11) Stamajurul general al Armatei Franceze 26

- (un număr de
nouă tablouri).
În presa locală, profesorul Nicolae Al. Rădulescu făcea un nou

apel pentru ca învăţătorii şi preoţii din sate să contribuie la
îmbogăţirea colecţiei Muzeului Regional al Putnei: „În mersul lui
repede către civilizaţie, poporul nostru părăseşte o parte din
obiceiurile şi mai ales din uneltele lui vechi şi împrumută de aiurea
ceea ce i se pare mai bun şi deci de mai mult folos.
Fără îndoială că pătrund în acest chip în inima satelor noastre

lucruri bune, dar şi multe răutăţi îşi fac loc şi prind rădăcină. Ce vreţi
mai mare nenorocire decât aceea, ca să auzi la stână, noaptea în loc
de cântece bătrâneşti de haiducie, fel de fel de melodii care se cântă
prin mahalalele marilor oraşe apusene, cântece pe care le-am
împrumutat de la triburile barbare care locuiesc în inima Africii ?
26
29
Se cunoşteau, mai înainte vreme, multe meşteşuguri, dintre
care unele născocite pentru întâia dată de români. Lânurile se boiau
nu de mult cu burueni şi culoarea era foarte plăcută ochiului şi ţinea
la soare; azi femeile de la ţară aduc lână s-o buiască târgoveţii – iată
un ban dat în vânt.
Se cunoaşte vaccinarea oilor de vărsat de câteva veacuri;

astăzi ciobănimea a pierdut acest dar. Dar câte lucruri n-am pierdut
noi ?Unde sunt uşile frumos înflorate ale mănăstirilor ? Unde sunt
icoanele rare pe care le-au dăruit boierii dreptcredincioşi din alte
vremuri ? De ce nu s-au păstrat cărţile vechi din altare şi hrisoavele
cu care Voevozii întăreau judecăţile atunci ?
Ţinutul Putnei a avut un rol mare în istorie; a avut norocul să

aibă Vrancea, păstrătoare de obiceiuri vechi, ca nici o altă parte a
ţării. Astăzi, bogăţiile ţinutului nu-i sunt prea cunoscute şi nu-s
încurajaţi de nimeni.
Şi cercetătorii se ivesc numai la răstimpuri şi nu-s încurajaţi

de nimeni.
În alte judeţe s-a lucrat mai cu chibzuială şi oamenii de carte,

ajutaţi de autorităţi, au adunat de pe unde au găsit toate lucrurile în
care se oglindeşte trecutul nostru şi le-au aranjat frumos poftind toată
lumea să la vadă. Astfel au luat fiinţă, din loc în loc, muzee regionale.
Cinstea aceasta o au nu numai oraşele din Transilvania, ci şi din
Vechiul Regat: Craiova, Constanţa, Fălticenii, se pot mândri cu
muzee frumoase şi bogate, în care călătorul român sau străin vede
sufletul regiunii. Judeţul nostru a rămas mai pe urmă. Un grup de
30
profesori, îndemnaţi de d. N. Iorga şi S. Mehedinţi, a început încă de
acum trei ani să întocmească la Liceul „Unirea” un muzeu
etnografic. S-au strâns lucruri frumoase, dar puţine. S-au făcut
apeluri către toţi oamenii din judeţ, către învăţători, preoţi şi alţii, dar
rezultatele n-au fost prea îmbucurătoare.
În anul acesta suntem însă puşi la o încercare: Liga

Culturală ţine un mare Congres în Focşani la 31 mai a.c. Va fi o
sărbătoare rară, la care va participa şi M. S. Regele. Cu ce ne
prezentăm noi în faţa oamenilor de carte, care vor veni din toate
unghiurile ţării ?
Fiind cinstea tuturor în joc, pornim din nou şi cu mai multă

râvnă la alcătuirea muzeului regional al Putnei. Vrem să adunăm
cusături frumoase, monede, oale, mărgele găsite în pământ, săbii şi
alte arme vechi, pluguri de lemn, râşniţe, furci, tipare de caş şi linguri
înflorate, măşti de priveghiu, documente şi hrisoave vechi, ciururi de
piele şi zăvoare de lemn, buciume şi fluere, etc.; pe scurt tot ce arată
munca, sufletul şi arta ţăranului putnean şi râmnicean. Cei care
doresc să dăruiască asemenea lucruri se pot adresa învăţătorului sau
preotului din sat. Pe aceştia îi rugăm să ne anunţe, prin scris, de acest
fapt. Dar către ei mai ales ni se îndreaptă gândul. Ei numai, pot să
scotocească prin toate părţile, să afle in lucrurile pe care le-am
înşirat mai sus. În vacanţa Paştelui, vom umbla din sat în sat, ne vom
adresa învăţătorilor şi preoţilor, să ne îndrumeze către cei care au
asemenea obiecte. Pe cei pe care noi îi vom găsi sau la care nu vom
ajunge noi, îi rugăm să nu se dea în lături de la datorie şi să ne
anunţe prin scris ce rezultat au dat cercetările lor.
31
Aş dori mult ca glasul acesta să nu răsune în pustiu. Pătura
cărturărească e datoare să se afirme acum şi să arate că e singura în
care se poate pune nădejde. Şi tuturora trebuie să le fie mare
mândria, dacă de anul acesta începând, vom avea la Focşani un
Muzeu etnografic al jud. Putna 27.
Comitetul pentru Organizarea Congresului Ligii Culturale de

la 31 mai – 1 şi 2 iunie 1931 a trimis, la 31 martie 1931, o Adresă,
printre alte notabilităţi, profesorului Ioan. P. Rădulescu – Râmnic –
preşedintele Secţiei Focşani a Ligii Culturale şi profesorului
Alexandru Ispas – directorul Liceului „Unirea”, prin care le făcea
cunoscut că a luat iniţiativa „printre altele, să organizeze la
Liceul ,,Unirea” şi o expoziţie şcolară, etnografică, de artă plastică,
expunere de cărţi, documente, toate din cuprinsul jud. Putna şi din
lucrările putnenilor” 28.
Încă din 11 decembrie 1930, directorul Liceului ,,Unirea” a

promis „…pentru muzeul etnografic o sumă de obiecte care se
regăsesc adunate la liceu” 29.
Acelaşi Comitet, o delega la 13 iunie 1931 pe Tiţa Pavelescu,

ea însăşi „membră în Comitetul Ligii Culturale Secţia Focşani…să
adune lucruri naţionale pentru expoziţia ce se va face în vederea
congresului” 30.
27
N. Al. Rădulescu, Muzeul etnografic al Putnei, în ,,Căminul”. Publicaţie
culturală a Căminului ,,Unirea” din Focşani, Anul VII, nr. 4 / 1 aprilie 1931,
p. 2 – 3.
28
f. 31.
29
30
Ibidem, f. 179.
32
Congresul Ligii Culturale, amânat în două rânduri, a avut loc
la Focşani în zilele de duminică, 13 septembrie – luni, 14 septembrie
1931 şi s-a bucurat de prezenţa preşedintelui Ligii Culturale şi, în
acelaşi timp,a primului – ministru, Nicolae Iorga.
Secţia Focşani a Ligii Culturale a dat delegaţie profesorului

Nicolae Al. Rădulescu să organizeze o expoziţie etnografică
„expoziţie care a avut loc, cu relativ succes, în sala de consiliu a
Prefecturei” 31.
Un alt eveniment favorabil constituirii Muzeului Regional, a

fost Congresul profesorilor de Geografie care a avut loc la Focşani, în
noiembrie 1931, sub preşedinţia academicianului Simion Mehedinţi.
Acesta a donat profesorului Arbore recipisa sumei de 50.000 lei
pentru dezvoltarea Muzeului Regional:
„Iubite Domnule Arbore,
De câţiva ani, port în buzunar recipisa sumei destinată pentru

muzeul etnografic, bătrâni, ca cel din Râmnic, care povesteşte în
Milcovia, cum se făceau cercurile de lemn pentru buţi, vor închide
ochii. Cu ei se încheie pentru totdeauna epoca autohtonă. Păşiţi deci
cât mai grabnic la culegere. Alături aici recipisa sumei de 50.000 de
lei, a Casei de depuneri cu Nr. 035494 din 22 noemvrie 1929, ca să
puteţi încasa procentele şi să adăogaţi colecţia. Te rog s-o primeşti ca
Director a Liceului care adăposteşte colecţia, iar când veţi face
formele spre a deveni persoană morală, recipisa va fi trecută
Muzeului, cu garanţia cuvenită, pentru ca dania mea să crească în
31
N. Al. Rădulescu, Muzeul Regional Putnean. Extras din Anuarul Liceului
„Unirea”, 1930 – 36, Tipografia „Cartea Putnei”, Focşani, 1936, p. 3.
33
fiecare an cât de puţin. De altfel, nădăjduesc s-o sporesc chiar eu,
îndată ce împrejurările vor fi mai favorabile.
Devotat
S. Mehedinţi
24 noemvrie 1931” 32.
În cinstea Congresului, profesorul Nicolae Al. Rădulescu a

organizat o altă expoziţie etnografică în localul Liceului ,,Unirea”.
Directorul acestei instituţii şcolare, prof. Alexandru P. Arbore, scria
Primăriei Focşani, la 11 noiembrie 1931: „Având în vedere că se
organizează o expoziţie etnografică la liceul nostru, în vederea
congresului de Geografie, de la 21 şi 22 cor [ent] vă rugăm să ne
împrumutaţi obiectele Dvs. de muzeu cu un inventar. Obiectele vor fi
păstrate în bună stare şi expoziţia va rămâne deschisă tot timpul
(duminica) până la deschiderea muzeului judeţean” 33.
Primăria Focşani a aprobat solicitarea directorului Liceului

„Unirea” contribuind la expoziţia etnografică cu piese pe bază de
inventar şi proces – verbal de predare – primire.
La 14 decembrie 1931, Ion Romanoai scria preşedintelui

Comisiunei Interimare Focşani „conform ordinului Dvs verbal de
aprobare, s-a executat şi predat pentru muzeul regional al oraşului
Focşani, de către dl. I. Soare, funcţionar la Direcţiunea Generală a
Arhivelor Statului, o copie de pe copia planului oraşului Focşani,
32
Vezi Revista Noastră, Anul VII – Nr. 55 – 56 – 57 (serie nouă), octombrie
– decembrie 1978, p. 893.
33
A. N. Vn., fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 115 / 1931,
f. 43.
34
ridicată de către inginerul G. Schipion după originalul aflat la Arhiva
statului iar costul lucrării în sumă de lei 700 … prevăzut în alăturata
chitanţă, vă rog să binevoiţi a dispune să se ordonanţeze pe numele d-
lui casier comunal” 34.
Între realizările scurtei guvernări a lui Nicolae Iorga se înscrie

şi Legea pentru organizarea bibliotecilor şi muzeelor publice
comunale – 14 aprilie 1932 35.
Cărturarului i se datorează, în bună măsură, apariţia acestui

muzeu la Focşani şi strădania unor profesori de a strânge cât mai
multe piese etnografice şi istorice pentru a crea un muzeu
reprezentativ al Putnei. Însuşi Iorga scria că „În scurta mea guvernare
am putut crea pentru Museele româneşti lucruri care cred că vor
rămânea, şi face să se voteze o lege, a cării punere în executare, cu
mult prea zăbovită, ar însemna totala prefacere a unor aşezăminte de
un aşa de mare folos 36.
În ciuda eforturilor inimoşilor profesori de la Liceul „Unirea”

strângerea pieselor necesare Muzeului regional se dovedea destul de
anevoioasă. Primăria Oraşului Focşani a predat – 16 iunie 1932 -
profesorului Alexandru P. Arbore , „cu mod de împrumut” până la
terminarea clădirii Ateneului Popular „Maior Gh. Pastia”, unde vor fi
depuse la Muzeul Regional, următoarele tablouri:
34
Ibidem, f. 44.
35
Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, Editura Tineretului, 1968,
p. 274.
36
N. Iorga, Sfaturi pe întunerec. Conferinţe la radio, Fundaţia pentru
Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1936, p. 171.
35
1) Icoana „Maicii Domnului”, pictură făcută sub supravegherea
lui Ioan Mincu şi donată de soţia sa, Eliza Mincu
2) Portretul „Mitropolitul Varlaam” al Sucevei şi Moldovei
3) Ion Roată, deputat în Divanul Ad – hoc al Moldovei
4) Planul oraşului Focşani, de Constantin Aninoşeanu – 1855

Mai 18
5) Planul Vrancei (1804), donat de Aurel V. Sava
6) Vechiul hotar între Muntenia şi Moldova de Mironescu S.

Cristofor din Anuarul de Geografie şi Antropogeografie, 1910 – 1911
7) Planul general al oraşului Focşani, ridicat şi redactat în anii

1896 – 1898 de Ing. P. F. Radovici, adus la curent cu modificările
survenite până la 30 Aprilie 1908, în care este trasat cu roşu hotarul
între Ţara Românească şi Moldova
8) Planul Focşani – Moldova (fotografie)
9) Inaugurarea cohortei de cercetaşi „Elena Doamna” din

Focşani
10) Casa în care s-a născut Ioan Roată, deputat în Divanul Ad -

hoc al Moldovei
11) Casa în care a murit Ioan Roată
12) Inaugurarea monumentului lui Ştefan cel Mare de la Bârseşti
13) Turnul din faţa Bisericii „Sf. Ioan” (format mare)
14) Decretul lui Alexandru Ioan Cuza din 1862 relativ la Unirea
oraşului
36
15) Primirea Regelui Carol I în gara Focşani
16) Monumentul generalului Suvorof de la Plaineşti (Râmnicu

Sărat)
17) Portretul lui Dumitru Solomon, fost în garda Domnitorului

Cuza – Vodă
18) Vizita Principelui Ferdinand în cazarma Regimentului de

Pionieri
19) Casa D-lui Dăscălescu (vedere generală)
20) Delegaţii pentru încheierea Armistiţiului din 1918, în casele

Apostoleanu
21) Fabrica de zahăr din Mărăşeşti
22) Faţada fabricei de zahăr din Mărăşeşti
23) Portretul Înaltului Regent Gh. Buzdugan
24) Portretul lui Olănescu - Ascanio
25) Portretul lui Duiliu Zamfirescu
26) Portretul arhitectului Mincu
27) Basorelieful în medalion al arhitectului Ion Mincu
28) Fotografia Icoanei „Maica Domnului” de la Biserica Săpunaru

din Focşani
29) Fotografia copertei Sf. Evanghelii
30) Deputaţii ţărani în Divanul Ad – hoc al Moldovei
37
31) Bătălia de lângă Focşani între generalul Friederic de Saxa –
Coburg şi dervişul Mohamed Başa – Seraschier
32) Bătălia de la Focşani de la 1771
33) Asediul de lângă Focşani de la 31 iulie 1789
34) Un stânjen metalic al Moldovei din 1832 37.
Pe Procesul - verbal de predare – primire, avocatul Ştefan

Dimitriu – preşedintele Comisiunei Interimare Focşani, referitor la
tablourile împrumutate, a scris: „să fie păstrate în siguranţă” 38
. În
arhive, mai există şi o altă listă pe care figurau:
a) Un număr din ziarul „Critica”
b) Certificat de capacitate al arhitectului Ioan Mincu,

eliberat de Şcoala Naţională şi Specială din Paris
c) Premiul arhitectului Ioan Mincu
d) Diploma arhitectului Ioan Mincu
e) Planul şcoalei din oraşul Focşani din 1935
f) Solemnitatea înmormântării Maiorului Gh. Pastia, din

faţa teatrului
g) Idem, în faţa Catedralei şi Primăriei
h, i) Monumentul Independenţei
j) Casa D-lui Dăscălescu (clădirea din curte)
37
A. N.Vn., fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 110 / 1932,
f. 2 – 2 verso.
38
Ibidem, f. 4.
38
k) Proiect pentru înfiinţarea unei case la Cimitirul Nordic,
realizat de Ioan Mincu
l) Maior Gh. Pastia pe catafalc
m) Act de mulţumire către profesorul F. Caian 39.
În pofida acestor eforturi, vrâncenii nu se puteau încă mândri

cu începutul de muzeu realizat. Astfel, în 1932, profesorul Nicolae Al.
Rădulescu scria: „de câţiva ani s-a pus – la liceul Unirea – bazele
unui muzeu etnografic, unde să se adune obiectele pe cale de
pierzanie, care arată obiceiurile, sufletul şi arta Putnenilor. Muzeul –
în curs de formaţie – se află instalat la etajul locuinţei directorului
liceului, cuprinzând două săli cu o colecţie de fotografii din Vrancea,
o colecţie de ouă încondeiate, crestături în lemn, hrisoave vechi,
monede, icoane vechi, cusături etc.” 40.
În anul următor, numărul pieselor adunate a permis, în fine, să

se vorbească, cu adevărat, de un muzeu al Putnei: „Unii dascăli au
inspiraţia fericită de a insufla copiilor pe care-i instruiesc, o
desăvârşită dragoste faţă de ţinutul în care s-au născut. Sentimentul
acesta este parte natural de altfel şi se găseşte în stare embrionară la
fiecare dintre noi, dar e neapărată nevoe ca el să fie stimulat şi drenat
pe un anumit făgaş. Dacă s-ar fi făcut totdeauna acest lucru, n-am
asista azi la nepăsarea în care se complac 80 % din cei care, născuţi
pe plaiurile Putnei, după ce au ajuns la o înaltă situaţie socială în alt
39
40
N. Al. Rădulescu, Călăuza oraşului Focşani, în Milcovia. Revistă
Regională de Studii, Anul III, vol. 1 – 2, Focşani, 1932, p. 120.
39
centru al ţării, uită cu desăvârşire regiunea aceasta, care le-a legănat
copilăria şi care le-a prilejuit cele dintâi simţăminte tinereşti.
Există multe explicaţiuni onorabile – care însă întăresc regula

– şi care sunt şi mai mult apreciate, când nu au la bază un interes
personal (în speţă – electoral) cum e cazul, recent de tot, al unui nou
plasat în treburile obşteşti ale Putnei.
Toţi cei care au dragoste de judeţul lor, tresar de bucurie

când se petrec evenimente fericite şi suferă odată cu conjudeţenii lor,
când se abat clipe grele. Dar mai presus de toate, au datoria de a
contribui la desvoltarea culturală căreia totdeauna îi urmează şi cea
economică.
Printre evenimentele culturale din ultimii ani, foarte

important este întemeerea museului etnografic. Pornit de doi
profesori, din generaţia mijlocie, dela liceul ,,Unirea” museul a
crescut simţitor, prin donaţiile făcute de Primăria oraşului Focşani şi
de Secţia locală a Ligii Culturale. Toate lucrurile, adunate în pripă,
au fost arătate pentru prima oară publicului, la expoziţia etnografică,
care a avut loc în Palatul Administrativ, în luna Septembrie 1931, cu
prilejul Congresului Ligii Culturale.
Astăzi, muzeul se află instalat în casa directorială dela liceul

Unirea. O sală cuprinde tot soiul de obiecte etnografice, ca: buciume,
crestături în lemn (furci de tors, tipare de caş, stâlpi de casă), un plug
de lemn, măşti de priveghiu, minunate vederi din Vrancea şi tot felul
de obiecte, care evidenţiază vechea cultură vrâncenească.
40
În sala a doua, se găsesc expuse diferite cusături vechi
româneşti, modele, ouă încondeiate, documente vechi şi câteva
fotografii care amintesc evenimente istorice, care s-au petrecut în
Ţinutul Putnei.
De curând s-a făcut o nouă secţie, care conţine icoane vechi

şi diferite vase şi obiecte preistorice de o mare valoare.
Putem să fim mândri: avem un museu al Putnei!
Dar această fiinţare are nevoe să fie sprijinită. Am făcut

apeluri către toţi oamenii de cultură din sate. Chemările acestea au
rămas – în cea mai mare parte – glas în pustie. Dar au fost câteva
excepţii onorabile, care au împlinit cu prisosinţă golul.
Şi mă mândresc că cei care au adunat obiectele de muzeu au

fost – pe lângă elevii de liceu – învăţătorii, cărora le aduc pe această
cale un meritat omagiu.
Dar s-a găsit cel mai mare dascăl al Putnei, şi al Ţării,

profesorul Simion Mehedinţi, care a dăruit o sută de mii lei, a cărei
dobândă să ajute la menţinerea şi creşterea muzeului.
Cât de elocventă este o asemenea faptă!
Deprindeţi dela profesorul nostru al tuturora, voi cărturari ai

satelor, preoţi, învăţători şi elevi de şcoală secundară, să dăruiţi
muzeului un obiect etnografic cât de mic. Cercetaţi locuinţele
sătenilor şi colecţionaţi obiectele care sunt în legătură cu munca,
arta şi credinţa înaintaşilor noştri şi dăruiţi-le muzeului.
41
Iată o datorie de putnean pe care trebue s-o împlinim! 41
Aspectul nou al Muzeului etnografic a fost evidenţiat şi în

procesele – verbale ale inspecţiilor făcute la Liceul ,,Unirea”. Din
Procesul – verbal încheiat de inspectorul general C. Botez, la 21
februarie 1933, reiese clar că: „Am vizitat apoi localul liceului,
biblioteca elevilor şi a profesorilor, laboratoarele de Chimie, fizică şi
Şt. Naturale, Muzeul etnografic, sala de gimnastică. Am constatat
admirabila curăţenie şi ordine care domneşte pretutindeni. Toate
îmbunătăţirile şi muzeul etnografic se datoresc muncii pline de râvnă
a directorului” 42.
La 17 ianuarie1934, inspectorul general Constantin

Damianovici, scria printre altele: „Impunătorul local întreţinut
ireproşabil bogatele sale biblioteci şi colecţiuni didactice, stampele de
artă ce-i împodobesc sălile, foarte interesantul muzeu etnografic,
totul dovedeşte că această instituţie îndeplineşte un rol spiritual foarte
serios în mişcarea culturală şi didactică a noastră” 43.
O informaţie surprinzătoare a venit din partea lui Ioan

Oancea, proprietar din Ţifeşti, care considera că are piese datând din
secolul al XIV-lea, lucru care a trezit interesul Prefecturii Putna.
Prefectul Ioan P. Ioan îi scria, la 27 februarie 1934, următoarele:
„suntem informaţi a fi posesorul unei uşi vechi de biserică legată cu
41
N. Al. Rădulescu, O datorie a putnenilor. Muzeul Etnografic,
în ,,Căminul”. Publicaţie culturală a Căminului „Unirea” din Focşani, Anul
IX, n - rele 6 – 7 – 8, Iunie – Iulie – August, 1933, p. 1.
42
A. N. Vn., fond Liceul Unirea, dosar nr. 289 / 1921, Registrul de
inspecţiuni 1921, 1922 – 1937, f. 25 – 25 verso.
43
Ibidem, f. 29.
42
fier şi a unei icoane vechi, care ar dăinui din anul 1353 precum şi a
altor lucruri bisericeşti şi a unei spade tot aşa de veche.
Cum toate acestea prezintă un interes deosebit din punct de

vedere istoric şi etnic, cu onoare vă rugăm să binevoiţi a ne comunica
pe ce documente se sprijină afirmaţia Dvs. şi dacă acceptaţi a dărui
prefecturii aceste scumpe relique pentru muzeul regional ce se
intenţionează a se face în Focşani.
Vom fi foarte recunoscători şi generaţiile de mâine vor

pomeni cu veneraţie pentru fapta românească de a ne pune în posesia
acestor obiecte aşa de rare” 44.
Noul director al Liceului „Unirea”, profesorul Constantin

Leonescu, a organizat în luna mai 1935, o expoziţie de cărţi în cadrul
manifestării„Săptămâna cărţii”:
„Fundaţiile Culturale Regale, în colaborare cu

Liceul ,,Unirea”, prin înţelegerea adevărată a culturii ce a dovedit-o
mereu D. Director C. Leonescu, au inaugurat duminică 12 mai curent,
„Săptămâna Cărţii”.
La Liceul ,,Unirea” … în localul Muzeului Regional domnul

Prefect Vasile Ţiroiu, preşedintele Fundaţiilor Culturale Regale şi
domnul C. Leonescu, directorul Liceului „Unirea”, au inaugurat
expoziţia cărţii, ce va deschisă zilnic publicului, până la 19 mai
curent, între orele 15 – 19.
44
f. 188.
43
Expoziţia cărţii a fost aranjată cu grijă de dd. Profesor G.
Dimitriu, N. Al. Rădulescu şi Ion Diaconu. Cărţile sunt expuse în
două săli. Se află aici evanghelii din vremea lui Brâncoveanu,
bibliofilie străină şi românească. Cărţile româneşti din veacul al XIX-
lea sunt reprezentate prin ce au dat Kogălniceanu, Alecsandri şi
Ţichindel, poeţi minori ai veacurilor. Se pot vedea ediţii de bibliofilie
ale poeţilor contemporani, precum şi cărţi sanscrite. Liceul de fete a
luat de asemeni parte la alcătuirea expoziţiei” 45.
Expoziţia cărţii oferea prilejul bibliofililor să viziteze şi

Muzeul Regional de la Liceul ,,Unirea”. „Totodată cu expoziţia cărţii,
la Liceul Unirea se poate vizita săptămâna aceasta şi în fiecare
duminică de la 3 – 5 p. m. muzeul regional al Putnei.
Iniţiativa organizării acestui muzeu se datoreşte unui grup de

profesori în frunte cu fostul director Al. Georgiadi. Începutul acesta a
fost continuat de actualul conducător N. Al. Rădulescu, care din 1929
a organizat acest muzeu. Obiectele, în bună parte, sunt cele de la
expoziţia făcută la prefectură în 1931, cu prilejul Congresului Ligii
Culturale şi cele de la expoziţia Congresului Profesorilor de
Geografie din 1932.
Muzeul, care e în curs de formaţie, are trei săli: prima are o

colecţie de ouă încondeiate, de ţesături şi modele, planuri vechi ale
oraşului Focşani şi documente fotografice sau istorice, cum este
acela, perfect păstrat, de pe timpul lui Ieremia Movilă (1505). Sala a
doua are o colecţie de fotografii din Vrancea şi multe obiecte de lemn
,,Săptămâna cărţii”. Expoziţia de cărţi de la Liceul Unirea, în ,,Atacul”,

45
Anul II, nr. 25, luni 20 mai 1935, p. 3.

44
şi piatră, unelte, crestături, tipare de caş, furci de tors, plug de lemn
etc., reprezentând munca, arta şi uneltele putnenilor.
Sala a treia, cu o colecţie arheologică şi cu o secţie de icoane

vechi, e îmbogăţită cu un vas antropomorfic, unic în Europa.
Toate obiectele acestea au fost cumpărate sau adunate cu

ajutorul învăţătorilor şi preoţilor din judeţ, cu sprijinul Ligii
Culturale Secţia Focşani şi al Primăriei oraşului.
Oraşul nostru, care e atât de sărac în instituţii de cultură, are

datoria să îngrijească pentru ca făcându-se şezători în judeţ, să se
adune obiectele arheologice care zac în pământul nostru şi care
trebuesc date luminii, să se strângă vechile instrumente şi costume
care se irosesc şi strângându-le cu grijă să se formeze un mare muzeu
al Putnei” 46.
Concepţia privind organizarea muzeelor, dar şi percepţia

greşită a multor oameni asupra lor, l-au condus pe marele istoric
Nicolae Iorga, să scrie următoarele: „Credem prea adesea că un
Museu e un depozit unde aduci obiecte de diferite feluri: artă, istorie,
ştiinţă naturală, tehnică, lucruri de curiozitate, le aşezi în nişte odăi
largi şi luminoase, le potriveşti frumos unele lângă altele, li pui
uneori şi inscripţii lămuritoare, iar pe urmă pofteşti lumea, care ştie
ori nu ştie, pricepe ori nu pricepe, să se uite la dânsele” 47.
46
Muzeul regional de la Liceul ,,Unirea”, în ,,Atacul”, Anul II, nr. 25, luni
20 mai 1935, p. 3.
47
N. Iorga, Museele. Ce sunt şi ce trebuie să fie. Exemplul Americei, în
Sfaturi pe întuneric. Conferinţe la radio, Fundaţia pentru Literatură şi Artă
„Regele Carol II”, Bucureşti, 1936, p. 178.
45
În anul 1936, Primăria Focşani primea următoarea ofertă:
„Domnule Primar,
Subsemnatul Mihail Bostănaru, pictor bisericesc din

comuna Tulnici, jud. Putna, actualmente în urbia Focşani, Piaţa
Libertăţei, mă ofer a vinde următoarele tablouri antice de valuare,
proprietatea mea, pentru muzeul regional al oraşului Focşani:
1) Un tablou mare pe pânză, cu cadrul ornat artistic antic, din

colecţia tablourilor ce au făcut cinstea caselor boerilor Stamatineşti,
de dimeniunile: 1,14 / 0,92 m, reprezentând Moldova, figurantă în
costumul artistic naţional cu insigne, monede moldoveneşti pictate,
ce-l am colecţionat din anul 1919, costul a lei una mie cinci sute 1500
lei
2) Un epitaf ((Sf. Aer) datând de peste cinci sute ani, pictură

bizantină, dimensiunile 0,85 / 0,70 m pe pânză cu inscripţiile
moldoveneşti pe cele patru laturi. 1) Această acoperitoare 2) Este
deasupra sfântului chip şi a sfântului 3)curatului corp pe care-l plâng
4) sfintele figuri şi Maica Domnului
3) Un sfânt Ierusalim pe pânză din anul 1588, de dimensiuni

2,5 / 2 m, reprezentând scenele religioase din vechiul şi noul
testament cu figurile sfinţilor cuvioşi şi martiri. Pictură pur bizantină,
fondul şi toată decoraţia artistică, poleit cu aur veritabil (Ecaterina).
Costul e lei 3.000.
4) Una icoană mare pe pânză, de dimensiuni 1,15 / 0,80 m,

pictură de mâna I-a, reprezentând: pe prima faţă Maica Domnului cu
46
Pruncul, Domnul Iisus Hristos, datează din anul 1800. Costul – lei
1.500
5) Două icoane antice, datând de peste trei – patru sute de ani,

pe lemn sfânt (chiparos), stil bizantin. Costul e lei 600
6) Un heruvim antic cu două feţe, datează de peste 300 ani,

costul lei 300
7) Trei cărţi antice bisericeşti, una mare cu inscripţii vechi,

costul lei 600
8) 20 figuri icoane pe pânză, o figură bizantină din anul 1500,

costul lei 400
9) Manuscrise vechi şi din documente şi alte multe obiecte de

valuare.
Cu stimă, M. Bostănaru, pictor bisericesc autorizat” 48.
Pe această ofertă, maiorul Tomescu, primarul Focşanilor a

pus următoarea rezoluţie: „Se aprobă a se cumpăra nr. 1, 2 şi 4 cu
suma totală de lei 3.000, pentru muzeul regional al oraşului. Serviciul
Economat le primeşte şi face forme de recepţie şi se înaintează pentru
ordonanţare”49.
Preşedintele Comisiunei Interimare Focşani, Al. N. Leon, s-a

adresat, la 14 decembrie 1936, ministrului Cultelor şi Artelor - Adresa
nr. 17.810 - solicitând sprijin financiar:
48
A. N. Vn., fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 133 / 1936,
f. 1.
49
Ibidem (oferta făcută pe 30 mai 1936 a fost onorată de abia la 17
octombrie, acelaşi an).
47
„Înfiinţarea muzeelor etnografice, face de mult preocuparea
de prim ordin a municipalităţii oraşelor, în genere. Realizarea ei însă
a devenit o absolută necesitate, prin desvoltarea ce a luat din timpul
de urmă O. N. T.
Primăria Focşani a ţinut să colecţioneze, atât cât i-a stat în

putinţă, tot ceea ce oglindeşte regiunea putneană, din cele mai vechi
timpuri şi până astăzi. Mai sunt însă de făcut foarte multe investigaţii
pe teren, foarte multe cercetări în bibliotecile şi anticăriile din
centrele mari ale ţării şi în arhivele familiilor cu renume din regiunea
noastră, că actualul muzeu etnografic regional să poată fiinţa cu toate
ramurile sale de activitate şi cu toate evenimentele epocale ce s-au
desfăşurat în decursul timpului pe aceste meleaguri.
Situaţia financiară critică a oraşului Focşani nu ne permite

însă să aducem la îndeplinire acest mare deziderat, pentru noi, care
va însemna o podoabă a acestui oraş.
De aceea, avem onoare a vă ruga stăruitor să binevoiţi a ne

da sprijinul în această deosebit de însemnată operă, acordându-ne din
fondurile Ministerului, suma necesară completărei Muzeului
etnografic regional din Focşani” 50.
La sfârşitul anului 1936, Muzeul Regional avea un patrimoniu

compus din peste 100 de piese, a căror valoare era estimată la 84.824
lei (Anexa nr. 5).
La sfârşitul anului 1937, patrimoniul Muzeului Regional

rămăsese în linii mari neschimbat (Anexa nr. 6).
50
Ibidem, f. 5.
48
Primăria Oraşului Focşani s-a adresat la 2 aprilie 1938
instituţiilor similare din Braşov, Sibiu, Timişoara, Cluj, Târgu –
Mureş, Craiova, Cernăuţi, Fălticeni şi Sfântu Gheorghe: „În vederea
reorganizării muzeului regional din municipiul Focşani, avem onoare
a vă ruga să binevoiţi a dispune să ni se trimită câte un exemplar din
statutele şi regulamentele muzeelor din cuprinsul municipiului …” 51.
La apelul Primăriei Focşani, Administraţia Municipiului Cluj
comunica existenţa în acest oraş a Muzeului Etnografic, Muzeului de
Antichităţi şi Muzeului Botanic şi recomanda ca Primăria Focşani să
se adreseze direct lor 52
. Din Sfântu Gheorghe, s-au primit Statutele
Muzeului Săcuesc din Sft. Gheorghe Judeţul Treiscaune 53.
Primăria Municipiului Timişoara (primar: colonel Rodrig

Modreanu) a expediat la Focşani Regulamentul de organizare şi de
serviciu al municipiului Timişoara cu partea privitoare la Muzeul
Banatului din Timişoara 54.
Din Cernăuţi, Camera de Comerţ şi Industrie trimitea la

Focşani Statutele Muzeului Regional din Cernăuţi şi ale Muzeului
Industrial contopite în 1936 în „Muzeul Regele Carol II” 55, Statutele
Muzeului Regional din Cernăuţi 56
şi Regulamentul Muzeului
industrial, instituţie pentru promovarea industriei şi meseriilor în
Cernăuţi” 57.
51
Ibidem, dosar nr. 113 / 1938, f. 1.
52
Ibidem, f. 7.
53
Ibidem, f. 10 -18.
54
Ibidem, dosar nr. 78 / 1938, f. 2 – 7.
55
Ibidem, f. 8.
56
57
49
Primăria Municipiului Târgu Mureş a răspuns şi ea solicitării
venite din Focşani şi a trimis Statutele Societăţii de Istorie,
Archeologie şi Etnografie a judeţului Mureş 58
. De la Primăria
Municipiului Sibiu s-au primit la Focşani: Regulamentul pentru
vizitarea Muzeului Baron Brukenthal. 59, Statutele Asociaţiunii pentru
Literatura Română şi Cultura Poporului Român „Astra” 60 şi Călăuza
Pinacotecei. Muzeul Brukenthal / Sibiu, Ediţia IV-a 61.
Membrii Comitetului de Iniţiativă Înfiinţării Muzeului

Regional au adresat la 5 aprilie 1938, o scrisoare Primăriei Focşani
prin care solicitau alocarea unei subvenţii:
„Domnule Primar,
Cu prilejul celui de-al 40-lea Congres general al Ligii

Culturale, a luat fiinţă în Focşani un muzeu regional, din iniţiativa
Liceului „Unirea” şi a Primăriei Focşani.
Muzeul urmează a fi instalat definitiv în sălile anume

destinate ale Ateneului Popular „Maior Gh. Pastia” din piaţa
„Unirii”.
Ţinând seama că existenţa acestui muzeu regional, cu piese

de o rară valoare, interesează din toate punctele de vedere întreg
judeţul Putna şi o parte din Rm. - Sărat.
58
Ibidem, f. 18 – 21.
59
Ibidem, f. 24.
60
61
Ibidem, f. 34 – 55.
50
Apelăm la bunăvoinţa Dv. de a contribui la strângerea
fondurilor, pentru colecţionarea tuturor obiectelor în măsură a
evidenţia coloritul nostru regional.
Pentru realizarea acestui scop care a devenit un imperativ,

faţă de dezvoltarea studiilor etnografice din ultimul timp, oraşul
Focşani şi judeţul Putna, cu o însemnătate istorică deosebită, trebuie
să depună toate sforţările.
Avem onoare a vă ruga să dispuneţi ca în bugetul pe exerciţiu

1938 – 1939 al municipiului Focşani, să se înscrie cu această
destinaţie o subvenţie mai însemnată. Suma rămâne să fie
ordonanţată după alcătuirea statutelor regulamentului la care se
lucrează în prezent” 62.
Printre semnatari se număra şi profesorul Anghel Bardan.

Rezoluţia primarului era favorabilă cererii înaintate: „Se va avea în
vedere la buget. Se aprobă 5.000 cinci mii. S-a avut în vedere la
modificarea bugetului.
6 – 4 – 1938” 63.
Pentru a face faţă cheltuielilor necesare terminării Ateneului

Popular „Maior Gh. Pastia” unde urma să fie instalat Muzeul
Regional, Primăria Oraşului Focşani s-a adresat „Excelenţei Sale
Domnului Rezident Regal al Ţinutului „Dunărea de Jos”:
„Prin îngrijirea Primăriei Focşani şi a unui grup de

intelectuali din jurul revistei regionale de studii „Milcovia”, s-au
62
63
Ibidem.
51
adunat numeroase piese de mare importanţă pentru trecutul şi
caracterizarea regiunei judeţului Putna, în vederea înfiinţărei unui
muzeu regional.
Aceste obiecte, în număr destul de însemnat, se găsesc în

prezent împărţite: parte la liceul ,,Unirea”, parte la Primărie, din
care cauză nici nu pot fi vizitate. Pentru completarea lor, se fac
continue investigaţii în toate domeniile.
Dorim să dăm Muzeului regional de la Focşani o mare

desvoltare, îmbogăţindu-l cu tot ce-ar putea reda oglinda ţinutului
„Milcovia”, prin înfiinţarea de secţiuni: istorică, geografică,
geologică, zoologică, botanică, demografică, culturală şi economică,
cu subsecţiile: minieră, viticolă, agricolă, forestieră.
Pentru aceasta avem onoare a vă ruga, Excelenţă, să

binevoiţi a ne acorda din bugetul Ţinutului „Dunărea de Jos” un
ajutor în măsură a face faţă acestei vitale nevoi a oraşului „Unirei
principatelor” şi judeţului jertfelor pentru unitatea naţională.
Acest Muzeu regional, destinat a fiinţa în Ateneul Popular

„Maior Gh. Pastia” din piaţa Unirei urmează a fi inaugurat odată cu
ctitoria marelui donator Maior Gh. Pastia” 64.
Din lipsă de fonduri, Primăria Focşani a fost nevoită să

apeleze la un împrumut aprobat prin Deciziunea nr. 23 din 11 mai
1939:
64
Ibidem, dosar nr. 101 / 1939, f. 1 - 2.
52
„Noi, Ştefan P. Dimitriu, primarul oraşului Focşani,
îndeplinind atribuţiunile consiliului comunal, conform art. 194, al. II
din legea administrativă;
Având în vedere că primăria Focşani a intervenit prin

Ţinutul Dunărea de Jos la Casa de Asigurări a Ministerului de
Interne, să i se acorde un împrumut de 3.500.000 lei;
Având în vedere că contractarea acestui împrumut este

absolut necesară pentru terminarea lucrărilor la Ateneul Popular
„Maior Gh. Pastia”, a cărei construcţie s-a început încă din anul
1926, din iniţiativa şi cu mijloacele materiale puse la dispoziţie de
marele filantrop, Maiorul Gh. Pastia;
Având în vedere că această clădire este menită să

adăpostească serviciile de cultură naţională, biblioteca publică a
oraşului, muzeul regional şi o mare sală de conferinţa şi cinematograf
cu 1.200 locuri;
Având în vedere că biblioteca publică a oraşului

funcţionează în local particular, pentru care primăria plăteşte chirie,
iar piesele muzeului regional – de o importanţă deosebită – sunt
depozitate în diferite localuri din care cauză nici nu pot fi vizitate;
Având în consideraţie faptul că marele filantrop Maior Gh.

Pastia a cheltuit cu construcţia Ateneului până la încetarea sa din
viaţă suma de lei 5.400.000, iar primăria lei 1.600.000;
Având în vedere că în conformitate cu proectele întocmite

pentru instalarea caloriferului, iluminatul electric şi conductelor de
53
apă, precum şi pentru construirea parchetului, executarea tencuelelor
şi confecţionarea mobilierului mai e nevoie de suma de 4.000.000 lei;
Având în vedere că în bugetul comunei pe 1939 – 1940 s-a

prevăzut la art. 101 un fond de 300.000 lei pentru continuarea
lucrărilor la Ateneu, care nu este suficient;
Ţinând seama că primăria din veniturile sale proprii nu va

putea termina Ateneul, decât într-un şir îndelungat de ani, din care
motiv acest important edificiu ameninţă a se ruina, fapt interpretat în
opinia noastră ca o ofensă adusă Maiorului Gh. Pastia, care a făcut
oraşului în cursul vieţei donaţiuni de circa 30.000.000 lei în valută
actuală;
Având în vedere că starea actuală a Ateneului dăunează

oraşului atât moral (motivele arătate mai sus) cât şi material, întrucât
permanentizarea acestei stări lipseşte comuna de veniturile ce ar
proveni din comercializarea sălii de întruniri şi spectacole;
Considerând că numai prin contractarea unui împrumut la

Casa de Asigurări a Ministerului de Interne, se va putea termina şi
pune în stare de funcţionare a Ateneului oraşului;
Având în vedere că veniturile ordinare înscrise în bugetul

comunei pe exerciţiul 1939 / 940, sunt de lei 12.316.135;
Având în vedere că mijloacele bugetare permanente pentru

plata anuităţilor sunt asigurate prin încasarea veniturilor comunale,
cari sunt în creştere, prin venitul ce va produce cinematograful
comunal, care va funcţiona la Ateneu, cum şi prin veniturile provenite
54
din închirierea pentru conferinţe, concerte, baluri etc. a sălii
Ateneului;
Având în vedere că în bugetul comunei pe exerciţiul 1939 /

940, aprobat de Ţinutul Dunărea de Jos, prin deciziunea nr. 135 din 6
aprilie 1939 s-a prevăzut la art. 40 un fond de 220.000 lei pentru
<<Anuităţile împrumuturilor ce se vor contracta de comună>>,
articol înscris în mod special pentru asigurarea plăţei acestui
împrumut;
Având în vedere că din bugetul ordinar comuna nu are de

achitat alt împrumut;
Văzând dispoziţiunile art. 31 lit. C, art. 174 şi 194 al. II din

legea administrativă:
Decidem:
Contractarea unui împrumut de 2.400.000 lei la Casa de

Asigurări a Ministerului de Interne, pentru a servi la continuarea
lucrărilor ce mai sunt necesare pentru terminarea şi punerea în stare
de funcţionare a Ateneului Popular „Maior Gh. Pastia”;
Împrumutul se va face pe termen de 20 ani, cu dobândă de 2

%, cu începere de la data contractărei. Plata anuităţilor şi dobânzilor
se asigură din veniturile ce va produce Ateneul Popular „Maior Gh.
Pastia” şi din veniturile ordinare ale comunei, care se vor înscrie
anual în bugetul primăriei Focşani.
Un exemplar din această deciziune se va înainta la Casa

Asigurărilor Ministerului de Interne, după ce mai întâi se va solicita
55
aprobarea Ţinutului Dunărea de Jos, pentru contractarea acestui
împrumut” 65.
La 2 mai 1940, Direcţiunea Muzeului Regional al Basarabiei

din Chişinău s-a adresat Primăriei Oraşului Focşani, solicitându-i o
listă completă a tuturor muzeelor din oraş:
„Prin aprobarea No. 230765 din 13 Decembrie 1938 a Onor

Minister al Educaţiunii Naţionale, Direcţiunea Muzeului Regional al
Basarabiei a fost autorizată să facă lucrările preliminare în vederea
unei organizări şi colaborări raţionale a tuturor muzeelor din
România. Direcţiunea Muzeului Basarabiei neputând cunoaşte toate
muzeele din România, ne permitem a vă ruga să binevoiţi a ne da
preţiosul Dv concurs, trimiţându-se o listă completă a tuturor
muzeelor de orice specialitate, publice şi particulare, din oraşul Dv,
exceptând micile muzee şcolare care nu au alt material decât cel
necesar învăţământului primar sau secundar” 66.
Răspunsul Primăriei Focşani - 11 mai 1940 - nu a fost în

măsură să stimuleze colaborarea între două instituţii cu acelaşi profil,
deoarece „oraşul Focşani nu posedă un muzeu organizat din cauza
lipsei unui local potrivit. Piesele pe care le posedăm, se găsesc în
seama direcţiunei Liceului „Unirea”, care posedă un muzeu şcolar de
proporţii mai mari. Un local destinat muzeului oraşului se găseşte în
construcţie” 67.
65
Ibidem, f. 3 - 4.
66
Ibidem, dosar nr. 39 / 1940, f. 59 - 59 verso.
67
Ibidem, f. 60.
56
În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, Facultatea de
Arhitectură din cadrul Politehnicii Bucureşti, prin decanul şi secretarul
ei, s-a adresat Primăriei Focşani la 30 mai 1942:
„Sesizaţi de faptul că Primăria Oraşului Focşani este în

posesia unor planuri originale, întocmite de defunctul arhitect Ion
Mincu, fost profesor la Facultatea noastră, planuri ce au fost obţinute
de dl Ion Romanoae, fost Secretar General al Primăriei Focşani, de la
dna Arhitect I. Mincu, spre a fi expuse la Muzeul Regional ce urmează
a lua fiinţă în acea localitate.
Cu onoare vă rugăm să binevoiţi a dispune ca aceste proecte

originale să fie puse la dispoziţia Facultăţii noastre, spre a fi folosite
ca studiu pentru studenţii Facultăţii şi a fi expuse în muzeul nostru.
Suntem încredinţaţi că faţă de importanţa acestor lucrări

originale ale marelui Arhitect Ion Mincu, ce prezintă pentru
Facultatea de Arhitectură, veţi binevoi a dispune remiterea acestor
proecte cât mai curând, pentru care vă rugăm să primiţi mulţumirile
noastre anticipate.
Primiţi, vă rugăm, Dle Primar, asigurarea deosebitei noastre

stime” 68.
Primarul G. Tomulescu a dat curs cererii Facultăţii de

Arhitectură din Bucureşti „spre satisfacerea adresei Dvs No 1844 /
942, avem onoare a vă înainta aici anexat planurile originale
prevăzute în alăturatul borderou, întocmite de arhitectul I. Mincu, fost
68
57
profesor la şcoala de arhitectură – rugându-vă să binevoiţi a ne
confirma primirea” 69.
Borderoul cuprindea următoarele planuri:
„1) Proiectul mormântului Evloghie Gheorghief din Bucureşti
2) 1. Faţada principală
2. Faţada posterioară
3. Faţada laterală
4. Tăierea transversală
5. Tăierea transversală
6. Împrejmuirea
7. Capela – plan general
8. Două modele mici de ferestre
16 planuri parter; tabloul pietrelor de rândul 1 … 16
Subsolul
25. Subsolul – plan general
26. Tabloul extrasului pietrelor rândul 1 pe nivelul

pardoselei subsolului
27. Tabloul pietrelor rândul 2
69
Ibidem, f. 90.
58
30. Mormântul Eugen Stătescu, secţia transversală din
1898
31. Faţada principală a Palatului Administrativ al Jud.

Covurlui
Primar G. Tomulescu” 70.
Cutremurul din noiembrie 1940 a produs mari pagube atât

clădirii Liceului Unirea, cât şi Muzeului Regional. Această situaţie era
consemnată la 10 martie 1944 de către inspectorul general Pamfil
Georgian, şeful Regiunii Galaţi, cu prilejul inspecţiei din ziua de 10
martie 1944: „Localul Liceului Unirea din Focşani – a suferit mari
stricăciuni de pe urma cutremurului. Astăzi sunt complet reparate şi
puse în stare de funcţiune parterul şi etajul dela aripa stângă. Muzeul
regional, care exista la acest liceu, după cutremur a suferit mult.
Obiectele care se mai găsesc sunt strânse într-o cameră şi când se va
termina clădirea, va fi din nou aranjat. Pentru ca acest Muzeu, pe
care eu l-am cunoscut şi cu altă împrejurare, să reînvieze, propun ca
să fie dat în grija unui Domn Profesor şi să se aloce în Bugetul
Comitetului, o sumă pentru plata lunară a celui ce se va ocupa de
acest Muzeu” 71.
Cu toate intenţiile bune de reorganizare a Muzeului Regional,

acesta nu a putut să fie reînfiinţat, situaţie consemnată de inspectorul
general Vasile Maciu, în urma vizitării Liceului Unirea, în zilele de 14
70
Ibidem, f. 91.
71
A. N. Vn., fond Liceul Unirea, dosar nr. 295 / 1937, Registrul de Inspecţii
1937 – 1944, f. 81 – 82.
59
– 16 mai 1946: „Muzeul de preistorie şi etnografie e distrus în
întregime” 72.
La 14 iunie 1947, trupa alcătuită din elevii Liceului „Unirea”

şi elevele Liceului de Fete din Focşani au prezentat spectacolul cu
piesa „Spre ideal”, scrisă de Mihail Polizu – Micşuneşti. Încasările au
servit pentru mărirea a două fonduri: cel destinat reînfiinţării
Muzeului Etnografic al Liceului ,,Unirea” şi cel necesar pentru
publicarea unui album etnografic al Vrancei 73
. În aceeaşi zi,
preşedintele Societăţii Literare ,,Grigore Alexandrescu” a elevilor de
la Liceul ,,Unirea”, profesorul Ion Diaconu, a conferenţiat despre
„Carte bună – carte rea”. Ca şi în anul trecut, încasările au contribuit
la mărirea celor două fonduri destinate Muzeului Etnografic şi
publicarea albumului etnografic al Vrancei 74.
Muzeul înfiinţat la Liceul „Unirea” din Focşani a funcţionat

în permanenţă, desfăşurându-şi activitatea în mijlocul elevilor, care
contribuiseră prin donaţii la mărirea patrimoniului acestuia. Ca
instituţie de stat, muzeul s-a constituit în 1951. În luna martie,
arhitectul inspector I. V. Moisescu de la Comitetul pentru
Aşezămintele Culturale, Serviciul Muzee şi Monumente Istorice, s-a
deplasat la Focşani unde a constatat că: „Muzeul de Etnografie şi
istorie al regiunei care trebuie să fie unul din muzeele cele mai bine
organizate, servind de îndrumare pentru celelalte muzee, nu a putut
72
Ibidem, dosar nr. 302 / 1945, Registrul de Inspecţii 1945 – 1955,
f. 8 verso.
73
f. 38.
74
Ibidem.
60
lua fiinţă din lipsă de un local corespunzător” 75. El propunea clădirea
din strada V. I. Lenin, nr. 17: „care corespundea tuturor cerinţelor
technice şi artistice unui muzeu de Etnografie şi Istorie absolut
necesar pentru educarea maselor” 76.
Prin Decizia nr. 49 din 21 mai 1951, preşedintele Comitetului

pentru Aşezămintele Culturale ale R. P. R. de pe lângă Consiliul de
Miniştri, Mihai Roşianu, trimisă şefului Secţiunei de Cultură şi Artă al
Sfatului Popular al Regiunii Putna, Dumitru Gheorghiu, se
transmiteau câteva sarcini privind necesitatea întocmirii unei evidenţe
a obiectelor muzeale de mare valoare, istorice, etnografice şi
ştiinţifice, ce urmau să fie centralizate de Serviciul Muzee şi
Monumente 77.
În fosta Regiune Putna, lucruri de o excepţională valoare

muzeală existaseră în conacul de la Coteşti al profesorului universitar
Victor Slăvescu (bibliotecă cu peste 5000 volume, o colecţie rară de
stampe, documente istorice, picturi cu o vechime de peste 200 de ani
etc.), în biblioteca din Faraoane a lui Duiliu Zamfirescu, bibliotecile
din Sascut (aparţinând fostei Academii Române), biblioteci de conace
şi lucruri de artă muzeală în Câmpineanca şi Floreşti, aparţinând
moşierilor Sergiu Zamfirescu, Toni Ferhat şi C. Zamfirescu, precum şi
biblioteca din comuna Hurueşti – Tecuci, unde se născuse Vasile
Pârvan 78.
75
A. M. Vn., dosar nr. 1 / 1951, f. 4.
76
Ibidem.
77
Ibidem, f. 7.
78
61
Primii angajaţi ai Muzeului de Istorie şi Etnografie ai
Regiunei Putna (mai 1951) au fost: Ion Diaconu – director, Dumitru
Popa – asistent pentru etnografie, Hagic Boos – asistent pentru
arheologie, Iacob Braun – fotograf şi Teodor Vornovischi – îngrijitor
(Deciziunea nr. 84 / 15.928 din 26 mai 1951, semnată de Ghiţă Marin
– preşedinte şi Ştefan Lupu – secretar 79.
În ziua de 14 iunie 1951, noua instituţie a preluat localul din

strada Karl Marx nr. 8, de la Organizaţia Putna a „Frontului
Plugarilor”, în care s-a instalat în ziua următoare80.
Secţiunea de Cultură şi Artă a Sfatului Popular a Regiunii

Putna, prin Raportul nr. 990 din 25 septembrie 1950, propunea
Comitetului pentru Aşezămintele Culturale din R. P. R. de pe lângă
Consiliul de Miniştri – Direcţia Muzee şi Monumente, înfiinţarea
Muzeului de Etnografie şi Istorie Regional Putna, cu sediul în Focşani.
Ca dată de înfiinţare a acestei instituţii este considerată ziua de 22
iunie 1951 81.
La 23 iunie 1951, în vederea organizării muzeului, Dumitru

Gheorghiu şi Ion Diaconu s-au adresat Academiei,: „Vă rugăm să
binevoiţi a lua cunoştinţă că prin grija Partidului şi sprijinul
Guvernului, a luat fiinţă în Focşani, un Muzeu de Etnografie şi Istorie
al Regiunei Putna. – Această instituţie de o mare importanţă
Etnografică şi Istorică pentru regiunea noastră (care cuprinde vestitul
Ţinut al Vrancei, cât şi staţiunile preistorice: Bonţeşti din fostul jud.
79
Ibidem, f. 9.
80
Ibidem, f. 79.
81
Ibidem, f. 19.
62
R. Sărat, Poiana din fostul jud. Tecuci, apoi Cetatea Crăciuna din
Odobeşti) nu s’a putut înfiripa sub regimurile trecute. –
Toate sforţările intelectualităţii locale desinteresate

politiceşte reuşiseră să alcătuiască un început de muzeu Etnografic
adăpostit în localul Liceului Unirea din Focşani şi pierdut din cauza
evenimentelor din 1944. –
Pentru a da un impuls cu adevărat progresist muzeului actual,

cerem sprijinul Instituţiei Superioare Culturale din R. P. R. spre a ne
mijloci achiziţionarea tuturor documentelor istorice care ar sprijini
cunoaşterea trecutului acestei Regiuni. –
Vă rugăm stăruitor ca în acest scop, să faceţi posibilă

cercetarea colecţiilor Academiei (în special stampe) personalului
ştiinţific al muzeului alcătuit din Profesorii: Ion Diaconu Directorul
Muzeului, Popa I. D. asistent de Etnografie, Gh. Chiriac asistent de
Istorie, ambii la acest muzeu.
Ne îngăduim să vă cerem şi Dvstră sprijinul moral şi

colaborarea ştiinţifică, odată cu aceia D-lui Profesor C. Moisil
membru al Academiei R. P. R. legată de Regiunea Putna prin
activitatea sa didactică depusă cu cincizeci de ani în urmă.
Nădăjduim că vom avea tot sprijinul Domniei Voastre

preţios.” 82.
De asemenea, la 5 iulie 1951, cei doi s-au adresat şi Muzeului

de Antichităţi din Bucureşti, cu rugămintea de a dona din colecţiile pe
care le avea, câte un exemplar din piesele colectate din staţiunea
82
Ibidem, f. 22 – 23.
63
Bonţeşti de către Vasile Pârvan şi din staţiunea Poiana, unde
săpăturile au reînceput sub conducerea profesorului Radu Vulpe, în
vederea înfiinţării Secţiei de Arheologie 83.
În aceeaşi zi, Dumitru Gheorghiu şi Ion Diaconu s-au

adresat şi profesorului C. D. Constantinescu – Mirceşti care locuia pe
str. Popa Savu, nr. 29, în Bucureşti: „Ca fiu al Regiunei Putna, Dvstră
ştiţi tot atât de bine că şi noi, că sub trecutele regimuri, toate
sforţările intelectualităţii locale, dezinteresată politiceşte, reuşiseră
să alcătuiască un început, foarte modest, de muzeu Etnografic,
adăpostit în localul Liceului Unirea din Focşani şi pierdut în timpul
evenimentelor din 1944. – Se ştie că acel muzeu fusese iniţiat şi
realizat numai prin elanul tineretului profesoral din Focşani, cât şi
prin donaţiunile făcute de intelectualii Putneni răspândiţi în ţară,
dintre care noi ştim că Dvstră aţi avut rol important” 84. Rugămintea
adresată era ca distinsul cercetător să doneze pentru colecţiile
Muzeului următoarele:
- monografia asupra satului „Ezibei”
- colecţia de 300 fotografii etnografice (mărimea 10 x 15),

reprezentând tipuri, costume, ocupaţii, instrumentar, pitoresc, din
Vrancea; această colecţia a fost făcută de către Cercul Studenţesc
Putnean, sub conducerea sa, prin anii 1924 – 1925
- „Documente Vrâncene”, vol. I, în colaborare cu H. H. Stahl
83
Ibidem, f. 32.
84
Ibidem, f. 33.
64
- Originalele documentelor publicate în colecţia amintită,
necesare înfiinţării Secţiei Istorice – documente 85.
Pentru înfiinţarea bibliotecii, Dumitru Gheorghiu şi Ion

Diaconu s-au adresat şi Direcţiei Muzee şi Monumente pentru a le
dona un număr de volume „în legătură cu bibliografia muzeistică
(Arheologie, Etnografie, Istorie, Opere de organizare technică a
muzeelor), precum şi albume de architectură, pictură şi sculptură
priviind toate epocile Istorie Artelor, avându-se în vedere şi sectorul
Românesc. –
În cazul când nu le-am putea obţine prin donaţiune, vă rugăm

să ne precizaţi cum le putem obţine din sectorul particular, întrucât în
librăriile de Stat nu se află” 86.
Nu au fost uitate nici Arhivele Statului, solicitate să aprobe

cercetarea colecţiilor de documente istorice de orice fel privind
trecutul oraşului Focşani şi al Regiunii Putna de către Ion Diaconu,
Gheorghe Chiriac şi Dumitru I. Popa 87.
Prin Deciziunea nr. 77 din 13 iulie 1951, a Comitetului pentru

Aşezămintele Culturale din R. P. R., de pe lângă Consiliul de Miniştri,
s-au stabilit profilurile muzeelor din ţară şi împărţirea lor în şase
categorii. La 5 august 1951, Comitetul Executiv al Sfatului Popular
Regional Putna, prin Decizia nr. 135, a numit membrii comisiei care
trebuiau să stabilească profilurile muzeelor regionale şi raionale din
cuprinsul Putnei: preşedinte - Marin Ghiţă – preşedintele Sfatului
85
Ibidem.
86
Ibidem, f. 38.
87
Ibidem, f. 39.
65
Popular al Regiunii Putna, iar membri: Ion Diaconu – directorul
Muzeului de Etnografie şi Istorie, Anghel Bardan – directorul
Muzeului de Ştiinţele Naturii,
Dumitru Gheorghiu - şeful Secţiunii de Cultură şi Artă al

Regiunii Putna, profesorul pensionar Spiridon Lăduncă – asistent la
Muzeul de Ştiinţele Naturii şi profesorul Gheorghe Chiriac de la
Liceul Teoretic „Unirea” 88. Comisia s-a întrunit în ziua de 25 august
1951 şi a stabilit următoarele profiluri:
1) Muzeul de Ştiinţele Naturii rangul întâi Regiunea Putna
2) Muzeul de Etnografie şi Istorie rangul întâi Regiunea Putna
3) Muzeul raional Mixt Tecuci 89.
Dumitru Gheorghiu şi Ion Diaconu se adresau, la 31 iulie

1951, Comitetului pentru Aşezămintele Culturale din R. P. R. cu
propunerea ca muzeul să se numească Muzeul de Etnografie şi Istorie
„Vasile Pârvan” Regiunea Putna 90. La 23 octombrie 1951, Dumitru
Gheorghiu şi Ion Diaconu revin cu aceeaşi propunere, dorind ca să
primească această precizare care le era necesară pentru facerea firmei
şi a ştampilelor 91. Peste exact o lună, răspunsul primit era următorul:
„Muzeul de Etnografie şi Istorie din Focşani se va numi „Muzeul de
Istorie al Regiunei Putna” pentru a avea aceiaşi numire ca toate
88
Ibidem, f. 103.
89
Ibidem, f. 103 – 105.
90
Ibidem, f. 58.
91
Ibidem, f. 134.
66
muzeele din ţară ce ilustrează viaţa economică şi socială a regiunei
respective” 92.
Directorul Muzeului de Etnografie şi Istorie, prof. Ion

Diaconu (Anexa nr. 7), a adresat un APEL, în care arăta şi solicita
următoarele:
„Aşezămintele Culturale din R. P. R. depe lângă Preşedenţia

Cons. De Miniştri, a luat hotărârea să creeze la Focşani un Muzeu
Regional de Etnografie şiIstorie, care să ilustreze viaţa arhaică
locală, cu străvechile ei ocupaţii, precum şi trecutul istoric al regiunii
noastre.
Pentru înzestrarea acestui Muzeu, facem un călduros apel

către conducătorii căminelor culturale din satele regiunei noastre,
rugându-i să identifice l proprietarii lor uneltele vechi, caracteristice
şi ingenioase, lucrate cu mâna de către meşteri ai satului, în vederea
procurării hranei, îmbrăcăminţei, construirei locuinţei şi a
mijloacelor de circulaţie.
De asemeni, să ne fie semnalate piese arheologice,

descoperite prin săpături întâmplătoare locale, documente istorice,
monede, hărţi vechi, scrisori, etc. ce-ar oglindi trecutul istoric mai
îndepărtat, sau recent, al Regiunei Putna.
Rugăm pe Tov. (învăţători) conducători ai Căminelor

Culturale, a semnala Muzeului de etnografie şi Istorie, depe lângă
Secţiunea de Cultură şi Artă a Sfatului Popular Reg. Putna, Str. Karl
Marx No. 8, pe cei ce posedă asemenea piese etnografice, sau de
92
Ibidem, f. 150.
67
importanţă istorică, de a duce muncă de lămurire pe lângă
proprietarii lor, arătându-le importanţa unui asemenea Muzeu, pentru
generaţiile actuale şi viitoare şi a-i convinge să doneze Muzeului
asemenea piese muzeistice, întrucât muzeul nu dispune de fonduri,
pentru achiziţionare de asemenea piese.
Fiind convinşi că Dvs sesizaţi importanţa creerii unui

asemenea muzeu care să ilustreze geniul local al oamenilor din acest
ţinut, în lupta cu natura sau cu vechile clase exploatatare, nu ne
îndoim de sprijinul Şcoalei / Căminului Dvs, care-şi îndeplineşte
astfel una din menirile sale 93.
În concepţia profesorului Ion Diaconu, Muzeul Regional al

Judeţului Putna trebuia să cuprindă: Secţiunea preistorică, Secţiunea
numismatică, Secţiunea arheologică, Secţiunea păstoritului din
Vrancea, Secţia fotografică şi Secţia artei populare 94.
În 1951, s-a organizat prima expoziţie dedicată zilei de 23

august, la Focşani fiind prezentă şi Teodora Bozianu, inspector din
partea Aşezămintelor Culturale care, a doua zi, a vizitat şi muzeele din
Focşani şi a organizat o şedinţă de lucru în cadrul căreia directorii Ion
Diaconu şi Anghel Bardan au prezentat rapoarte de activitate în care
au arătat realizările, greutăţile în muncă, au făcut propuneri şi şi-au
luat angajamente. A urmat discuţii pe baza celor două rapoarte şi
inevitabilele îndrumări în legătură cu munca de organizare şi
reorganizare a muzeelor. Cu acest prilej s-a stabilit ca inaugurarea
93
Ibidem, f. 161.
94
Ibidem, f. 180 – 183.
68
muzeului să fie făcută în ziua de 30 decembrie 1951 95. Această dată
nu a putut fi respectată din cauza întârzierii lucrărilor de reparaţii şi
dotări la localul din str. Karl Marx, nr. 8, precum şi a numărului
insuficient de piese muzeistice pentru organizarea expoziţiei de bază.
În cadrul unei noi şedinţe de lucru, care a avut loc în ziua de

28 martie 1952, la care a participat şi Maria Giuriş, inspector al Secţiei
Muzee şi Monumente din cadrul Comitetului pentru Aşezămintele
Culturale, s-a hotărât ca deschiderea muzeului să se facă cel târziu la
15 octombrie 1952 96.
În urma cursurilor de muzeografie din decembrie 1951,

instituţia s-a numit: „Muzeul de Istorie – Regiunea Putna – Focşani”
97
. Data deschiderii muzeului a fost şi ea decalată pentru data de 30
decembrie 1953, după cum rezultă dintr-o Adresă din 2 decembrie
1953, trimisă de Muzeul de Istorie către Serviciul Muzee şi
Monumente din Ministerul Culturii 98.
Inaugurarea Muzeului de Istorie şi Etnografie a avut loc în

ziua de 25 ianuarie 1954, ora 18, eveniment remarcabil în viaţa
culturală a Focşanilor şi a Vrancei, prezentat în presa locală astfel:
„Un nou muzeu în raionul nostru
În ziua de 25 ianuarie s’a deschis în oraşul Focşani muzeul de

istorie.
95
Ibidem, f. 214 – 219.
96
Ibidem, f. 272 – 274.
97
Ibidem, f. 322.
98
Ibidem, f. 558.
69
La deschidere au luat parte activişti de partid şi de stat
precum şi numeroşi oameni ai muncii. Tov. Şt. Atanasiu, preşedintele
comitetului executiv al sfatului popular al raionului Focşani, a arătat
în cuvântul de deschidere importanţa muzeului de istorie ca o
instituţie culturală de cercetări ştiinţifice, în care sunt expuse bogate
mărturii istorice asupra trecutului şi prezentului regiunii noastre.
„Uriaşele mijloace băneşti – a spus vorbitorul – pe care

guvernul le acordă anual pentru nevoile culturale mereu crescânde
ale poporului muncitor, au permis deschiderea de noi muzee în ţara
noastră şi reorganizarea celor vechi pe o tematică nouă. Sarcina
muzeului de istorie din oraşul nostru este de a contribui la educaţia
comunistă a oamenilor muncii, de a dezvolta în ei patriotismul
socialist, dragostea şi mândria pentru ţara noastră”.
În munca pentru organizarea şi îmbogăţirea cu piese a

muzeului de istorie au contribuit în mod special tov. Romanoae, tov.
Profesor Untaru, Huzum, Dumitrescu, Chiriţă, Hruşcă, Boos Hagic, şi
alţii.
După cuvântul de deschidere, vizitatorii au urmărit cu mult

interes explicaţiile date de tov. Gh. Constantinescu, directorul
muzeului.
„Muzeul de istorie din Focşani, - a arătat tov.

Constantinescu – cuprinde vii mărturii istorice ale trecutului şi
prezentului regiunii noastre. Aceste obiective ale culturii materiale
sunt prezentate în cele cinci orânduiri sociale şi anume: comuna
primitivă, sclavagismul, feudalismul, capitalismul şi socialismul, în
70
aşa fel încât orice vizitator să poată înţelege ceeace este caracteristic
fiecărei orânduiri, cum datorită dezvoltării forţelor de producţie se
face trecerea dela o orânduire la alta”.
Din orânduirea comunei primitive sunt expuse unelte

primitive din piatră cioplită şi din piatră şlefuită (din paleolitic şi
neolitic), obiecte de bronz, precum şi aspectele relaţiilor de producţie
care nu puteau fi, din necesitate, decât de colaborare. Prin tablouri
expresive, se arată principalele ocupaţiuni ale oamenilor din aceste
vremi: vânatul, pescuitul, prelucrarea silexului, a ceramicei, a
bronzului etc.
Din orânduirea sclavagistă sunt prezentate unelte mai

avansate din fier, vase de ceramică, căni, lucrate cu mâna; apoi sunt
prezentate roata olarului, ceramică de import, amfore, etc.
Suprastructura acestei orânduiri este reprezentată prin brăţări, inele,
obiecte de podoabă şi de cult. Prin tablouri se redă crunta exploatare
a sclavilor puşi în lanţuri şi pedepsirea acestora cu spânzurarea pe
cruce.
Începutul orânduirii feudale este înfăţişat în cadrul muzeului

prin unelte primitive din agricultură, păstorit, meşteşugărit,
instrumente muzicale, arme, vechi tipărituri de cărţi şi obiecte de cult.
Tradiţionala prietenie dintre poporul rus şi român care datează din
vremuri îndepărtate este oglindită prin tablourile care reprezintă pe
Ion Vodă cel Cumplit, pe generalisimul Suvorov, precum şi prin acte
de prietenie care datează din acea perioadă.
71
În tablouri sugestive sunt înfăţişate trăsături ale orânduirii
capitaliste şi îndeosebi crunta exploatare a clasei muncitoare şi a
ţărănimii sărace. Tablourile „1907” şi „Ţăranul în bejenie”, copii
după lucrările pictorului Octav Băncilă redau expresiv jefuirea cruntă
şi suferinţele ţărănimii sărace în perioada exploatării capitaliste şi
moşiereşti. O hartă în relief redă plastic jefuirea şi exploatarea
neraţională a pădurilor din regiunea Vrancei, de către marii
capitalişti din această epocă.
O bogată colecţie de costume specifice regiunii, unele ale

ţăranilor săraci, altele ale chiaburilor oglindeşte viaţa grea a
sărăcimii satelor pe deoparte şi viaţa bazată pe exploatare, plină de
huzur a chiaburimii satelor.
Muzeul cuprinde şi documente istorice privitoare în viaţa şi

lupta lui N. Bălcescu, Ioan Cuza, M. Kogălniceanu, Moş Ion Roată,
precum şi tablouri care oglindesc scene din războiul de independenţă
1877 – 1878 şi războiul din 1916.
Sunt redate prin tablouri sugestive lupta P. C. R. în

ilegalitate, trecerea trupelor sovietice eliberatoare prin oraşul nostru,
trecerea Diviziei Tudor Vladimirescu şi întrunirea dela 7 iulie 1945
din Focşani convocată de guvernul Dr. Petru Groza.
Ultima sală a muzeului organizată pe tema „Pe drumul

construirii socialismului”, înfăţişează realizările sfaturilor populare
din raionul nostru în industrie şi agricultură pe calea transformării
socialiste. Sunt deasemeni redate aspecte ale realizărilor culturale şi
ale luptei pentru pace din raionul nostru.
72
Muzeul se află instalat în str. Karl Marx nr. 8 şi poate fi
vizitat de oamenii muncii miercurea, vinerea şi duminica între orele
17 – 20. Vizitarea în grupuri se poate face în tot cursul săptămânii la
aceleaşi ore în afară de lunia când muzeul este închis 99.
La deschiderea muzeului au luat parte delegaţi ai Sfatului

Popular Regional, ai Raionului de Partid, ai Sfatului Popular Raional,
ai diferitelor întreprinderi şi instituţii din oraş. Din partea Ministerului
Culturii, au fost delegaţi Maria Baron, Maria Giruiş şi Vasile Iacob.
Cuvântul de deschidere a aparţinut preşedintelui Sfatului Popular
Raional Focşani, Ştefan Atanasiu, care a evidenţiat importanţa noii
instituţii, dar şi lipsurile ei:
„TOVARĂŞI,
Prin grija regimului democrat – popular ia fiinţă astăzi în

oraşul Focşani, o nouă instituţie culturală, Muzeul de istorie în care
se înmănunchiază bogate mărturii istorice asupra trecutului şi
prezentului regiunii noastre. – Desigur că şi în trecut au existat slabe
încercări de a se înjgheba un Muzeu de istorie în oraşul nostru. – Dar
sprijinul şi fondurile băneşti acordate de Statul Burghezo – moşieresc
erau aproape inexistente. –
Chiar aşa zisele muzee ce funcţionau în unele localităţi erau

nişte adevărate expoziţii de curiozităţi, adevărate bazare, organizate
pe baze neştiinţifice, în care vizitatorul nu înţelegea nimic pentru că
ele nu arătau evoluţia societăţii, dar ascundeau cu dibăcie
99
,,Calea Nouă”, Anul X, Nr. 528, Duminică 31 ianuarie 1954, p. 3.
73
contradicţiile de clasă şi lupta revoluţionară a poporului român,
pentru dreptate şi libertate.-
Astăzi în schimb Muzeul de istorie este o instituţie culturală,

de cercetări ştiinţifice şi un depozit de stat de obiecte ale culturii
materiale a poporului nostru. –
Eliberarea ţării noastre de sub jugul fascist şi instaurarea

regimului de democraţie populară, au săvârşit o cotitură hotărâtoare
în munca culturală ca şi în domeniile vieţii noastre. – Partidul şi
Guvernul nostru au luat măsuri privitoare la protecţia monumentelor
vechi şi a monumentelor de artă. Numeroase colecţii de preţ care
fuseseră proprietatea unor particulari au fost trecute muzeelor şi au
devenit bunuri ale poporului. - Muzeele au început să ocupe un loc de
frunte în opera de construire a socialismului în ţara noastră. –
Uriaşele mijloace băneşti pe care Guvernul le acordă anual

pentru nevoile culturale mereu crescânde, au permis deschiderea de
noi muzee în ţară şi reorganizarea celor vechi pe o tematică nouă.
Sarcina de astăzi a Muzeului de Istorie este: a contribui prin munca
sa culturală la educaţia comunistă a oamenilor muncii, în a desvolta
în ei patriotismul, dragostea şi mândria pentru ţara noastră, pentru
Republica Populară Română.
Muzeul nostru prezintă expunerea materialului său, pe cele

cinci orânduiri sociale şi anume: comuna primitivă, sclavagismul,
feudalismul, capitalismul şi socialismul, în aşa fel încât orice vizitator
să poată înţelege ceiace este caracteristic fiecăreia din aceste
74
orânduiri, ceiace aduce nou şi cum se face trecerea dela o orânduire
la alta, prin obiecte materiale, desemne, tablouri, texte, machete, etc.
La baza expunerii noastre stă concepţia despre materialismul

istoric. – Prezentăm mai întâi structura şi apoi suprastructura
societăţii. – Marx, porneşte dela un fapt simplu din viaţa de toate
zilele: Înainte de a te ocupa cu politica, ştiinţa, religia, filozofia,
oamenii trebue să mănânce, să bea, să se îmbrace, să-şi asigure o
locuinţă. Pentru a avea aceste bunuri necesare traiului, oamenii
trebue să le producă. – Modul de producţie a bunurilor materiale
constituie forţa principală în sistemul condiţiilor vieţii materiale ale
societăţii, forţa care determină existenţa societăţii, structura şi
desvoltarea ei. –
Nu cutare sau cutare idei, teorii, ci modul de producţie a

bunurilor materiale, este forţa determinantă a desvoltării sociale,
forţa care determină structura, fizionomia societăţii, ideile sociale,
concepţiile ei politice, teoriile şi instituţiile corespunzătoare. –
Aceste idei au fost în centrul preocupărilor noastre. –
Alte puncte de orientare pentru organizarea muzeului

nostru au fost.
a. – Prezentarea luptei de clasă în orânduirile sclavagistă,

feudalistă şi capitalistă. –
b. – Prezentarea vechilor legături de prietenie Româno –

Sovietice, prin obiecte ale culturii materiale existente în regiunea
noastră. –
75
c. – Realizările din regimul nostru de democraţie populară şi
lupta oamenilor muncii pe drumul construirii socialismului.
Desigur că nu am reuşit să realizăm toate acestea în măsura

dorită. – Am avut multe greutăţi de întâmpinat. – Peste unele din ele
am trecut prin sprijinul ce ni s’a acordat.
În primul rând menţionăm sprijinul neprecupeţit ce l-am avut

din partea Raionului de Partid. – Fără acesta am putea spune că
Muzeul nu s’ar fi putut deschide. –
Am fost deasemeni ajutaţi în munca noastră de Secţiunea

Cultură şi Artă a raionului Focşani, de Secţiunea Financiară
Raională şi de către Cooperativele de producţie meşteşugărească:
„Munca” şi „21 Decembrie”. – Apreciem în mod deosebit şi munca
unui colectiv voluntar al muzeului „Amicii Muzeului”, care a
colaborat efectiv cu noi, din care evidenţiem pe tov. I. Romanoae dela
Arhivele Statului Focşani, un pasionat colector şi donator cât şi tov. I.
Dimitrescu şi P. Chiriţă pensionari. –
Deasemeni în ultimele zile am fost sprijiniţi şi de o echipă

specială alcătuită din 3 tov.; trimisă de Ministerul Culturii, Serviciul
Muzeelor, care ne-a dat o orientare mai justă în prezentarea şi
aranjarea obiectelor de cultură materială.
Muzeul nostru are şi lipsuri. – Acestea sunt:
a. – Nu s’a prezentat în mod suficient exploatarea boierilor

asupra ţăranilor în Feudalism, care este atât de caracteristică în
regiunea noastră şi nici luptade veacuri a ţăranilor împotriva
boierilor uzurpatori, deşi avem material bogat în această privinţă /
76
Procesul ţăranilor din Vrancea împotriva boierului Iordache Reset
Rosnovanu, fuga locuitorilor din Comuna Bilieşti – Sasu, din cauza
asupririlor boierului Petrache Vogoride, conflictele dintre ţărani şi
boieri din cauza neplăţii boierescului, etc., etc. –
b. – Deasemeni menţionăm lipsa de unelte din orânduirea

capitalistă şi insuficienta prezentare a exploatării capitaliste. –
c. - Nu s’a arătat suficient lupta din ilegalitate a P. C. R. în

regiunea noastră. –
d. – Realizările regimului nostru de democraţie populară, în

regiunea noastră nu sunt complet expuse, ele rămânând a fi
completate cu un material mai bogat. –
Dealtfel în planul nostru de muncă pe anul 1954, am prevăzut

remedierea acestor lipsuri. – În acest scop se vor face numeroase
cercetări în regiunea noastră pentru înzestrarea muzeului cu noui
materiale. – Vrem să prezentăm realizările pe calea construirii
socialismului în mod cât mai amplu. – Dar pentru aceasta o singură
sală, aşa cum este acum, nu este deajuns. Vom avea nevoie de un nou
local, în care să mutăm în antiteză orânduirea capitalistă şi
orânduirea socialistă, făcând astfel loc în vechiul local, adică în acest
imobil celorlalte 3 orânduiri.: comuna primitivă, sclavagism şi
feudalism. –
Dorinţa noastră este ca în viitor să ne prezentăm în cele mai

bune condiţiuni organizatorice şi ştiinţifice, pentru a putea fi la
înălţimea cinstii ce se face în oraşul nostru, unde între 1 – 5
77
Septembrie, anul acesta va avea loc o consfătuire a delegaţilor
muzeelor din întreaga ţară în număr de 150. –
Vrem ca rezolvând toate problemele Muzeul nostru să devină

un adevărat centru de răspândire a ştiinţei şi culturii înaintate în
masele largi pentru ca să-şi aducă şi el o contribuţie preţioasă la
opera de construire a socialismului în ţara noastră 100.
După ceremonialul deschiderii, vizitatorii au fost conduşi în

sălile muzeului, ghidajul fiind asigurat de directorul instituţiei 101.
În Raportul de activitate pe anul 1954, semnat de directorul

instituţiei, regretatul profesor de istorie Gheorghe Constantinescu, se
arată că muzeul fusese vizitat de 9.851 de oameni ai muncii „care
semnând în registru şi-au scris aprecierile şi şi-au exprimat
mulţumirea faţă de Partid şi Guvern, pentru crearea acestei instituţii
de cultură şi în oraşul nostru 102.
Instituţia a mai obţinut un imobil în strada Karl Marx, nr. 1,

ceva mai spaţios, având opt săli de expoziţie, fiind destinat pentru
Secţia de Istorie, iar celălalt imobil, având şapte săli de expoziţie, a
fost folosit pentru instalarea, separată, a Secţiei de Etnografie 103.
* *
*
(Anexa nr. 1). Alexandru P. Arbore
100
A. M. Vn., dosar. nr. 1 / 1954, f. 227 – 229.
101
Ibidem, f. 25.
102
Ibidem, f. 3.
103
Ibidem, f. 29.
78
Cel care este considerat pe drept cuvânt precursorul
muzeografiei vrâncene, s-a născut la 20 iunie 1890, în satul Cogeasca
Veche comuna Cucuteni, judeţul Iaşi, în familia unui preot care s-ar
părea că e o ramură a vechii familii boiereşti Arbore, din vremea
voievodului Ştefan cel Mare.
După absolvirea şcolii primare în satul natal, a urmat două clase
gimnaziale la Liceul Internat „Costache Negruzzi” din Iaşi. În 1906,
se mută cu familia în comuna Sarinasuf din Dobrogea, azi Istria,
continuându-şi studiile la liceul din Tulcea. În 1908, se înscrie la
Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti, unde a
avut ca profesori pe Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Dimitrie Onciul,
Simion Mehedinţi, Ovid Densuşianu, Ion Bogdan. În 1913, îşi ia
licenţa în Drept, iar peste un an, în Litere şi Filozofie. Vacanţele şi le
petrecea în Dobrogea, pe care a îndrăgit-o tot mai mult şi de care s-a
legat pentru o mare parte a vieţii sale. Îl atrăgea trecutul istoric al
acestui străvechi pământ românesc, etnografia ei, oamenii în
eterogenitatea lor etnică.
Fiind încă student, a întemeiat Societatea „Prietenii Dobrogei”,
cu scopul cercetării regiunii din punct de vedere istoric şi etnografic.
După terminarea studiilor universitare, a funcţionat scurt timp ca
profesor la Şcoala Normală din Bujoru – Galaţi, după care a trecut la
Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, fiind primul dascăl de limba
română, la această şcoală, după Marea Unire. Aici s-a numărat printre
fondatorii Societăţii literare „Alexandru Vlahuţă” a elevilor, care
funcţionează şi astăzi în acest liceu. În urma căsătoriei cu o tânără din
Focşani, în 1923, se transferă un an mai târziu la Liceul „Unirea”,
79
unde a funcţionat ca profesor de limba română până la ieşirea la
pensie, fiind şi director în două rânduri (1931 – 1933, 1933 – 1934). În
momentul când a venit la Focşani, avea vârsta de 34 de ani şi se
bucura de prietenia lui Gheorghe Bârsan şi Romulus Vuia. Îndrumat
de profesorul Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan, care militau pentru
înfiinţarea unor muzee regionale mixte în întreaga ţară, tânărul
profesor începe o campanie de popularizare a necesităţii de a strânge
obiecte cu importanţă istorică şi etnografică pentru judeţul întreg.
În perioada profesoratului la Focşani, a continuat studiile cu
privire la Dobrogea, dar a avut o prezenţă activă şi în viaţa spirituală a
liceului şi a oraşului în care s-a stabilit.
Lucrările purtând semnătura lui Alexandru P. Arbore au apărut
în unele din cele mai prestigioase publicaţii ale vremii: „Analele
Dobrogei”, „Transilvania”, „Dacoromania”, „Convorbiri literare”,
„Arta şi arheologia”, „Milcovia”. Atenţia sa principală s-a concentrat
însă mai ales asupra Dobrogei, consacrând numeroase studii
populaţiilor ei: „Contribuţii la aşezarea tătarilor şi turcilor în
Dobrogea” (1920), „O încercare de reconstituire a trecutului
românilor din Dobrogea” (1922), „Câteva însemnări etno – istorice
asupra Dobrogei în veacul de mijloc: Raguzanii” (1922), „Informaţii
etnografice şi mişcări de populaţiune în Basarabia sudică şi
Dobrogea în veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea cu specială privire la
coloniile bulgăreşti din aceste regiuni” (1929), „Caracterul
etnografic al Dobrogei sudice din epoca turcească până în 1913”
(1939).
80
Pentru studiul „Etnografia Dobrogei” în trecut şi în prezent, i s-
a acordat în 1915 premiul Hille al Universităţii din Bucureşti. În 1938
scrie lucrarea „Cultura română în Dobrogea”, tradusă în limbile
franceză şi engleză, cu care a participat la expoziţia de carte de la
Paris. Această lucrare demonstrează vechimea şi continuitatea
populaţiei româneşti în Dobrogea, ca o replică la tendinţele
revizioniste ale vremii, vizând teritoriul României.
La Focşani, a avut o colaborare activă la „Milcovia” şi a
întemeiat Muzeul Etnografic de la Liceul „Unirea”, care stă la baza
Muzeului Vrancei de astăzi.
Profesorul şi cercetătorul, istoricul şi etnograful Alexandru
Arbore s-a stins din viaţă la 26 noiembrie 1953. Opera sa e puţin
cunoscută deoarece nu s-a reeditat, de aceea consider medalionul meu
o modestă încercare de a ridica vălul uitării de pe una din
personalităţile care au dat strălucire culturii româneşti în perioada
interbelică. (Virginia Arbore, op. cit., p. 499 – 503; Tudora Ciobotaru,
Monografia Colegiului Naţional Unirea Focşani, Editura Andrew,
Focşani, 2007, p. 291 – 293, 327).
(Anexa nr. 2). Datorii etnografice ale prezentului 104

104
Idei dintr’o conferinţă ţinută la 30 Maiu 1928 în sala teatrului ,,Pastia” din
Focşani, în scopul de a strânge fonduri pentru creiarea unui muzeu regional
etnografic în Focşani, pe lângă liceul ,,Unirea”.
Din nenorocire cei dintăi cari nu au ne-au înţeles şi nu ne-au ajutat au
fost tocmai oficialităţile. Nici Primăria oraşului Focşani şi nici Prefectura
judeţului Putna n’au găsit cu cale să vină în ajutorul înjghebării unui
asemenea muzeu prin nici un fel de mijloace, aşa că ceiace s’a putut
colecţiona până acum, ca fotografii şi material etnografic propriu zis, se
datoreşte numai propriilor noastre mijloace.
81
Trăim într'o epocă când de pretutindeni se încearcă
desfăşurarea unei vii activităţi în legătură cu aşa numita răspândire a
culturii. De la apariţiunea numeroaselor şcoli secundare, gimnazii
răspândite în toate ungherele ţării după izbânda intervenţiilor
diferitelor ambiţiuni locale şi până la ploaia de conferenţiari înarmaţi
cu permisuri de cale ferată şi cu statul respectiv de plată pentru orice
deplasare, această cultură se revarsă cu nemiluita în anumite epoci
bine fixate după un anumit program, ca şi mănoasele revărsări de apă
ale Nilului cari aduceau după ele mâlul cel rodnic în care felahul
Egiptului aruncându-şi sămânţa îşi asigura tihna viitorului.
Când ultimele ecouri ale banchetelor de rigoare s ’ a u stins,
când veştedele mănunchiuri de verdeaţă prind a-şi destrăma podoaba
risipind-o în bătaia vântului, iar steagurile şi steguleţele îşi recapătă
numerile de ordine în magazinele de păstrare ale urbei sau ale
respectivului cătun rural, totul reintră în normal, viaţa se desfăşoară
tot aşa de searbăd şi de monoton ca şi mai înainte cu aceleaşi
preocupări meschină de intrigărie provincială, în aceiaşi lipsă de
imbold sufletesc pentru ori şi ce preocupare mai deosebită.
În felul acesta „se împărtăşesc cu dărnicie, unui auditoriu setos
tocmai de hrana aceia, cele din urmă cunoştinţi cu privire la filosofie,
la fisică etc. pomenindu-se cu laudele cuvenite numele marilor
descoperitori, cugetătorilor dominanţi ai epocei noastre. Un joc ca
acesta se chiamă a face Ateneu. Profesori, funcţionari cari au trecut
prin minunatele noastre facultăţi de drept, văd nevoia neapărată de a
împărţi în redingotă, lângă o masă, înaintea rândurilor de scaune pe
cari le ocupă tot ceia ce localitatea are mai frumos, mai ispititor, mai
82
cuceritor, cunoştinţe prin cari Hârşovele din cutare sau cutare Ţinut
al Patriei pot să ajungă centre de civilizaţie. Uneori conferinţele
Ateneelor de provincie au succes, şi conferenţiarul se însoară bine
sau, în caşuri mai puţin fericite, câştigă procese, bolnavi sau
alegători.
Toate acestea însă n'au nici o valoare în silinţele neamului
românesc spre o adevărată cultură. Ele nu sunt alta decât vulgare
acte de imitaţie. În străinătate se scot reviste, se ţin conferinţe; aşa
este deci la Bucureşti; şi dacă este la Bucureşti, dece Hârşova cutare
să fie lipsită de aceste binefaceri ale timpului ?” 105
Această stare de spirit particulară a fost provocată între altele,
la noi în vechiul regat, de centralizarea escesivă a tuturor puterilor
statului în mâinele câtorva instituţiuni şi persoane — iar acestea din
urmă nu dintre cele mai capabile şi mai reprezentative — iar pe de
altă parte toată viaţa economică şi culturală a ţării s'a redus la ceiace
reprezintă şi reprezintă încă şi astăzi Bucureştiul. De aici provine şi
dorinţa oricărui provincial de a deveni — chiar în ultimele clipe ale
vieţii lui — bucureştean. Părăsindu-şi gospodărie, legături de familie
şi de prietenie, toate amintirile unei vieţi de acţiune, fericirea fiecărui
provincial este de a locui la „centru" unde se revarsă toate
binefacerile.
Curioasa psihologie de aglomerare şi de aruncare în vârtejul
acesta al unei vieţi artificiale este la rându-i rezultatul unui proces
mai complex care s'a desfăşurat în desvoltarea Statului nostru modern
şi anume acela al imitaţiunii şi nu portului culturii străine apusene.
105
N. Iorga, Reviste, atenee şi muzee de provincie în opera O luptă literară,
vol. I, p. 96 – 97.
83
Fermecaţi de strălucirea aparenţelor pe cari le prezenta cultura
popoarelor din apus — unde această cultură se desvoltase normal în
cursul veacurilor şi unde ea prinsese rădăcini adânci în viaţa acelor
naţiuni, — noi ne'-am nesocotit fiinţa noastră proprie şi tot ceiace era
mai bun şi mai caracteristic în ea, pentru aceste forme de împrumut
cari de cele mai multe ori ne-au stânjenit dezvoltarea normală a
neamului, întocmai ca şi o îmbrăcăminte sau încălţăminte nepotrivită
care schimonoseşte dezvoltarea naturală şi armonică a unui corp
sănătos.
Începând cu unul din punctele fixate de marele Kogălniceanu
în programul „Daciei literare" dela 1840, această critică a fost făcută
de cele mai reprezentative personalităţi ale culturii româneşti. Pentru
aceia a scris T. Maiorescu faimosul său articol „Împotriva direcţiunii
de azi în cultura română"; pentru aceia pana lui Eminescu a însemnat
unele din cele mai vehemente pagini de critică socială ca acelea din
„Influenţa austriacă în Principate", din satirele sau din articolele lui
politice; pentru aceia d-1 Rădulescu - Motru a încercat cercetarea
aceleaşi probleme în lucrarea „Cultura română şi politicianismul", şi
împotriva unei asemenea direcţiuni greşite s'a ridicat mai apoi, pe
aceleaşi urme, generaţiunea revistei „Sămănătorul", culminând în
opera fecundă şi activitatea constructiv - culturală, uriaşă, a
d-lui N. Iorga, sufletul acestei mişcări „semănatoriste", ca şi a
întregei noastre orientări culturale din epoca în care ne găsim.
O bună bucată de vreme în dezvoltarea vechiului regat, înainte
mai cu seamă de anul 1913, eram aşa de neîncrezători în forţele
noastre proprii încât totdeauna pentru orice acţiune a noastră, pentru
84
orice gest făcut, pentru orice orientare care privea cultura noastră, în
şcoală ca şi în afară de ea, aşteptam cu inima palpitândă, aprobarea
sau desaprobarea străinătăţii, certificatul de bună purtare sau de
capacitate care trebuia să poarte pecetea Vienei, Berlinului şi chiar a
Parisului. Numai când examenul războiului din 1913 a arătat ce
putem face cu propriile noastre puteri, am început a ne încrede în
puterea şi calităţile minunate ale neamului.
La această încredere a contribuit în cea mai mare măsură o
întreagă activitate cărturărească ilustrată prin dezvoltarea studiilor
de istorie naţională, prin înfăţişarea întregului teritoriu a neamului
nostru şi prin perzistenţa tenace şi îndărătnică cu care cele mai
însemnate reviste literare au ţinut să încurajeze dezvoltarea unei
literaturi care să poarte pecetea firii şi însuşirilor neamului
românesc.
„Clasele de sus stau în aer, fără atingere cu poporul de jos
care, în ţara noastră, el singur este o clasă pozitivă şi a păstrat mai
curat sufletul românesc. Între clasele de sus şi popor este o prăpastie
adâncă, care, la noi, desparte aproape două naţii. Clasele de sus se
ating numai de cultura apuseană, de care poporul nu se atinge şi pe
care, din lipsă de contact cu poporul românesc, clasele de sus n-o
asimilează, ceiace e tot una cu a spune că o caricaturizează. Lipsa
contactului cu poporul românesc ne face ca, în loc să absorbim,
cultura străină, să ne absoarbă ea pe noi, să ne asimileze ea pe
noi... De aici, şi din neînţelegerea acestui lucru, aerul duşmănos al
unora împotriva culturii streine... Şi tot de aici, neîndestulătoarea
noastră contribuţie la cultura universală. Şi până nu ne vom asimila
85
cultura europeană, câtă vreme, adică, nu vom fi decât o anexă,
caricaturizată, a acelei culturi, în* loc să-i dăm şi noi, nota specifică
a sufletului nostru, nu vom justifica, încă odată, existenţa noastră ca
popor distinct" 106.
Acestea erau ideile cele mai esenţiale ale programului marei
reviste ieşene, Viaţa românească.
„Poporul românesc nu-1 înţelegem ca o entitate metafizică, o
plăsmuire a minţii abstracte, ci-1 înţelegem ca acea uriaşă fiinţă,
trecută prin multe lupte, încercări şi suferinţe, care a smuls tuturora
încă o vamă de frumuseţă sau de amintiri întăritoare şi care astăzi e
în stăpânirea unei moşteniri, unui patrimoniu de tradiţii, de datine, de
istorie trăită, care face originalitatea lui, deci dreptul lui la viaţă şi
îndreptâiul lui neclintit”. Dela acest îndreptariu pornim şi potrivit cu
dânsul ne întoarcem către acest popor, din care facem parte cu
sângele şi cu inima noastră şi ne încercăm printr'o muncă iubitoare de
fiecare clipă să-1 înălţăm către cultura modernă a neamurilor cărora
li e păstrată stăpânirea lumii, a neamurilor conştiente şi mândre care
pot fi sigure că vor trăi de sine, la lumina ce porneşte din însăşi
alcătuirea lor sufletească.
„În acest înţeles, şi nu în acela de predicaţii trufaşe, de
şovinism ce se înşeală asupra însuşirilor poporului pe care vrea să-1
servească, de suficienţă leneşă care doarme pe mindire putrede ca pe
laurii celor mai strălucite biruinţe, în acest înţeles sîntem o revistă
naţională, care ne oferim, care am dori să ne putem impune neamului
românesc".
106
Viaţa românească, Anul I (1906), Nr. 1, p. 6.
86
Ideile acestea erau lozinca articolului D-lui Iorga „Ce este
Sămănâtorul?" scris la 1 Ianuarie 1906.
Aceste păreri au determinat o întreagă atmosferă de muncă şi de
luptă care s'a silit ca sa scoată la lumină în literatură, în artă, în
industrie, în comerţ, în ştiinţă, în organizaţie socială etc. puterile şi
însuşirile neamului nostru care ele singure ne îndreptăţesc să
pretindem un loc aparte în această cultură omenească.
Specificul acesta naţional care alcătueşte caracterul distinctiv al
poporului românesc este ceia ce de acum înainte ştiinţa românească va
trebui să-1 cultive şi să-1 studieze. Pentru sublinierea şi întărirea lui
aste astăzi nevoie ca să se dea o însemnătate deosebită unei discipline
de cercetare specială care este etnografia, o ştiinţă nouă preţuită şi
cultivată cum se cuvine în orice ţară de cultură serioasă, în Europa,
iar la noi foarte puţin cunoscută şi de aceia foarte puţin băgată în
seamă.
* *
*
Etnografie însemnează în senzul cel mai larg descriere a

popoarelor. Această descriere este foarte complexă şi porneşte de la
studierea şi înfăţişarea fizică a oamenilor, care formează obiectul
Antropologiei. Findcă şi limba este unul din caracterele distinctive
etnice al oamenilor ce ar alcătui un prea vast material pentru ştiinţa
despre care ne ocupăm şi de aceia cu ea se ocupă o disciplină
specială care este Filologia, iar manifestările spirituale ca basme,
credinţe, ghicitori, poezie populară etc, alcătuesc ceiace se numeşte
Folklor, care are foarte multă legătură cu Etnografia. Şi atunci
87
aceasta din urmă, adică Etnografia va coprinde în cercetările ei
„cultura materială şl spirituală a diferitelor popoare". Prin urmare în
acest ultim înţeles limitat „Etnografia nu este numai artă naţională,
cum s'a confundat uneori, nici numai o colecţiune de obiecte, ci ea
cuprinde subt privirea sa, pe lângă aceasta, şi manifestările spirituale
şi sociale, precum şi evoluţia tuturor, încearcă să le compare, să le
explice, şi din această mare întinsă şi neliniştită, care se numeşte
popor, să răpească mărgăritarele adevărului, care trebuie să zacă
undeva, în fundul apelor" 107.
Pentru ca să ne lămurim mai bine despre produsele pe cari le
cercetează Etnografia, şi cari sunt creaţiunea spontană şi naturală a
poporului, trebuie să înţelegem ce însemnează popor, în senz
etnografic.
În acest senz poporul este marea masă de populaţiune rurală,
trăind la sate, a cărei caracteristică esenţială este statornicia în toate
manifestările vieţei, începând dela cele mai neînsemnate unelte sau
produse tecnice, în legătură cu felul de viaţă, şi până la cea mai
caracteristică concepţie spirituală. Prin urmare nu vor intra în
cercetările etnografului aceia care-şi schimbă îmbrăcămintea după
ultimul jurnal de modă sau concepţiunile spirituale după principii de
cea mai detestabilă oportunitate sau după ultimele cărţi citite, după
cum nici aceia cari n'au nici o limbă, vorbindu-le pe toate cu aceiaşi
nepăsare, ce-şi vând moşiile moştenite din moşi strimoşi pentru a le
toca la Monte Carlo ca după aceia să scoboare ultimele trepte de
decadenţă, zburându-şi creerii undeva pe Coasta de Azur.
107
G. Vâlsan, O ştiinţă nouă: Etnografia, p. 9.
88
Pe etnograf îl interesează produsele culturei şi nu ale
civilizaţiei.
Întrebarea cea mai interesantă care se pune etnografului şi
care tinde tocmai la limpezirea problemelor noastre de cercetare ar fi
următoarea: pentru ce interesul etnografiei se opreşte mai cu seamă
asupra produselor caracteristice omeneşti dintr'o fază primitivă,
arhaică, străveche, care este pe cale de dispariţie şi care se numeşte
cu un termen generic epocă de cultură şi de ce nu se arată cercetarea
etnografică tot aşa de curioasă faţă de orice produs omenesc tecnic,
industrial etc. chiar din epoca noastră, urmând să fie nişte adevărate
muzee etnografice toate instalaţiunile industriale dela cele mai simple
şi până la cele mai complexe care ne-ar da măsura puterii de cucerire
a omului asupra naturii şi proecţiunea lui sufletească, prin aceste
instrumente de transformare, în lumea din afară, alcătuind epoca
civilizaţiunii noastre.
În dezvoltarea omenirii a existat şi mai există încă în unele
părţi, o fază de misticism — după cum se poate foarte bine observa
încă această stare la toate popoarele în stare de primitivitate — când
se vede la om tendinţa de a se contopi cu întreaga natură şi când din
cauza lipsei noţiunii de personalitate „sufletul misticului nearticulat
pe un eu limpezit se îndoaie şi se lipeşte ca o iederă pe fiece impresie
externă" (Rădulescu - Motru. Personalismul energetic p.147). În
această stare lumea internă a individului şi lumea externă din mediul
înconjurător nu sunt bine distincte ci formează un tot, având din
această cauză faţă de realitate o altă atitudine practică de cum o au
oamenii din epoca de civilizaţiune contemporană.
89
Misticul este convins că toată realitatea lucrurilor
înconjurătoare este în funcţiune de sufletul omenesc şi pentru aceia el
se poate confunda oricând cu acest „suflet", mai vast care e al naturii
din care crede că şi al lui face parte şi este convins că nu este decât o
formă de expresie a acestei universalităţi. Potrivit acestei concepţiuni
omenirea în acest stadiu îşi are religia, filosofia, arta, politica,
tecnica, potrivite toate sufletului ei. Ceia ce caracterizează însă o
asemenea stare sufletească în această epocă de misticism este faptul
foarte interesant că punctul ei de greutate stă tocmai în „domeniul
iraţionalului, al instinctului, al sentimentului, a alogismului şi al lui
Eros", — iar această stare sufletească fiind iraţională nu poate fi
transmisibilă mai departe cum sunt produsele intelectului cari având
în ele elementul raţional pot fi înţelese şi asimilate de toată lumea,
prin urmare sunt transmisibile ca toată ştiinţa şi aplicaţiunile ei
tecnice. Aici stă deosebirea esenţială care trebueşte făcută între
această lume mistică, primitivă şi cu cea mai mare putere de
originalitate şl de expresivitate originală caracteristică şi între lumea
epocei noastre de civilizaţiune.
Civilizaţiunea bazându-se pe elementul intelectual, raţional
este universală, pe deasupra spaţiului şi timpului, nelegată de nimic
circumscris în loc şi timp, pe când stadiile de cultură din această
epocă mistică a omenirii sunt în legătură cu toată gama de
particularităţi şi elemente distincte strâns legate de fiecare grupare de
oameni şi de fiecare regiune, de anumite epoci din istoria lumii când
neapărat că aceste concepţiuni mistice şi-au avut şi ele caracterele lor
particulare. (V. Pârvan: Idei şi forme istorice p. 28 - 29).
90
În felul acesta epocele de cultură fiind o elaborare spontană şi
caracteristică după fiecare grupare omenească ele ne dau pecetea
ind.vidualităţii unor asemenea popoare şi de aceia tot produsul fiinţei
lor, manifestat in domeniul tecnicei materiale ca şi în domeniul vieţii
psihice este foarte interesant şi trebueşte să cadă sub ochiul
etnografului pentru a scoate din studiul ei tot ceia ce este esenţial
pentru înţelegerea sufletului şi vieţei omeneşti ca originalitate şi
putere de intuiţiune.
Varietatea este ceia ce face frumuseţea şi armonia naturii; şi
după cum într'o simfonie toate sunetele disparate se îmbină într'o
anumită măsură ca să dea starea de încântare care ne mişcă şi ne
înalţă sufletul, tot asemenea varietatea culturilor, fiecare cu pecetea
ei de originalitate „ne face să preţuim şi să înţelegem mai bine
minunea şi farmecul acestei creaţiuni naturale şi a acestei omeniri
universale de care ne simţim pretutindeni înconjuraţi şi stăpâniţi”.
Uniformitatea banalizează şi face să scadă interesul.
De aceia poate au dreptate unii filosofi ca Spengler (Dcr
Untergang des Abenlandes 2 vol. München 1921) şi H. v. Kayserlinġ.
(Le monde qui naît, Paris Stock, traduction Chr. Sénéchal
1927), când cred că cultura europeană este în declin, îmbătrânind ca
şi cultura grecească în epoca alexandrină, şi prin urmare nu-i este
departe moartea. După concepţiune celui dintâiu culturile sunt ca
orice organism, având o naştere, o desvoltare şi o moarte; când intră
în domeniul tecnicei maşinismului, unde numai găseşti sufletul distinct
al omului, culturile intră în epoca civilizaţiunii, ultima fază care nici
nu se mai numeşte cultură. Epoca noastră de civilizaţiune este epoca
91
maşinismului, epoca omului „chauffeur" după esprimarea lui
Keyserlinġ.
Continua modificare a întregei tecnice contemporane cauzată
de progresul ştiinţei face ca toată lumea care se împărtăşeşte de
civilizaţiunea contemporană să aibă un fond foarte schimbâcios. De
aceia etnografia nu se poate ocupa decât în mică măsură de toţi cei
care se bucură de schimbările şi perfecţiunile civilizaţiei. Fiindcă pe
măsură ce progresează civilizaţia, pe aceiaşi măsură se schimbă, prin
factori străini şi în mod artificial, înfăţişarea pe care şi-a făcut-o
singur poporul în decursul vremurilor. Atunci etnografului îi rămân
numai izvoarele scrise din care poate să vază înfăţişarea de altă dată
a poporului şi pe acest temeiu să scoată concluziuni etnografice. Şi
astfel se explică de ce în manuale vestite de etnografie, Europa nu ţine
poate nici a zecea parte, iar această parte priveşte mai cu seamă
trecutul popoarelor, Europei. Pentru iubitorul de ştiinţă pură
etnografică, domeniul de unde pot ieşi rezultatele frumoase nu este
Europa cea contaminată de civilizaţie ci continentele pline de
sălbateci. (G. Vâlsan: l.. c. p. 10 - 11).
* *
*
Toată lumea noastră care trece prin şcoală învaţă istoria

poporului românesc, ea fiind înfăţişată în modul cel mai savant de pe
catedra profesorului de universitate, sau plină de accente calde şi de
vraja poveştii în umila şcoală primară. Dacă însă s'ar căută să se
desprindă din totalul cunoştinţelor istorice privitoare la neamul
nostru unele lămuriri sau idei cu privire la caracterul de originalitate
92
sau prin ce se caracterizează manifestările culturale, în cel mai larg
înţeles, ale acestui popor, sau ca să fim mai precişi, care este nota
distinctă, personală pe care o aduce el în cultura omenească, am
vedea îndată că foarte puţine lucruri precise putem afirma.
Harnica şcoală istorică a ultimelor două decenii ca şi întreaga
ştiinţă relativ la ţara noastră au adunat un material destul de bogat
care să urmărească firul întâmplărilor trecute până în cele mai mici
amănunte şi cu toate acestea o operă de sinteză lămuritoare a
specificului nostru naţional, sau o lămurire a tuturor elementelor cari
constituesc caracterul nostru etnic nu este încă realizată, fiindcă,
după părerea noastră, a lipsit şi lipseşte adunarea şi interpretarea
documentului viu, începând dela acela al alcătuirii şi caracterelor
fiinţei omeneşti fizice, şi până la cel mai neînsemnat lucru care
alcătueşte cultura populară a neamului nostru.
„Viaţa poporului nostru, a celui de jos, a celui real pentru
Etnografie, lipit de pământul lui, se desfăşură după anumite norme
fixe. Dela ursitorile care îţi urzesc soarta când abia te-ai născut, până
la bradul împodobit care-ţi arată calea la mormânt, toate faptele mari
şi mici ale vieţii sunt însoţite de ceremonialuri duioase şi tainice, de
multe ori fără rost, care îngrădesc viaţa într'un ritual tot atât de sacru
ca şi cel religios, moştenit a-proape din bătrânii bătrânilor.
„Tatăl face într'un anume fel casa, mama ţese, croieşte şi
coasă într'un anume fel cămaşa, cu anume râuri, copiii se joacă
într'un anume fel, făcând mişcări şi spunând uneori cuvinte pe cari nu
le mai înţelege nimeni, fetele cântă într'un anume fel, bătrânele
lecuesc cu anumite descântece ciudate, până şi ciobanul îşi chiamă
93
oile îşi sapă fluerul sau băţul într'un anume fel. Pretutindeni tradiţie
urmată necondiţionat de popor în marea lui massă, tradiţie moştenită
din timpuri depărtate şi trecută din om în om până în zilele noastre".
(G. Vâlsan, l.c. p. 17 - 18).
A descurca cauzalitatea acestor tradiţii, a afla elementele cari
au contribuit la fixarea lor, de unde vin înrâuririle exterioare sau ce
este particular pământului acestuia în care vedem lumina zilei şi unde
ne îngropăm, este cea mai utilă operă ştiinţifică pentru înţelegerea
sufletului poporului românesc.
Această cercetare formează obiectul Etnografiei. Ea este un fel
de fiziologie a vieţii sufleteşti şi a culturii populare. După cum
fiziologul urmăreşte viaţa care se desfăşoară ascunsă vederii noastre
până în cele mai mici ţesuturi, izbucnind într'o multiplă serie de forme
variate, acelaşi lucru trebuie să-1 facă şi etnograful când este vorba
de cercetarea unor asemenea probleme, fiindcă în orice produs al
acestei manifestări populare există anume lucruri cari explică şi
motivează complexitatea unor asemenea producţiuni.
„Costumul popular e [însă] produsul unei lungi experienţe,
ieşită dintr'o bogată încercare a oamenilor pe pământul lor. El
corespunde cu lumina din fiecare Ţinut, cu împrejurările speciale din
Ţinutul acela, şi prin urmare, cum atmosfera, mediul ambiant, cerul în
părţile Sibiiului nu sunt aceleaşi ca în părţile Dâmboviţei, tot aşa şi
costumul, care nu se poate vedea fără înrâurirea specială a aierului,
fără încadrarea naturii, care e făcut în legătură cu natura şi rassa
dintr'un anume loc dacă poate fi strămutat — cu pierderi mari — nu
sufere a fi amestecat. Noi sîntem un popor unitar, dar trebuie să
94
admitem că amestecul ce se află în orice popor, nu e acelaşi şi în
aceleaşi proporţii în deosebitele locuri: cutare parte de la noi are mai
mult sânge tracic decât roman, cutare parte un amestec mai mare de
sânge slav.
Prin urmare natura şi rassa, trecând prin experienţe de sute ca
să nu zicem de mii de ani, se înfăţişează în costumul unei regiuni — şi
nu-1 poţi contamina cu costumul altei regiuni".
[N. Iorga: Portul popular românesc (1912) p. 18].
Iată prin urmare cum studiul portului nostru popular ne duce la
stabilirea unor regiuni bine distincte, unde dacă vom studia şi alte
elemente caracteristice ale culturii populare putem ajunge la
constatări istorice de cea mai mare însemnătate.
Urmărind însă portul popular al popoarelor balcanice ajungem
la constatarea că în această regiune liniile generale ale acestui port
sunt aceleaşi la toate popoarele, ba mai mult încă, şi unele din numiri
sunt identice. Acest port prezintă asemănări izbitoare cu cel
românesc. Asemănarea aceasta se întinde asupra întregei regiuni
carpatine, ba mai mult încă s'a observat că portul ţărancelor din
Suedia, d. ex. din Skansen, coprinde catrinţa vârstată în lat absolut ca
la noi.
„De unde vine această asemănare? De ce portul grecesc
seamănă cu cel albanez, cel albanez cu cel sârbesc, cel sârbesc cu cel
bulgăresc şi acesta cu cel românesc? Cum se face că Bulgăroaicele
din Rusciuc se îmbracă întocmai ca Româncele din părţile Argeşului
— nu de la Dunăre — că Sârboaicele din Serbia au portul ca al
femeilor din Mehedinţi? De unde vine că Ruteanca din părţile Galiţiei
95
încoace are o îmbrăcăminte care se potriveşte cu a Româncei din
Moldova? De unde vine că Ungurul, din stepă chiar, are aceleaşi
elemente de veşmânt ca şi săteanul nostru? Cum se explică faptul că,
dacă pui alături săteanul ceh, săteanul neamţ din Stiria, strânşi în
haina lor, cusuţi parcă într'însa — costumul stirian e ca şi cel tiroles,
un costum vechiu german, — săteanul alsacian, săteanul francez,
aceştia formează o lume, şi ceilalţi altă lume? Şi totuşi, de unde vine
că ţărancele din Skansen seamănă, cel puţin în ceia ce priveşte unele
piese esenţiale de îmbrăcăminte absolut cu ţărancele noastre?”
... Prin urmare, încă odată, costumul acesta nu e deloc roman:
el deosebeşte părţile trupului omenesc, îmbrăcându-le în parte, pe
fiecare, detailând pieptul, mâinele, picioarele. Cusăturile colorate par
făcute anume ca să însemne hotarele. Aceasta face însă radicala
deosebire faţă de costumul grecesc şi roman, care înfăţişau trupul
omenesc într'o singură unitate, foarte artistic drapată, într'o singură
haină vizibilă. Şi în locul capului gol, acoperit în vremi de vijelie sau
de ploaie cu o parte din vestmânt, rare ori la ciobani cu vre-o cucula,
dela cari nouă, şi prin noi Bulgarilor, ne vine gluga, avem pileul
tracic, semn de libertate şi putere, pe care, in faţa lui Traian
descoperitul, îl poartă căciularul Decebal, cum, dealtmintrelea, îl
purtau ca bonetă frigiană — a Frigilor, de origine tracică — şi
Grecii, în anumite împrejurări şi cu anume forme derivate.
Şi, odată ce acest costum al nostru nu e roman, nu e grecesc, al
cui să fi fost la început? Evident că al celor mai vechi locuitori din
aceste locuri. Ei bine, elementul acesta, care a dat întregei noastre
naţiuni tot fondul cultural popular, e elementul tracic.
96
Şi Dacii şi Geţii şi ceilalţi locuitori ai Peninsulei Balcanice şi
cei cari trecuseră Marea, de se aşezaseră în Asia Mică, ni-au lăsat
portul lor poporal în liniile lui generale. Ni l-au lăsat şi în elementele
de înfrumuseţare, ni l-au lăsat în cromatica lui, în colorile pe cari le
întrebuinţau mai des şi în legăturile obişnuite dintre aceste colori.
Prin ipoteza aceasta tracică se explică şi asemănările dintre
poporul nostru şi cel scandinav. Şi iată cum Scandinavii din Suedia şi
Norvegia sunt Goţi; limba pe care o vorbesc e un dialect gotic; religia
veche gotică s'a refugiat la dânşii, până in Islanda. Dar Goţii au fost
vecinii Tracilor, în vremea când veniau până la Nistru.
„A fost prin urmare un moment când cultura poporală tracică
şi cultura poporală gotică au fost alăturate. Atunci a intervenit
năvălirea Hunilor, care a zvârlit o parte din Goţi, pe la noi, în
Peninsula Balcanică şi în Italia, iar pe cealaltă a depărtat-o spre
Nord. Şi chiar asemănarea catrinţei noastre cu vestmântul acesta al
ţărancelor scandinave este cea mai bună dovadă despre caracterul
tracic al portului nostru popular. Nici o explicaţie pe lume, în afară
de aceasta, aşa de naturală, aşa de deplin dovedită istoriceşte, nu e în
stare să facă înţeleasă asemănarea. Numai prin cunoaşterea acestui
fond istoric se poate găsi legătura firească între una şi alta.
Şi atunci, ruşinea noastră, dispreţul nostru pentru portul
bulgăresc şi sârbesc; sentimentul acesta de umilinţă când constatăm
oarecare legături între portul nostru şi al vecinilor de peste Dunăre,
dispare.
Cari sînt cei mai direcţi moştenitori ai Tracilor, în vatra lor
însăşi, decât noi? Costumul acesta e al celor mai depărtaţi strămoşi ai
97
noştri. Nici o năvălire barbară n'a putut să-l înlăture, nici o influenţă
slavă, turanică sau grecească. El a rămas, formând şi în acest
domeniu baza dezvoltării noastre populare şi în regiunea carpatică şi
în cea balcanică. Cum putem reclamă pentru noi orice piatră romană
în numele strămoşilor latini, tot aşa, în puterea eredităţii tracice,
putem reclama orice element de frumuseţă în portul tuturor
popoarelor cari au locuit şi locuesc în regiunea carpatică şi
balcanică". (N. Iorga: Portul popular românesc, p. 13 - 16).
Aceste constatări lămuresc prin ajutorul laturii etnografice una
din cele mai întunecate probleme din trecutul neamului nostru,
constatări asemănătoare cu cercetările istorico -arheologice cuprinse
în monumentala operă „Getica" a lui V. Pârvan.
— Un mare învăţat german, profesorul Braungart — [Die
Urheimat der landwirischaft aller indogermanischen Völker,
Heidelberg 1912], — s'a ocupat mai bine de 40 de ani cu studiul
originei agriculturei la toate popoarele indogermanice. — În capitolul
care se ocupă cu plugul în România ajunge la constatarea că vechile
pluguri româneşti sunt de două feluri: unele sunt de tip gotic vechiu şi
altele de tip romanic aproape neschimbat, aşa cum se găseşte în
desenuri şi sculpturi în secolul III după Cristos. Tipul romanic nu
înaintează mai sus de elementul românesc şi el nu se poate confunda
cu tipul slav, care e deosebit. Tipul românesc nu se găseşte decât pe
întinderea pe care se află poporul românesc şi are caracteristica de a
nu putea arà decât în câmpie (ceiace are importanţă pentru
continuitatea elementului românesc în şesul Dunării).
98
Braungart conchide: „După deducţiuni din partea filologilor
asupra amestecului şi alternării limbii româneşti prin cuvinte slave,
am crezut că in paporul românesc se ascunde mai multă parte
slavă. Tulpina celei mai importante unelte de muncă agricolă este
însă vădit romano-germanică". Dr. Rich. Braungart: Die Urheimat
der landwirtschaft aller indogcrmanlschen Völker. Heidelberġ
1912, p. 249.
Ce probă mai eclatantă decât această asupra însemnătăţii
studiului acestei culturi populare primitive pentru descurcarea unor
chestiuni asupra cărora filologia şi istoria n'au putut să-şi spună
cuvântul hotărîtor?
Se ştie că odinioară, în evul mediu, elementul românesc era
mult mai numeros în părţile centrale ale Serbiei. Astăzi acest element
a dispărut complect, rămânând doar amintirea lui, în numele ţinutului
care se chiamă Star - Vlahia, sau Vlahia veche. Iirecek ca şi
Novakovic, doi mari învăţaţi, au arătat documentar strălucirea acestei
vieţi româneşti de odinioară.
Marele geograf şi etnograf sârb Cvijic, cercetând caracterele
etnografice ale locuitorilor sârbi astăzi din această regiune ajunge la
următoarele constatări: „Deşi într'o oarecare măsură sever,
îmbrăcămintea femeilor, covoarele, podoabele în lemn, sunt de un
efect artistic deosebit. Sentimentele lor morale [ale locuitorilor] sunt
câteodată de o extremă delicateţă. Ei au multă fineţă şi ingeniozitate.
Oamenii de spirit aici nu sînt rari; ei au adesea un fel distins de a-şi
exprima sentimentele şi dorinţele lor. Ei dau dovadă, în general, de o
99
mare energie morală şi, de calităţi intelectuale preţioase". (Iovan
Cvijic: La Peninsule balcanique p. 314).
Deşi elementul nostru românesc s'a topit în această massă
slavă, au rămas încă o sumă de caractere etnice reprezentate prin
această cultură materială şi spirituală care dau la iveală prezenţa
calităţilor noastre distinse ce s'au moştenit de către populaţiunea
slavă de astăzi şi cari ne arată toate însuşirile unei străvechi
populaţiuni. Zicem străvechi, fiindcă numai neamurile vechi dau
dovadă de un anumit rafinament artistic, cum este neamul nostru, pe
când cele intrate mai de curând in cultura europeană sunt lipsite de
aceste însuşiri artistice cum este de exemplu chiar poporul german,
după însuşi mărturisirea celui mai mare istoric pe care 1-a avut acest
popor, anume Karl Lamprecht.
Vechimea neamului nostru ne-o arată, în alt mod, tot
etnografia.
Astăzi este unanim recunoscut de aproape toţi arheologii şi
etnografii de seamă că motivele întrebuinţate în arta noastră
populară sunt de natură abstractă - geometrică adică linii, puncte sau
diferite forme geometrice formate din asemenea elemente, iar în
ceramică, adică în produsele de lut, găsim predominantă spirala.
„Acest stil pe baze geometrice, care se întinde şi peste marginele
acestor ţinuturi atât la N. cât şi la S. se poate cuprinde şi sub numele
generic de ornamentică veche europeană, spre deosebire mai ales de
ornamentică inspirată din viaţa organică a orientului" [Tzigara -
Samurcaş: România şi teoriile arheologiei preistorice şi Viaţa
românească (1910) No. 10 p. 81 - 82], care este antropomorfă şi
100
zoomorfă, adică întrebuinţează motive din lumea animală şi vegetală.
Descoperirile arheologice au arătat că cele mai înfloritoare ţinuturi
în cari s'au dezvoltat în timpuri preistorice, această artă, sunt acele
ocupate astăzi de poporul românesc, iar creiatorii acestei
ornamentaţiuni sunt strămoşii noştri, Tracii. Iată deci cum vechimea
poporului nostru nu ne-o arată în mod precis nici interpretarea
izvoarelor istorice, nici studiul limbii, ci numai studiul manifestărilor
artistice ale acestei culturi populare, care formează obiectul
etnografiei.
Că neamul nostru este cu străvechi rădăcini în trecut o arată
aprecierile pe cari le face asupra artei populare un mare etnograf
austriac, profesorul M. Haberlandt: „În orice caz aci avem aface cu
creaţiuni ale artei populare tot atât de demne de interes pe cât sunt de
puţin cunoscute, care creaţiuni se numără printre cele mai
interesante şi mai antice manifestări ale artei europene". (Vol. III
p. 25).
Dece ne-am oprit mai mult asupra artei în aceste
consideraţiuni etnografice? Fiindcă „arta este unica manifestaţiune
legitimă a tendinţei antropomorfice".
Arta este însuşi antropomorfismul, în forma curată şi ideală.
„Arta procură popoarelor primitive singurele ocaziuni de
afirmare a personalităţii lor. încătuşat în impresiunile mediului
extern, constrâns la o activitate mai mult instinctivă, poporul primitiv
nu rupe lanţul sclaviei sale faţă de natură decât în manifestaţiunile
artistice. În jocul liber al imaginaţiei poeţilor şi al artiştilor săi în
genere, licăre scânteia propriei sale personalităţi, în tot restul
101
activităţii sale poporul primitiv este supus şi sclav. Mediul şi
tradiţiunea îi impun technica producţiunii şi distribuţiunii averilor;
conform lor, el îşi organizează practica vieţei întregi. Numai jocul
liber al imaginaţiunii câtorva din sânul său îi procură modelul după
care el, imitând, reuşeşte a se desprinde ca o personalitate în mijlocul
naturii. O podoabă preferată pe corp; o sculă cioplită maestru; un
edificiu clădit altfel decât în stilul obişnuit; un ritm particular în
mişcările danţului; o imagină prinsă în limbagiul său primitiv şi mai
mult gesticulator, etc, toate acestea sunt tot atâtea semne de
distincţiune şi de afirmare a personalităţii. Când aceste semne au
devenit numeroase, în jurul lor se creiază o atmosferă sufletească
deosebită, care împinge la caracterizarea poporului întreg. Cei puţini,
înţelegători şi făuritori ai artei, resfrâng asupra poporului întreg nota
lor deosebitoare, pe care tradiţiunea apoi o adânceşte şi
înrădăcinează pentru totdeauna". (C. Rădulescu - Motru: Puterea
sufletească p. 33, 42).
Că aceste puteri ascunse ale neamului nostru sunt cu totul
superioare ne-o dovedeşte faptul că noi ne-am ridicat în puterea de
creaţiune trecând dela această artă populară originală la înjghebarea
unei arte bisericeşti de cea mai distinctă originalitate şi frumuseţă.
Voiţi dovada? Iată ce spune profesorul vienez I. Strzyġowski, cea mai
mare autoritate ştiinţifică contemporană, în arta orientală. Vorbind
despre bisericuţele şi mănăstirele noastre din Bucovina el afirmă:
„Pe deasupra tuturor sunt acele biserici, cari, în polihromia
înfăţişării lor din afară, se pot compara mai curând cu faţadele dela
San - Marco din Veneţia ori cu Domul din Orvieto.
102
Singură pictura aruncă asupra feţilor din afară ale bisericelor
din Suceviţa, Voroneţ, mănăstirea Humor, Vatra - Moldoviţa ş. a.,
acea uimitoare reţea de bogat înşiruite chipuri de obârşie teologică
ortodoxă, care, în varietatea coloritului său, face impresia covorului
oriental. Ceva asemănător nu ne oferă o a doua ţară din lume".
* *
*
Din cele expuse până aici se poate vedea cu prisosinţă ce
foloase netăgăduite ne aduc cercetările etnografice pe deoparte
pentru a descurca cele mai întunecate probleme, dându-ne
„informaţiuni preţioase asupra originelor naţionale şi asupra
raporturilor între diferitele civilizaţiuni populare", iar pe de altă
parte arătându-ne calităţile noastre sufleteşti cu totul superioare care
dovedesc că suntem unul din cele mai vechi popoare ale Europei, în
manifestările culturei noastre populare trăind cele mai ancestrale
rămăşiţe ale vremurilor istorice.
Perspectivele pe cari ne le înfăţişează asemenea cercetări
etnografice sunt din cele mai interesante. Cultura aceasta populară
este singurul nostru certificat care ne dă măsura eului nostru, a
valorii noastre şi a puterilor nebănuite cari stau ascunse şi cari
aşteaptă să fie însufleţite şi scoase la iveală. Prin urmare nu cu
imitaţiunea servilă a unei civilizaţiuni de contrafacere care începe de
la felul cum încercăm, prin însuşirea unor deprinderi străine, să
maimuţărim forme de viaţă cari nu se potrivesc cu fiinţa noastră, vom
impune lumei străine care caută să ne cunoască. Nici prin
răspândirea ultimelor idei cari frământă lumea apuseană nu vom face
103
cultură. De aceia spuneam la începutul cuvântării, că chiar această
încercare de a răspândi cultura trebuie să urmeze cu totul altă cale,
căci silindu-ne să răspândim această marfă se poate prea bine să o
compromitem, alterând-o sau falşificând-o. „În ultima sa expresie
cultura este concepţia proprie şi unică a unui popor cu privire la
universul material şi moral. Şi aceasta presupune îndată şi lupta sa
neadormită de-a duce la biruinţă acea concepţie alegând mereu din
trecutul său tot ce este esenţial spre a-şi afirma viaţa sa în viitor. Iar
când procesul acesta e cumva zdruncinat prin amestecul pripit al unor
elemente străine, întreaga dezvoltare culturală şi prin urmare
întreaga fiinţă a unui popor poate fi primejduită". (S. Mehedinţi;
Caracteristica etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale, p.
21).
Pentru a putea pune în acord fondul neamului nostru cu
necesităţile inexorabile ale vremurilor actuale de repede înaintare
civilizatoare, ca să nu dăm aspecte hibride şi caraghioase, trebuie să
procedam cât mai este vreme la cunoaşterea acestui fond.
Am pomenit mai sus vorba acord, fiindcă mi se pare că există
un mare dezacord între fondul primitiv sufletesc al neamului nostru şi
felul cum ne-am însuşit cultura occidentală.
„Bucureştii — Micul Paris. Dar acest parisianism se amestecă
atât de strident cu dezordinea noastră orientală că stârneşte hohotul
de râs al călătorilor occidentali în trecere pe la noi. Nici o capitală nu
furnizează atâtea elemente de batjocoră notelor de drum din presa
europeană. Din ele ar trebui să înţelegem cât de neizbutită e pretenţia
noastră de occidentalizare pentru cetăţeanul oraşului mondial.
104
E semnificativ şi reconfortant faptul că cei mai mari sciitori ai
noştri au luat atitudine hotărîtă împotriva talazului de europenizare.
Sub ascuţişul lui Caragiale a trecut târgoveţul incult în mintea căruia
se restrângeau, ca într'o oglindă spartă, noile idei politice, caricatura
civilizaţiei.
În vâlvătaia urii lui Eminescu a căzut aristocratul înstrăinat:
victima civilizaţiei. Iar când această aristocraţie a încercat să-şi
instaleze inconştienţa, în Bucureşti „Micul Paris" ea s'a întâlnit faţă
în faţă, la 1906, cu sănătatea robustă a curentului dela
„Sămănătorul". Era în protestul literaţilor acelora, dispreţuiţi de
aristocraţie ca şi poporul pe care îl reprezentau, revolta articulată
răspicat, drastic, a geniului Autohton. Peste un an de zile, ţărănimea
ieşea încă odată din negură; ea aprindea, pălălaie înaltă până la cer,
conacele şi armanele, — „ca să se vadă bine drumul reformelor
româneşti'', zice undeva, încercând o caracterizare a culturii
româneşti din veacul al XIX scriitorul N. Crainic. (Gândirea An. III,
No. 8 - 1 0 p. 184).
De aceia o mare, mare operă de cultură nu poate să fie decât
studiindu-ne cu cea mai mare grijă şi pricepere ştiinţifică toată
bogăţia şi varietatea sufletului nostru naţional. Şi pentru ca să o
putem studia trebuie să adunăm, sub forma unor muzee regionale, tot
ceia ce prezintă caracteristic fiecare regiune, scăpând astfel de la
peire o mulţime de manifestări originale ale poporului, cari sunt
ameninţate cu dispariţia după urma acestei civilizaţiuni pustiitoare ce
înaintează vertiginos.
105
După ce vom fi studiat parţial fiecare regiune vom putea trece
la creiarea operei de sinteză asupra neamului nostru care ne lipseşte.
Din aceste muzee regionale se va puteu înfiripa marele muzeu
etnografic al poporului românesc care ne lipseşte încă şi pe care-1 au
toate neamurile ce înţeleg şi apreciază cuvântul de cultură. Câştigul
va fi mare şi din alte puncte de vedere.
Astăzi fiecare vorbeşte de popor. De la vorbăuţul sforăitor care
se agită în întrunirile publice, bătându-se cu mânile în piept şi murind
de dragul poporului şi până la fabricanţii tuturor legiurilor din
parlamentul nostru cari asudă de dragul acestui popor, toată lumea
vorbeşte, luptă şi agită în numele poporului, fără ca să ştie şi să
cunoască acest popor. Şi atunci este explicabil dece toate legile şi
toată truda care se desfăşoară pentru fericirea acestui popor, dă greş,
fiindcă toate se fac în „necunoştinţă de cauză", când e vorba de
„adevăratul popor".
Multă lume o fi având pretenţia că cunoaşte poporul din fuga
automobilului, din propaganda politică sau din răsfoirea albumurilor
cu vederi româneşti; dar aceasta nu este cunoaştere adevărată şi
temeinică.
Ceia ce este mai trist e faptul că chiar şcoala noastră nu
contribuie cu prea mult la cunoaşterea poporului românesc, de oarece
aşa cum sunt orânduite obiectele de studii naţionale, putem să zicem
că-i cunoştem trecutul, pământul şi limba acestui neam, dar fiinţa lui
actuală vie, organică şi distinctă aceia n-o cunoaştem şi nici nu avem
putinţa de a o cunoaşte în actuala alcătuire a şcolii româneşti. S'a
pornit prea mult de la umanitatea abstractă şi vastă şi s-a uitat colţul
106
de pământ unde ne ducem viaţa fiecare; iar din această lipsă de
adâncire profundă a noastră, a urmat o slăbire a puterilor cari ne
ţineau lipsiţi de brazda noastră. Trebuie deci să ne întoarcem din nou
către noi înşine. De aceia, voind să contribuim cu ceva la această
orientare nouă, prin şcoala noastră, tindem la creiarea pe lângă
liceul nostru, a unui muzeu regional care să ne înfăţişeze ce este mai
caracteristic în ţinutul acesta istoric al Putnei şi în special în regiunea
aşa de pitorească şi de neaoş românească, care este Vrancea.
Puterile modeste ale fiecăruia ar putea contribui la aceasta,
oglindindu-se într'un asemenea muzeu regiunea întreagă.
Obiectele culturii materiale a ţinutului nostru, motive de
ţesături, de alesături, ceramică, documente vechi, cărţi vechi ce
coprind descrierea ţinutului, porturi ţărăneşti în mare sau în
miniatură, fotografii ce-or înfăţişa tipuri de oameni şi de case,
petreceri ţărăneşti de sărbătoare, munca câmpului etc, toate ar putea
sta cu cea mai mare distincţie într'un asemenea muzeu regional.
Strângerea folclorului se impune numai decât şi fiecare în
măsura puterilor lui, care are contact cu viaţa satelor ţinutului nostru,
o poate face. În special în şcolile normale şi în seminarii s'ar putea da
cu mult folos, instrucţiuni viitorilor preoţi şi învăţători, despre metoda
ştiinţifică folosită pentru alcătuirea unor asemenea colecţiuni de
folklor.
Procedându-se astfel vom reuşi ca în această ţară cu o
alcătuire administrativă centralizatoare, unde totul se mişcă de la
Bucureşti, să ajungem ca toate comorile fiecărui ţinut să ajungă a fi
păstrate în regiunea respectivă, alcătuind un motiv de mândrie şi
107
demnitate locală, creindu-se o viaţă locală, aşa cum a fost în bunele şi
gospodăreştile noastre tradiţiuni ale trecutului.
Foloasele studiului etnografiei pentru această educaţiune
sănătoasă şi reală a tineretului reiese foarte bine din ceia ce spune,
un călduros animator al unor asemenea studii, profesorul G. Vâlsan,
de la Universitatea din Cluj:
„0 serioasă conştiinţă naţională ca şi o cultură naţională la noi
poate porni numai de la o mai deplină şi exactă cunoaştere a
poporului românesc. Etnografia deci înainte de toate — şi aceasta îi
dă cea mai mare valoare — e un mijloc de educaţiune naţională, nu e
mai prejos de Istorie şi Geografie, mijloc neapărat în faza noastră de
civilizaţie transitorie”.
Aşa că aici nu e vorba numai de o clară cunoaştere şi
caracterizare a unui popor, sau de o adâncire spre originile sale, care
pot fi ambiţia rece a unui om de ştiinţă; aci intră ceva mai mult:
convingerea că prin această muncă ştiinţific disciplinată şi apoi
inteligent popularizată, serveşti într'o bună măsură poporului tău. Îi
ajuţi să cunoască nu într'un grup de indivizi în parte, nu ca un oraş
sau o provincie, ci ca un impozant suflet, acelaş în 12 milioane de
suflete, massă omogenă cu manifestări multiple, ca un cristal cu mii
de feţe, unitate care nu e dată prea multor popoare pe pământ.
Ajuţi ca fiecare individ să simtă că trăeşte în acest suflet imens,
cu aceleaşi aspiraţiuni şi prin aceasta distrugi graniţele pe care le-au
tras peste părţi din neamul nostru, fie împrejurările istorice, fie
politice.
108
„Cu convingerea acestei puteri reale, care există, dar nu o
cunoaştem încă şi n'am coordonat-o, putem nu numai spera, dar şi
cere să trecem la fapte, pentru realizarea unor drepturi care sunt ale
noastre şi pe care ori de câte ori le uităm înseamnă amorţire a
sufletului etnic şi crimă împotriva viitorului nostru”.
Acestea sunt datoriile etnografice care se impun generaţiei
noastre. Nu au făcut-o înaintaşii noştri, sau când au vrut să o facă nu
prea au ştiut cum ; dar pentru aceasta nu-i putem învinui. Ei au avut
destule de făcut.
Dar dacă nu o vom face noi, acum când poate e ultima clipă
când o mai putem face, atunci asupra-ne va apăsa învinuirea celor
vor veni după noi şi de care nu vom putea fi iertaţi niciodată". (G.
Vâlsan, O ştiinţă nouă: Etnografia p. 28 - 29). [Al. P. Arbore,
Liceul ,,Unirea” din Focşani. Anuarul pe anii 1926 – 1927 şi 1927 –
1928. Întocmit de Al. Georgiadi – Director, Tipografia ,,Cartea
Putnei”, Focşani, p. 107 – 126]
*
(Anexa nr. 3) Alexandru Georgiadi
S-a născut la 3 / 16 octombrie 1890, într-o familie numeroasă,
de 11 copii, tatăl său, Dimitrie Georgiadi fiind contabil la Primăria
Galaţi. După terminarea studiilor secundare în oraşul natal, a urmat
cursurile Facultăţii de ştiinţe, Secţia matematică, în cadrul
Universităţii din Bucureşti, obţinând licenţa în matematici şi
astronomie, în anul 1914. Aici a avut ca profesori matematicieni de
renume precum Gheorghe Ţiţeica (1873 – 1939), Dimitrie Pompeiu
(1873 – 1954), Gheorghe Nichifor, Traian Lalescu (1882 – 1929). În
109
facultate a fost remarcat şi apreciat de profesorul Nicolae Cioculescu,
care i-a dat posibilitatea să lucreze, începând cu 1 iulie 1915, ca
observator, la Observatorul Astronomic din Bucureşti, înfiinţat în
1908, unde a colaborat cu astronomi de seamă ca Gheorghe
Demetrescu, A. Teodosiu, M. Teohari. A mai lucrat şi la Institutul
Meteorologic al cărui director era N. Oteteleşanu. Mobilizat pe loc la
Observatorul Astronomic, cu care se retrage la Iaşi în perioada
ocupaţiei germane, 1916 – 1918, revine la Bucureşti la sfârşitul acestei
perioade. La 1 iulie 1919 este înaintat în grad (calculator şi
conservator de instrumente la Observatorul Astronomic) şi, în acelaşi
an, obţine o bursă de stat pentru a se perfecţiona în studii de
astronomie şi meteorologie la Paris, fiind printre primii astronomi cu o
pregătire temeinică în străinătate. La 1 septembrie 1920, intră în
învăţământul secundar, ca profesor titular la o catedră de matematică,
la Liceul „Unirea”, unde funcţionează până la 1 septembrie 1929,
când este transferat la cerere, la Şcoala Superioară de Comerţ
„Nicolae Bălcescu” din Bucureşti.
A fost director al Liceului „Unirea” între anii 1922 – 1926 şi
1927 – 1929. În această perioadă a publicat mai multe anuare ale
şcolii, a contribuit la organizarea Jubileului de 60 de ani (24 ianuarie
1926), s-a îngrijit de buna gospodărire a localului şi a avutului şcolii,
precum şi de arhiva ei. Ca profesor de matematică a fost autor de
manuale, unul de geometrie şi altul de trigonometrie, apreciate şi
scoase în două ediţii la Bucureşti. A lansat lucrarea „Momente şi
figuri din istoria astronomiei româneşti”, apărută la Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
110
În toamna anului 1936 se îmbolnăveşte brusc de tuberculoză
pulmonară şi după o febră continuă de şase luni, se stinge din viaţă la
10 februarie 1937, fiind înmormântat în oraşul natal. (Tudora
Ciobotaru, op. cit., p. 290 – 291, 327; Anuarul pe anii şcolari: 1930 –
31, 1931 – 32, 1932 – 33, 1933 – 34, 1934 – 35 şi 1935 – 36. Întocmit
de Profesor Constantin Leonescu Directorul liceului, Tipografia
„Cartea Putnei” , Focşani, 1934, p. 79 – 81; Valeriu Anghel,
Alexandru Deşliu, Vocaţie şi destin. 600 fişe – portret pentru un
tablou spiritual – istoric al judeţului Vrancea, Editura Terra, Focşani,
200, p. 134).
*
(Anexa nr. 4). Nicolae Al. Rădulescu (22 octombrie 1905,
Budeşti, judeţul Vrancea – 23 ianuarie 1989, Bucureşti. Al
unsprezecelea copil al familiei de podgoreni Alecu şi Şiţa Rădulescu,
urmează cursurile elementare în satul natal, studiile secundare la
Liceul „Unirea” din Focşani (1918 – 1924). Absolvent al Facultăţii de
Litere şi Filosofie din Bucureşti (1927) şi al Seminarului Pedagogic
Universitar (1929), doctor în ştiinţe geografice (1936), cu teza
„Vrancea, geografie fizică şi umană”, lucrare premiată în 1938 de
Academia Română cu Premiul „Gheorghe Lazăr”. Profesor la
Gimnaziul din Odobeşti, asistent la Institutul de Geografie al
Universităţii din Cernăuţi, profesor la Liceul „Unirea” din Focşani
(1929). Cercetările etnografice întreprinse au drept rezultat înfiinţarea
Muzeului Regional Putnean (1928) - instalat la etajul locuinţei
directorului Liceului „Unirea”, cuprinzând două săli -, pe care îl
conduce între anii 1929 – 1934. Profesor la Liceul de Aplicaţii al
111
Seminarului Pedagogic Universitar din Cluj (1 octombrie 1934 – 1
decembrie 1939). Profesor la Catedra de Geografie Generală şi
Antropogeografie (1939 – 1943), conferenţiar şi apoi profesor la
Academia de Înalte Studii Comerciale (1943 – 1946). La
recomandarea lui Simion Mehedinţi este ales membru corespondent al
Academiei Române (27 mai 1948), de unde este exclus după scurt
timp în urma reorganizării comuniste a înaltului for ştiinţific. Revine
la Catedra de Geografie a Universităţii din Bucureşti, dar în 1952, este
scos din învăţământul superior.
Între 1953 – 1963 lucrează la Institutul de Studii şi Proiectări
Agricole din Bucureşti. Revine în învăţământul universitar între 1963
– 1971, la Institutul Pedagogic de 3 ani din Craiova, apoi la proaspăt
înfiinţata Universitate din Bănie. Aici, a fost decan al Facultăţii de
Istorie – Geografie, iar din 1968 – prorector al Universităţii din
Craiova.
A fost fondator şi redactor al revistei „Milcovia”, iniţiator şi
redactor al „Revistei geografice române” şi colaborator la numeroase
publicaţii ştiinţifice ale vremii.
A lăsat însemnate contribuţii în domeniul geografiei populaţiei
şi aşezărilor, geografiei fizice, geografiei turismului, seismologiei,
climatologiei, antropogeografiei etc. La 3 iulie 1990 este repus în
drepturi ca membru corespondent al Academiei Române. (Dorina N.
Rusu, Membrii Academiei Române 1866 – 1996. Mic dicţionar,
Editura A 92, Iaşi, 1996, p. 309 – 310; Valeriu Anghel, Alexandru
Deşliu, Vocaţie şi destin. 600 fişe – portret pentru un tablou spiritual
112
– istoric al judeţului Vrancea, Editura Terra, Focşani, 2000, p. 250 –
251).
(Anexa nr. 5). Inventarul Muzeului Regional în anul 1936 108.
1) Tablou fotografic ,,Monumentul Gh. Suvorof” – 1931

- 1 b. - 700 lei
2) Tablou fotografic ,,Dumitru Solomon”
- 2 - 300 - T 600
3) Tablou fotografic ,,Piaţa Munteni”, ,,Primăria” şi Catedrala - 2
b. / 300 / T 600
4) Tablou fotografic ,,Fundaţia pentru Monumentul Bornă”
………………….1 b. 200 1 / 200
5) Tablou fotografic ,,Banca <<Economia>> şi imobilul de alături”
6) Tablou fotografic Inaugurarea monumentului ,,Gh. Suvorof”
1 / 200
7) Tablou fotografic ,,Serviciul divin” 1 / 200
8) Tablou fotografic ,,Inaugurarea cohortei ,,Elena Doamna”, ian.
1935, Focşani, când a luat parte A. S. R. Pr. (Carol) Nicolae
- 1 / 600
9) Tablou fotografic ,,Armistiţiul încheiat la Focşani în noiembrie
1918” - 1 / 750
10) Tablou fotografic ,,Hrisov relativ la înfiinţarea şcoalei din 1803”
1 / 400
108
A. N. Vn., fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 194 / 1936, f. 361
verso – 368.
113
11) Tablou fotografic I. Roată, fost deputat în Divanul Ad - Hoc”
4 x 200 = 800
12) Tablou fotografic Fabrica de zahăr ,,Mărăşeşti” - faţada
principală 1 / 450
13) Tablou fotografic Fabrica de zahăr ,,Mărăşeşti” - vedere
generală 1 / 450
14) Tablou fotografic ,,Inaugurarea monumentului din Bârseşti la
1804” 1 / 500
15) Tablou fotografic M. S. R. Carol I în gara Focşani
1 / 750
16) Tablou fotografic idem, idem în 1904
1 / 450
17) Tablou fotografic ,,Vechiul Tribunal Putna”
1 / 500
18) Tablou fotografic ,,M. S. Regele Ferdinand în inspecţia garnizoanei Focşani”
1 / 450
19) Tablou fotografic ,,Funicularul din munţii Vrancei”
1 / 300
20) Tablou fotografic Duiliu Zamfirescu
1 / 1.000
21) Tablou fotografic Arhitectul Mincu
1 / 1.000
22) Monumentul bornă din piaţa Munteni (lucrări suplimentare ce constau în patru
stâlpi piatră de Vratza = 4 x 850 = 3.400
23) Placaj de marmură Baticino, montat în jurul soclului monumental 3 m p. a 1900
lei m. p. aprobare C. L. 23 mai 1931 1 / 5.700
114
24) Fotografii D. Zamfirescu 6x
3.600 - A 1932
25) Tablou pictură - ,,Schitul Lepşa” - achiziţie 1933
5.000 A 1933
26) Fotografii negative 18 / 24, defileul Putnei la Chilia (?) şi cascada P
aprobare 10 iunie 1933 pentru întocmirea pro
20 x 320 = 6.400
27) Serii fotografii diferite, 12 clişee 2 x 3.450 = 6.900 A 1933
28) Tablou fotografic Dimitrie Olănescu Ascani 1 / 1.000
29) Tablouri fotografii 18 / 24 cm - diferite vederi 24 x 200 = 4.800 A 1931
30) Tablouri fotografii 18 / 24 cm - diferite vederi 24 x 200 = 4.800 A 1931
31) Portretul ,,Maior Gh. Pastia”, aprobare 1935 = 1 / 400
32) Portretul ,,Miron Costin”, aprobare 1935 = 1 / 400
33) Noua stemă a oraşului Focşani executată în ulei la Arhivele Statului
1.000 / A 1931
34) Noua stemă cu tuş 1 / 1.000 / A 1931
35) Placă de bronz, gravată şi emailată, cu inscripţia G. Olezerosky, aprob
1 / 600
36) Piaţa Munteni cu primăria şi catedrala oraşului
37) Harta regiunii Focşani - Adjud în tuş din 1788 - 1789
38) Vechiul hotar dintre Principate, trasat pe actualul plan al oraşului Focşani
39) Hrisovul lui Ctin Moruzi Voevod din 17 august 1803 relativ la şcoal
Focşani
40) Parte din planul oraşului Focşani - Munteni din 1848
41) Banca ,,Economia”, unde a fost vama Moldovei
42) Alexandru Ioan I Cuza Vodă
115
43) Planul situaţiei trupelor în lupta de la Focşani din 1 august 1789
44) Planul şcoalei începătoare din Focşani Munteni la 1835
45) Bătălia de la Focşani 31 iulie 1789
46) Hotarul dintre Moldova şi Muntenia, din studiul Dlui Mironescu S. Cristofor
47) Deputaţi săteni din Divanul Ad - hoc al Moldovei din anul 1857, printre care şi
deputatul de Putna, I. Roată
48) Ctin Roată din Câmpuri, nepotul lui I. Roată
49) Cum era iluminat oraşul în vechime
50) Unul din podurile de zid din oraş, peste gârla hotarului ce despărţea cele două
ţări surori
De la numerele 36 la 50 sunt ,,clişee zincografice, diferite mărimi cu preţ de 2 lei m.
m.;”
,,total 2.274 m. m. x 2 = 45 - 48, scăzut 10 % rabat”.
51) Fotografie după decretele Domnului Alexandru Ioan Cuza, nr. 485 din 10 - VII -
1862, relativ la unirea Focşanilor Munteni şi Focşanii Moldoveni, în mărime de 26 x
39 cm 1 / 400
52) Tablou în culori, cu marca ţării 1 / 800
53) Tablou cu lupte din război, cu inscripţia ,,Pe aici nu se trece”, Mărăşeşti 1917,
1 / 500
54) Tablou cu lupte din război, cu inscripţia ,,Nici pe aici nu se
trece”, Mărăşeşti, 6 aug. 1917 1 / 500
55) Tablou cu lupte din război, - un atac la Mărăşeşti 22 iulie / 1 aug.
1917, 1 / 400
56) Fotografii de 18 / 24 cm, cu diverse vederi istorice a oraşului
Focşani, extrase de la Academia Română, A 1931
- 9 x 250 = 2.250
116
57) Tablou 30 / 50 ce reprezintă deputaţii clăcaşi din Adunarea
Colectivă (?) a Moldovei din anul 1857, A 1931
- 1 / 550
58) Tablouri în culori de la încoronarea M. S. Regelui Carol I din 10 şi
11 mai 1881, reprezentând: Cortegiul Regal, cortegiul agriculturii,
cortegiul podgorenilor şi băuturi spirtoase cu rama de stejar şi geam; A
1931 3 x 1.000 = 3.000
59) Portretele M. S. Regelui Carol I şi Regina Elisabeta, executate în
1895 în culori, cu ramă de stejar şi geam, A 1931;
2 x 1.000 = 2.000
60) Tablou fotografic de Durrazza, la Castelul Peleş: M. S. Regele Carol
I, cu ramă de stejar, geam şi coroană, A 1931,
1 / 250
61) Tablou ,,Maica Domnului”, donat de Dna Arhitect Mincu, costul
ramei bizantin - antic cu un passe - partout semirotund sus, mărimea 202 /
98 cm - 1 / 5.000
62) Planul de aliniere a oraşului Focşani plus costul ramie
1 / 400
63) Rame de stejar la diverse tablouri istorice
8 x 250 = 2.000
64) Rame reparate şi pus geamurile la diplomele Arhitectului Mincu
3 x 300 = 900
65) Ramă de stejar cu geam, planul şcolii Focşanii Munteni 1885
- 1 / 100
66) Ramă de stejar cu geam, la decretul lui Cuza referitor la unirea celor
două oraşe Focşani 1 / 200
117
67) Ramă de stejar cu geam, la planul fotografic al oraşului Focşanii -
Moldovei din 1828 1 / 250
68) Ramă de stejar cu geam, la harta hotarului între Focşanii Munteni -
Focşanii Moldevei 1 / 350
69) Ramă de stejar cu geam, la tabloul - fotografii înmormântarea
defunctului Maior Gh. Pastia - 4 x 250 = 1.000
70) Ramă de stejar cu geam, la fotografia Casa Dăscălescu
2 x 150 = 300
71) Clişee fotografice de pe diferite vederi din cartea baronului
Miroloscky 16 x 108 = 1.730
72) Ramă de stejar cu geam la tablourile de canalizare din 1913
1 / 200
73) Rame de stejar cu geam fasonate la 4 fotografii: defunctul Înaltul
Regent Buzdugan, Duiliu Zamfirescu, Olănescu - Ascano şi Arhitect Ioan
Mincu 4 x 400 = 1.600
74) Ramă de stejar cu geam la fotografia Monumentului Independenţei
1 / 100
75) Ramă de stejar cu geam ,,D. Solomon”
1 / 100
76) Un tablou în ulei 1,14 / 1992, reprezentând Moldova în costum
naţional 1 / 1.000
A. 18 - VI - 1936
77) Epitaf mare pe pânză, 0,85 / 0,70 ,,Sf. Aer”
1 / 1.000
A. 18 - IV - 1936
118
78) Icoană mare pe pânză 1,15 / 0,80 m cu două feţe, prima ,,Maica
Domnului” şi una faţă ,,Învierea Domnului Isus Hristos”
A. 18 - VI - 1936 1 / 1.000
Total general = 84.824 lei
*
(Anexa nr. 6). Inventarul Muzeului Regional în anul 1937 109.
,,1. Tablou - fotografie Monumentul Generalului Suvorov

700 lei
2. Tablou - fotografie Dumitru Solomon
600 = 2 bucăţi
3. Tablou - fotografie Piaţa Munteni, Primăria şi Catedrala
= 400 lei
4. Tablou - fotografie Fundaţia pentru Monumentul Borna
= 200 lei
5. Tablou - fotografie Banca Economia şi imobil de alături
= 200 lei
6. Tablou - fotografie Inaugurarea Monumentului Generalului
Suvorov = 200 lei
7. Tablou - fotografie Idem Serviciul divin
= 200 lei
8. Tablou - fotografie Inaugurarea Cohortei ,,Elena Doamna” în
1935 la Focşani = 600 lei
9. Tablou - fotografie Armistiţiul încheiat la Focşani în 1918
= 750 lei
109
A. N. Vn., fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 127 / 1937, f. 28 - 28
verso.
119
10. Tablou - ,,Hrisov relativ la înfiinţarea şcoalei din 1803”
- 400 lei
11. Tablou ,,Ion Roată”, fost deputat în Divanul Ad - Hoc”
800 lei = 4 bucăţi
12. Tablou - fotografie - Fabrica de Zahăr Mărăşeşti
= 450 lei
13. Tablou - fotografie - Fabrica de Zahăr Mărăşeşti - vedere generală
- 450 lei
14. Tablou - fotografie Inaugurarea Monumentului din Bârseşti 1904
= 500 lei
15. Tablou - fotografie M. S. Regele Carol I în Gara Focşani
= 750 lei
16. Tablou - fotografie M. S. Regele Carol I în 1904
= 450 lei
17. Tablou - fotografie Vechiul Tribunal Putna
= 500 lei
18. Tablou - fotografie Regele Ferdinand în inspecţia Garnizoanei
Focşani = 450 lei
19. Tablou - fotografie Funicularului din munţii Vrancei
= 300 lei
20. Tablou - fotografie Duiliu Zamfirescu = 1.000 lei
21. Tablou - fotografie Arhitect Mincu = 1.000 lei
22. Tablou - fotografie Bornă cu stâlpi în Piaţa Munteni =4
bucăţi x 850 lei = 3.400 lei
23. Placaj de marmură Baticino la monument = 5.700 lei
120
24. Diferite vederi Duiliu Zamfirescu 6
bucăţi x 600 = 3.600 lei
25. Tablou pictură Schitul Lepşa = 51.000 lei
26. Diferite fotografii Chilia, Prisaca şi Cascada Putna = 20
bucăţi x 320 = 6.400 lei
27. Diferite fotografii 12 clişee - 2 x 3.450 lei = 6.900 lei
28. Fotografii Olănescu – Ascanio 1.000 lei
29. Diferite vederi 24 x 200 = 4.800 lei
30. Diferite vederi 24 x 200 = 4.800 lei
31. Portret Maior Pastia = 400 lei
32. Portret Miron Costin = 400 lei
33. Stema oraşului 1.000 lei
34. Stema oraşului cu tuş 1.000 lei
35. Placă de bronz gravată, Don [aţia] G. Olezerosky
= 600 lei
36. Fotografie Piaţa Munteni cu Primăria
37. Harta Regiunei Focşani - Adjud 1789
38. Vechiul Hotar dintre Principate
39. Hrisov al lui Constantin Moruzi Voevod
40. Parte din Planul oraşului Focşani
41. Foto - Banca ,,Economia” din Focşani unde a fost Vama Moldovei
42. Tablou - foto ,,Alexandru Ioan Cuza”
43. Planul situaţiei trupelor în lupta de la Focşani din august 1789
44. Planul Şcoalei Începătoare din Focşanii Munteni în 1835
45. Bătălia de la Focşani, 31 iulie 1789
46. Hotarul dintre Moldova şi Muntenia
121
47. Deputaţi săteni din Divanul Ad - Hoc
48. Constantin Roată din Câmpuri
49. Cum era iluminat oraşul în vechime
50. Unul din podurile de zid din oraş peste gârla hotarului ce
despărţea ţările surori - 4.094 lei
51. Foto decretele lui Cuza din timpul Unirii - 400 lei
52. Tablou în culori cu marca Ţărei - 800 lei
53. Tablou cu lupte din Război - ,,Mărăşeşti” 1917 = 500 lei
54. Tablou cu lupte din Război - 6 august 1917 - = 500 lei
55. Tablou cu lupte din Război ,,Un atac la Mărăşeşti” - 22 / 7 / 1917
= 400 lei
56. Diverse fotografii istorice a oraşului Focşani de la Academia
Română, în original = 2.250 lei
57. Tablou Deputaţi Clăcaşi ai Moldovei, 1857, 550 lei
58. Tablou culori Încoronarea Regelui Carol I din 10 şi 11 mai 1881
= 3 bucăţi = 3.000 lei
59. Portretul M. S. Regele Carol I şi Regina Elisabeta
= 2.000 lei (2 buc.)
60. Portretul M. S. Regele Carol I şi Regina Elisabeta la Castelul
Peleş = 250 lei
61. Tablou ,,Maica Domnului” - 5.000 lei
62. Planul de aliniere al oraşului Focşani = 400 lei
63. Rame de stejar la diferite tablouri = 2.000 lei
64. Rame şi geam la diplomele arhitectului Mincu - 3 b.
= 900 lei
122
65. Ramă planul Şcolii Focşanii - Munteni şi Focşanii Moldovei, 1885
= 100 lei
66. Ramă la Decretul Domnitorului Cuza relativ la Unire
= 200 lei
67. Ramă stejar la fotografia Focşanii Moldovei 1828
= 200 lei
68. Ramă stejar la harta hotarului
= 350 lei
69. Înmormântare Pastia = 4 x 250 lei = 1.000 lei
70. Ramă stejar Casa Dăscălescu = 2 x 150 lei = 300 lei
71. Diferite vederi din cartea scrisă de Baron Mirolascky = 16 x 108
lei = 1.730 lei
72. Ramă la tablourile de canalizare 1913 = 200 lei
73.Rame fasonate Defunctului Regent Buzdugan, Duiliu Zamfirescu,
Olănescu - Ascanio şi arhitect Ion Mincu = 4 x 400 lei
= 1.600 lei
74. Ramă la fotografia Monumentului Independenţei = 100 lei
75. Ramă la fotografia Dumitru Solomon = 100 lei
76. Tablou ,,Moldova în costum naţional”
77. Epitaf mare pe pânză = Sf. Aer
78. Icoană mare pe pânză, ,,Maica Domnului” şi ,,Iisus Christos” = 3
x 1.000 lei = 3.000 lei
*
(Anexa nr. 7) Ion Diaconu (24 septembrie 1903, Spineşti, Vrancea – 9
decembrie 1984, Iaşi)
123
Tatăl: Ioan C. Diaconu notar, membru al Partidului Naţional Liberal
timp de 40 de ani.
Mama: Măriuţa, casnică. A absolvit primele patru clase primare la
Tulnici şi a cincea la Spineşti. Urmează în particular primele două clase
secundare la Liceul ,,Unirea” (1915 – 1923), luând bacalaureatul şi fiind
clasificat primul. Între anii 1923 – 1926, urmează cursurile Facultăţii de
Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, obţinând diploma de
licenţă în Litere şi Filosofie, cu menţiunea ,,magna cum laudae”. Profesor
suplinitor, în anul şcolar 1926 / 1927, la Liceul ,,Unirea” (obiectele:
Filosofia , Drept, Franceza) şi Liceul de Fete din Focşani (preda: Istoria
Artelor şi Limba Română). În anul şcolar 1927 / 1928, a funcţionat ca
profesor suplinitor de Limba Română de la Şcoala Comercială Elementară şi
Superioară din Focşani. La 1 septembrie 1928 a fost numit profesor titular
provizor de Limba Română şi Limba Latină, la Liceul ,,Unirea”, unde a
predat fără întrerupere până la 1 aprilie 1933, când a fost numit – profesor
titular definitiv de Limba şi Literatura Română, Limba Franceză şi Drept. A
fost director al Liceului ,,Unirea”, în perioada septembrie 1939 – noiembrie
1940. A condus Societatea Literară ,,Grigore Alexandrescu” a Liceului
,,Unirea” şi a înfiinţat o societate literară la Şcoala Comercială Superioară
din Focşani. La 31 mai 1943, a trecut examenul de doctorat în Filosofie şi
Litere cu menţiunea ,,cum laudae”. În iunie 1948, Academia Română i-a
acordat ,,Premiul Ion Heliade Rădulescu” pentru teza de doctorat intitulată:
,,Reflexiuni despre cântecul şi versul popular”. Cunoştea limbile franceză,
germană, italiană şi engleză. S-a înscris în Partidul Naţional Liberal –
Gheorghe Brătianu (23 august 1944 – octombrie 1946), de unde a trecut în
rândurile Partidului Social Democrat. În noaptea de 14 / 15 august 1952, a
124
fost ridicat şi dus în lagărul de la Capul Midia, fără să fi fost judecat, unde
şi-a împărţit detenţia, printre alţii, cu părintele Galeriu. La ieşirea din lagăr,
şi-a găsit casa confiscată, familia locuind în condiţii precare. Reabilitat în
1968, s-a stabilit, până la moarte, la Iaşi. A debutat literar în 1922, în
Anuarul Societăţii Literare ,,Grigore Alexandrescu” şi cu cercetări
folclorice (1926), în revista ,,Grai şi suflet”, condusă de Ovid Densuşianu.
În 1935, l-a însoţit pe Mihail Sadoveanu într-o călătorie în Ţara Vrancei.
Între anii 1941 – 1943, la Tipografia ,,Cultura” din Focşani, a editat, în trei
volume, revista ,,Ethnos”. Lucrarea fundamentală rămâne culegerea de
etnografie, folclor şi dialectologie ,,Ţinutul Vrancei”, vol. I, tipărit sub
auspiciile Institutului de Filologie şi Folclor al Universităţii din Bucureşti,
condus de fost său profesor, Ovid Densuşianu. (Tudora Ciobotaru, op. cit.,
p. 294 – 297; Valeriu Anghel, Alexandru Deşliu, op. cit., p. 106 – 108;
Paula Diaconu Bălan, Ion Diaconu. O viaţă dăruită Vrancei, Editura Petra
Dia, Iaşi, 1998, passim).
125
MUZEUL DE ŞTIINŢELE NATURII DIN FOCŞANI
Horia Dumitrescu
Până în anul 1920, în Vrancea, nu exista nici o colecţie

organizată de ştiinţele naturii, în afară de puţinul material didactic care
se găsea la „Liceul teoretic de băieţi”, astăzi Colegiul Naţional
„Unirea” Focşani. Apariţia şi dezvoltarea muzeului din Focşani sunt
legate de numele profesorului Anghel (Anghelie) Bardan, care a fost
şi directorul muzeului de la înfiinţare şi până la 19 septembrie 1961.
Anghel Bardan s-a născut la 9 august 1896, în comuna Jariştea.
Şi-a petrecut copilăria în mijlocul naturii atât de pitoreşti de la poalele
Măgurii Odobeştilor.
După terminarea cursului primar, s-a înscris la Şcoala Normală
de învăţători din Buzău, pe care a absolvit-o în 1919. Proaspătul
absolvent s-a întors în comuna natală, unde fusese numit învăţător la 1
septembrie 1919. A găsit şcoala cu mobilierul distrus de urgiile
războiului şi lipsită complet de materialul intuitiv necesar activităţii
didactice. Născut şi copilărind în Jariştea, colindând coclaurile şi
pădurile locului, iubind natura şi fiind vânător pasionat, s-a hotărât să
realizeze, prin mijloace proprii, ca material didactic, o colecţie de
floră şi faună din zonă. Îi lipsea un manual cu ajutorul căruia să se
poată iniţia în naturalizarea păsărilor sau animalelor vânate. Dintr-un
126
ziar decupase o fotografie cu diferite piese naturalizate la un atelier al
lui Enăchescu – Muscel din Bucureşti.
Anghel Bardan aflase că la Bacifalău, lângă Braşov, era un
preparator naturalist, iar în Dobrogea, la Malcoci şi la Cernavodă, s-ar
găsi alţi doi naturalişti preparatori. A încercat, prin corespondenţă, să
afle câte ceva din tehnicile diferitelor operaţiuni de naturalizare, dar
cei cărora s-a adresat i-au răspuns că dacă are ceva de împăiat, să le
trimită lor şi, contra cost, îl vor servi.
Întâmplarea a făcut ca la Liège, să urmeze ingineria o rudă de-a
sa şi tovarăş de vânătoare, Eniţă Ciurumelescu. Acestuia i-a împărtăşit
preocuparea sa şi l-a rugat să-i trimită, dacă găseşte, vreun manual
practic de împăiere. Nu mică i-a fost bucuria când, pe adresa lui, a
sosit, „Nouveau manuel complet de naturaliste preparateur”, din
Enciclopedia Rorete - Paris.
Cu micile sale economii, în vacanţa mare, s-a suit în tren şi a
plecat la Bucureşti ca să-şi cumpere conservante şi ochi artificiali, dar,
mai ales, să viziteze Muzeul „Grigore Antipa”. A stat zile întregi în
muzeu pentru a se documenta cât mai bine. Muzeul era utilat cu
laboratoare de cercetări şi ateliere de naturalizat conduse de
specialişti.
A avut fericita ocazie să fie primit de Grigore Antipa „un om
scund de statură, îndesat şi bine legat. Faţa lui rotundă şi senină era
încadrată de o mustaţă tăiată scurt, iar în dosul ochelarilor
străluceau ochii mari şi vioi” 110.
110
Ion Grigorescu, Cum a luat naştere Muzeul de ştiinţele naturii din
Focşani. Interviu cu Anghelie Bardan, în Revista Muzeelor şi Monumentelor
. Muzee, nr. 7 / 1977, p. 49.
127
I-a împărtăşit preocupările sale şi l-a rugat să-i aprobe să asiste
la lucrările ce se fac în laboratoarele diferitelor secţii ale muzeului.
Pe o hârtie din mapa de pe birou, Antipa a scris ceva pe ea şi
apoi, s-a sculat şi i-a dat din bibliotecă o carte voluminioasă pe care,
de asemenea, a scris câteva cuvinte.
Uitându-se la Bardan, i-a spus: „Te vei prezenta cu hârtia
aceasta la Dl. Canisius şi Hoeniche de la laboratoarele de
naturalizarea pieselor de muzeu, iar cartea aceasta ţi-o dau cadou,
spre cercetare şi spre a-ţi întregi cunoştinţele cu bogata faună
piscicolă din apele ţării noastre. Cât timp vei sta la noi, când ai
nevoie, poţi cerceta şi alte lucrări din biblioteca muzeului” 111.
De emoţie, Bardan a ieşit din biroul lui Antipa cu cartea oferită
de savant, dar şi-a uitat pălăria în cuier şi a trebuit să-l roage pe portar
să i-o aducă.
Lucrarea era intitulată „Fauna ihtiologică a României”, editată
şi premiată de Academia Română în 1909. Pe prima pagină, Antipa i-a
făcut următoarea dedicaţie: „Domnului Anghel Bardan, ca răsplată
pentru dragostea sa de natură. Din partea autorului. Doctor Grigore
Antipa, 10 august 1920” 112
.
Scrisoarea către şefii laboratoarelor de taxidermie era
recomandarea lui Antipa pentru a avea acces şi a asista la lucrările ce
se efectuau. În laboratorul în care lucra Canisius, pictor decorator,
Bardan şi-a însuşit cunoştinţe în redarea fidelă a naturii, prin
prezentarea ei dioramică, iar de la Bleich, un artist în dermoplastie, şi-
a însuşit preţioase cunoştinţe tehnice de conservare a pieselor, atât din
111
Ibidem.
112
Ibidem.
128
regnul animal, cât şi din cel vegetal. Bardan a vizitat şi cercetat
amănunţit mirificele colecţii de Lepidoptere (fluturi) şi bogatul
depozit de faună ornitologică (păsări) conservate sub formă de
burdufuri sau balguri. A studiat bogata bibliotecă a muzeului.
Înarmat cu acest bagaj de cunoştinţe, Bardan s-a întors la
Jariştea, unde, a transformat aşa-zisul salon al casei noi în muzeu,
expunând toate trofeele strânse din escapadele sale vânătoreşti. Într-un
timp relativ scurt, Bardan a reuşit să realizeze un început de muzeu.
Vizitat de corpul didactic, împreună cu elevii, aduşi la Jariştea cu
ocazia şedinţelor Cercului cultural, muzeul s-a făcut repede cunoscut
şi în satele înconjurătoare: Vărsătura, Boloteşti, Găgeşti, Mera şi
Pituluşa.
Aşadar, anul 1920 este considerat anul de naştere al muzeului
din Jariştea.
Impresionat şi entuziasmat de ceea ce văzuse la Muzeul
„Grigore Antipa” din Bucureşti, de colecţiile ornitologice ale
profesorului Dionisie Linţea din Timişoara, de Muzeul „Paul Paşa”
din Galaţi, de preparatele lui Haussman din Bacifalău, de colecţiile
ornitologice de la Malcoci din Dobrogea şi ale lui Enăchescu - Muscel
din Bucureşti, Bardan şi-a botezat colecţiile sale: Muzeul enciclopedic
A. Bardan - Jariştea. Putna. Şi-a confecţionat o ştampilă cu aceeaşi
titulatură, pe care Bardan a folosit-o la etichetele exponatelor şi în
corespondenţa ce o avea cu alte muzee, în chestiuni de colectări şi în
schimburi de piese muzeale.
Către sfârşitul lunii iunie 1923, Şcoala Primară din Jariştea a
fost vizitată inopinat de Nicolae Saxu - inspector general în cadrul
129
Casei Şcoalelor şi Nicolae Iordan - revizorul şcolar al judeţului
Vrancea.
În timpul lecţiei de ştiinţele naturii la clasa a IV-a, Bardan a
avut surpriza ca în clasă să intre cei doi inspectori, însoţiţi de
directorul şcolii. După ce a verificat catalogul şi caietul cu schiţele de
plan ale lecţiilor, inspectorul Nicolae Saxu - „un om voinic, oacheş, cu
ochii negri, sprîncenele groase şi mustaţa tăiată scurt” 113
- , i-a
solicitat lui Bardan să-i arate materialul didactic folosit la orele de
ştiinţele naturii.
Bardan i-a prezentat muzeul de care Saxu aflase mai demult şi
inspectorul general l-a informat, că în cursul lunilor iulie şi august, vor
avea loc cursuri de îndeletniciri practice, şedinţe de naturalizări şi
alcătuiri de muzee şcolare. Întrebarea firească a fost dacă Bardan
poate participa în calitate de „tehnician”.
Răspunsul fiind afirmativ, Bardan s-a prezentat, în iulie 1923, la
Sfântu Gheorghe, la cursurile programate de Nicolae Saxu şi V.
Nicolescu, care se ţineau cu învăţătorii recomandaţi de revizoratele
şcolare din toate judeţele. Noua situaţie îl solicita din plin pe Bardan:
30 - 40 de zile în diferite capitale de judeţ, unde, cu elevii ultimei
clase de la şcolile normale şi cu corpul didactic, trebuia să ţină lecţii
practice muzeale. În perioada anilor 1923 - 1935, Bardan a ţinut
asemenea cursuri la Sfântu Gheorghe, Deva (1925 - 1930), Bucureşti,
Buzău, Râmnicu Sărat, Brăila, Braşov (1924), Galaţi, Râmnicu Vâlcea
(1935) şi Constanţa.
113
Ibidem.
130
Între iulie 1923 - 1 ianuarie 1926, Anghel Bardan a fost detaşat
la Casa Şcoalelor şi a Culturii Poporului, unde a funcţionat ca
tehnician propagandist la cursurile cu elevii din ultimul an de la
şcolile normale şi cu corpul profesoral.
Începând cu 1 ianuarie 1926 a fost numit profesor de lucru
manual la Şcoala Normală de Învăţători din Focşani, unde, paralel cu
munca didactică, a continuat să-şi îmbogăţească propria colecţie
muzeal. În 1932, Şcoala Normală a fost desfiinţată, iar Alexandru
Bardan a fost mutat la Râmnicu Vâlcea.
Colecţia sa a expus-o într-un spaţiu la Şcoala nr. 1 de Băieţi din
Focşani, pus la dispoziţie de institutorul Ion Anghel, directorul şcolii.
Inaugurat festiv în august 1932, în cele trei camere – vagon ale clădirii
anexă a şcolii, muzeul – popularizat de elevi în familiile lor – era
frecventat şi cunoscut în Focşani. Anul 1932 poate fi considerat ca
dată a înfiinţării primului Muzeu de Ştiinţele Naturii din Focşani
114
. În cadrul expoziţiei de bază, colecţiile fiind destul de modeste, o
114
Acest muzeu nu trebuie confundat cu cel existent la Liceul ,,Unirea” din
Focşani, despre care avem informaţii din procesele – verbale de inspecţie.
Astfel, Ion Angelescu, inspector secundar în Directoratul Ministerial
Bucureşti, consemna la 10 aprilie 1930: ,,Şcoala posedă material didactic
suficient, amfiteatru pentru ştiinţele experimentale şi o bogată colecţie de
aparate de fizică şi material pentru chimie şi un muzeu pentru ştiinţele
naturale” (Arhivele Naţionale Vrancea, fond Liceul Unirea Focşani, dosar
nr. 289 / 1921, Registru de inspecţiuni 1921 – 1922 – 1937, f. 20). La 20
decembrie 1938, inspector dr. Ion Dănilă scria: ,,Muzeul e bine înzestrat şi
întreţinut” (Ibidem, dosar nr. 295 / 1937, Registru de inspecţii 1937 – 1944,
f. 18 verso). Acelaşi inspector, la 28 septembrie 1939, constata: ,,Muzeul
şcolar e foarte bogat, însă regret că n-a putut fi instalat în vecinătatea
amfiteatrului – după cum s-a proiectat” (Ibidem, f. 23). Cu prilejul inspecţiei
speciale pentru definitivarea în învăţământ a profesorului Gheorghe Cânepă,
de Ştiinţele Naturale, dr. Ion Dănilă scria în procesul – verbal că prof. Cânepă
a predat lecţia nouă ,,Caracterele generale ale Mamiferelor”, la clasa a VI-a
131
prezentare a lor pe o bază evolutivă, ştiinţifică, era greu de realizat şi
atunci Bardan a ordonat piesele pe clase, tema principală fiind
cunoaşterea bogăţiei şi frumuseţii naturii din ţara noastră.
În prima cameră se aflau specii variate din faună, în borcane cu
formol sau spirt, şi, conservate uscat, diferite specii de peşti, reptile şi
batracieni, precum şi eşantioane de roci şi minerale de pe Valea
Milcovului. Camera următoare, cea mai bogată în exponate, cuprindea
diferite specii din avifaună: păsări răpitoare, palmipede şi picioroange,
păsări cântătoare şi folositoare. În ultima cameră, vizitatorul era
impresionat de diferitele şi impunătoarele exemplare din clasa
mamiferelor. În felul acesta, Alexandru Bardan a realizat o evidenţă
modestă a vieţuitoarelor, în ordinea erelor geologice 115.
În anul 1932, Circul din Roman şi Circul Fraţilor Kludski din
Bucureşti – Obor, donau din animalele pe care le deţineau oraşelor
interesate să aibă o grădină zoologică. La 14 noiembrie 1932,
prefectul Ioan P. Ioan scria directorului Circului din Roman, Illeneb,
următoarele: „Primăria Focşani şi Judeţul Putna, fiind informate de
frumoasa şi nobila Dvs. atenţie de a dona unui oraş parte din
animalele pe care le posedaţi în circul Dvs., pentru formarea unei
grădini „Zoologice”, ne permitem a vă arăta prin prezenta că suntem
B: ,,având la dispoziţie un material bogat şi variat din muzeul liceului”

(Ibidem, f. 33). Joi, 4 aprilie 1940, a venit rândul inspectorului general
Hanganu să scrie: ,,Muzeul de Ştiinţele Naturale bine înzestrat, iar piesele
frumos aranjate şi păstrate cu tragere de inimă” (Ibidem, f. 45). În urma
inspecţiei din ziua de 23 august 1943, dr. Ion Dănilă scria: ,,Recomand încă
odată Dlui Director să aibă toată grija pentru aranjarea sălii de cursuri şi
de muzeu pentru Ştiinţele naturale, mai ales că acest liceu are frumoase
colecţii care trebue să fie bine folosite” (Ibidem, f. 72).
115
Ion Grigorescu, op. cit., p. 50.
132
amatori a primi o asemenea donaţiune. Dacă cererea noastră este
admisibilă în principiu, rugăm a ne anunţa pentru a se lua măsurile
urgente de urmare. Considerăm o datorie a anunţa că acceptăm cu
plăcere în condiţiunile ce se vor fixa cu Dvs. să rămâneţi alături de
această nouă formaţiune” 116.
Răspunsul directorului Illeneb către prefectul de Putna, din 6
decembrie 1932, cuprindea următoarele: „Cu creditorii am aranjat
garanţie. Rog fixaţi o zi când putem veni la Focşani să fac
angajamentul cu dvs” 117
.
Răspunsul lui Ioan P. Ioan: „Poftiţi vineri”. În vederea
întâlnirii cu directorul Circului din Roman, prefectul a trimis la 12
decembrie 1932 o Adresă către profesorii Ispas, Leonescu, Flitman,
Theodor Corneliu, Titi Negutz şi doctorii Atanasiu şi Şeptilici:
„Sunteţi cu insistenţă rugaţi să binevoiţi a lua parte mâine 13 /
12 / ora 18, în comisiunea determinată de consiliul comunal Focşani,
pentru a studia şi soluţiona chestiunea amenajării şi întreţinerii
animalelor exotice oferite de dl. Illeneb. Convocarea va avea loc la
Prefectura Putna” 118.
Din varii motive, grădina zoologică nu s-a putut forma.
Muzeul se va îmbogăţi cu noi şi valoroase exponate: de la
Expoziţia de vânătoare din Bucureşti (din anul 1935), capul de cerb
litvan, din Munţii Vrancei, un ţap de capră neagră din Munţii Lotrului,
un vultur pleşuv şi o acvilă imperială.
116
Prefectura Judeţului Putna, dosar nr. 115 / 1932, f. 3.
117
Ibidem, f. 55 verso.
118
Ibidem, f. 6.
133
În 1937, Şcoala Normală din Focşani a fost reînfiinţată. În
acelaşi an, Anghel Bardan s-a stabilit definitiv în oraş şi s-a reîntors la
catedră şi la muzeul său. A continuat să naturalizeze noi şi preţioase
piese care măreau şi completau colecţiile muzeului. Când totul părea
că merge atât de bine şi profesorul Bardan se bucura de munca sa, are
loc cutremurul de pământ din 10 noiembrie 1940, în urma căruia a fost
dărâmat un sfert din locuinţele oraşului Focşani, deteriorat un sfert şi
afectat 25 % într-o proporţie mai redusă.
Localul şcolii a fost atât de grav avariat, încât clădirea a fost
dărâmată. Ajutat de directorul Ion Anghel şi de copii, Bardan a scos
din ruine colecţiile deteriorate şi pline de moloz şi le-a dus la locuinţa
sa din str. Alexandru Golescu, nr. 11, din Focşani. Aproape toate
borcanele cu preparate în spirt sau formol au fost sparte, iar
exponatele faunistice, care nu fuseseră în dulapuri, au fost degradate
de tencuiala căzută de pe tavan. Pe lângă Prefectura Putna, s-a înfiinţat
Comisia de arhitecţi, care a stabilit avariile suferite de locuinţe, clădiri
publice, lăcaşuri de cult şi care a hotărât măsurile ce se impuneau:
dărâmarea parţială sau totală a imobilului, sau reparaţia, după caz.
Pentru locuinţa sa, profesorul Bardan a solicitat expertiza
comisiei din cadrul Serviciului Tehnic al Judeţului Putna. Comisia a
constatat că după reparaţii, casa poate fi locuită în continuare, ceea ce
l-a obligat pe Bardan, ca în anii 1940 - 1941, cu mari sacrificii şi
muncind din greu, să-şi repare casa. Piesele muzeale, au fost refăcute
pe cât a fost posibil şi rearanjate tematic în spaţiul pe care îl avea în
casa profesorului Bardan.
134
Demobilizat la 1 septembrie 1945, Bardan a fost încadrat la
Liceul „Unirea” din Focşani. Colecţia muzeală a scăpat de
bombardament, dar a fost în parte distrusă de răufăcători. De aceea,
prima sa grijă a fost să-şi îmbogăţească colecţia, recoltând şi
conservând noi piese muzeale.
La cerere, prof. Anghel Bardan a dat în folosinţa Laboratorului
de ştiinţele naturii din cadrul Liceului „Unirea” un număr de 89 de
piese, după cum reiese din Procesul – verbal încheiat cu ocazia
predării lor. În toată perioada de după război, prof. Bardan şi-a aranjat
colecţiile în vitrine în aşa fel încât ele erau accesibile vizitatorilor. În
majoritatea lor, aceştia erau elevi de la şcolile din oraş sau membri ai
Filialei de vânătoare şi pescuit sportiv din Focşani, al cărui preşedinte
a fost în perioada anilor 1945 – 1952 119.
Profesorul Cezar Cherciu îşi amintea că ,,de la acest om
minunat, A. Bardan, blând şi îndemănatic, am aflat noi, elevii, primele
taine ale împăierii animalelor, pe care îl priveam mereu cu admiraţie
şi respect pentru orele practice pe care ni le oferea în cadrul Liceului
„Unirea” 120.
La 1 septembrie 1948, sediul Filialei de vânătoare Focşani s-a
mutat în casa profesorului Bardan, având ca sediu una din sălile în
care era amenajată colecţia muzeală. Cu sprijinul vânătorilor, numărul
pieselor naturalizate a crescut în permanenţă, astfel încât, la 6
119
Carol Nagler, Muzeul de Ştiinţele Naturii din Focşani la un sfert de veac
de existenţă, în Coordonate culturale vrâncene. Culegere de note şi
comunicări, Focşani, 1972, p. 24.
120
Cezar Cherciu, Vrancea şi Ţinutul Putnei – o lume de altădată. 1921 –
1945, Editura Andrew, Focşani, 2005,
p. 123.
135
octombrie 1948, în şedinţa de comitet a filialei de vânătoare Focşani,
s-a hotărât înfiinţarea unui Muzeu regional de vânătoare, titulatură sub
care se va face deschiderea oficială a acestuia peste patru zile. Filiala
de Vânătoare Orăşenească Focşani, cu sediul în strada Duiliu
Zamfirescu, nr. 11, trimitea, la 8 octombrie 1948, următoarea invitaţie
Prefecturii Judeţului Putna:
„Avem onoarea a vă face cunoscut că în ziua de 10 octombrie
1948, orele 10, va avea loc inaugurarea Muzeului Regional de
Vânătoare Putna din strada Duiliu Zamfirescu, nr. 11, Focşani.
Vă rugăm să binevoiţi a lua parte cu funcţionarii instituţiei.
Preşedinte,
Secretar,
Prof. Anghel Bardan I. Dumitrescu” 121.
Iată cum prezenta presa locală acest eveniment:
„Inaugurarea muzeului regional de vânătoare – Putna
În prezenţa d-lor F. Chical,* prefectul judeţului, Anton
Gheorghiu, subprefect, I. Coteţ, directorul agricol judeţean, ing.
Bulinaru, şeful serviciului agricol, cât şi a delegaţilor autorităţilor
locale şi organizaţiilor de masse, a avut loc Duminică 10 Octombrie,
la orele 11 dimineaţa, inaugurarea Muzeului Regional de Vânătoare,
instalat în clădirea Bardan.
Posedând o bogată colecţie de păsări şi animale, vânate sau
strânse din judeţul nostru, cât şi din judeţele vecine, din deltă sau din
regiunile muntoase ale ţării, muzeul prezintă o însemnătate deosebită
pentru cunoaşterea şi studierea condiţiunilor desvoltării faunei din
121
A. N. Vn., fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 108 / 1948, f. 23.
136
ţinuturile noastre, precum şi a condiţiunilor de migraţiune a
păsărilor.
Pe lângă secţiile cuprinzând sute de exemplare din păsările şi
animalele colectate, muzeul posedă şi o secţie preistorică, cu piese
descoperite în judeţul Buzău.
D. profesor Bardan, conducătorul Muzeului, a pus la dispoziţie
acestui muzeu, trecut în patrimoniul Ministerului Silviculturii,
bogatele colecţii strânse şi pregătite de d-sa în decurs de mulţi ani.
Cu prilejul inaugurării Muzeului Regional de vânătoare, d.
prof. Bardan a dat participanţilor lămuriri asupra fiecărui fel din
colecţiile existente, arătând şi însemnătatea acestei instituţii în ceeace
priveşte valorificarea vânatului, care trebue să ţină seamă în acelaşi
timp de măsurile de proteguire a speciilor rare” 122
.
Din dorinţa de a dezvolta noul muzeu, Victor Grigoriu,
preşedintele Asociaţiei Generale a Vânătorilor din R. P. R., Filiala
Judeţului Putna, s-a adresat, la 11 decembrie 1948, Prefecturii Putna:
„După cum cunoaşteţi şi Domnia Voastră, în acest oraş s-au
pus bazele unui muzeu regional de vânătoare a cărui importanţă din
punct de vedere cultural atât pentru masele populare cât şi pentru
tineretul şcolar este de nediscutat.
122
* Muncitorul ceferist Chical Ferdinand a fost instalat prefect al judeţului
Putna la 6 septembrie 1948, în locul lui Alexandru Martin, inspector
administrativ, a cărui delegaţie încetase. La instalarea sa, Chical a declarat că:
,,Ajutat de toţi oamenii muncii din judeţul Putna, ajutat în deosebi de
judeţeana P. M. R., voiu putea să duc la îndeplinire toate sarcinele, voi reuşi
să ridic judeţul la loc de frunte în toate acţiunile”. La instalarea sa, au fost
prezenţi Valeria Mititelu – secretara judeţenei P. M. R. şi deputatul Traian
Kogălniceanu, din partea Consiliului Judeţean Sindical. (Vezi ,,Zorile
Putnei”, Anul IV, Nr. 203, Duminică 12 Septembrie 1948, p. 4).
122
,,Zorile Putnei”, Anul IV, Nr. 208, Duminică 17 Octombrie 1948, p. 2.
137
Cum acestui muzeu dorim să-i dăm o dezvoltare
corespunzătoare scopului citat mai sus şi cum Domnia Voastră
îmbrăţişaţi cu căldură orice operă în legătură cu ridicarea nivelului
cultural al maselor populare în noua ordine socială din R. P. R., dat
fiind greutatea pe care o întâmpinăm în adunarea fondurilor necesare
dezvoltării muzeului, în sensul procurărei de vitrine, materiale brute
şi plata laborantului, etc., apelăm la bunăvoinţa Dvs a înscrie în
bugetul judeţului o sumă ce veţi crede de cuviinţă în scopul mai sus
arătat, de subvenţie atât de necesară acestui muzeu”123.
Din iniţiativa Inspectoratului de vânătoare al judeţului Putna s-a
numit un Comitet onorific de conducere, iar bugetul unităţii se rezuma
la subvenţii din partea Filialei de Vânătoare Focşani.
Autorităţile timpului au căutat să valorifice în interesul lor acest
muzeu, punând accent, în scopuri propagandistice, pe locul şi rolul său
în educaţia maselor populare:
„Muzeul Regional de vânătoare din Focşani pus la dispoziţia maselor
largi populare
Direcţia Silvică Putna, prin Secţia de Vânătoare, a dat fiinţă
unui Muzeu Regional, găsind prin aceasta un mijloc de educaţie pe
acest tărâm a maselor populare, ca şi a personalului silvic însărcinat
cu paza şi ocrotirea vânatului.
Ţara noastră, prin felul solului şi mai ales prin Delta Dunării,
deţine una din cele mai bogate şi mai variate faune autohtone, în
domeniul ştiinţelor naturale.
123
A. N. Vn., fond Primăria Oraşului Focşani, dosar nr. 108 / 1948, f. 27.
138
Materialul bogat abundă pe toată întinderea ţării, totuşi
datorită regimurilor burghezo – moşiereşti din trecut şi a celor ce
cotropise [ră] ţara şi care aveau tot interesul să ţină ţara şi întreg
poporul în ignoranţă şi robie, nu s-a dat nici o atenţie posibilităţilor
locale, de confecţionarea materialului necesar predării în mod intuitiv
a cunoştinţelor în învăţământ. În cea mai mare parte s-a importat
acest material din străinătate, dela acei cari vremelnic au fost
asupritorii poporului, invadatorii hitlerişti.
Proprietarii muzeului de ştiinţe naturale „Doctor Antipa” din
Bucureşti şi în centrele mai importante din ţară şi Delta Dunării, şi
alţii ca Dombrovschi, Hoenische, Blach şi alţi nemţi au vânat şi
colectat ani de zile exemplarele cele mai rare ale faunei ornitologice,
trimiţând materialul brut peste graniţă, unde era prelucrat şi oferit
din nou pe bani grei din visteria ţării.
Astăzi în vederea creerii de muzee şi material didactic intuitiv,
Ministerul Silviculturii cât şi Ministerul Culturii Poporului sunt
preocupate în gradul cel mai înalt de cultura cât mai temeinică a
masselor largi populare.
Muzeul regional de Vânătoare din Focşani, îşi ia ca sarcini de
lucru executarea şi pregătirea următorului material: Materiale de
ştiinţe naturale împăiate, materiale de ştiinţe naturale conservate în
stare lichidă, fauna ichtiologică, reptile, bactricene, etc., conservate
în stare uscată sau lichidă (borcane, spirt, formol), ostiologie şi
scheletizări în general, tablouri murale şi diorame, cuprinzând
diverse colecţii de ordin vegetal, mineral sau animal, insectare,
ierbare, etc., secţii etnografice, numismatice, arheologice, etc.
139
Confecţionându-se materiale didactice pe lângă acest muzeu şi
pregătindu-se tehnic elementele tinere din învăţământ şi în special din
câmpul muncii, cu timpul credem că s-ar putea remedia în mare parte
lipsa aşa de simţită a unui mijloc netăgăduit de preţios, ce-l constituie
acest muzeu şi materialul său intuitiv în predarea şi promovarea în
cel mai înalt grad a învăţământului” 124.
În anul 1949, a început crearea unui parc viu cu animale
capturate de către vânători 125.
Ca urmare a Decretului nr. 63, publicat în „Monitorul Oficial”
nr. 25 din 17 martie 1950, Muzeul Regional de Vânătoare, pendinte de
Ministerul Silviculturii, trece în subordinea Secţiei Muzee şi
Monumente din Comitetul Aşezămintelor Culturale de pe lângă
Consiliul de Miniştri al R.P.R.
În luna mai 1950, Comitetul Provizoriu al Judeţului Putna a pus
la dispoziţia muzeului localul din str. Republicii nr. 79,
compartimentat în opt încăperi. Conform Procesului – verbal încheiat
la 24 mai 1950, colecţia personală a profesorului Anghel Bardan era
constituită din: 202 piese ornitologice naturalizate, 9 batracieni şi
reptile, 15 cranii de diverse mamifere, 24 piese conservate în lichid.
Din inventar mai făceau parte: trei dulapuri, cinci etajere şi 54 de
tablouri de diferite mărimi, reprezentând peisaje, floră şi faună.
Totodată, s-au adus 115,5 kg de materiale arheologice şi vestigii din
Primul Război Mondial, materiale care mai târziu au trecut în
patrimoniul Muzeului de Istorie din Focşani. În acelaşi Proces –
124
,,Zorile Putnei”, Anul V, Nr. 219, Duminică 9 Ianuarie 1949,
p. 2.
125
Carol Nagler, op. cit., p. 25.
140
verbal se menţiona că „aceste piese rămân în proprietatea
profesorului Bardan”.
Prin Decizia nr. 135 / 1951 a comitetului Executiv al Judeţului
Putna se dă o nouă titulatură muzeului: Muzeul Regional de Ştiinţele
Naturii Focşani, fixându-i-se şi o schemă de încadrare care cuprindea:
director, muzeograf, secretar, taxidermist, tâmplar, supraveghetor şi
paznic. Anghel Bardan a fost directorul instituţiei din 1950 până în
anul 1961, când s-a pensionat.
La 20 iunie 1955 s-a repartizat pentru muzeu încă un local cu 11
camere, în strada Cuza Vodă nr. 29. Deoarece pentru moment trebuiau
aranjate camerele libere din primul local, al doilea a fost utilizat
pentru expoziţii agricole temporare până la 1 decembrie 1957, când şi
acesta a fost deschis ca expoziţie permanentă a muzeului.
În curtea celor două localuri se aflau şi două dependinţe ce au
fost amenajate ca laboratoare, depozite şi magazii. De asemenea, aici
au fost amplasate voliere şi cuşti pentru animalele vii, constituindu-se
parcul viu al muzeului.
Iniţial, tematica muzeului era axată pe probleme de vânătoare,
iar aranjamentul era făcut în dulapuri, etajere, pe pereţi şi pe duşumea,
grupând animalele după locul în care se găsesc în natură şi după
importanţa lor cinegetică.
Prin mutarea sa în str. Republicii nr. 79, muzeul a câştigat
spaţiu, fapt ce a permis să se aranjeze materialul ceva mai puţin
înghesuit, sugerându-se de această dată şi mediul de viaţă prin
amplasarea unei vegetaţii direct pe duşumea. Totuşi, nu s-a ţinut cont
de succesiunea normală a biotopilor.
141
Treptat, s-au confecţionat vitrine, făcând posibilă organizarea
sistematică a materialelor şi a unui număr de opt biogrupe la care
fundalul era pictat. În acelaşi timp, s-a alcătuit şi o expoziţie
permanentă care avea ca tematică, cosmogonia, evoluţia vieţuitoarelor
în perioadele geologice, apariţia omului, precum şi prezentarea fizico
– geografică a regiunii. În paralel, s-a amenajat şi noul local care s-a
deschis la 1 decembrie 1957, cuprinzând o expoziţie cu caracter
permanent, ce avea ca teme: „Momente ale naturii”, „Migraţia
păsărilor”, „Animale folositoare omului” şi „Omul – transformator
al naturii”.
Începând cu a doua jumătate a anului 1960, se extinde schema
de încadrare a muzeului şi începe să fie încadrat personal de
specialitate. În felul acesta, lucrările muzeistice au devenit centrul
preocupărilor, lucru ce s-a reflectat şi în schimbările ulterioare din
cadrul expoziţiei. În primul rând, s-a intervenit în prezentarea
sistematică a pieselor zoologice prin scoaterea din expoziţie a
surplusului de material, lăsându-se doar câte o pereche din fiecare
specie, restul trecându-se în depozit.
După pensionarea lui Anghel Bardan în anul 1961, tânărul
absolvent al Facultăţii de Biologie din cadrul Universităţii Iaşi, Carol
Nagler, a fost numit directorul instituţiei. Noua viziune a proaspătului
director asupra modului de organizare a expoziţiei de bază s-a făcut
imediat simţită.
La începutul anului 1962, vechea expoziţie permanentă
privitoare la cosmogonie şi evoluţia vieţuitoarelor în perioadele
geologice este înlocuită cu una nouă, corespunzătoare din punct de
142
vedere ştiinţific şi expoziţional. S-a renunţat la prezentarea fizico –
geografică a regiunii, temă ce era depăşită prin transformările
administrative survenite între timp. În spaţiul rămas liber a fost
aranjată o Secţie de geologie şi o Secţie de nevertebrate.
Datorită muncii permanente de colectare şi cercetare, s-a adunat
un bogat material muzeistic care nu putea fi valorificat decât printr-o
prezentare modernă, corespunzător cu noile cerinţe muzeografice
româneşti şi ca exigenţa mereu crescândă a vizitatorilor.
Astfel, în anul 1965, s-a trecut la întocmirea unei tematici de
reorganizare, vizând prezentarea bogăţiei floristice şi faunistice a
Vrancei, prin expunerea într-o succesiune logică a biotopilor de baltă,
luncă, câmpie, silvostepă, pădure, începând din zona de deal în vârf de
munte.
Această prezentare a fost concepută după un profil cuprins între
Valea Siretului şi vârful Sboina Neagră din Munţii Vrancei.
După aprobarea tematicii, de către Comitetul de Stat pentru
Cultură şi Artă, Direcţia Muzee, s-a luat legătura cu specialiştii de la I.
S. Decorativa Bucureşti pentru întocmirea proiectului de organizare şi
executarea lucrărilor tehnice.
În perioada 5 noiembrie 1965 – 28 iunie 1968, Muzeul de
Ştiinţele Naturii din Focşani şi-a închis porţile şi specialiştii au trecut
la reorganizarea generală a expoziţiei de bază, corelându-se partea
tehnică cu cerinţele muzeografice de expunere.
Maniera utilizată la această reorganizare a ridicat o serie de
probleme noi în muzeografia românească:
143
- prezentarea geologică a judeţului Vrancea într-o masă -
vitrină în care straturile geologice au fost aşezate într-o succesiune
normală, pe verticală şi, în acelaşi timp, suprapuse
- prezentarea dioramatică a materialului folosind
diapozitivele ca fundal
- prezentarea dioramelor continui cu 2 – 3 vizoare
- folosirea unor vizoare de dimensiuni relativ mici, cu
marginea lată de 40 cm şi o înclinare corespunzătoare
- folosirea oglinzilor pentru crearea unei perspective laterale
- folosirea materialului natural pentru prezentarea florei şi
utilizarea unui număr restrâns de plante artificiale
Toate aceste lucrări au ridicat şi probleme tehnice noi grupate
pe obiective diverse, precum urmează:
„A. Localul.
Pentru etalarea materialului expoziţional muzeul a dispus de
două localuri distincte aşezate într-o curte comună, la distanţă de
circa 100 m unul de altul. Clădirile au fost case de locuit, fapt pentru
care erau compartimentate foarte neuniform, fiecare local prezentând
8 - 9 încăperi cu uşi de acces dintr-o cameră în alta, iar camerele, la
rândul lor, aveau înălţimi de la 3,25 până la 3,80 m. După stabilirea
circuitului complet al muzeului, s-au studiat posibilităţile de
modificare a pereţilor, în aşa fel încât să asigure o uniformitate de
prezentare a dioramelor, adică să fie aduse pe cât posibil la aceeaşi
linie, să fie montate în aceeaşi manieră etc. Astfel, s-a ajuns la
concluzia că este necesar a se desfiinţa uşile, iar golul acestora să fie
144
aliniat în mod corespunzător. Totodată, analizîndu-se spaţiul rămas
disponibil pentru culoarele de trecere, s-a constatat o disproporţie
între lăţimea şi înălţimea lor, fapt care cerea de la sine coborârea
tavanului la o înălţime uniformă şi oarecum mai acceptabilă, folosind
un tavan fals, aşezat la 2,80 m înălţime faţă de duşumea. De altfel,
utilizându-se un tavan fals şi înălţând golurile uşilor până la centura
de rezistenţă a clădirii, s-a obţinut un aspect estetic pentru o expoziţie
de muzeu şi anume faptul că, aparent, expoziţia este aşezată într-o
mare sală ce a fost compartimentată după dorinţă, asigurându-se în
acelaşi timp şi un circuit perfect.
Tot în cadrul transformărilor pe care le-au suferit clădirile,
putem menţiona înfundarea cu zid a majorităţii ferestrelor, întrucât în
muzeu nu se mai foloseşte lumina naturală, iar pe de altă parte,
accesul la ferestre ar fi fost imposibil deoarece acestea rămâneau în
spatele dioramelor. Totuşi aici s-a ţinut cont de posibilităţile de
aerisire, lâsându-se neînfundate ferestrele dintr-o curte interioară,
ferestre în faţa cărora nu sunt amplasate diorame.
Pentru a evita lucrările periodice de curăţare a pereţilor
prin zugrăvire s-a acceptat acoperirea cu lambriuri a majorităţii
pereţilor liberi sau amplasarea unor pereţi falşi construiţi din sticlă
mată, luminată foarte discret, difuz, pentru a evita observarea lui de
către vizitatorii neavizaţi.
Pentru lambriurile din lemn s-a folosit furnir de păr african
de culoare închisă care să nu dea reflexe în geamurile de la vizoarele
dioramelor.
145
Pentru economii financiare, peretele fals din faţa dioramelor
a fost executat din sticlă vopsită în negru, încadrată în rame de lemn
de culoarea materialului lambriurilor. În acest fel s-a obţinut un joc
de linii care sub aspect estetic este de un real efect.
B. Prezentarea generală a judeţului Vrancea
În holul de la intrare din primul local, în afară de

prezentarea circuitului muzeului, s-a făcut prezentarea judeţului sub
aspect economic, etnografic şi turistic, utilizând o hartă 2 / 2 m .
Pentru a sugera vizitatorului relieful, s-au folosit curbele de
nivel şi culorile convenţionale pentru reprezentarea diferitelor forme
de relief, s-a trasat reţeaua hidrografică şi căile de comunicaţie între
localităţile din judeţ. Pe această hartă, desenată la scară, au fost
amplasate vignete în relief care reprezintă schematic obiectivul dorit,
iar pentru o mai uşoară înţelegere şi pentru a evita o legendă
aglomerată, pe fiecare din aceste vignete s-a scris şi ce reprezintă.
Amplasarea acestora s-a făcut în jurul localităţilor cu obiectivul vizat
sau în mijlocul zonei pe care o caracterizează.
Pentru a se evita deteriorarea prin atingere, în faţa hărţii s-a
montat o sticlă de protecţie. Printre obiectivele cu caracter economic,
dar în acelaşi timp şi ca zone cu caracter etnografic, au fost
menţionate localităţile cu agricultură, legumicultură, viticultură,
pomicultură, exploatări forestiere, păstorit, precum şi prelucrarea
manuală a lemnului, a firelor textile, olărit etc.
146
Ca obiective economice, au mai fost localizate cele cu
caracter industrial: staţiile de transformare a energiei electrice,
industria locală.
Dintre obiectivele turistice, în primul rând au fost
menţionate unităţile cu caracter muzeografic: muzee, mausolee, case
memoriale, monumente istorice şi apoi locurile pitoreşti şi cabanele
din munţi unde se pot face popasuri.
La prezentarea generală a judeţului vom enunţa doar temele
abordate insistînd asupra lucrurilor pe care le considerăm ca
importante din punct de vedere muzeografic.
Prezentarea generală a judeţului în contextul administrativ
al ţării, seismicitatea caracteristică zonei de curbură a Carpaţi1or,
precum şi structura pedologică, au fost prezentate sub formă de
hărţi.
Structura geologică a judeţului a fost explicată şi tratată sub
forma unei mese - vitrină în care au fost aşezate hărţi executate pe
sticlă, pe diferite perioade geologice, care, prin suprapunere,
alcătuiesc o hartă unitară. În fine, ultima sticlă de la suprafaţă prezintă
reţeaua hidrografică şi câteva localităţi ca puncte de reper. Prin
luminarea de jos şi lateral, se obţine o imagine sugestivă a
succesiunii straturilor geologice şi, în acelaşi timp, se observă foarte
bine eşantioanele de roci caracteristice pentru fiecare perioadă .
Pentru completarea acestui aspect, pe părţile laterale ale
acestei machete, au fost plasate diapozitive cu aspecte de pe malul
Milcovului, unde apar la suprafaţă, în straturi aproape verticale, roci
147
de diferite vârste. În felul acesta se explică acţiunea de cutare şi
formare a munţilor precum şi acţiunea de erodare a apelor.
Pentru ilustrarea generală a faunei şi florei din judeţ au fost
utilizate 2 hărţi distincte, una pentru floră şi alta pentru faună. Ca şi
la harta de prezentare a judeţului, s-au trasat curbele de nivel în
culorile caracteristice formelor de relief, reţeaua hidrografică şi
câteva localităţi ca puncte de reper.
În aceste hărţi au fost făcute tăieturi circulare în care au fost
împlântate port -diapozitive; la plante de formă cilindrică, iar la
animale de formă paralelipipedică, cu baza un pătrat. Distanţa de la
hartă până la capătul unde este fixat diapozitivul este de 18 cm.
Pentru iluminarea diapozitivelor de pe hărţi, s-a utilizat lumina
fluorescentă care a fost montată pe un suport în spatele hărţii.
C. Modul în care au fost concepute dioramele
Dat fiind faptul că spaţiul de expunere a fost destul de
limitat, s-au adoptat o serie de soluţii ca să se facă economie de
spaţiu. Astfel, s-a renunţat la vechea manieră de fundal semicircular,
adoptându-se ideea unul fundal paralel cu vizorul. Pentru crearea
unei perspective laterale, s-au utilizat oglinzile ce au fost aşezate
perpendicular pe fundal.
În locul picturilor, la fundal, s-au folosit diapozitivele care
prin transparenţa lor, creează impresia unei adâncimi a peisajului şi
deci a dioramei. De asemenea, s-a căutat a se imprima razei vizuale
un unghi de perspectivă favorabil, prin crearea unui vizor de
dimensiuni relativ mici (1 / 1 sau l,20 / l m), cu o adâncime de 40 cm.,
148
cu pereţii înclinaţi, dând în final aspectul unui trunchi de piramidă cu
baza un dreptunghi.
Cum s-a ajuns la adoptarea unei astfel de soluţii este lesne
de înţeles: podiumul dioramelor este înclinat faţă de orizontală cu o
diferenţă de nivel de 10 - 20 cm, la adâncimea de 1 m. Dacă în faţa
vizitatorului ar fi apărut un vizor cu partea de jos orizontală, atunci
înclinarea podiumului şi a materialului ar fi fost foarte evidentă, pe
când, prin înclinarea vizorului, se obţine o imagine apropiată cu un
unghi de perspectivă dintr-un desen care ar fi la dimensiunile
dioramei. Înclinarea părţii de sus a vizorului maschează vizitatorului
mijloacele tehnice de ancorare a pieselor mari precum şi instalaţia de
lumină. Lăţimea vizorului precum şi înclinarea părţilor lui laterale,
creează un anumit unghi de privire în diorame, care facilitează o altă
idee abordată în Muzeul de ştiinţe naturale din Focşani şi anume:
dioramele continui. Acestea s-au realizat acolo unde mărimea
camerelor a permis şi unde tematica dioramelor a admis folosirea
unor fundaluri care se îmbinau între ele fără a face o discordanţă de
unitate biologică şi cronologică.
Astfel se prezintă 7 grupe de diorame, dintre care
menţionăm spre exemplificare un grup de trei, ca o dioramă continuă
cu trei vizoare şi anume: ierunca, cocoşul de munte, râsul. Toate
aceste teme reclamă acelaşi peisaj - pădurea de conifere, aşa că din
faţa oricărui vizor s-ar privi, peisajul este unic. Din faţa acestora nu
se văd piesele care nu şi-ar găsi locul firesc în contextul biologic
prezentat, ci sunt vizibile doar acele piese suplimentare care pot fi
comune ambelor diorame prezentate.
149
D. Aşezarea materialului floristic.
Înainte de a se monta în diorame, întreg materialul floristic
a fost dezinfectat şi preparat după metodele menţionate într-o lucrare
precedentă. Materialul ierbos a fost recoltat sub formă de brazde şi
exemplare separate, pentru cele ce necesitau un alt tratament.
Materialul lemnos (arbori şi arbuşti) a fost recoltat sub
formă de trunchiuri şi ramuri. Trunchiurile au fost prelucrate după
metode deja cunoscute, iar ramurile după metodele arătate în
lucrarea amintită mai sus. Arborii au fost fixaţi pe podiumul
dioramelor prin cuie, iar partea superioară a fost ancorată de pereţi
cu ajutorul sârmelor întinse în cel puţin trei direcţii pentru le da o
mai mare stabilitate. La fixarea trunchiurilor de copaci, în diorame,
s-au avut în vedere:
1. veridicitatea poziţiei lor în raport cu fundalul dioramei şi
cu poziţia din natură
2. acoperirea unor defecte ce au apărut la îmbinarea
sticlelor de dimensiuni mari (cristale de 2 / 2 m) sau la zona de
îmbinare a oglinzilor cu sticlele din faţa diapozitivului.
În faţa oglinzii apărea o simetrie supărătoare şi de aceea s-a
căutat să se utilizeze copaci ce aveau o anumită curbură. Aceştia apar
prin vizor relativ drepţi, însă în oglindă se capătă o imagine
pronunţată a curburii. Astfel se crează impresia că este vorba de doi
arbori distincţi.
În alte cazuri s-au utilizat arbori cu diametrul ceva mai
mare, care au fost amplasaţi de aşa manieră încât privind diorama
din diferite părţi să putem distinge pe rînd imaginea reală sau cea
150
virtuală, dar nicidecum pe amândouă deodată. Trunchiurile au fost
găurite pe una din părţi pentru a nu crăpa prin uscare.
Pentru a se obţine imaginea realului, s-a trecut şl la
abaterea ramurilor cu frunze acolo unde a fost necesar. Pentru
aceasta s-au folosit burghie cu care s-au făcut găuri în trunchi pentru
a putea fi inserate alte ramuri. Aceste găuri au fost făcute în raport de
grosimea ramurilor ce trebuiau montate. La capătul ramurii care
trebuia să fie montat, s-a făcut o cioplitură în formă de trunchi de con
şi s-a înmuiat în vinacet pentru a putea fi introdusă în gaura din
trunchi. Dacă ramura era mai mare se fixa şi cu ajutorul a 1-2
cuişoare.
Pentru a se masca locul de îmbinare al ramurii cu trunchiul,
s-a lipit răzuială de scoarţă sau, după caz, licheni sau muşchi.
În fixarea frunzelor artificiale pe ramurile de plop şi salcie
s-a ajuns la concluzia că este necesar a se folosi ramuri încă verzi în
care să se facă găuri cu ajutorul unui ponson, iar peţiolul frunzei
împreună cu puţin vinacet să se introducă în această gaură fără să se
îndoaie capătul liber care nu trebuie să depăşească scoarţa în partea
opusă frunzei. Menţionăm că fixarea frunzelor s-a făcut pe locurile
unde au existat cele naturale. Aşa s-au executat ramuri cu frunze
artificiale la dioramele reprezentînd balta şi lunca primăvara.
În cazul în care a trebuit să se agaţe pe ramuri cîteva frunze
uscate pentru a sugera lunca, toamna tîrziu, s-au folosit frunze
naturale care au fost lipite cu adeziv. Tot aici trebuie să menţionăm
că ultima operaţie de vopsire a frunzelor a fost făcută la lumina
exsistentă în diorame pentru a nu se obţine efecte nedorite prin
151
denaturarea culorilor şi pentru a se obţine o racordare cât mai bună
cu fundalul din diapozitiv.
Astfel, în unele cazuri s-a mers cu materialul etalat până la
nivelul diapozitivului croindu-se o proporţionalitate şi un unghi
similar cu cel din diapozitiv, iar la nivelul oglinzii căutându-se a se
păstra o oarecare perpendicularitate faţă de aceasta pentru a se face
o continuare firească cu imaginea virtuală. Plantele s-au fixat faţă de
oglindă paralel cu aceasta, pentru a se evita aspectele ireale. Astfel,
iarba din dioramă şi cea din imaginea virtuală au aceeaşi înclinare,
în aceeaşi direcţie, aşa cum este şi firesc.
La alte diorame care au prezentat zone mai înalte, cu un
relief mai variat şi lăţimea dioramei a permis, s-a creat acel spaţiu de
perspectivă (fără material etalat) care permite racordarea imaginii
din dioramă cu imaginea din diapozitiv. Prin crearea acestui relief s-
a evitat uniformitatea microbiotopilor. În acelaşi timp, s-a modificat
unghiul de înclinare al podiumului pe diferite porţiuni.
La nivelul oglinzilor însă, au intervenit o serie de situaţii
care au cerut multă inventivitate pentru a evita imagini supărătoare.
La acest nivel, s-a impus ca plantele perpendiculare pe oglindă, să fie
sub un unghi mult mai ascuţit faţă de cele ce făceau racordul cu
fundalul, iar, pe de altă parte, panta să fie mult mai lungă, ca raza de
vizibilitate prin vizor să nu permită vizitatorului să observe simetria.
Aranjarea animalelor faţă de fundal se făcea uşor,
respectând ecologia lor, însă prezenţa oglinzilor laterale a ridicat
probleme şi anume: animalele trebuiau aşezate în aşa manieră, încît
să nu fie vizibile în oglindă. De aceea, piesele mai mari au fost
152
aşezate în aşa fel încît imaginea lor virtuală să fie acoperită de vizor
sau mascată eu ajutorul vegetaţiei. În unele cazuri, piesele mai mici
au fost aşezate în aşa fel, încît să nu fie în imediata apropiere a
oglinzii, decît atunci cînd ecologia lor permite acest lucru. Aşa de
exemplu, în cadrul silvostepei iarna,
s-a pus pe un copac o ciocănitoare cu spatele la vizor, pe cînd în
oglindă este văzută ca o altă ciocănitoare privită din profil, pe un
copac vecin, lucru destul de frecvent în natură.
E. Etichetarea dioramelor
Aceasta s-a făcut după o manieră nouă. S-a executat
fotografierea dioramelor şi după aceste clişee s-au executat
diapozitive de dimensiunile 80 / l00 cm până la l00 / 150 cm, pe care
s-au aplicat numerotările animalelor care apoi au fost trecute pe o
legendă într-un spaţiu mai gol de pe acelaşi diapozitiv. În felul acesta
vizitatorul poate să urmărească cu exactitate forma şi poziţia piesei
care este trecută în legendă. Nu s-a făcut şi etichetarea vegetaţiei
deoarece legenda ar fi fost mult prea mare şi obositoare pentru
vizitatori, care, de obicei, cunosc mai mult din vegetaţia prezentată,
decât animalele din dioramă.
F. Iluminarea dioramelor
Având în vedere că lumina fluorescentă este mai puţin
dăunătoare exponatelor, în localurile muzeului s-au folosit tuburi
fluorescente care au avantajul de a nu produce căldură şi deci este
înlăturat de la început pericolul unui incendiu. Avînd în vedere faptul
că fundalurile dioramelor sînt diapozitive, am căutat să obţinem o
iluminare uniformă prin aşezarea pe verticală a becurilor
153
fluorescente de cîte 40 w, la distanţă de 20 cm unul de altul, plasate
de aşa manieră încît să fie la mijlocul înălţimii cristalului (s-au lăsat
25 cm în partea de sus şi 25 cm în partea de jos). Pentru a nu se
deteriora prea repede dispozitivul, am aranjat becurile fluorescente la
distanţă de 30 - 40 cm de cristal, obţinîndu-se astfel o iluminare
uniformă, iar pe de altă parte, un spaţiu ce permite înlocuirea
becurilor sau intervenţii ulterioare pe suprafaţa lor. Întrucît
geamurile de 2 / 2 m nu pot fi mate decât prin vopsire cu duco, am
făcut încercarea cu diferite culori şi am ajuns la concluzia că duco
galben este culoarea cea mai acceptabilă, pentru că este mai
apropiată de lumina solară, iar pe de altă parte nu permite a se
distinge porţiuni mai luminate în dreptul tuburilor fluorescente. De
exemplu, culorile celelalte erau transparente pentru însuşi conturul
becului.
După montarea diapozitivelor şi luminilor din interiorul
dioramelor, s-a intervenit pe tuburile din spatele unor diapozitive cu
vopsea verde pentru a se obţine nuanţări de la o dioramă la alta sau
nuanţări pe verticală.
Cea mai dificilă problemă a fost însă iluminarea frontală a
dioramei deoarece geamul din faţa diapozitivului reflecta orice sursă
de lumină, ba chiar şi porţiunile albe ale stelajului de susţinere a
peretelui fals din faţa dioramei. Pentru aceasta am fost nevoiţi să
vopsim toate părţile albe în negru, iar iluminatul să-l facem indirect.
Pentru aceasta am folosit nişte scafe de lumină ce au fost montate la
nivelul diapozitivelor. Acestea reflectau o lumină uniformă, dar
insuficientă pentru a nu da aspectul unei imagini contre - jour. De
154
aceea am intervenit cu un iluminat suplimentar, tot cu lămpi
fluorescente care au fost montate pe tavanul clădirii deasupra
scafelor de lumină, în aşa fel încât acestea să nu se reflecte în sticla
diapozitivului. În unele cazuri s-a intervenit cu vopsea şi pe aceste
tuburi în vederea uniformizării luminii sau pentru obţinerea unor
efecte speciale. Cu toate încercările făcute de noi, nu am putut
înlătura dominaţia culorii galbene a fundalului, fapt ce în unele
cazuri devine supărător.
Un alt inconvenient al utilizării diapozitivelor ca fundaluri
de dioramă, este faptul că nu se pot utiliza surse de lumină aşezate
frontal. Prin aceasta s-ar scoate în evidenţă piesele expuse şi s-ar
evita în mare măsură umbrirea lor tocmai în partea expusă către
vizitator.
Considerăm de asemenea că utilizarea fundalurilor pictate
nu este atât de bună deoarece s-ar obţine o perspectivă mult mai mică
decît cea realizată cu ajutorul diapozitivelor (metodă aplicabilă doar
în cazul dioramelor cu adâncime mare). Ţinând cont că la muzeul din
Focşani adâncimea dioramelor este cuprinsă în majoritate între 1 -
1,50 m, perspectiva s-a putut obţine şi prin aranjarea podiumului şi
materialelor din diorame.
De asemenea considerăm că pentru înviorarea expoziţiei şi
pentru prezentarea materialului într-un mod cât mai real, este necesar
ca în vitrinele de centru în care s-a prezentat material suplimentar, să
se utilizeze diapozitive color (cu dimensiuni de 80 / 80 cm), în locul
diapozitivelor alb - negru.
155
Tot diapozitive color ar trebui să fie şi materialul fotografic
suplimentar prezentat pe pereţii din faţa dioramelor, cât şi şi
etichetele acestora. În fond acestea sunt îmbunătăţiri la care ne-am
gîndit după reorganizarea muzeului nostru, dar care pot fi destul de
utile altor reorganizări.
Considerăm că fiecare reorganizare de muzeu, fiecare
încercare cu caracter practic pentru realizarea unei expoziţii, să fie
comunicată şi publicată pentru a fi la îndemîna fiecărui muzeograf, ca
astfel să se cunoască o serie de rezultate obţinute, dar şi o serie de
greutăţi întîmpinate.
Astfel se vor evita o serie de greşeli şi expoziţiile noastre de
muzeu vor fi din ce în ce mai bune, mai moderne şi deci în pas cu
cerinţele actuale ale muzeografiei.
Considerăm că ar fi necesar ca în încheierea lucrării să
amintim şi de amenajarea unei voliere, unică în felul ei.
Pentru a se crea condiţii cît mai normale pentru păsări, s-a
conceput o volieră lungă de 30 m, lată de 12 m şi înaltă de 8 m. Pentru
a se evita stelajul metalic brut care scade din vizibilitate, s-au utilizat
cabluri de oţel care au fost tensionate, avînd ca puncte de susţinere
doar 4 piloni interiori şi puncte fixe în fundaţia volierei. Peste reţeaua
de cabluri s-a întins plasă de sîrmă cu ochiuri avînd latura de 2 cm.
Aceasta a fost vopsită într-o culoare închisă (gri - albastrui) pentru a
permite o vizibilitate mai normală către interiorul volierei.
Prin construcţie s-au cuprins în interior cîţiva arbori, s-au
plantat boschete, s-a gazonat terenul şi s-a creat un bazin cu apă
156
curentă. Pentru perioada de iarnă s-au făcut amenajări în vederea
adăpostirii păsărilor în raport cu specificul lor biologic.
Prin forma, mărimea şi maniera de construcţie, este unică
în ţara noastră şi sperăm că poate fi luată ca exemplu pentru viitoare
amplasamente în diverse grădini zoologice” 126.
În urma acestei reorganizări, expoziţia de bază cuprindea
următoarele teme:
1) Prezentarea generală a judeţului Vrancea sub aspect
economic, etnografic, cultural şi turistic, prin intermediul hărţii
2) Prezentarea geologică, pedologică, faunistică şi floristică în
ansamblu, folosind hărţi executate în maniere diferite
3) Prezentarea dioramatică a faunei şi florei judeţului prin
intermediul a 21 diorame aranjate în succesiunea naturală a biotopilor,
după o secţiune transversală a formelor de relief din Vrancea. Astfel,
s-au expus malul apelor curgătoare, balta, lunca, câmpia şi silvostepa
(în cadrul primului local), continuându-se, în cel de al doilea local, cu
prezentarea tipurilor de pădure (de la pădurea de deal care are
dominant stejarul, până la vârf de munte, în zona subalpină).
În afară de activitatea de la sediu, în cursul anului 1966,
personalul de specialitate a avut în vedere organizarea unei filiale a
muzeului în oraşul Panciu, deschisă la 1 decembrie 1966. La această
organizare s-au utilizat aproape integral materialele rămase
disponibile, prin reorganizarea muzeului din Focşani. De la 1
126
Carol Nagler, Aspecte tehnice folosite la reorganizarea Muzeului de
Ştiinţe Naturale din Focşani, material dactilografiat prezentat în cadrul
Sesiunii de comunicări ştiinţifice a Muzeelor de Ştiinţe Naturale, iunie 1969,
f. 257 – 266.
157
septembrie 1968, prin noua împărţire administrativ – teritorială a ţării,
numărul filialelor muzeului creşte cu încă una – cea de la Adjud. Aici
au fost necesare o reactualizare a muzeului din Adjud, precum şi
modificări în aproape jumătate din spaţiul rezervat expoziţiei.
Dacă până în anul 1950, numărul pieselor colectate din teren,
împreună cu colecţia Anghel Bardan, totaliza 725 exemplare, peste 10
ani, aceasta se ridica la 2.819 exemplare, iar în 1972 colecţia însuma
27.860 exemplare 127
. Colecţia era alcătuită din următoarele grupe:
mamifere, păsări, reptile, batracieni, peşti, helminţi, moluşte, insecte,
precum şi o colecţie de plante.
Numărul animalelor vii din cadrul parcului zoologic era de 45
exemplare, aparţinând la 18 specii diferite 128
. Începând cu anul 1951
şi până în 1953, au fost organizate un număr de 11 expoziţii itinerante
pentru comunele din judeţ: „Păsări folositoare şi dăunătoare
economiei naţionale” (1951), „Explicarea unor fenomene naturale şi
evoluţia omului” (1954), „Fondul cinegetic din Vrancea” (1955),
„Dăunătorii vegetali şi animali pentru sectorul agricol” (1962),
„Dăunători în viticultură şi pomicultură” (1963), „Dăunători ai
agriculturii” (1964), „Combaterea insectelor dăunătoare în
pomicultură” (1966), „Din flora judeţului Vrancea” (1970), „Fauna
judeţului Vrancea” (1970), „Unitatea materială a lumii vii şi
diversitatea ei” (1972) 129.
127
Idem, Muzeul de Ştiinţele Naturii din Focşani la un sfert de veac de
existenţă…, p. 29.
128
Ibidem.
129
Ibidem, p. 29 – 30.
158
În primul sfert de veac a existenţei Muzeului de Ştiinţele
Naturii, cercetarea ştiinţifică s-a concretizat prin materiale, dintre care
unele au văzut lumina tiparului. În 1951, Anghel Bardan a publicat în
colecţia A. G. V. P. S. lucrarea intitulată „Instrucţiuni de recoltare şi
conservare provizorie a pieselor de muzeu”. Un an mai târziu, prof.
Bardan a publicat în paginile revistei „Vânătorul şi pescarul sportiv”
un număr de trei articole privitoare la „Observaţii asupra faunei
ornitologice” . În cursul anilor 1957, 1958 şi 1960, Carol Nagler a
publicat în volumul „Studii şi cercetări” al Academiei Române –
Filiala Iaşi, trei note intitulate „Câteva date privitoare la răspândirea
unor Neuroptere (Ord. Planipennia Heymons, 1915) în R. P. R.”. În
aceste note s-au semnalat trei specii pentru prima oară în ţara noastră,
19 specii pentru prima oară în Moldova, 10 specii pentru prima oară în
Muntenia, 7 specii pentru prima oară în Banat, 4 specii pentru prima
oară în Dobrogea şi o specie pentru Transilvania.
În cadrul primei Sesiuni de comunicări a muzeelor, organizată
în decembrie1964, specialiştii muzeului au susţinut patru comunicări:
- Carol Nagler „Contribuţii la cunoşterea familiilor
Panorpidae din R. S. România”, în care s-a semnalat pentru prima
oară în ţara noastră specia Panorpa picta şi s-au citat 4 specii pentru
prima oară în Moldova.
- Carol Nagler, Gavrilă Roncea „Chelidonium majus L.
folosită în tratamentul unor boli de piele”
- Carol Nagler, Elena Boancă „Exemplare inelate existente
în Muzeul de Ştiinţele Naturii din Focşani”
159
- Elena Boancă, Afrodita Renea „Păsări ocrotite existente în
colecţia Muzeului de Ştiinţele Naturii din Focşani”. În această lucrare
se menţionau un număr de 83 exemplare aparţinând la 18 specii,
exemplare ce au fost colectate în diferite zone ale ţării, în special, în
partea de sud – est.
În acelaşi an, Carol Nagler semna articolul „Muzeul de Ştiinţele
Naturii din Focşani” – apărut în Revista Muzeelor, nr. 6. La cea de a
doua Sesiune ştiinţifică a muzeelor (1965), specialiştii muzeului au
prezentat cinci lucrări:
- Carol Nagler, Elena Boancă „Aspecte de etnobotanică din
comuna Herăstrău – Jud. Vrancea”
- Carol Nagler „Planipenni din Jud. Vrancea”
- Elena Boancă, Afrodita Renea „Ornitofauna Crângului
Petreşti – Focşani”
- S. Pleşcan „Cercetări biometrice privind caracterele morfo
– productive ale taurinelor din rasa Bălţată românească şi Brună de
la I. A. S. Cristeşti – Iaşi
- Carol Nagler, Nicolae Oprea „Cum preparăm frunzele
naturale pentru diorame”
În Revista Muzeelor, nr. 1 / 1965, Carol Nagler a publicat
lucrarea „Raphiidae (Neuroptera) semnalate pentru prima dată în
Moldova”. La cea de a treia sesiune ştiinţifică a muzeelor din anul
1966, Carol Nagler a prezentat două lucrări: „Semnalarea la Băile
Herculane a speciei Mantispa styriaca Poda” şi „Referiri la prezenţa
speciei Sialis lutaria L. în Moldova”.
160
În volumul omagial cu lucrările susţinute cu prilejul
Centenarului Grigore Antipa, Carol Nagler a publicat „Panorpidae
din colecţia Muzeului de Istorie Naturală „Grigore Antipa”
Bucureşti”.
La cea de a patra Sesiune ştiinţifică a muzeelor din 1968,
specialiştii muzeului au prezentat două lucrări:
- Elena Boancă, Afrodita Renea „Câteva date asupra faunei
ornitologice a bălţii Mândreşti”
- Carol Nagler „Prezentarea Muzeului de Istorie Naturală
din Budapesta”
Către sfârşitul anului, Carol Nagler a publicat în revista
„Cronica” nr. 51 / 21 decembrie 1968, un articol cu caracter de
popularizare a muzeului şi un istoric intitulat: „Vă prezentăm o unitate
muzeală modernă – Muzeul de Ştiinţele Naturii Focşani”.
În 1969, la cea de a cincea Sesiune de comunicări a muzeelor,
Carol Nagler a prezentat două lucrări: „Specii noi de Panorpidae (ord.
Mecoptera)” şi „Aspecte tehnice folosite la reorganizarea Muzeului
de Ştiinţele Naturii din Focşani”. În acelaşi an, a fost organizată
prima sesiune ştiinţifică pe plan judeţean, în cadrul ei fiind prezentate
12 comunicări 130.
În primii 25 de ani de la înfiinţarea muzeului, personalul
ştiinţific a ţinut un număr de 287 conferinţe, dintre care 210 în ultimii
10 ani. Dintre acestea, menţionăm câteva titluri: „Monumentele
naturii”, „Explicarea unor fenomene meteorologice”, „Ce sunt
130
Carol Nagler, Activitatea de cercetare în cadrul Muzeului de Ştiinţele
Naturii Focşani, material dactilografiat, f. 2 – 7.
161
antibioticele?”, „Despre univers”, „Originea vieţii şi a omului” etc.
131
.
Intrarea la muzeu, până în anul 1968, a fost fără taxă.
Între 1950 – 1965, Muzeul de Ştiinţele Naturii din Focşani a
fost vizitat de 597.704 persoane, iar după reorganizare, până în 1972,
numărul vizitatorilor a ajuns la 160.111 132.
Instituţia muzeală a avut personalitate juridică şi a funcţionat ca
instituţie de sine stătătoare, până în anul 1979. Prin Hotărârea nr. 18 /
28 decembrie 1979, Consiliul Popular al Judeţului Vrancea, întrunit în
Sesiunea XXII-a a celei de a II-a legislaturi, a hotărât ca, începând cu
1 ianuarie 1980, să se constituie Muzeul Judeţean Vrancea, prin
comasarea Muzeului de Istorie şi Etnografie cu Muzeul de Ştiinţele
Naturii din municipiul Focşani, cu sediul în oraşul de reşedinţă, strada
Karl Marx, nr. 1. Denumirea instituţiei a fost schimbată în Complexul
Muzeal al Judeţului Vrancea, prin Hotărârea nr. 28 / 4 iulie 1980,
adoptată în sesiunea a II-a a celei de a III-a legislaturi. Din 1979 şi
până în prezent, Muzeul de Ştiinţele Naturii, astăzi secţie în cadrul
Muzeului Vrancei, îşi desfăşoară întreaga activitate de profil, alături
de celelalte secţii şi compartimente ale instituţiei.
Peste câţiva ani, Muzeul de Ştiinţele Naturii era popularizat în
presa de specialitate:
„Începuturile acestui muzeu sunt legate de activitatea
neobositului dascăl Anghelie Bardan, care încă din 1920, la Jariştea,
organizase Muzeul enciclopedic „A. Bardan”.
131
Idem, Muzeul de Ştiinţele Naturii din Focşani…, p. 30.
132
Ibidem.
162
Dezvoltat şi reprofilat în muzeu regional de vînătoare, s-a numit
apoi Muzeul de ştiinţele naturii, pentru ca astăzi patrimoniul său,
substanţial îmbogăţit, să reflecte natura complexă şi completă a
judeţului Vrancea, devenind una din instituţiile reprezentative ale
zonei. Istoria acestei unităţi, trecută de la Jariştea la Focşani, în
localul Şcolii de băieţi nr. 1, afectată de cutremurul din 1940,
redevenită muzeu de vînătoare şi apoi recăpătîndu-şi profilul ştiinţific
de muzeu reflectînd natura judeţului, pentru ca la 1 ianuarie 1950,
intrat în patrimoniul statului, să-şi dobîndească înfăţişarea de acum,
este istoria plină de învăţăminte a oricărei unităţi muzeistice, pentru
care o mutare înseamnă aproape un bombardament.
Colecţiile deosebit de bogate ale muzeului au în vedere fauna şi
flora zonei montane a Vrancei şi văile Putnei, Milcovului, precum şi
Siretului mujlociu. Relieful variat, mergînd de la culmile semeţe pînă
la cîmpia zonei de est şi lunca Siretului, permite exprimarea uneia
dintre cele mai variate flore şi faune, specifice judeţului Vrancea şi
împrejurimilor.
De altfel, patrimoiul focşănean depăşeşte cadrul judeţului, cele
peste 30.000 de piese aflate în expoziţie, în laboratoarele muzeului şi
în ierbare ilustrînd o zonă largă situată în partea de est a ţării.
Una din temele prioritare ale muzeului de la Focşani este
sublinierea patrimoniului natural, dar mai ales necesitatea unei
judicioase exploatări a acestuia. Este subliniată această cerinţă, ca o
condiţie a însăşi supravieţuirii omului.
Expunerea, pe sistemul ecologic – zonal, permite
organizatorilor relevarea bogatelor resurse naturale ale zonei,
163
sublinierea unor piese rare, declarate monumente ale naturii. Se
impun menţionate colecţiile de mamifere şi păsări.
După părerea specialiştilor, cea mai valoroasă colecţie este cea
de entomologie (insecte), a cărei riguroasă organizare o impune pe
plan naţional, fiind edificatoare pentru partea de sud a Moldovei şi
pentru Muntenia de nord – est.
În frumosul cadrul natural din jurul muzeului s-a înfiripat un
muzeu zoologic, dovadă elocventă şi invitaţie convingătoare pentru
potenţialul cinegetic al Vrancei” 133.
MUZEUL MEMORIAL „ALEXANDRU VLAHUŢĂ”

DIN DRAGOSLOVENI
Horia Dumitrescu
La km 164 pe partea stângă a DE 85, între oraşele Râmnicu

Sărat şi Focşani, în localitatea Dragosloveni, sat component al
comunei Dumbrăveni, se află Muzeul Memorial „Alexandru
Vlahuţă”.
Aici şi-a petrecut scriitorul câţiva ani din viaţă: „Casa celui ce
de o modestie şi omenie exemplară este situată în mijlocul unei
grădini, de unde – la intrare – îţi urează: „Bun venit”, chipul blând,
cioplit în bronz, al lui Alexandru Vlahuţă. Imobilul are parter şi etaj.
Dintr-un mare cerdac – de la etaj – privirea ţi-e desfătată de
Aristide Ştefănescu, Ghidul muzeelor, Editura Sport – Turism, Bucureşti,

133
1984, p. 477.
164
„dealurile domoale ale Bordeştilor şi Coteştilor” având la poale
verdele „crud” al câmpiei. În depărtare-s viile” 134.
După două căsătorii nereuşite (Ida Pagano 135
şi Margareta
Dona 136
), Vlahuţă se va recăsători, la 1 aprilie 1905, cu Alexandrina
Ruxandra Gâlcă, fiica unui mic proprietar.
Fratele ei, Nicolae Gâlcă, mare proprietar, a fost prefectul
judeţului Râmnicu – Sărat între anii 1914 – 1918. În anii neutralităţii,
a organizat, cu sprijinul Crucii Roşii, spitalele din zonă, pentru a fi
134
Mihai Geleleţu, Ion Mihăescu, Scriitori în muzee şi case memoriale,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 80.
135
Ida Pagano era fiica profesorului său de italiană de la Liceul „Gheorghe
Roşca Codreanu” din Bârlad. Vlahuţă s-a căsătorit cu Ida, în ultimul an de
liceu (1878). După aproape şapte ani de căsnicie (20 iulie 1878 – 1 martie
1885), cei doi au divorţat (Simona Pricop, Redescoperirea lui Vlahuţă, în
Academia Bârlădeană. Revistă editată de Societatea literar –
culturală ,,Academia Bârlădeană”, Nr. 17, trim. IV, Bârlad, 2004, p. 2).
136
Margareta Dona era sora lui Iosif N. Dona (1875 – 1926), medic şi
colecţionar de artă. Mariajul a durat între 14 martie 1888 – 3 aprilie 1896.
Din acest conubiu s-au născut două fiice. Cea mare, Margareta (alintată
Mimi, Mimilica) s-a căsătorit cu profesorul de artă creştină la Universitatea
Bucureşti , I. D. Ştefănescu (15 iulie 1886 – 11 iulie 1981). Pe o carte poştală
cu data ştampilei 6 septembrie 1909 st. n., Vlahuţă scria:
,,Iubite frate Caragiale,
Primesc într’o scrisoare de la Mimi (Dragosloveni, Plaineşti) depeşa
ta, la care răspund în zorul plecării: Cununia va fi Duminică, 30 August, ora
10 dimineaţa, în satul Dragosloveni, de lângă târguşorul Plaineşti (8
minute), şi gara Gugeşti (18 minute). În aceeaşi zi tinerii se’ntorc la
Bucureşti, în cuibuleţul lor din str. Antim 25. Noi mai rămânem la ţară vr’o
10 zile să ne odihnim, că nu’i treabă uşoară să’ntemeiezi o gospodărie. O să
vedeţi voi. Şi să dea D-zeu să vedeţi cât mai curând, cât mai cu drag. Mii de
îmbrăţişeri. A Vlahuţă” (Şerban Cioculescu, Scrisorile lui Al. Vlahuţă către
I. L. Caragiale, în Revista Fundaţiilor Regale, Anul VI, Nr. 240, 1
Decembrie 1939, p. 600). Margareta (1885 – 1975) şi soţul ei sunt
înmormântaţi în Cimitirul Mănăstirii Agapia, construit în jurul anului 1700.
Mezina familiei, Ana (Anişoara) s-a căsătorit cu fiul lui Nicolae Grigorescu
şi al Mariei Danciu, Gheorghe. După decesul pictorului (1907), ambii au
locuit în casa acestuia din Câmpina.
165
pregătite în cazul unui război. Din august 1916, a coordonat lucrările
de fortificaţii ale liniei de rezidenţă din apropiere de Râmnic, până la
Brăila, iar în timpul luptelor din zonă (11 – 16 decembrie 1916), a
organizat evacuarea populaţiei civile din zona de front. A îndeplinit
funcţia de comisar al Guvernului pe lângă armata rusă, iar din 1918, a
avut aceeaşi calitate în Basarabia. După Primul Război Mondial s-a
dedicat activităţilor economico – financiare, fondând la Bucureşti,
Societatea „Asigurarea Românească”, pe care o va conduce ca
director general 137.
De la soţia sa, Vlahuţă a primit ca zestre casa din
Dragosloveni - sat aşezat „într-o zonă de podgorii, unde colinele îşi
dau mână cu şesurile dinspre sud” 138
- şi circa 24 pogoane de vie pe
care scriitorul o aprecia cu umor ca fiind de circa „3.000 de
pogoane139.
Un an mai târziu, Vlahuţă şi soţia sa Alexandrina se aflau la
Sibiu, fiind naşi lui Octavian Goga şi Hortensiei Cosma. Mireasa era
fiica cea mai mică a unuia dintre cei mai înstăriţi români din
Transilvania, directorul Băncii „Albina”, influentul Partenie Cosma.
Logodna a avut loc cu prilejul deschiderii la Bucureşti a expoziţiei
prin care se serbau 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Nunta a avut
137
Valeriu Nicolescu, Gheorghe Petcu, Buzău – Râmnicu Sărat. Oameni de
ieri. Oameni de azi, vol. I, Editura ALPHA MDM, Buzău, 1999,
p. 262 – 263.
138
Mihai Geleleţu, Marian Teodorescu, 101 muzee şi case memoriale şi cinci
popasuri culturale în Moldova de peste Prut. Cuvânt înainte de acad. prof.
Eugen Simion, Editura Agerpress, 2008, p. 224.
139
Nicolae Spănţulescu, Dumbrăveni. Un nume … convenţional pentru o
veche aşezare vrânceană. Pagini monografice, Editura Corvin, Deva, 2001,
p. 190.
166
loc la 14 octombrie 1906 şi a luat proporţiile unei adevărate sărbători
naţionale. Cu această ocazie, Vlahuţă a ţinut un toast care a
reprezentat, în fond, o caracterizare pertinentă a misiunii poeziei lui
Goga: „Astăzi poeţii nu mai au jilţ de odihnă în cer, lângă Dumnezeu,
astăzi poeţii, la neamuri cum e al nostru, nu pot fi numai nişte visători
ori cântăreţi ai frumuseţii vecinice – şi trebuie să fie poeţi cetăţeni,
care trăind pe pământ şi între semenii lor luptă pentru idealurile
acestora, cântă luptând şi luptă cântând” 140
. Goga și Hortensia au
divorţat la 22 iunie 1920.
Vlahuţă este autorul fulminantului poem – pamflet „1907”,
publicat în „Viaţa Românească” (1 mai 1907). Acest lucru nu i-a
împiedicat pe ţăranii răsculaţi din zonă să atace casa poetului. Vlahuţă
scria unui prieten: „Cuibuşorul de la Dragosloveni mi l’au stricat.
Bieţii oameni – oare vor şti ei vr’odată ce-au stricat ? 141
Despre acest lucru, Vlahuţă îi scria bunului său prieten
Caragiale, la 14 mai 1907: „S'apropie anu decând nu ne-am mai scris.
În vremea asta fel de fel de năcazuri am avut. Am fost bolnav, şi toţi ai
mei au fost bolnavi. Apoi ni-au devastat casa de la Dragosloveni.
Apoi iar am fost bolnavi”142.
În acelaşi an, Vlahuţă îşi va repara casa şi îi va adăuga un al
doilea corp, catul cu balcon (cerdac). Din pridvorul aerian gândit de
arhitectul Alexandru Clavel, privirea lunecă departe, peste podgorii,
140
Apud Ion Dodu Bălan, Octavian Goga, Bucureşti, 1975, p. 97.
141
I. Gr. Oprişan, A. Vlahuţă. – Luptător. – Îndrumător al tineretului. –
Apologet. – Preot al artei. – Făclier al Evangheliei trăite, Editura Librăriei
Socec & Co., Bucureşti, 1937, p. 108.
142
Şerban Cioculescu, op. cit., p. 596.
167
până la Gugeşti, acolo unde Vlahuţă îşi întâmpina oaspeţii veniţi de la
Bucureşti.
În această parte a clădirii, Vlahuţă şi-a instalat biroul său de
lucru, biblioteca şi tablourile lui Nicolae Grigorescu, cu care se
încuscrea 143
. Aici, el va scrie o monografie dedicată pictorului
Nicolae Grigorescu („Pictorul N. I. Grigorescu – Vieaţa şi opera lui,
apărută la 10 ianuarie 1910) şi „Din trecutul nostru” (1908).
Casa de la Dragosloveni a fost locul unde s-au întâlnit:
Caragiale, Delavrancea, Şt. O. Iosif, Mateiu I. Caragiale, Gheorghe
Brătescu – Voineşti, Nicolae Grigorescu 144
, Nicolae Iorga, Constantin
143
Probabil prin Vlahuţă, şi ceilalţi doi prieteni ai săi, Delavrancea şi
Caragiale „S-au apropiat de maestrul Grigorescu a cărui prezenţă în mediile
artistice dobândea valoarea evenimentului” (Valentin Ciucă, Pe urmele lui
Nicolae Grigorescu, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1987, p. 205).
144
Nicolae Grigorescu a fost invitatul lui Vlahuţă în august 1906. Nu odată,
poetul s-a oferit să-l ajute în organizarea expoziţiilor şi să se îngrijească de
publicitatea necesară. La rândul său „Recunoscător, Grigorescu îi oferea
tablouri dintre cele mai reuşite cu mult mai mici decât pretindea altora”
(Valentin Ciucă, op. cit., p. 205). Grigorescu s-a stins din viaţă la 21 iulie
1907, la Câmpina, având la căpătâi pe Maria Danciu, pe fiul lor Gheorghiţă şi
pe câţiva prieteni de suflet: Vlahuţă, Delavrancea şi Alfred Bernath.
Înmormântarea i-a fost simplă, aşa cum i-a fost şi sufletul: „Rog pe amicii
mei să se opuie ca înmormântarea să se facă cu dricul – ăst vicleim ridicol.
O căruţă oarecare şi un preot este destul”. Alexandru Vlahuţă ne lasă poate
cea mai frumoasă amintire a acestui trist moment: „Şi cum dormea aşa
frumos, în prohodirea unui singur preot, doi ţărani, ca pe-un copil, l-au luat
binişor pe mâini şi l-au culcat într-un sicriu de brad. De undeva, dintr-un
colţ al atelierului, a izbucnit un plâns de hohot sfâşietor. Apoi s-a potolit.
Lumea s-a dat la o parte, să facă loc celui ce pleca astfel dintre lucrişoarele
lui scumpe, din atelierul în care cea din urmă pânză – aşa de simbolic
neisprăvită – mirosea încă a ulei. Pe crengi de stejar l-au aşezat într-un car
cu patru boi. Flori de câmp, de cele care i-au fost lui mai dragi, flori sfinte i
s-au presărat pe faţă şi pe piept, pe ochii lui, pe divinii lui ochi, închişi
pentru totdeauna, pe mâinile lui, pe divinele lui mâini, încremenite pentru
totdeauna” (Viaţa şi opera lui Grigorescu, Editura Adevărul Holding,
Bucureşti, 2009, p. 149 – 151). De la Câmpina, Vlahuţă şi Delavrancea, au
168
Dobrogeanu – Gherea, Octavian Goga, Gala Galaction şi multe alte
personalităţi intrate de mult în istoria culturii româneşti.
Pentru toţi cei care i-au călcat pragul casei de la Dragosloveni,
„Vlahuţă era o inteligenţă catifelată, onctuoasă. Calm, politicos,
îngăduitor, el rămânea totdeauna în umbră; cu discreţia perfectului
amfitrion, lăsa pe alţii să vorbească, le crea un auditoriu favorabil şi
privea cu un zâmbet amabil neînţelegerile dintre ei” 145.
A rămas celebră întâmplarea legată de masa de scris, pe care
Victor Eftimiu o povestise încă din anul 1912: „În casa lui Vlahuţă
domnea cultul lui Caragiale . Cea mai mică dorinţă a maestrului era
îndeplinită cu graba aceea discretă cu care împlinim gândurile
fiinţelor scumpe. Vestea sosirii sale înveselea toată lumea, şi odaia în
care era găzduit cel mai ales dintre oaspeţi strălucea.
Odată Caragiale se hotărî să-şi reînceapă scrisul. El
încunoştinţă pe Vlahuţă, rugându-l să-i cumpere o masă mică, albă,
de brad, ca să adeverească vorba poetului:
Cu perdelele lăsate
Şed la masa mea de brad …
trimis lui Caragiale, aflat la Berlin următoarea telegramă: „Grigorescu nu

mai este. Suntem Câmpina. Aici se odihneşte de veci”. Profund impresionat
de moartea artistului, Caragiale le-a răspuns celor doi prieteni: „Adânc
mişcat, iau parte cu voi la doliul naţional. Dumnezeu odihnească ţărâna
ilustrului român” (Apud Valeriu Râpeanu, Alexandru Vlahuţă şi epoca sa,
Editura Tineretului, Bucureşti, 1966, p. 290 – 291).
145
Victor Eftimiu, Amintiri despre Caragiale în Amintiri despre Caragiale,
Antologie şi prefaţă de Şt. Cazimir, Editura Minerva, Bucureşti, 1972,
p. 68 – 69.

Vlahuţă îl considera pe Caragiale „Unul din puţinii oameni cu care aş vrea
să mă întâlnesc şi pe lumea cealaltă. C-un asemenea tovarăş m-aş bizui
să-nfrunt şi urâtul eternităţii” (Al. Vlahuţă, Caragiale, în Amintiri despre
Caragiale…, p. 232).
169
Buna doamnă Vlahuţă, al cărei surâs suav mi-l aduc aminte şi
azi, era o gazdă primitoare, discretă, o admiratoare fără rezerve a
ilustrului ei soţ şi a prietenilor acestuia.
Se grăbi să-i cumpere această masă. Caragiale sosi din
Berlin şi se pregăti de lucru. Dar n-apucă să scrie cele dintâi rânduri
şi călimara se răsturnă, pătând scândura netedă şi albă. Atunci
maestrul se sculă repede şi n-a mai scris nimic. I s-a părut că e un
semn rău. Lângă pata de cerneală a scris: „Toate meseriile necurate
lasă pete”, şi s-a iscălit.
De atunci „masa lui Caragiale” a rămas celebră.
Toţi oamenii de seamă care au fost ospătaţi mai târziu în casa
lui Vlahuţă au lăsat câte ceva pe masa aceasta; unii scriitori câteva
rânduri, alţii numai iscălitura, pictorii o schiţă.
Şt. O. Iosif a scris: „Şi soarele are pete şi cu toate acestea e
tot soare”.
Goga a lăsat o gândire: „Picăturile de cerneală pe masa unui
scriitor sunt ca picăturile de sânge pe câmpul unei lupte”.
Sunt o mulţime de însemnări pe masa aceasta. Bunul prieten
al lui Caragiale, poetul Al. Vlahuţă, o păstrează cu sfinţenie sub un
cleştar gros. Masa aceea îi va rămâne ca o amintire scumpă a
marelui dispărut. Şi adeseori, când îşi va petrece ochii pe firele de
cerneală ce se ţes pe „masa lui Caragiale”, pe luciul sticlei se va
abate, dintr-o altă lume, umbra venerată a celui ce s-a dus de
veci…”146.
Victor Eftimiu, La moartea lui Caragiale, în Amintiri despre Caragiale

146
…, p. 66 – 67.
170
În 1912 scria mulţumit că a reuşit să-şi înjghebeze un cămin
liniştit „că de când mă ştiu, tot sub bici am gândit şi ca frunza pe apă
am trăit până la vârsta în care mă aflu” 147.
„Am făcut planuri să ne retragem acolo” [la Dragosloveni].
Dacă s-ar putea construi în pod o cămară pentru mine să mă ştiu eu
acolo singur, cred că atunci aş începe într-adevăr să-mi trăiesc viaţa
mea” 148.
Despre stabilirea lui la Dragosloveni i-a scris miercuri,
21 martie 1912 „fratelui Caragiale”: „Sunt în frigurile mutatului, şi’n
alte friguri de cari numai când m’ar lăsa am să-ţi vorbesc. Să ştii că
tu şi ai tăi aveţi două chiliuţi în sihăstria noastră din
Dragosloveni”149.
Caragiale nu a mai avut posibilitatea să se bucure de
revederea cu bunul său prieten. În ultima după – amiază a vieţii sale,
Caragiale a fumat 80 de ţigări şi, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1912,
a murit fulgerător de inimă în casa din Berlin – Schöneberg,
Innsbruckerstrasse nr. 1.
Pe ultimul său drum (14 iunie) l-au condus Vlahuţă,
Delavrancea, Panait Cernea, Paul Zarifopol şi Dobrogeanu – Gherea.
Scriitorul Petre Locusteanu (1883 – 1919) a publicat în revista
„Flacăra”, în 1914, câteva impresii despre atmosfera care domnea în
casa de la Dragosloveni, după stabilirea poetului aici:
147
Mihai Florea, Drumuri şi condeie, Prefaţa de Ovidiu Papadima, Editura
pentru Turism, Bucureşti, 1974, p. 270.
148
Mihai Geleleţu, Ion Mihăescu, op. cit., p. 80.
149
Şerban Cioculescu, op. cit., p. 606.
171
„Am cunoscut pe d-l Vlahuţă mai de-aproape cu prilejul
tipăririi volumului Dreptate. În vremea aceea am fost de câteva ori la
Gugeşti, sat în judeţul Râmnicu – Sărat, svârlit la poalele unor
dealuri din preajma Plaineştilor. Acolo trăeşte retras, de vre-o doui
ani, marele prieten al lui Caragiale şi Grigorescu, departe de
sgomotul ciudat de complex al vieţii noastre artistice şi literare, -
după cum departe au stat, în ultimii ani ai vieţii lor, şi Grigorescu şi
Caragiale, - în tovărăşia bunei şi vrednicei sale tovarăşe d-na
Ruxandra Vlahuţă, în mijlocul amintirilor de prietenie şi artă,
înconjurat de pânzele artistului dela Câmpina şi de trei sălbatice
pisici cu ochi fosforescenţi. ‹Pisicile sunt ale domnişoarelor
Delavrancea cari, când lipsesc, sunt reprezintate şi, pe cât se pare,
chiar suplinite în dragostea amfitrionilor, de miorlăitoarele
patrupede›.
La Gugeşti ai impresia că eşti foarte departe de tot clocotul
de ură şi necazuri al cafenelii literare. Odată intrat în casa aceea
largă, cu ziduri albe,încăperi gospodăreşti şi pridvor ce par’că se
desface ca să fie cât mai cuprinzător, simţi că nu mai poţi pleca. D-l
Vlahuţă te îmbie cu o vorbă de spirit, d-na Vlahuţă te ţine cu un
zâmbet de-o nesfârşită bunătate. Scapi ora trenului. Şi mai rămâi pe
urmă o zi de hatârul domnului, o zi de hatârul doamnei şi încă trei de
al amândorura. Iar părerea de rău ce te năpădeşte la despărţire, e
aşa de mare că n’ai mai pleca de loc, dacă, spre fericirea gazdelor, ea
n’ar fi învinsă de bucuria de-a şti că, plecând tu, bieţii oameni vor
scăpa, în sfârşit, de atâta musafirlâc.
172
Casa din Gugeşti este un adevărat muzău, un neobişnuit
muzău. Începând cu tăbliţa de la poartă, pe care stă scris numele lui
Caragiale, şi sfârşind cu cel din urmă colţişor al încăperilor
orânduite cu atâta artă şi gust gospodăresc, totul aduce aminte un
nume mare, un prieten celebru dispărut sau în viaţă, un moment
artistic. Ici este o odaie turcească, unde obişnuia să doarmă
Caragiale, colo o încăpere unde stă de obiceiu Delavrancea, dincolo
o masă la care a scris cândva cutare sau cutare artist, pretutindeni,
pânze sau copii fotografice din colecţia Grigorescu, covoare
româneşti sau orientale, fotografii necunoscute ale marilor dispăruţi.
D-l şi d-na Vlahuţă păstrează cu o evlavie mişcătoare amintirea
prietenilor lor. Şi sentimentul acesta dă lucrurilor dinprejur un preţ
neasemănat. La masă ni se dă friptură de care obişnueşte
Delavrancea, vin de care-i plăcea lui Caragiale, brânză pe care o
savura Grigorescu. În conversaţia amfitrionilor numele acestor mari
prieteni se amestecă mereu, anecdotele pline de haz viaţa acestora o
deşteaptă, aşa încât ai impresia că o bună parte din traiul lor se ţese
din amintirile pe cari lucrurile ce-i înconjoară li le evoacă. N’am
văzut încă un al doilea om care să ridice dragostea de prieteni până
la o preocupare atât de însemnată a vieţii sale. Şi alţi oameni de
frunte au avut prietenii trainice. Nici unul însă – vorbim de cei dela
noi – nici unul n’a ştiut să facă să radieze în afară iubirea ce-i
însufleţeşte şi să creeze în jurul dispăruţilor iubiţi atmosfera de
simpatie şi respect, de care d-l Vlahuţă şi-a înconjurat prietenii morţi.
Pe Eminescu l’a iubit, - şi s’a făcut, după moartea acestuia, cel mai
înverşunat apărător al gloriei lui curate, cu Grigorescu a fost prieten,
173
- şi i-a ridicat cel mai nepieritor monument, pentru Caragiale a fost
ca un frate, - şi azi îi propagă numele cu un respect şi simte, la
amintirea vorbelor şi faptelor lui, o bucurie pe care uneori egoismul
nostru nu le poate înţelege. Din acest punct de vedere, d-l Vlahuţă
este figura cea mai originală din literatura noastră. Iar în vremurile
de ură şi invidie pe cari le străbatem, când spiritul negaţiunii cu orice
preţ face din fiecare debutant un detractor, când neputinţa de a
zămisli creaţiuni proprii inspiră dispreţ faţă de munca rodnică a
adevăraţilor chemaţi şi când lipsa de producţiune literară se încearcă
a se acoperi cu incidente personale cărora li se împrumută gravitatea
unor conflicte internaţionale, - azi atitudinea d-lui Vlahuţă apare ca
un cult trăitor, înalt pilduitor pentru toţi câţi ştiu să observe” 150.
Din păcate nu s-a bucurat mult timp de liniştea mult râvnită şi
la 21 noiembrie 1916 a fost silit să ia drumul bejeniei, împreună cu
familia sa.
„În vremea înfrigurată de groază a bejeniei noastre, cînd
vagoane speciale şi automobile furioase, salvau pînă şi bagajele de
care nici acum nu se putea lipsi egoismul veşnic preocupat de sineşi,
maestrul A. Vlahuţă aruncînd despreţ îmbietor unor călătorii
confortabile, îşi pregătia cu chibzuială de drum lung un car cu patru
boi, şi-l credea destul de încăpător pentru un sac de merinde uscate şi
pentru tristeţea a două suflete îndurerate de nenorocul tuturor.
Rămîneau în urmă Dragoslovenii, refugiul de pace pastorală: …Se
pierdea sub grindina de fier a vrăjmaşului în vreme ce, greu, în pasul
Vlahuţă în intimitate, la Dragosloveni, în 1933. Almanahul Râmnicului –

150
Sărat, Editura RAFET, 2008, p. 136.

174
rar al plăvanilor, cît de dureros se va fi deslipit inima de cuibul liniştii
sale !” 151.
A încărcat într-un car (ce se păstrează în şopronul casei de la
Dragosloveni) pânzele ce le avea de la Grigorescu, ceva din covoare,
o parte din cărţi şi trecând prin Focşani şi Tecuci s-a stabilit la Bârlad.
Aici a ajuns la 5 decembrie 1916 şi a fost găzduit în casa
profesorului de muzică Eugen Bulbuc, de pe Bulevardul Epureanu 152.
În casa în care era găzduit, poetul a organizat adevărate
şezători literare la care au participat Nicolae Iorga, Victor Ion Popa,
Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Delavrancea, George Tutoveanu.
Vlahuţă nu permitea citirea de versuri deprimante căci: „În
aceste vremuri orice scriitor este un ostaş şi noi avem datoria să
înălţăm sufletele celor care poartă armele 153.
Şedinţele erau urmate de vizitarea expoziţiei de pictură,
organizată de Vlahuţă în sufrageria cea mare a casei din Bulbuc. Seara
se termina cu audiţii muzicale susţinute de talentaţii membri ai
familiei Bulbuc 154.
Poetul era adânc preocupat de starea de spirit şi de soarta
soldaţilor de pe front: „Un gând mai ales îl obseda: starea de spirit de
pe front. I-am spus tot ce ştiam despre ţinuta dârză a ostaşilor din
tranşee, dar el ar fi vrut să afle mai mult, să-i vadă la faţa locului.
151
N. C. Pribegia d-lui A. Vlahuţă, în „Drum drept”, nr. 2 / 1917,
p. 32.
152
Simona Pricop, op. cit., p. 2.
153
Ibidem.
154
Ibidem.
175
Mai târziu, Vlahuţă a cerut aprobarea şi a vizitat frontul
Mărăşeştilor, deşi starea sănătăţii nu-i era prea bună” 155.
Mai mult decât atât „Singur, sau întovărăşit de george enescu,
a vizitat spitalele de răniţi din Bârlad, cărora unul le-a cântat cu
vioara lui fermecată şi altul le-a citit versuri proprii sau pe ale lui
Eminescu şi le-a scris scrisori către familiile celor ce nu puteau
mânui condeiul” 156.
Odată, Vlahuţă i-a luat pe Ion Valerian şi pe poetul bârlădean
George Tutoveanu şi i-a condus prin cartierul Cotu – Negru: „Asta-i
mahalaua unde am locuit unde urmam liceul. Revăd aceleaşi căsuţe
sărace ca şi la Pleşeşti, doar că n-au stuf deasupra. Parcă aud sunând
clopotele de la Biserica Domnească şi pe profesorul de italiană
spunându-mi enervat: Elevul Vlahuţă, roagă pe clopotar să mai tacă
în timpul lecţiilor. Şi clopotarul se strâmba la mine şi trăgea mai tare
de frânghie” 157.
Totuşi, la Bârlad, trăieşte momente triste, deprimante:
„Bârlad. Azi împlinesc 60 de ani. În pribegie, bolnav, sărac, de mari
greutăţi şi de mari griji împresurat. Gândul că nu mai am mult de
trăit mă întăreşte şi mă înseninează ca o băutură răcoritoare, gândul
acesta mă înviorează” 158.
În ziua în care împlinea 60 de ani (5 septembrie 1918), primea
o scrisoare de la un vecin din Dragosloveni: „Am fost la Dragosloveni
155
Ibidem.
156
Nicolae Mitulescu, Scriitorul Alexandru Vlahuţă mai puţin cunoscut, în
Academia Bârlădeană. Revistă editată de Societatea literar –
culturală ,,Academia Bârlădeană”, Nr. 17, trim. IV, Bârlad, 2004, p. 7.
157
Apud Simona Pricop, op. cit., p. 2.
158
Apud Valeriu Râpeanu, op. cit., p. 311.
176
şi v-am văzut casa. E ruinată şi, cum aţi dorit, mama n-a făcut nici o
reparaţie şi nici n-a curăţat, aşa că veţi găsi-o întocmai cum a lăsat-o
armatele germane, mai puţin câţiva cai care murise, şi pe cari mama
a pus de i-a scos din casă” 159.
În 1918, îl găsim pe poet la Iaşi, în aceeaşi stare despre care
Mihail Sadoveanu scria: „Aici l-am revăzut, trist, deşi zâmbea; dârz
încă, deşi moartea lovise în poarta inimii lui … În glasul lui, mai
tremurat, parcă vibra o durere ascunsă. În ochii-i negri se amestecau
funebrele tablouri ale rătăcirii lui” 160.
Despre starea sufletească a lui Vlahuţă în acei ani, Nicolae
Iorga scria: „Cu carul cu boi venise de la moşioara sa din Râmnicul –
Sărat Vlahuţă şi, aşezat într-un colţ liniştit al Iaşului, de unde s-a dus
apoi la Bârladul originii sale, el era nu numai un bun prieten şi un
bun sfătuitor, dar în acelaşi timp spiritul cel mai încrezător în biruinţa
ce nu putea lipsi (…) nu vedea înaintea sa decât o mână de români
cari, cu ultimele puteri, lupta în tranşeele disperării contra unui
duşman odios” 161.
Bolnav, trist şi sărac, Vlahuţă a suportat cu stoicism anii
Războiului de Reîntregire a Neamului, având credinţa nestrămutată în
victoria finală a soldaţilor români aflaţi pe fronturile de luptă:
„Zilele dureroase ale refugiului său în Moldova, din timpul
războiului celui mare, le-a petrecut la Bârlad şi Iaşi, preocupat mai
mult de soarta ţărănimii. În perioada de refacere şi după ofensiva
159
Ibidem, p. 310.
160
Ibidem.
161
Ibidem.
177
germană din 1917 Vlahuţă a vizitat frontul ca să îmbărbăteze pe
ostaşii din tranşee .
Cuvintele lui mesianice au desgheţat, în multe locuri, sloiul
neîncrederii. Momentele dela urmă le-a trăit la Dragoslovenii lui
iubiţi şi apoi la Câmpina, unde îşi căutase o scurtă odihnă” 162.
Aflat la Iaşi, la 29 aprilie 1918, Vlahuţă asistă la
înmormântarea, în Cimitirul „Eternitatea”, a bunului său prieten
Barbu Ştefănescu Delavrancea.
Cel ce scrisese „Nu mă tem de moarte, ci de veşnicia ei”, a
intrat pe porțile eternității, în dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1919, în
casa din strada Visarion.
Profund impresionat de moartea bunului său prieten, Nicolae
Iorga scria: „Vlahuţă s’a stins. Îl aflu foarte schimbat, în odăiţa goală
a casei modeste din str. Visarion, unde, venit din Câmpina, cu totul
sfărâmat, şi-a petrecut ultimele zile. Pare, aşa liniştit cum este, tânăr,
cu frumosul, bogatul păr negru pe care cei şaizeci de ani abia îl
stropiseră cu albul vârstei.

Într-o scrisoare către Nicolae Iorga, din 1917, Vlahuţă îşi explica motivele
pentru care simţea nevoia de a merge pe front: „Dorinţa mea de a mă duce
pe front nu e pornită decît dintr-un adînc sentiment de datorie cetăţenească
şi din gîndul că voiu putea fi şi eu de vr’un folos neamului meu pe o vreme
cînd cine nu-i de folos e vătămător. Aş vrea, dac’aş putea, să mă duc,
îmbrăcat soldăţeşte, să stau la tranşee, acolo unde sunt lupte, să-mi umplu
sufletul de măreţia jertfelor pe care le fac, în tăcere, cei mai buni fraţi ai
noştri; la masa lor să mănînc, pe paiele lor să dorm …. Numai aşa cred că aş
putea vorbi de ei, de gîndurile şi de faptele lor cu respectul ce se cuvine
adevărului” (Apud G. Dimitriu, A. Vlahuţă. Omul, Tipografia ,,Cultura”,
Focşani, 1939, p. V).
162
Ibidem, p. V – VI.
178
Ginerele lui, profesorul Ştefănescu, îmi spune că Vlahuţă şi-a
primit sfârşitul cu seninătatea unui sfânt. Vorbia de moartea care se
apropie cu calmul celor vechi, afirmând cu tărie că n’are de ce se
mustra şi nu se teme de dânsa. A cerut să nu fie înştiinţat nimeni
despre starea lui, nici chiar cealaltă fiică, soţia tânărului Grigorescu;
deşi de repetate ori a voit să mă vadă, n’am fost chemat nici eu – şi
voiu păstra adânca părere de rău că n’am putut auzi nimic din
ultimele lui dorinţe.
Dimineaţa a cerut lui Ştefănescu să spună tare: Caeterum
censeo Carthaginem esse delendam, a murmurat: povera bestia şi,
ironic, a observat că el, care visa să-şi facă o casă, trebuie să o
înceapă cu subsolul. Apoi a închis ochii, şi pneumonia l-a
înnăbuşit”163.
Două zile mai târziu, Vlahuţă a fost înmormântat la Cimitirul
Bellu. Gala Galaction socotise potrivit ca mormântul poetului să fie la
Dragosloveni, sub o troiţă ţărănească, lângă biserica din sat: „… Nici
unul dintre artiştii şi scriitorii noştri, pe cari am apucat să-i cunosc,
nu avea şi nu are, precum avea A. Vlahuţă, cultul prieteniei şi pravila
sfintelor ei obligaţii…Şi anii au trecut … Înţeleptul şi mult iubitul
„Conu Alecu, printr-o zodie cu care nu m-am împăcat nici azi, în loc
să doarmă la Dragosloveni sau colea la Bogoslov, doarme în
labirintul lui Şerban Vodă …” 164.
În memoria localnicilor, Vlahuţă a rămas un cetăţean model.
Între anii 1909 – 1910, poetul a fost cel care, pentru prima dată, i-a
N. Iorga, Memorii, vol. II, Editura Ciornei, Bucureşti, 1931, p. 267.

163
164
Gala Galaction, Într-o după amiază, în ,,România”, nr. 66 din 6 august
1938, p. 3.
179
învăţat pe localnici să stropească viile, ajutându-i totodată să-şi
procure pompele şi materialele necesare. Cu ajutorul său s-a ridicat, în
anul 1915, Şcoala din Dragosloveni, clădire ce există şi astăzi în
comună. Tradiţia locală atribuie scriitorului stabilirea locului
construcţiei şi faptul că a bătut primul ţăruş de trasare.
După Primul Război Mondial, casa fiindu-i distrusă pentru a
doua oară, Alexandrina Ruxandra Vlahuţă, soţia poetului, a luat
iniţiativa de a o renova şi de a o transforma în aşezământ cultural.
Pentru aceasta, ea s-a adresat Societăţii „Mormintele Eroilor” 165
căreia i-a donat casa.

Societatea a apreciat activitatea poetului din timpul războiului
datorită faptului că, prin articolele sale a ridicat moralul soldaţilor şi îi
încuraja, mergând în mijlocul lor, în tranşee.
Lucrările de restaurare au fost conduse de inginerul Victor
Ionescu 166. După restaurare, casa a devenit „un aşezământ cultural în
memoria şi cu numele poetului” 167
, urmând să fie condus de soţia
poetului.
165
Societatea „Mormintele Eroilor” a fost fondată în septembrie 1919, sub
Înalta Ocrotire a M. S. Regina Maria. Ea avea ca principale atribuţiuni:
1) Cercetarea şi descoperirea mormintelor de eroi, fără deosebire de
confesiune sau origine etnică
2) Îngrijirea mormintelor şi întreţinerea acestora
3) Crearea, organizarea, înfrumuseţarea şi întreţinerea cimitirelor de onoare
4) Comemorarea eroilor: „Ziua Eroilor”, monumente, plăci comemorative,
troiţe, publicaţiuni etc. (Societatea „Mormintele Eroilor”. Expoziţia de
Troiţe 13 – 22 iunie 1925. Câteva cuvinte despre Societatea „Mormintele
Eroilor”, Institutul de Arte Grafice „Răsăritul”, Bucureşti, 1925, p. 3).
166
Nicolae Spănţulescu, op. cit., p. 193.
167
Venera Cabalortă, Dragosloveni – Casa Memorială ,,Al. Vlahuţă” în
lumina unui articol inedit, în Studii şi comunicări, vol. II, Bucureşti, 1979,
p. 290.
180
Un basorelief cu chipul poetului, operă a sculptorului Teodor
Burcă 168, a fost montat la intrare.
Festivitatea de deschidere a fost stabilită pentru duminică 31
octombrie 1926. Autorităţile judeţene şi comunale s-au străduit să dea
amploarea cuvenită acestui eveniment şi, în consecinţă, au luat toate
măsurile pe care le-au considerat necesare, pentru buna lui organizare
și desfăşurare.
Prefectura Judeţului Râmnicu Sărat transmitea, la
27 octombrie, Primăriei Comunei Plaineşti următoarele precizări:
„Vă facem cunoscut că Duminică 31 oct. A. c., la ora 2:30 p.
m. va avea loc la Dragosloveni inaugurarea aşezământului cultural
„Al. Vlahuţă”, organizat de Societatea „Mormintele Eroilor” dăruită
în acest scop de către Dna Alexandrina Al. Vlahuţă, soţia văduvă a
poetului.
Acest aşezământ cultural pentru comemorarea poetului Al.
Vlahuţă şi a eroilor din judeţul nostru căzuţi în război, constă dintr-un
mic muzeu istoric, o bibliotecă, un atelier de ţesătorie în proecţie şi o
sală de şezători şi conferinţe.
Printre invitaţi fiind şi D-voastră împreună cu D-nii
învăţători şi cucernicii preoţi din acea comună, cărora le veţi face
cunoscut din timp, rămânem încredinţaţi că fiind cu toţii animaţi de
sentimente profunde de admiraţie pentru poetul Al. Vlahuţă şi pentru
168
Teodor (Theodor) Burcă (25 februarie 1889, Slatina – 1950). A absolvit
Şcoala de Arte şi Meserii Craiova, Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti
(având profesor pe Wladimir Hegel şi Dumitru Paciurea), Şcoala de Arte
Decorative din Viena, Academia „Julien” din Paris (1910 – 1913). Din 1934,
conservator şi custode al Pinacotecii Municipiului Bucureşti.
181
opera sa, veţi răspunde acestei invitaţiuni, asistând la pioasa
solemnitate al cărei program vi-l transmitem pe contra pagină.
Asistenţa
1) D-na Alexandrina Al. Vlahuţă, membrii familiei şi prietenii
invitaţi de D-sa
2) Sanctitatea Sa Patriarhul Miron şi D-nii Miniştri de Interne,
Instrucţiune şi Culte, sau reprezentanţii respectivi
3) P. S. Episcopul de Buzău
4) Dl. Prefect al Judeţului R. - Sărat
5) Autorităţile, preoţii şi învăţătorii din Dragosloveni şi
comunele învecinate
6) O delegaţiune dela Societatea Scriitorilor Români din
Bucureşti
7) Delegaţiuni de câte doi studenţi dela toate societăţile
studenţeşti din Bucureşti
8) Şcoala mixtă din Dragosloveni
9) O delegaţiune de profesori şi elevi din oraşul R. – Sărat
10) O delegaţiune militară din Garnizoana R. – Sărat
11) Delegaţiuni dela Fundaţia culturală „Principele Carol”
12) Academia Română
13) Ateneul Român din Bucureşti
14) Casa şcoalelor
15) Casele Naţionale şi Societăţile culturale care se vor înscrie
ulterior
16) Asociaţia Culturală „Astra” şi diferite societăţi culturale
17) Societăţi corale
182
18) Tinerimea Română
19) Societatea „Cartea Românească” şi altele care editează pe
Vlahuţă
20) Societatea „Mormintele Eroilor”
21) Persoanele şi instituţiile care se vor mai înscrie” 169.
În acelaşi timp, Prefectura Judeţului Râmnicu Sărat a
definitivat şi:
„Programul
Solemnităţii Inaugurării Muzeului Al. Vlahuţă de la
Dragosloveni jud. R. – Sărat
1) Plecarea asistenţilor din Bucureşti în ziua inaugurării, la ora
7:40 dimineaţa cu trenul personal de Iaşi.
Masa de prânz se poate lua în gara Buzău.
2) Sosirea gara Gugeşti ora 13:30 aceeaşi zi
3) Transportarea asistenţilor la Dragosloveni cu vehicule
4) Ceremonia religioasă începe la ora 14:30 printr-o sfeştanie
oficiată de P. S. Episcopul de Buzău şi urmată de un parastas pentru
pomenirea marelui dispărut şi a eroilor din judeţ căzuţi în război
5) Cuvântările
6) La ora 17 se va servi asistenţilor o gustare
7) Şezătoarea comemorativă
8) a) Conferinţă biografică ţinută de un scriitor român
b) Recitări din poeziile lui Vlahuţă
c) Cor
169
Primăria Comunei Plaineşti, dosar nr. 1 / 1926, f. 253.
183
d) Plecarea asistenţilor spre Bucureşti cu trenul de 8
seara”170.
Prefectul Ion Mihăilescu a transmis Primăriei Plaineşti, prin
Ordinul 17.675 / 28 octombrie, obligaţia de a trimite înştiinţări
comunelor vecine:
„În vedere ca această pioasă manifestaţiune să aibă
asigurată o desăvârşită reuşită, vă rog să luaţi toate măsurile ce veţi
socoti necesare, insistând ca, consiliile comunale, învăţători cu
delegaţiuni din partea şcolilor şi preoţi din comunele notate pe
contrapagină să se găsească în Dragosloveni, Duminică 31
octombrie, cel mai târziu la orele 12:30.
Toată lumea va purta veşminte de sărbătoare.
Comuna Dragosloveni
Comuna Plaineşti
Comuna Gugeşti
Comuna Bordeşti
Comuna Popeşti
Comuna Urecheşti
Comuna Tercheşti
Comuna Caiata” 171.
La solicitarea pretorului Gheorghe Eraclidie, Primăria
Plaineşti a trimis înştiinţări, semnate de autorităţile comunale, către:
judecător, consilier, ajutorul de judecător, medicul spitalului, medicul
veterinar, controlorul fiscal, agronomul regional, perceptorul fiscal,
şeful secţiei, şeful Postului, notarul, secretarul, preotul paroh,
170
Ibidem, f. 254.
171
184
directorul Şcolii Târgu Cucu, învăţătoarea, directorul Şcolii Cândeşti,
învăţătorii, subrevizorul şcolar şi membrii Consiliului Comunal 172.
O altă „înştiinţare” semnată de prefectul de Râmnicu - Sărat,
preciza că „toţi comercianţii şi locuitorii din comună sunt rugaţi să ia
parte la această mare şi importantă solemnitate” 173.
Pentru a asigura o desfăşurare normală acestui eveniment,
autorităţile comunale au mobilizat toată suflarea comunei, inclusiv pe
guarzii comunali şi pe brutari. „Dovada” din 29 octombrie confirma
că „Subscrisul Pandele Lemnaru, guard comunal, adeveresc că mi s-a
pus în vedere că atât eu cât şi ceilalţi doi guarzi comunali din satul
Cândeşti pe care-i voi vesti eu, ca pentru mâine, 31 octombrie 1926,
ora 6 dimineaţa, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, să fim prezenţi la
aşezământul cultural „Al. Vlahuţă” din Dragosloveni, pentru a
executa ordinele ce vom primi până după terminarea serbărei ce are
loc mâine” 174.
O altă „dovadă” era semnată de cei doi brutari ai comunei:
„Subscrişii brutari din satul Târgu Cucu, comuna Plaineşti, judeţul
Râmnicu Sărat, adeverim prin prezenta că ni s-a comunicat de
Dl. Costică Georgescu, secretarul primăriei ca pentru mâine
31 octombrie 1926, la ora 8 (opt) dimineaţa să avem cuptoarele arse
pentru ca să frigem păsări şi altele ce ni se va trimite de la
aşezământul cultural Al. Vlahuţă din Dragosloveni” 175.
172
173
Ibidem, f. 258.
174
Ibidem, f. 260.
175
Ibidem, f. 259.
185
Festivităţile au fost conduse de Veturia Goga 176
, soţia
poetului şi omului politic Octavian Goga. Au fost prezente
personalităţi din Bucureşti şi locale, reprezentanţi ai Asociaţiei
„Astra” Sibiu, ai Societăţii Scriitorilor Români, ai Caselor Naţionale
şi ai Societăţii „Mormintele Eroilor”.
176
Veturia Goga (30 mai 1883, Sebeş, judeţul Alba – 15 iunie 1979). Fiică a
preotului Zevedei Mureşanu, a studiat în particular sau la Pensionul săsesc
din Sibiu. Cunoştea germana, franceza, maghiara. A studiat muzica şi actoria.
A cântat în limbile germană, franceză şi maghiară. A călătorit la Paris, Berlin,
Viena, Budapesta şi Roma. La 14 noiembrie 1909, Carol I i-a acordat
Medalia ,,Bene Merenti – Clasa I pentru Artă şi Cultură” şi titlul
de ,,Interpretă de Cameră a Coroanei”, pentru realizările în cultura muzicală
românească. În timpul Primului Război Mondial a participat la mai multe
evenimente organizate în scopul atragerii de fonduri pentru Crucea Roşie. La
15 ianuarie 1921 – de ziua naşterii Luceafărului - s-a căsătorit civil cu
Octavian Goga (poetul şi politicianul Goga a ,,negociat” cu asesorul
consistorial Lazăr Triteanu (1872 – 1953), soţul artistei, divorţul în schimbul
unui scaun de episcop ortodox al Romanului). Veturia era alintată Duţa,
întocmai ca, mai târziu, Elena Lupescu. Pe 20 octombrie 1920, Boncza
Bertha (Csinzka), văduva lui Ady Endre (Bandi, pentru Goga), a semnat, la
Budapesta, actul de vânzare – cumpărare a domeniului Ciucea, iar opt zile
mai târziu, Goga a semnat la Bucureşti documentul în care devenea
proprietarul domeniului contra sumei de 280.000 de coroane. Pe 7 mai 1938,
Goga a decedat în urma unei congestii cerebrale, în timp ce citea o carte.
Veturia Goga s-a apropiat de familia Antonescu. În 1944 a fost arestată
împreună cu Maria Antonescu, într-un oraş din judeţul Gorj. În 1966 a donat
întregul complex Ciucea statului român, care, în anul următor, îl transformă
în Muzeul Memorial ,,Octavian Goga”. A decedat în 1979, fiind
înmormântată la Ciucea, alături de Goga, în ,,Mausoleul Iubirii”. Construcţia
fusese ridicată de meşterul lemnar şi dulgher Kovacs Gyuri Bandi din Izvorul
Crişului. Grădina de aici a fost opera inginerului olandez Fritz Repphurn.
Planurile iniţiale ale clădirii i-au aparţinut nepotului de frate al lui Ion
Creangă, Horia Creangă şi finalizate de arhitectul Georges Matei –
Cantacuzino; decoraţiile - Nora Steriadi, cu ajutorul meşterului zidar Joseph
Kuksa din Sighet şi al meşterului Liptak (Vezi detalii Mircea Goga, Veturia
Goga, ,,Privighetoarea lui Hitler”, Grupul Editorial RAO, Bucureşti, 2006,
passim).
186
Cuvântul de deschidere l-a rostit Jean Bart (Eugen P. Botez)
care a vorbit din partea prietenilor poetului 177
. Festivitatea a continuat
cu o şezătoare literară la care a vorbit Tudor Vianu despre opera lui
Vlahuţă.
Şcolarii din sat, pregătiţi de învăţătorul Ion Spânu – bun
prieten cu Vlahuţă – şi Marian, profesorul de muzică, au prezentat un
mic program artistic 178.
Octavian Goga şi Nicolae Iorga nu au putut fi prezenţi la
inaugurare şi, prin telegrame, şi-au scuzat absenţa, dar şi-au exprimat
şi sincera lor prietenie pentru cel în cinstea căruia se inaugurase
aşezământul cultural.
Goga: „regret din inimă că sunt reţinut la Bucureşti de
chestiuni urgente şi că nu pot trimite în amintirea lui Vlahuţă, decât
sufletul meu plin de toată gratitudinea” 179.
Textul telegramei trimise de Iorga este la fel de emoţionant:
„Ne asociem din toată inima pentru fapta frumoasă făcută în
amintirea scumpului meu prieten – Vlahuţă” 180.
Pe lângă faptul că după renovare dăduse casei destinaţia de
aşezământ cultural, Ruxandra Gâlcă Vlahuţă „s-a gândit să facă şi o
faptă de caritate. Din compasiune faţă de consătenii care nu aveau
posibilitatea de a-şi da copiii la şcoală s-a gândit ca în surplusul de
spaţiu pe care îl avea să înfiinţeze o şcoală la nivel de gimnaziu
căreia i-a dat formă de şcoală de menaj şi gospodărie, ce putea fi
177
Venera Cabalortă, op. cit., p. 290; Nicolae Spănţulescu, op. cit., p. 194.
178
Ibidem.
179
Venera Cabalortă, op. cit., p. 290.
180
Ibidem.
187
urmată numai de fete. În şcoală fetele erau învăţate să facă menaj,
gospodărie, să ţeasă, să brodeze şi căpătau noţiuni de maniere
elegante şi protocol. Şcoala fusese încadrată cu profesorii cei mai
buni la acea dată. Fetele care au absolvit această şcoală deveniseră
cele mai curate fete din localitate şi s-a dovedit că pe parcurs au
ajuns cele mai bune gospodine. Şcoala a funcţionat până în 1948” 181.
La un an de la inaugurare, Aşezământul Cultural „Alexandru
Vlahuţă” figura în arhivele Preturii Plasei Plaineşti cu următoarele
informaţii:
„Societatea Mormintele Eroilor”, Casa Alexandru Vlahuţă
Dragosloveni, 5 membri de onoare
Scopul înfiinţării: Industrie casnică, casă de lectură şi muzeu
etnografic.
Observaţiuni: lucru de mână, diferite ţesături cu războaie
sistematice, există maistră de lucru recunoscută de stat” 182.
În anul izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, apărea
la Focşani o lucrare dedicată poetului în care este prezentat şi
Aşezământul Cultural: „După moartea Poetului, casa a fost dăruită
Societăţii „Cultul eroilor”. S’a înfiinţat, prin restaurarea clădirii,
„Aşezămîntul cultural A. Vlahuţă” cu un muzeu, sala de conferinţe şi
şcoală – atelier pentru fetele sătenilor din împrejurimi. Un comitet
îngrijeşte de internatul atelierului de ţesătorie, industrie casnică şi
gospodărie cu 20 – 30 de eleve lucrătoare, îndrumate de învăţătoare,
181
Nicolae Spănţulescu, op. cit., p. 195 – 196; Şcoala de menaj şi gospodărie,
înfiinţată în anul 1926, avea în anul 1930, 36 eleve din totalul de 234 pe
întreaga comună şi 45 de eleve (în 1944) din totalul de 220 (Ibidem, p. 127 –
128).
182
A. N. Vn., fond Pretura Plăşii Plaineşti, dosar nr. 1 / 1927, f. 110.
188
pedagoage şi o maestră de lucru. Într’un şopron stă părăsit acel
chervan, cu care în timpul retragerii, a înfăptuit exodul său pînă la
Bârlad.
Micul muzeu organizat în interiorul clădirii păstrează patul
de suferinţă, în care Poetul a zăcut şi şi-a dat obştescul sfîrşit, biuroul
său, o călimară, actul de donaţie adresat ministerului de Războiu,
actul de întărire al ministerului pentru Societatea „Mormintele
eroilor”, un autograf, vol. „Candite de la vie” de R. W. Emerson, un
număr jubilar al ziarului „Universul” din 30 august 1927 cu articole
scrise de I. Al. Brătescu – Voineşti, N. Crainic, I. Gr. Oprişan ş. a.,
precum şi mai multe fotografii cu A. Vlahuţă pe cîmpul de luptă în
iarna anului 1917” 183.
La iniţiativa şi indicaţiile Ministerului Învăţământului şi
Culturii, încă din anul 1955, Muzeul de Istorie Focşani a propus
Sfatului Popular al Raionului Focşani transformarea casei în care a
locuit Vlahuţă în Muzeu Memorial şi constituirea unui Comitet de
bază pentru strângerea obiectelor ce au aparţinut poetului. În urma
acestui referat, Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Raionului
Focşani a emis Decizia nr. 10.387 din 27 iunie 1955:
„COMITETUL EXECUTIV AL SFATULUI POPULAR
RAIONAL FOCŞANI:
Având în vedere referatul Muzeului de Istorie Focşani, de pe
lîngă acest Sfat Popular Raional, înregistrat la nr. 10.387 / 955, prin
care face propuneri, de a se institui un comitet de bază, pentru
strîngerea obiectelor ce au aparţinut marelui nostru poet Alexandru
183
G. Dimitriu, ,,A. Vlahuţă. Opera, Tipografia ,,Cultura”, Focşani, 1939,
p. 14 – 15.
189
Vlahuţă, din casa în care a locuit în comuna Suvorov satul
Dragosloveni, casă care a fost evacuată şi care urmează să fie
transformată într-un muzeu memorial.
În baza art. 18 din Regulamentul de funcţionare al Sfaturilor
Populare Raionale,
D E C I D E M:
Art. I. Se desemnează începând cu data de 27 Iunie 1955,
Comitetul de bază, pentru strîngerea obiectelor ce au aparţinut
marelui nostru poet Alexandru Vlahuţă, din componenţa căruia fac
parte următorii tovarăşi:
- Vlase Iordache - învăţător - Dragosloveni.
- Dragu Radu - profesor - Suvorov
- Mircea Croitoru - ,, – ,,
- Bîrhală Alexandru - ,, - ,,
- Pandrea Ecaterina - învăţătoare - Gugeşti
- Ciorăscu Nicolae - ,, - ,,
- Spînu Gheorghe - Director Căminul Cultural
Dragosloveni
Art. II. Secţiunile Secretariat, Cadre şi Culturală, vor aduce
la îndeplinire prezenta decizie.
PREŞEDINTE SECRETAR
I.Anastasiu Const. Veber” 184.
Celor şapte învăţători şi profesori, li s-au adăugat Alecu
Bălteanu şi Gheorghe Necula 185.
184
Arhiva Muzeului Vrancei (în continuare se va cita: A. M. Vn.), dosar nr. 1
Corespondenţă / 1958, f. 190.
185
Ibidem.
190
Comitetul de Organizare a Muzeului Memorial „Alexandru
Vlahuţă” din Dragosloveni şi-a luat în serios rolul pentru care a fost
creat şi a întocmit imediat un plan de muncă în care au fost cuprinse
obiectivele ce urmau a fi îndeplinite:
„A. ORGANIZATORIC – ADMINISTRATIV
1. Se va face intervenţia la Secţiunea Culturală Raion Focşani
pentru a obţine fonduri necesare în vederea reparării locului interior
şi exterior, precum şi a gardului de jur împrejurul curţii.
2. Sfatul Popular Comunal va căuta să întocmească un deviz cu
ajutorul unui tehnician dela Secţiunea Gospodării Comunale pentru a
se putea cunoaşte la ce sumă se ridică reparaţiunea.
3. Cu sprijinul Sfatului Popular Comunal se va face un parc prin
muncă voluntară.
4. După terminarea reparaţiunilor precum şi în timpul lor vom
cere Sfatului Popular Comunal pentru a găsi o familie care să
locuiască în cele două camere din spatele Muzeului Memorial pentru
a asigura paza imobilului şi a pieselor muzeistice.
5. Formarea a patru comisii care se vor ocupa cu strângerea
pieselor ce au aparţinut marelui poet astăzi împrăştiate în diverse
locuri.
- Comisia Dragosloveni comună din următorii tov.: Vlase
Iordache, Vlase Păuna, Spînu Gheorghe, - vor culege informaţii şi
materiale pînă la data de 15 iulie.
- Comisia Gugeşti compusă din: Tov. Ciorăscu Nicolae,
Pandrea Natalia şi Bălteanu Ion – vor culege materiale şi informaţii
pînă la data de 15 iulie a. c.
191
- Comisia Suvorov compusă din: Dragu Radu, Bîrhală
Alexandru, Necula Gheorghe şi Croitoru Mircea – vor culege
materiale şi informaţii pînă la data de 15 iulie a. c.
- Comisia Cîndeşti compusă din: Nicu Niculescu şi Barac
Victoria vor culege informaţii şi materiale pînă la data de 15 iulie
a. c.
B. MUZEISTIC – LITERAR
1. Se va proceda la reconstituirea unui inventar asupra
lucrurilor ce au aparţinut poetului Alexandru Vlahuţă.
Întreg comitetul format din cadrele didactice şi cetăţeni
ai satului Dragosloveni pe baza Deciziei Nr. 10.387 din 27 iunie 1955
vor căuta să identifice piesele şi achiziţionarea lor în felul următor:
a) Obiecte casnice (îmbrăcăminte, veselă etc.
b) Obiecte de birou (bibliotecă, masă, cărţi, toc, etc.)
c) Obiecte pentru dormitor (pat, masă, scaune, covoare)
d) Obiecte de uz gospodăresc (carul de bejanie, etc.)
e) Documente (scrisori, fotografii, manuscrise etc.)
f) Date referitoare la constituirea istoricului casei
Vlahuţă.
g) Cu sprijinul Secţiunii Culturale şi a Secţiunii
Învăţământ se va alege un cadru didactic de preferinţă limba română
care îşi va forma un colectiv din profesori şi învăţători din comună,
pentru a constitui aspecte din viaţa lui Vlahuţă (amintiri) petrecută în
regiune – culese dela diferite persoane care l-au cunoscut personal.
3. Căminul Cultural din satul Dragosloveni va purta numele
marelui poet Alexandru Vlahuţă pentru a-i cinsti memoria.
192
4. Se va organiza prin grija Cercului literar al Casei de
Cultură raionale Focşani, ziua comemorării de naştere a poetului
(prin serbări, programe artistice etc.)
5. Comitetul se va ghida ca pe viitor cu sprijinul Secţiunii
Culturale să se aloce fonduri pe anul 1956 în vederea ridicării unui
bust (monument istoric)
6. Cu sprijinul Secţiunii Culturale se vor căuta fonduri pentru
efectuarea unor lucrări murale (reconstituiri) cu aspecte din viaţa
poetului”
COMITETUL DE ORGANIZARE 186.
La rândul său, Ministerul Învăţământului şi Culturii a delegat
pe Nicolae Stoian şi Andrei Pănoiu care, împreună cu Horia
Manolescu – împuternicitul Secţiei Culturale Raionale Focşani şi
Nicolae Gheorghiaş – preşedintele Sfatului Comunal al Comunei
Suvorov -, s-au deplasat la Dragosloveni pentru a constata la faţa
locului starea în care se afla casa poetului.
Cei patru oficiali au încheiat Procesul – verbal din 30 ianuarie
1957:
„Noi, Stoian Nicolae şi Pănoiu Andrei delegaţii Ministerului
Culturei şi Împuternicitul Secţiei Culturale Raionale Focşani
Manolescu Horia, împreună cu Preşedintele Sfatului Comunal al
Comunei Suvorov, Nicolae Gheorghiaş, cu privire la situaţia casei
„Alexandru Vlahuţă” din satul Dragosloveni. –
În urma constatărilor efectuate la faţa locului s-a apreciat că,
în general casa a suferit unele stricăciuni care pe baza măsurilor ce
186
Ibidem, f. 188 – 189.
193
se vor lua de Sfatul Popular Comunal Suvorov şi Secţiunea Culturală
a Raionului Focşani, în limita fondurilor şi a angajamentelor luate, ar
putea fi reparată şi redusă la starea din timpul cînd trăia scriitorul
Alexandru Vlahuţă. –
În urma celor constatate se apreciază că sunt condiţii
favorabile pentru organizarea unui muzeu memorial şi a unei filiale a
bibliotecei săteşti. –
Pe baza acestora se stabileşte de comun acord repararea
clădirei şi a împrejmuirei, cu concursul nemijlocit al Sfatului Popular
Comunal şi cei 10.000 lei prevăzuţi în bugetul Secţiunei Culturale
Raionale. –
Suntem de părere ca suma de lei 10.000 să fie virată sfatului
popular comunal Suvorov, urmînd ca lucrările să fie executate sub
îngrijirea acestui sfat. –
Devizul lucrărilor va fi trimis spre aprobare în trei exemplare
serviciului de muzee şi monumente din Ministerul Culturei (Piaţa
Scînteei Nr. 1. Bucureşti). –
Lucrările de reparare a clădirei şi a împrejmuirilor vor fi
terminate pînă la data de 1 iulie 1957. –
Secţiunei Culturale Raionale şi Muzeului Regional de Istorie
din Focşani, le revine sarcina de a se îngriji de documentaţia
necesară reparării clădirei şi procurarea materialelor pentru
organizarea muzeului Alexandru Vlahuţă (vitrine, obiecte, documente,
fotografii şi opera scriitorului editată înainte şi după 23 August
1944). –
194
Din complexul clădirei existente propunem ca în patru
camere (două parter două etaj) să se organizeze muzeu memorial
„Alexandru Vlahuţă”, iar în casa alăturată să se organizeze o filială
a bibliotecei săteşti. –
Pentru deservirea muzeului şi a filialei bibliotecei săteşti este
necesar să se intervină de urgenţă la Sfatul Popular Regional pentru
obţinerea unui post de muzeograf şi un post de îngrijitor. –
Deoarece locatarii care ocupă o parte din clădire în prezent,
fără să plătească chirie, au neglijat îngrijirea casei şi a
împrejmuirilor, fapt care a dus la ruinarea ei. – cerem scoaterea lor
din clădire şi atribuirea spaţiului respectiv fie muzeografului fie
îngrijitorului după cum se va stabili de Sfatul Comunal Comunal. –
În secţiunea de reparare şi amenajarea muzeului va fi cerut
sprijinul organizaţiei de bază R. P. R., corpului didactic precum şi
tuturor ţăranilor muncitori binevoitori. –
Delegaţii Ministerului Culturei se obligă a sprijini
organisarea muzeului prin asigurarea tematicei, intervenirei pentru
obţinerea postului de muzeograf şi îngrijitor şi colectarea unor
materiale. –
Muzeul va trebui astfel organizat încît în apropiatul centenar
al scriitorului să poată fi inaugurat în mod festiv. –
Drept pentru care s-a încheiat prezentul proces verbal” 187.
Directorul general în Ministerul Culturii, Marin Mihalache,
informa pe preşedintele Comitetului Executiv al Sfatului Popular
Regional Galaţi despre starea în care se găsea casa Vlahuţă şi
187
Ibidem, f. 186 – 187.
195
propunea unele măsuri pe care le considera absolut necesare pentru ca
Muzeul Memorial să poată fi organizat şi deschis până la centenarul
naşterii scriitorului:
„În comuna Suvorov, satul Dragosloveni, Raionul Focşani,
se găseşte casa în care a trăit şi creat în ultima perioadă a vieţii,
scriitorul Alexandru Vlahuţă.
Din constatările noastre, făcute la faţa locului reiese că
această clădire nu s-a bucurat până în prezent, de grija organelor
locale. Este prost întreţinută, cu uşile, ferestrele şi gardul în mare
parte distruse, murdară în interior.
Pentru remedierea celor constatate, s-au stabilit măsuri de
repararea clădirii şi a împrejmuirilor, pe baza celor 10.000 lei
prevăzuţi în bugetul secţiunii culturale raionale Focşani şi contribuţia
benevolă a locuitorilor din comună. Executarea lucrărilor se face sub
directa conducere şi îndrumare a Sfatului Popular Comunal, căruia îi
aparţine clădirea.
Întrucât se apropie centenarul naşterii scriitorului, este
necesar ca Sfatul Popular Regional, prin secţiunea culturală, să
asigure fondurile necesare organizării muzeului memorial
„Alexandru Vlahuţă”, (confecţionarea mobilierului, achiziţionarea de
obiecte legate de viaţa scriitorului etc.), precum şi două posturi, din
care unul de muzeograf şi al doilea de supraveghetor, începînd cu
data de 1.IV.1957.
Suntem de părere ca în corpul central al clădirii să fie
organizat muzeul, iar clădirea alăturată o filială a bibliotecii săteşti,
care să fie deservită tot de muzeograful ce va fi numit.
196
Lucrările de reparaţie trebuie să fie terminate pînă la data de
1 iulie 1957, conform înţelegerii stabilite cu organele locale, pe baza
procesului verbal anexat.
Vă trimitem deasemeni un îndreptar tematic ce va servi la
colecţionarea materialelor Vlahuţă, urmînd ca tematica definitivă să
fie făcută ulterior. Pentru documentare, anexăm şi fotografiile
reprezentînd situaţia actuală a casei Vlahuţă.
Organizarea muzeului e necesar să se facă în acest an,
urmînd ca în anul viitor să fie organizată sărbătorirea centenarului
Vlahuţă, pe baza unui plan concret de acţiune.
Cu organizarea muzeului suntem de părere să se ocupe
Muzeul Raional de Istorie din Focşani, cu sprijinul Secţiunii Culturale
Regionale şi al Muzeului Regional de Istorie din Galaţi.
Vă rugăm a studia cele de mai sus şi a ne comunica măsurile
luate” 188
.
Şi Muzeul de Istorie Focşani, prin directorul său, prof.
Gheorghe Constantinescu şi muzeograful principal Hagic Boos, prin
Adresa nr. 11 / 13 ianuarie 1958, s-a adresat Secţiei Învăţământ şi
Cultură a Sfatului Popular Regional Galaţi, solicitând următoarele:
„În cursul anului 1958 – 5 septembrie – se va deschide
Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuţă” în casa în care a locuit poetul
- la Dragosloveni Raionul Focşani.
Muzeul nostru, în urma conferinţei avute pe ţară a primit
sarcina organizării lui.
188
Ibidem, f. 19 – 20.
197
În acest scop vă facem cunoscut că este necesar ca Sfatul
Popular Regional Galaţi să dea o decizie de înfiinţare a acestui
muzeu cu o schemă de 2 posturi:
- un muzeograf şi
- un supraveghetor.
Deasemeni este necesar alocarea unui fond de 80.000 lei
pentru ridicarea unui bust a lui Alexandru Vlahuţă, precum ca şi a
unui alt fond de 93.800 lei pentru achiziţionarea de piese muzeistice.
Într-ucît data de deschidere a muzeului memorial se apropie,
vă rugăm a interveni la Comitetul Executiv pentru începerea
lucrărilor de construcţie prin Întreprinderea Constructorul Focşani şi
pentru aprobarea sumei necesare a acestei lucrări” 189.
Trebuie remarcate eforturile deosebite depuse de specialiştii
Muzeului de Istorie şi Etnografie din Focşani în organizarea Muzeului
Memorial „Alexandru Vlahuţă” .
Conducerea instituţiei a continuat demersurile începute şi s-a
adresat directorului general al Direcţiei Generale a Artelor din cadrul
Ministerului Învăţământului şi Culturii (Adresa nr. 37 / 20 martie
1958), subliniind că: „Muzeul de Istorie şi Etnografie din oraşul
Focşani a primit din partea Ministerului Învăţământului şi Culturii o
serie de sarcini, pentru anul 1958 şi pe care şi le-a însuşit cu
satisfacţie. Aceste acţiuni sunt:
1. Pregătiri pentru sărbătorirea a 100 ani dela Unirea
Principatelor (pentru 24 Ianurie 1959)
189
Ibidem, f. 21.
198
2. Deschiderea Muzeului memorial – ALEXANDRU
VLAHUŢĂ – în locuinţa lui din satul Dragosloveni, Raion
Focşani”190.
Nu au fost omise greutăţile pe care le întâmpina în
organizarea acestui muzeu: lipsa fondurilor necesare pentru achiziţii
de obiecte istorice, tablouri şi documente, inerţia Regionalei Galaţi
care nu soluţionase favorabil cererile Muzeului de Istorie.
„În această situaţiune vă rugăm a lua în consideraţie cele
expuse de noi spre a stărui pe lângă Sfatul Popular al Regiunii Galaţi
pentru a ne da un sprijin mai efectiv în acţiunile noastre” 191.
Lucrările consfătuirii de producţie a Muzeelor din Regiunea
Galaţi, desfăşurate în ziua de 27 martie 1958, în prezenţa lui Eugen, I.
Munteanu – şeful Secţiei Învăţământ şi Cultură –, şi Deşliu Ianeta –
inspector principal de artă – „analizând aspectele pozitive şi cele
negative în munca muzeală”, prin Rezoluţia adoptată cu acest prilej, a
stabilit mai multe obiective, printre care: „Muzeul din Focşani va
asigura inaugurarea Casei Memoriale „Vlahuţă” la Dragosloveni, în
luna septembrie a. c.” 192.
Pentru aceasta, Muzeul de Istorie şi Etnografie Focşani
considera că era necesară alocarea sumei de 61.840 lei:
- Un interior de casă ţărănească din satul natal al lui Al.
Vlahuţă ………………………………………………. lei 8.000
- Un interior de casă ţărănească
din satul Jitia ……………….......................... lei 9.000
190
Ibidem, f. 50.
191
Ibidem.
192
Ibidem, f. 274.
199
- Picturi cu scene reconstituite din
viaţa scriitorului …………..…………. lei 24.000
- 70 fotografii după picturile originale ale lui Grigorescu ce au
existat în casa scriitorului, ............................
dimensiuni 50 / 60 cm ………………............ lei 8.400
- Cumpărarea operei complete a lui Vlahuţă precum şi ale
altor scriitori …......................................................... lei 4.000
- 80 m. l. preşuri iută …………………....……lei 7.440
- Texte, etichete …………………..........……… lei 1.000
Total lei 61.840 193.
Serviciul Muzee Ştiinţifice din Direcţia Artelor Plastice a
Ministerului Învăţământului şi Culturii, a solicitat o descriere a Casei
Vlahuţă, a fiecărei camere în parte, aşa cum a fost mobilată în timpul
cât a locuit scriitorul acolo:
„Pridvorul .
O masă de lemn şi patru scaune.
Camera 1.
La peretele din dreapta şi stânga câte un pat, pe podiu.
Între paturi, la fereastră, o masă.
Pe pereţi, tablouri de N. Grigorescu şi un covor (vezi
schiţele).
Camera 2 – 3.
Pe peretele stâng, un pat mic (canapea).
La mijloc, întinzându-se în ambele camere, o masă cu 15
scaune cu speteze.
193
Ibidem, f. 81.
200
- O lampă suspendată.
- Un dulap de sufragerie.
- Un răcitor.
Camera 4.
Bucătărie cu toate cele necesare.
Camera 5. (Camera Delavrancea)
Un pat la peretele din stânga.
O masă din lemn uşor.
Două scaune.
Camera 6.
Pe peretele din stânga, un război de ţesut covoare.
O etajeră cu bibelouri orientale.
Canapea acoperită cu un covor oriental.
Poliţă cu vase turceşti.
Camera 7. (Dormitorul Vlahuţă)
O masă.
Un pat.
- Un dulap.
- Un dulap cu cărţi.
- Pe pereţi covoare şi tablouri de N. Grigorescu şi Şt.
Popescu.
- Scaune orientale cu spătar de faianţă turcească.
- Perdeluţe albe.
Camera 8. (etaj)
- Un pat cu somieră.
201
- Covor oriental.
- 3 sau 4 tablouri de N. Grigorescu aşezate pe covor.
- Masă pe care se găsea Buletinul Mon. Ist. şi cărţi de artă.
- Lampă de epocă, suspendată.
- Măsuţă acoperită cu chilim sîrbesc.
- Covor oltenesc.
- Sobă.
-
Camera 9.
- Lampă de epocă suspendată.
- Masă cu patru scaune. Pe masă un sfeşnic.
- Bibliotecă.
- O sobă.
- Un birou.
- O canapea.
- O masă de lemn cu semnături de ale scriitorilor care l-au
vizitat pe Vlahuţă.
- Tablouri de N. Grigorescu, Şt. Popescu, Steriade, Ipolit
Strîmbu şi o icoană Grigorescu.
Camera 10. (bae)
- Una cadă de zinc cu un bazin pe ciment.
Camera 11.
- O cameră de trecere (culoar)
Antreu 12.
202
În interiorul acestei case au existat 75 tablouri de
N. Grigorescu” 194.
La 5 iunie 1958, prin Adresa nr. 56.230, Direcţia Artelor
Plastice, se adresa Muzeului de Istorie Focşani:
„În vederea organizării Casei memoriale Al. Vlahuţă din
Dragosloveni, vă trimitem unele indicaţii tematice cu caracter
orientativ.
În camera Nr. 1 recomandăm să fie prezentat un interior
ţărănesc de epocă (jumătatea sec. XIX) din satul Pleşeşti, unde s-a
născut Al. Vlahuţă.
În camera Nr. 2 recomandăm prezentarea unui interior
ţărănesc din satul Jitia (sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX) sat
iubit şi cercetat de scriitor.
În camerele următoare, 3 – 8, urmează să fie prezentate în
ordine cronologică viaţa şi activitatea scriitorului subliniind lupta
acestuia pentru dreptatea celor oropsiţi, legăturile de prietenie dintre
Al. Vlahuţă, Delavrancea şi I. L. Caragiale şi admiraţia scriitorului
pentru creaţia lui Eminescu şi Grigorescu.
Printre materialele cu ajutorul cărora urmărim să ilustrăm
momente din viaţa lui Vlahuţă şi opera acestuia menţionăm
următoarele:
I. - O fotografie veche sau o fotografie actuală a satului
Pleşeşti – unde s-a născut Vlahuţă.
- Macheta casei natale.
- Fotografii ale părinţilor poetului.
194
Ibidem, f. 196 – 197.
203
- Şcoala primară, liceul din Bîrlad şi Facultatea de Drept din
Bucureşti (fotografii), unde şi-a făcut studiile Al. Vlahuţă.
- Şcoala din Târgovişte (unde a fost profesor suplinitor de
l. latină şi l. română), Şcoala militară dela Mînăstirea Dealului (unde
a fost profesor în continuare) şi Casa Şcoalelor (unde a lucrat din
1902 pînă la moarte - foto-.
- Fotografia Palatului funcţionarilor publici din Bucureşti
unde a locuit timp îndelungat scriitorul.
II. – Ediţii princeps din opera lui Al. Vlahuţă şi ediţii actuale.
Primul volum de poezii a apărut în 1887 ed. 2-a Socec 1892,
ed. 3-a Sternnberg 1894.
Al doilea volum de poezii a apărut în Iulie 1896
Romanul Dan a apărut în 1894
Monografia „N. Grigorescu” 1910
„România Pitorească”.
- Fotografie de pe foaia săptămânală „Armonia” editată de
Vlahuţă în Târgovişte (Mai 1881 – Dec. 1883).
- Revista săptămânală „Viaţa” editată în colaborare cu
Dr. A. Ureche (1893 – 1896).
- Revista „Semănătorul” editată de G. Coşbuc. (2 dec. 1901).
- Ziarul „Dacia”, editat după război.
În vederea documentării şi pentru procurarea de materiale –
foto / copii după manuscrise, documente, fotografii, cărţi, etc. este
necesar să se deplaseze la Bucureşti, tov. Constantinescu sau tov.
Boss, aducând totodată o comandă către „I. S. Dacorativa” – Secţia
204
fotografică – în valoare de 8 – 10.000 lei, pentru executarea
lucrărilor indicate mai sus” 195.
Intenţia conducerii Muzeului de Istorie şi Etnografie era ca la
Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuţă” să fie executată, în piatră sau
marmură, Statuia scriitorului. Galeriile de Artă ale Fondului Plastic
din Bucureşti s-au adresat Muzeului de Istorie din Focşani, la 6 iunie
1958, cu următoarea ofertă:
„În atenţia Tov. Director

Fiind sesizaţi de către tov. sculptor Coşan Mihai că a luat
legătura cu dv. în vederea executării în piatră sau marmoră a statuii
„Al. Vlahuţă”, vă înaintăm următoarea
O f e r t a:
Una compoziţie ronde – bosse în piatră sau marmoră
dimensiunea 2 m. –
- Remuneraţia de bază, conform H. C. M. 632 / 957
Tarif III sculptură poziţia B. 3. conform
proces – verbal de Evaluare Nr. 2950 / 956
lei 16.500, -
- Costul transpunerii în piatră, conform devizului întocmit de
artistul executant: ’’ 33.000, -
- Adaus comercial 15 % conf. Ord. M. I. C. 720 / 58
’’ 7.425, -
Total lei: 56.925
195
Ibidem, f. 104 – 105.
205
Vă rugăm să binevoiţi a ne trimite de urgenţă comandă fermă,
indicându-ne banca Dv. şi numărul de cont, pentru a vă putea trimite
contractul spre semnare. Menţionăm că durata executării lucrării este
de 3 luni de la primirea contractului semnat şi de la virarea avansului
legal de 50 %
DIRECTOR CONTABIL ŞEF ŞEF SERVICIU

E. Taut” Hoară Ionel Stoinel Ilie” 196.
Oferta a fost reînnoită la 19 iunie 1958:
„Revenim la oferta noastră nr. 7912 din 6 iunie 1958 privind
executarea statuii lui Al. Vlahuţă în piatră şi vă rugăm să binevoiţi a
ne face cunoscut dacă intenţionaţi să aveţi această lucrare cu ocazia
sărbătoririi centenarului acestui mare scriitor, originar din raionul
dv., care va avea loc la 1 septembrie. –
În caz afirmativ, vă facem cunoscut că trebuie să ne trimiteţi
de urgenţă comanda pentru ca lucrarea să poată fi terminată în timp
util.
În privinţa preţurilor specificate de noi în oferta de mai sus,
precizăm că acestea sunt provizorii şi că au fost stabilite potrivit
normelor în vigoare. Preţul definitiv urmează a fi stabilit, după
executarea lucrării „conform art. 37 H. C. M. 632 / 1957, în baza
avizului comisiei de specialişti
DIRECTOR CONTABIL ŞEF ŞEF SERVICIU
E. Taut” Hoară Ionel Stoinel Ilie” 197.
196
Ibidem, f. 108.
197
Ibidem, f. 123.
206
Problema patrimoniului ce urma să fie expus în Muzeul
Memorial a preocupat permanent conducerea Muzeului de Istorie şi
Etnografie Focşani. Lipsa fondurilor necesare achiziţiilor, a impus
conducerii instituţiei amintite să facă noi demersuri la Direcţia Artelor
Plastice din cadrul Ministerului Învăţământului şi Culturii:
„Muzeul Regional de Istorie şi Etnografie din Focşani având
sarcina de a organiza „Muzeul Memorial A. Vlahuţă” din satul
Dragosloveni, raionul Focşani, cu ocazia sărbătoririi unui centenar
de la naşterea marelui scriitor, pentru ilustrarea prieteniei ce a
existat între A. Vlahuţă şi N. Grigorescu, vă rugăm a aproba să ni se
repartizeze 3 – 4 tablouri de Grigorescu, de mai puţină importanţă,
din cele existente în depozitul Muzeului de Artă R. P. R., precum şi
alte opere de artă (sculptură, pictură, etc.), legate de viaţa şi opera lui
A. Vlahuţă” 198
.
Apropierea datei inaugurării Muzeului Memorial –
5 septembrie 1958 – găsea noua unitate muzeală fără nici un angajat.
Din nou, conducerea Muzeului de Istorie Focşani s-a adresat, la 30
august 1958, Secţiei Învăţământ şi Cultură, Raion Focşani:
„În cursul lunei Septembrie a. c., pe data de 5., urmează să
se deschidă muzeul memorial „Al. Vlahuţă” din satu Dragosloveni –
raionul Focşani.
Muzeul va cuprinde materiale şi obiecte originare care sunt
de mare valoare muzeistică.
198
Ibidem, f. 136 (Adresa nr. 104 / 16 VII 1958).
207
Pentru paza acestor lucruri este absolut necesar încadrarea
cât mai urgentă a unui supraveghetor care să aibă în grija şi paza sa
toate obiectele muzeului memorial.
Cu toate că postul este cuprins în schema de faţă a acestui
muzeu, în momentul de faţă, se întâmpină greutate în ceea ce prevede
încadrarea deoarece toate posturile sunt blocate.
Ca atare vă rugăm să interveniţi organului în drept pentru a
debloca acest post, întrucât împiedică deschiderea muzeului şi
funcţionarea lui în condiţiunile de securitate necesare.
Totuşi încadrarea nu se poate efectua din cauza blocărei
tuturor posturilor” 199.
Etapele parcurse de la iniţiativa Ministerului Învăţământului şi
Culturii privind reconstituirea casei din Dragosloveni (mai 1955) şi
finalizarea lucrărilor (august 1958) sunt cuprinse în Referatul
înregistrat cu nr. 143 din 19 septembrie 1958:
„La indicaţiile Ministerului Învăţământului şi Culturii,
Serviciul Muzee, s-au luat în desbatere problemele în cadrul Comit.
[itetului] Execut.[iv] al Sfat.[ului] Pop.[ular] raion Focşani, problema
reconstituirii casei poetului Vlahuţă, din Dragosloveni.
În acest scop s-a şi emis o decizie cu nr. 10.387 / 27 iunie
1955 prin care se instituia un comitet format din cadre didactice
pentru strângerea obiectelor ce au aparţinut marelui nostru poet.
În vederea aducere la îndeplinirii acestu decizie Secţiunea
Culturală – prin Muzeul de Istorie Focşani – a continuat mai departe
să se intereseze şi să se preocupe de această problemă.
199
Ibidem, f. 163.
208
Pentru sesizarea organelor superioare – s-a întocmit un
proces verbal cu data 30. I. 1957 din care s-a sesizat necesitatea
alocării unor fonduri pentru reparaţia imobilului şi achiziţionarea de
obiecte ce-au aparţinut poetului. Procesul verbal a fost întocmit în
prezenţa organelor Ministerului – Strion şi Pănoiu.
Pe baza acestui proces verbal Ministerul Culturii a trimis o
adresă semnată de tov. Mihalache Marin – dir. general – Comit.
[etului] ex.[ecutiv] Galaţi în care face cunoscut necesitatea reparării
clădirii în vederea împlinirii a 100 ani dela naşterea poetului, şi
aprobarea de fonduri pentru organizarea şi schema muzeului.
În anul 1957 delegaţii Sfat.[ului] Pop.[ular] Reg.[ional] - tov.
Florescu s-a deplasat la Focşani ca împreună cu L. Surat r. Focşani,
pentru întocmirea devizelor necesare reparării localurilor -, după
care fapt s-a dat suma de 70.000 pentru repararea, în tr.[imestrul]
IV luna Noemb.[rie] – Dec.[embrie].
Deoarece banii au fost prea târziu finanţaţi Constructorul a
refuzat semnarea contractelor pentru executarea lucrărilor.
În cursul anului 1958 s-a prins din nou în planul de execuţii
al Constructorului Focşani, lucrarea cu privire la reparaţia Casei
Vlahuţă, suplimentând suma de 70.000 până la 105.000.
Lucrările au fost începute în luna martie 1958 şi s-au terminat
în luna august 1958.
209
Concomitent cu restaurarea localului, Muzeul de Istorie a

întocmit o tematică şi un plan grafic care a fost dat Ministerului,
privind reorganizarea interioară a Muzeului Vlahuţă” 200.
Pentru apropiata inaugurare a Muzeului Memorial „Alexandru
Vlahuţă”, stabilită pentru ziua de 5 septembrie 1958, Colectivul
ştiinţific al Muzeului de Istorie Focşani a publicat mai multe articole
în presa locală. Primul dintre ele intitulat „În preajma deschiderii
Muzeului memorial Al. Vlahuţă” a apărut la 30 august 1958:
„Anul acesta, în cursul lunii septembrie, împlinindu-se o sută
de ani de la naşterea lui Al. Vlahuţă, în satul Dragosloveni, din
raionul nostru, se va deschide muzeul memorial care va purta numele
marelui scriitor.
Aici, în această locuinţă, se refugia Vlahuţă, deseori, spre a-şi
În această locuinţă, înconjurat de ai săi, a trăit şi creat. Aici,
era locul de întâlnire cu prietenii săi dragi: Coşbuc, Caragiale,
Delavrancea. Cîte planuri şi cîte idei n-au frămîntat ei împreună, în
lupta lor pentru o viaţă mai bună a maselor de muncitori şi plugari.
În această casă, devenită Muzeul memorial „Al. Vlahuţă” vor
veni mii şi mii de oameni ai muncii să vadă ceea ce s-a putut
reconstitui din trecutul şi opera portului, să-şi fixeze în memoria lor
această mare personalitate a literaturii noastre şi să plece cu noi
forţe, întăriţi în sentimentul lor patriotic şi în dorinţa de a munci şi
mai mult la marea operă de construire a socialismului.

Vezi Anexa nr. 1.
200
Ibidem, f. 184 – 185.
210
Scriitorul Al. Vlahuţă s-a născut în ziua de 5 septembrie 1858,
într-o modestă casă din Pleşeşti, raionul Bîrlad, un sat la vreo 20 km
de oraşul Bîrlad.
Tatăl său, Nicolae Vlahuţă, era un harnic gospodar, avînd o
droaie de copii şi tot atîtea necazuri. E. rău în total opt copii, dintre
care o singură fată. Cel mai mic era Al. Vlahuţă. Despre mama lui,
Ecaterina, poetul are duioase amintiri. „Biata mamă” este o
exclamaţie des întîlnită în operele lui.
După o copilărie bolnăvicioasă, este dat la şcoală, foarte
tîrziu, abia la vîrsta de nouă ani. Face cursul primar şi liceul la
Bîrlad.
Copil sărac şi necăjit, venit de la ţară să înveţe carte, îndură
ca şi Creangă, Coşbuc şi Slavici, suferinţe şi umilinţi din partea unor
învăţători slugarnici şi a fiilor de boieri şi negustori, care se uitau cu
dispreţ la „puiul de ţăran”.
Anii de şcoală i-au fost amărîţi, slugărind pe la gazde pentru
a se întreţine.
Cu toate acestea, cu tăria pe care numai omul din popor o
poate avea, Vlahuţă învaţă carte temeinic, fiind, pe şcoală, unul din
cei mai buni elevi.
Profesorul de limba română îi îndrumează primii paşi spre
literatură. Încă din gimnaziu începe să citească pe Eminescu, iar
versurile lui, spune însuşi Vlahuţă: „exercitau asupra mea o înrîurire
extraordinar de puternică”.
După terminarea liceului pleacă în 1879 la Bucureşti, unde
îşi ia bacalaureatul şi se înscrie la Facultatea de drept. Lipsa
211
mijloacelor de existenţă îl obligă să părăsească pe mai mult timp
Capitala.
Ocupă prin concurs un post de învăţător la Târgovişte, unde
se instalează pentru oarecare timp. Este apoi numit profesor la
Gimnaziul din Târgovişte şi la Liceul militar Mînăstirea Dealului,
unde predă limba română şi limba latină. La Târgovişte conduce timp
de doi ani revista „Armonia” (1881 şi 1882). Articolele sale sînt
tăioase, critică cu asprime şi atacă fără reticenţe moravurile
decadente burghezo – moşiereşti. Dar pentru curajul său este destituit
şi obligat să părăsească oraşul.
Pasiunea lui de publicist însă, rămîne înrădăcinată în sufletul
său şi toată viaţa nu-l părăseşte. Colaborează la principalele reviste
şi ziare ale vremii: Lira română (1880), Epoca (1885), Lupta literară
(1887), Convorbiri literare (1880 – 1881), România liberă (unde a
lucrat ca redactor), Familia (1884 – 1893), Revista Nouă a lui
B. P. Haşdeu, etc.
Vlahuţă scoate împreună cu dr. Al. Ureche „Viaţa” unde
publică mai multe din schiţele sale. În 1901 a înfiinţat împreună cu
Coşbuc revista „Semănătorul”. A mai scos ziarul „Dacia” (1918) şi
revista „Lamura”.
În anul 1893 îl găsim pe Vlahuţă la Galaţi, la cumnatul său
Străjescu, unde profesează avocatura. Dar nu se împacă cu această
profesie. Părăseşte avocatura la Galaţi şi revine la Bucureşti. Aici,
ocupă diverse slujbe: corector, şef de birou, profesor, etc. O duce
foarte greu, în mare lipsă, hărţuit mereu de grija zilei de mîine.
212
Începînd din 1902, a fost numit referendar la Casa Şcoalelor,
unde a funcţionat cu o mică întrerupere pînă la moarte.
Primul volum pe care-l tipăreşte e un volum de nuvele.
Volumul de poezii apare abia cu un an mai tîrziu. Prima lui nuvelă
mai mare „Din durerile lumii” este aceea care l-a consacrat dintr-o
dată ca scriitor de talent, continuator al marilor prozatori în şirul
cărora avea să se ridice la culmi egale cu acelea pe care le-a atins şi
ca poet.
Publică: „Din goana vieţii” (1892), „Icoane şterse” (1895),
„În vîltoare” (1896), „România pitorească” (1901), „Clipe de
linişte” (1899), „Din trecutul nostru” (1908), „File rupte” (1909),
„Pictorul N. I. Grigorescu” (1908), „La gura sobei” (1911),
„Dreptate” (1914).
În 1913, Alexandru Vlahuţă se stabileşte la Dragosloveni,
locul de baştină al soţiei sale, Ruxandra.
Izbucnind primul război mondial, Vlahuţă se refugiază la
Bârlad locul copilăriei sale. El se desparte de cuibul liniştei sale,
Dragosloveni, plecînd, cu toate că drumul era lung şi anevoios, într-
un car modest, tras de patru boi (carul se păstrează şi azi în casa de
la Dragosloveni).
În perioada de refacere, el vizitează frontul, unde
îmbărbătează pe ostaşi în tranşee.
Preocuparea de nevoile ţărănimii, de soarta ei, a rămas
covîrşitoare şi în această epocă a vieţii lui. Vlahuţă stăruie pentru
pămînt şi drepturile luptătorilor ţărani. S-a manifestat la el, şi în
213
această perioadă, în mod puternic, dorinţa de a face ceva pentru cei
„veşnic nedreptăţiţi”.
După terminarea războiului merge la Câmpina şi apoi,
simţindu-se bolnav, merge la Bucureşti unde moare în ziua de
19 noiembrie 1919.
Cu moartea lui Vlahuţă dispare încă unul din scriitorii noştri
progresişti, care şi-au ridicat glasul împotriva nedreptăţilor sociale,
împotriva împilării de către exploatatori, care au biciuit
politicianismul şi au rîs de prejudecăţi.
Analiza moştenirii literare lăsate de Vlahuţă ne arată că
apropierea sa de popor, realismul şi atitudinea sa critică faţă de
societate, se datoresc în bună măsură influenţei pe care a exercitat-o
asupra sa avîntul revoluţionar al clasei muncitoare” 201.
În ziua de 3 septembrie 1958, acelaşi colectiv publică
articolul: „5 septembrie 1858 – 5 septembrie 1958. CENTENARUL
NAŞTERII LUI AL. VLAHUŢĂ. Opera marelui poet şi prozator”.
„În primele poezii scrise de Vlahuţă se resimte influenţa lui
Eminescu. Scriitorul îl citise cu nesaţ din tinereţe, îl cunoscuse şi se
împrietenise cu Eminescu în Bucureşti.
Dragostea şi admiraţia nemărginită pentru marele poet şi-o
mărturiseşte în poezia intitulată: „Lui Eminescu”, care începe cu
cunoscutele versuri:
„Tot mai citesc măiastra-ţi carte
Deşi ţi-o ştiu pe dinafară”.
201
,,Milcovul”, din 30 august 1958.
214
Cu timpul însă, începe să se contureze personalitatea artistică
a lui Vlahuţă, cu trăsăturile lui caracteristice.
Decepţia profundă în faţa nedreptăţilor sociale, dar şi revolta
împotriva lumii burgheze, formează notele dominate ale primului
volum publicat de Vlahuţă „Nuvele” în anul 1866. Personajele
acestor nuvele sunt oameni cinstiţi, dezgustaţi de orînduirea
capitalistă, în care trăiesc revoltaţi împotriva ei, dar zdrobiţi pînă la
urmă de forţele ei necruţătoare.
Volumul prezentat pentru premiere a fost respins de
Academia burgheză, pe motiv că scriitorul calomniază societatea
burghezo – moşierească.
După anul 1887, Vlahuţă se apropie de mişcarea
muncitorească din ţara noastră, considerîndu-i pe socialişti drept
„visători generoşi” care caută cu încredere şi întrevăd, în lumina
viitoarelor reforme sociale, aşezarea unor vremuri mai bune şi mai
fericite. Vlahuţă este legat printr-o strînsă prietenie de Dobrogeanu –
Gherea, a cărui critică literară o admiră şi o recomandă tinerilor.
Un moment însemnat în activitatea de scriitor a lui Al.
Vlahuţă se datoreşte de asemenea şi influenţei profunde exercitate de
răscoalele ţărăneşti. Opera începe să reflecte exploatarea sîngeroasă
a ţărănimii şi să îndemne la revoltă. În poezia lui „Ananghie”, de
exemplu, se reflectă sumbrul tablou al satului, mizeria în care se
zbăteau sutele de mii de ţărani împovăraţi de biruri şi nevoi, ai căror
copii în zdrenţe mureau pe capete, oameni de la care apriga stăpînire
nu voia decît un singur lucru, să stoarcă, cît mai mult. El scrie: „Nu
mai are cum ţăranul. / Din pămînt să scoată banul. / Vouă să vi-l
215
dea / Foametea de pe la sate / Va să vie să mai stea / Şi-n cele
palate”.
Sub influenţa răscoalellor ţărăneşti ş ia luptei clasei
muncitoare, viziunea critică asupra societăţii se lărgeşte în opera lui
Vlahuţă, optimismul şi încrederea în viaţă cresc. Scriitorul era
preocupat din ce în ce mai mult de fenomenele vieţii sociale şi se
simte mai strîns legat de năzuinţele poporului.
Critica societăţii burghezo – moşiereşti şi a instituţiilor ei
îmbrăţişează cele mai variate forme.
Satirizarea burghezo – moşierimii se desfăşoară pe o largă
gamă mergînd de la cele cîteva „Profiluri” – portretele unor figuri
caracteristice societăţii contemporane lui Vlahuţă, („File rupte”) la
critica monarhiei.
În aceste „Profiluri” se critică vlăstarul boieresc „coborît cu
hîrzobul din cer”, directorul necinstit al unui pension, etc.
În alte schiţe arată şi critică crunta exploatare a ţărănimii,
cruzimile din armată, presa pusă în slujba burgheziei, căsătoria
burgheză, şcoala burgheză – avînd drept principale mijloace
educative bătaia şi terorizarea copilului, etc.
Vlahuţă atacă încă de pe atunci monarhia, în „Auri sacra
fames”, („Sfînta foame a aurului”), biciuind lăcomia de bani şi
renumita zgîrcenie a lui Carol I („Din goana vieţii”).
„Dan”, unicul roman a lui Vlahuţă, apărut în 1894 reia
multe din temele de început.
Revolta lui se adînceşte şi atinge punctul culminat în 1907,
anul răscoalelor ţărăneşti. Îndată după represiunea sălbatică a
216
răscoalelor, Vlahuţă ia o atitudine clară, obiectivă în poezia „1907”.
Publicată în revista „Viaţa Românească”, poezia „1907” constituie o
culme a creaţiei lui Vlahuţă, un act de curaj şi de adînc patriotism
fiind în acelaşi timp una din cele mai bune realizări ale poeziei
noastre antimonarhice. „1907” este un puternic act de acuzare, o
denunţare a monarhiei, reprezentanta intereselor burghezo –
moşiereşti.
Vlahuţă foloseşte o alegorie destul de transparentă. El
povesteşte istoria unui rege, care ţine la curte „minciuna” drept cel
mai bun sfetnic. „Minciuna stă cu regele la masă” /. Dar asta-i cam
de multişor poveste /. De cînd sunt rege de cînd minciuna este /. Duc
laolaltă cea mai bună casă” /.
Minciuna îi arată regelui că ţara-i fericită, că e veselie peste
tot că „ţăranii zburdă pe la sate”.
Dar iată că la palat apare un drumeţ zdrenţăros. Este
„Adevărul”. El reprezintă adevărata stare a ţării, mizeria, suferinţa
satelor şi prevesteşte furtuna care se apropie. Prevestirea lui se
adevereşte. Se-nalţă flăcări, braţe disperate. / Spre ceru-ntunecat
pustiu şi rece. / Năpraznic vîntul nebuniei trece. / Şi spulberă noianul
de păcate”.
Dar nici în aceste clipe înfricoşătoare „ai vremei rost el tot
nu-l înţelege”.
Scriitorul Al. Vlahuţă alături de Caragiale, Coşbuc,
Delavrancea, este un reprezentant de seamă al realismului critic în
literatura noastră. Sub influenţa rodnică a mişcării muncitoreşti şi a
217
răscoalelor ţărăneşti, opera lui Vlahuţă continuă să dezvolte tradiţiile
progresiste ale literaturii noastre.
Opera lui Vlahuţă are un puternic fond patriotic. Critica
aspră la adresa claselor exploatatoare porneşte la Vlahuţă din
dragostea pe care el a purtat-o poporului exploatat.
Astăzi Al. Vlahuţă figurează cu cinste printre membrii post –
mortem ai Academiei R. P. R. Prin glasul celui mai înalt for de
cultură al ţării noastre, precum şi prin ridicarea unui muzeu
memorial în Dragosloveni, poporul nostru muncitor cinsteşte pe
Vlahuţă pentru realismul operei sale, pentru atitudinea sa critică faţă
de orînduirea socială, bazată pe jaf şi asuprire şi pentru încrederea
lui în dreptatea cauzei celor mulţi, în victoria zilelor luminoase ale
unui viitor pe care noi îl trăim astăzi”.
În aceeaşi zi, ziarul „Milcovul” insera și articolul „Muzeul
Memorial de la Dragosloveni”:
„Aşezată într-o poziţie pitorească, din satul Dragosloveni,
comuna Suvorov, casa lui Vlahuţă era locul de retragere şi de odihnă
a scriitorului. Veşnic în conflict cu puternicii vremii, Vlahuţă venea
desgustat şi amărît în această casă în liniştea căreia putea avea
perspectiva critică asupra putreziciunii societăţii de atunci.
Vlahuţă a părăsit această casă în vremea primului război
mondial, cînd a plecat în refugiu simplu, într-un car tras de patru boi,
- spre Bârlad. În acest timp casa a suferit multe stricăciuni.
Astăzi, datorită grijii deosebite a organelor de partid şi de
stat, casa din Dragosloveni a lui Vlahuţă este complet refăcută –
218
asigurîndu-se astfel condiţiunile materiale pentru organizarea
muzeului memorial în cinstea marelui nostru scriitor.
Prezentarea vieţii şi operei lui Vlahuţă începe din prima
cameră – prin aşezarea unui bust de bronz al scriitorului. Apoi
urmează un tablou în ulei al scriitorului, cu textul: „Scriitorul Al.
Vlahuţă s-a născut în anul 1858, în satul Pleşeşti, raionul Bîrlad, în
casa tatălui său, harnicul gospodar Nicolae Vlahuţă, împresurată de
o droaie de copii şi tot atîtea necazuri”.
Urmează apoi fotografii: a satului Pleşeşti, a dealului Similei,
pomenite adeseori de poet, - casa în care s-a născut (machetă). La fel
şcoala primară din Bârlad şi liceul din acelaşi oraş (acuarelă) unde a
învăţat scriitorul.
Urmează un desen de dimensiunile 60 / 97 cm: Vlahuţă la
vîrsta de 12 ani, cu masa lui, pentru care el a avut un adevărat cult,
un tablou în ulei al tatălui lui Vlahuţă, executat de pictorul
N. Grigorescu (copie).
În continuare sunt prezentate fotografii diverse: din tinereţea
poetului, liceul din Târgovişte, (unde a funcţionat ca profesor), Casa
şcoalelor – unde a funcţionat mult timp ca funcţionar – etc.
Se prezintă apoi texte, fotografii şi fotocopii care redau
apropierea lui Vlahuţă de mişcarea muncitorească. De asemenea, în
exemplare din revista Contemporanul este prezentată influenţa
profundă exercitată de mişcările ţărăneşti asupra operelor
scriitorului. Prin diverse tablouri în ulei, cu aspecte din viaţa de
mizerie a ţăranilor şi răscoalelor lor, este reflectat sumbrul tablou al
satului, mizeria în care se zbăteau miile de ţărani.
219
Se citează versuri din poezia „1907” şi din „Ananghie”.
Prin diverse caricaturi se arată cum Vlahuţă satirizează
societatea burghezo – moşierească, cu diversele ei tipuri
(„Profiluri”). Trei caricaturi amintesc de scena din cunoscuta schiţă
„Socoteala”. Cîteva tablouri în ulei reprezintă peisagii din ţară,
printre care şi din Vrancea, pe unde a călătorit Vlahuţă şi care l-au
inspirat în lucrarea „România pitorească”.
Sunt expuse manuscrise, precum şi portretele în ulei ale lui
Grigorescu, Caragiale reprezentînd marea prietenie, ce a existat între
aceştia şi Vlahuţă.
Vitrinele cuprind ediţiile vechi şi noi ale operelor marelui
nostru scriitor.
Carul cu care s-a refugiat şi a colindat Vlahuţă este
prezentat, de asemenea, în original.
Un citat încheie şi arată rolul şi importanţa operelor lui
Vlahuţă în literatura noastră.
Muzeul memorial Al. Vlahuţă, a cărui inaugurare va avea loc
în cursul lunii septembrie, va constitui un important mijloc de
educaţie patriotică pentru elevii şi oamenii muncii care vor veni să-l
viziteze. Totodată acest muzeu, ca şi multe altele, dovedeşte încă
odată grija, recunoştinţa şi consideraţia partidului, guvernului,
poporului nostru pentru înaintaşii literaturii noastre care au militat
pentru îndreptăţirea nemulţumirilor, a oropsiţilor şi exploataţilor”.
Deşi data inaugurării Muzeului Memorial „Alexandru
Vlahuţă” a fost fixată pentru 5 septembrie 1958, ea nu a putut fi
respectată şi a fost reprogramată pentru duminică, 28 septembrie.
220
Desfăşurarea festivităţii şi prezentarea muzeului sunt cuprinse în
articolul:
„La inaugurarea Muzeului memorial „Alexandru Vlahuţă”
Sunt momente memorabile în viaţă, care rămîn dăltuite în
sufletul omenesc întocmai ca basoreliefurile de pe capodoperele
monumentale de arhitectură.
Un asemenea moment a fost deschiderea Muzeului memorial
„Alexandru Vlahuţă” din satul Dragosloveni, care a avut loc în ziua
de 28 septembrie 1958.
Sub flamura Partidului Muncitoresc Român cultura ţării
noastre face astăzi paşi uimitori în dezvoltarea ei. Poporul are astăzi
vreme să facă popas, dezvăluind trecutul literaturii, în memoria
artiştilor cuvîntului care au ştiut să facă din pana lor o săgeată înfiptă
în asupritorul poporului.
Deschiderea Muzeului memorial „Alexandru Vlahuţă” se
înscrie pe această linie. La festivitatea de deschidere au luat parte,
printre alţii, tovarăşii Ion Apostolatos, secretar al Comitetului
regional Galaţi al PMR, Mihai Creţu, prim – secretar al Comitetului
raional Focşani al PMR, academician Ion Jalea, sculptor,
preşedintele Asociaţiei Artiştilor Plastici din RPR, scriitorul Eusebiu
Camilar, membru corespondent al Academiei RPR şi un public
numeros format din şcolari, pionieri, tineri şi vîrstnici din cele mai
diferite domenii de muncă, veniţi aici să cinstească memoria marelui
scriitor.
A mai luat parte, de asemenea, Ana Grigorescu, fiica
scriitorului Alexandru Vlahuţă.
221
Tov. Ştefan Atanasiu, preşedintele Sfatului popular raional
Focşani, a deschis festivitatea dînd cuvîntul tovarăşului Mihai Creţu,
prim – secretar al Comitetului raional Focşani al PMR.
În cuvîntul său, tov. Mihai Creţu a spus printre altele: „Aici
se deschide astăzi Muzeul memorial „Alexandru Vlahuţă”. În casa
aceasta marele scriitor se retrăgea şi, în linişte, reflecta asupra
putreziciunii societăţii în care trăia şi pe care a criticat-o fără
şovăială în opera sa.
Un moment important în creaţia sa a fost determinat de
răscoalele ţărăneşti din 1907. Sub influenţa acestora viziunea
scriitorului asupra societăţii se lărgeşte, îi creşte încrederea în viaţă –
care se vădeşte prin poezia „1907” – culmea creaţiei vlahuţene, act
de mare curaj pentru timpul în care a fost scrisă.
Datorită fondului patriotic al operei şi dragostei profunde
pentru popor care se degajă din opera sa, Alexandru Vlahuţă se
înscrie în literatura noastră printre reprezentanţii realismului critic.
Muzeul memorial „Alexandru Vlahuţă” de la Dragosloveni
va fi un mijloc important de educare patriotică a oamenilor muncii. El
este întruchiparea grijii partidului, guvernului şi poporului nostru
pentru cinstirea memoriei scriitorilor care au luptat pentru libertatea
celor oropsiţi.
A luat apoi cuvîntul scriitorul Eusebiu Camilar, membru
corespondent al Academiei R. P. R. El a spus printre altele: „Aduc un
adînc omagiu partidului şi guvernului nostru sub a căror înaltă grijă
se desfăşoară această zi rară – sărbătoare înălţătoare. Ea face parte
dintr-un şir de omagii aduse ilustrelor figuri ale literaturii noastre …
222
… Îmi îngăduiţi să mulţumesc tuturor celor ce au muncit
pentru reuşita acestui eveniment: Comitetului regional de partid
Galaţi, Comitetului raional de partid Focşani, organelor locale ale
puterii de stat …
În continuare scriitorul Eusebiu Camilar a făcut o evocare
înălţătoare a vieţii şi operei scriitorului Alexandru Vlahuţă, „rînduri
izvorîte dintr-un popas aici, la Dragosloveni”, cum spunea vorbitorul.
A urmat ceremonialul deschiderii muzeului. Panglica a fost
tăiată de preşedintele Sfatului popular raional, Ştefan Atanasiu.
sălile muzeului cu fiica scriitorului
Prin casa părintească în care odinioară era găzduită, veri la
rînd în vacanţe, trinitatea familiară Vlahuţă – Caragiale –
Delavrancea am păşit stăpînită de un sentiment rar, înălţător, alături
de Ana Grigorescu, fiica scriitorului, în vîrstă de 65 de ani.
În ochii, de un albastru limpede ca cerul senin, ai fiicei
scriitorului am citit emoţia profundă la încercarea unor amintiri
scumpe.
Prima încăpere este dominată de bustul de bronz al
scriitorului. A doua încăpere ce se vizitează este un interior de casă
ţărănească de la Pleşeşti – Tutova – satul natal al scriitorului.
- Camera aceasta era pentru musafiri, îşi aminteşte fiica
scriitorului. Podeaua era mult înălţată şi, cînd oaspeţii erau
numeroşi, se făcea un pat comun toată camera.
Pe două trepte de lemn cobori în camera cu interior de casă
din Vrancea, regiune mult străbătută de scriitor. Urmează un şir de
camere în care, cu ajutorul materialelor documentare, portrete,
223
coperţi ale primelor ediţii de nuvele şi poezii apărute, pagini ale
revistelor şi publicaţiilor la care a colaborat scriitorul, documente şi
tablouri îţi faci o imagine cronologică despre viaţa şi opera
scriitorului …
Iată-ne în faţa unor fotografii de familie:
Portretul Alexandrinei Gîlcă – soţia scriitorului. Jos actul de
căsătorie al lui Alexandru Vlahuţă cu Alexandrina Gîlcă.
Alături o altă fotografie …
- Sunt eu cu mama şi tata, aici, la Dragosloveni în 1909, îmi
spune fiica scriitorului. Pe o bancă de sub stejarul din faţa casei stă
Alexandrina Gîlcă, soţia scriitorului, cu fiica sa Ana Vlahuţă, pe
atunci domnişoară, iar în preajma lor, rezemat de bancă, scriitorul
Alexandru Vlahuţă …
O scară interioară duce către catul întîi unde se află biroul
scriitorului. În prima încăpere, afară de documente şi portrete cu
familiile celor trei prieteni, se află o pictură de dimensiuni mari care
reprezintă trinitatea Vlahuţă – Caragiale – Delavrancea, pe care n-a
putut-o distruge decît moartea.
Şi iată-ne în camera în care a creat scriitorul Alexandru
Vlahuţă, cameră al cărei interior a fost reconstituit autentic.
Biblioteca scriitorului, masa la care a scris, patul pe care se
odihnea, pe pereţi portretul tatălui scriitorului, Nicolae Vlahuţă,
picturi originale ale prietenului său cu care mai tîrziu s-a înrudit –
Nicolae Grigorescu.
- Aceasta este camera în care lucra tatăl meu. Covorul pe
care călcăm noi astăzi a călcat şi el.
224
- Aici va fi scris el poezia „1907” ?
- Poezia „1907” a fost scrisă la Bucureşti. Îmi amintesc
foarte bine de o întîmplare. Locuiam în Bucureşti în casa
funcţionarilor. Era în ziua de 10 mai 1907. Am plecat de acasă
împreună cu tata să vedem cum se sărbătoreşte această zi după
răscoală.
De obicei la această sărbătoare ieşea trăsura regală urmată
de mulţime şi străbătea parcul palatului regal. De data aceasta însă,
trăsura regală a ieşit în piaţa palatului urmată nu de popor, ci de
poliţişti.
Îmi amintesc impresia tatălui meu care a fost cam astfel
exprimată: „Ce mascaradă să spui poporului să strige ura după toate
cele au fost”.
În perioada aceasta a fost scrisă şi poezia „1907”.
Iar astăzi, pe o ploaie bogată de toamnă, cetăţeni din toate
colţurile raionului nostru au venit să sărbătorească pe cel care a scris
una din cele mai puternice poezii anti – monarhice. Aşa îşi cinsteşte
astăzi poporul, oamenii ce l-au cinstit pe el.
Sărbătorirea a continuat cu vizitarea muzeului şi prezentarea
de programe artistice” 202.
La jumătatea lunii decembrie 1958, Muzeul de Istorie Focşani
se adresa Muzeului Literaturii Române din Bucureşti cu rugămintea
de a evalua câteva obicte care au aparţinut poetului, oferite spre
achiziţionare de către arhitecta Ruxandra Vlahuţă Grigorescu pentru
Muzeul Memorial din Dragosloveni: un covor oltenesc, un covoraş
202
„Milcovul” din 1octombrie 1958.
225
buchara, două caramanii, un covor oriental, un samovar, două scaune
şi un dulap de stejar sculptat 203.
Comisia de achiziţii şi evaluare a Muzeului Literaturii
Române instituită de Ministerul Învăţământului şi Culturii, prin
Ordinul nr. 2.850 / 1958, le-a evaluat astfel:
1. Un covor oltenesc lei 1.500
2. Un covor buchara 2.400
3. Două covoare Caramanii 3.750
4. Un covor oriental 1.200
5.Un samovar 250
6. Două scaune 1607.
7. Un dulap stejar sculptat 1.750
Total general – lei 10.960 204.
Obiectele de la punctele 1 – 6 se aflau deja în Muzeul
Memorial. În privinţa angajării de personal, directorul Muzeului de
Istorie şi Etnografie din Focşani primea următoarea scrisoare:
„Bucureşti 3 II 959
Stimate Domnule Constantinescu
Alăturat aci vă prezint copie de pe petiţia soţiei mele adresată
Ministerului Învăţământului şi Culturei, direcţia Muzee Ştiinţifice, cu
rugămintea de a ne comunica data când ne putem prezenta la post –
spre a ne conforma avizului înaltei aprobări a Ministerului, bine
voind a vă face cunoscut că împreună cu soţul meu am stabilit
corelaţiuni cu tov. Profesor Al. Bojin, redactor Şef la Casa Scânteia şi
rudele apropiate ale cărturarului şi poetului Alex Vlahuţă
203
A. M. Vn., dosar nr. 1 / 1958, Corespondenţă, f. 261, 322.
204
Ibidem, f. 322 verso.
226
academician post – mortem şi anume: Prof. Dr. Ionel Ştefănescu
ginere al ilustrului dispărut şi Mimi soţia sa şi fiică a lui Al. Vlahuţă,
Arhitecta Sanda Teodorescu Vlahuţă nepoata poetului Al. Vlahuţă şi
din îndemnul cărora m-am adresat Dv rugându-vă să binevoiţi a-mi
comunica în preajma datei de 24 a lunii curente executarea avizului
Onor Ministerului.
Cu mulţumiri şi încredinţări că mă voi strădui să îndeplinesc
munca ce mi-o veţi da, la Casa Memorială de la Dragosloveni din
raion Focşani, reg. Galaţi.
Nicolae Eug. Vlahuţă
Versavia N. Vlahuţă
Oficiul Bucureşti 3
Str. Aviator Marcel Andreescu
Nr. 21 Raion I. V. Stalin” 205.
Alăturat era anexată şi o copie după cererea înaintată
Ministerului Învăţământului şi Culturii, Servicul Muzee Ştiinţifice din
cadrul Direcţiei Generale:
„Tov. Ministtru,
Subsemnata Versavia N. Vlahuţă, soţia tov. Vlahuţă Eug.
Nicolae, nepot de frate a cărturarului şi poetului Alexandru Vlahuţă
academician post mortem – solicit cu asentimentul şi concursul de
fiecare clipă a soţului meu postul de responsabilă şi îndrumătoare a
casei memoriale de la Dragosloveni din raionul Focşani, regiunea
Galaţi. Subsemnata sunt în vârstă de 49 ani, absolventă a şcoalei
normale de învăţătoare.
205
Ibidem, f. 324.
227
Conform autobiografiei, rămasă văduvă din căsnicia cu tov.
C. Rugină, am contractat căsătoria cu tov. Vlahuţă E. Nicolae, distins
pensionar după 40 ani în câmpul muncii şi cu un vast bagaj
intelectual şi moral.
Declar că voi activa în sensul directivelor şi ordinelor
primite.
Trăiască lupta pentru pace
(ss) Vlahuţă Nicolae Versavia” 206.
Şeful Serviciului Muzee Ştiinţifice, C. Stoian, a avizat
favorabil cererea Versaviei N. Vlahuţă de a fi angajată la Muzeul
Memorial „Alexandru Vlahuţă” din Dragosloveni.
Probabil, graba cu care s-au executat lucrările de restaurare a
casei poetului şi calitatea mai slabă a materialelor de construcţie au
condus, după câţiva ani, la apariţia primelor semne de deteriorare a
ansamblului muzeal.
Prin avizul tehnic favorabil din 8 iulie 1966, se aprobau
lucrările de reparaţii trotuare, împrejmuire şi soclu, în valoare de
13.700 lei, la Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuţă” din
Dragosloveni 207
:
„1) Refacerea trotuarului degradat la una alee de acces de la
intrarea principală către stradă. Din cauza denivelărilor se propune
desfacerea pavajului împietruit dela această alee şi refacerea
pavajului cu beton. Prin aceasta se creează condiţii optime de acces
la clădire şi se poate întreţine curăţenia.
206
Ibidem, f. 325.
207
A. N. Vn., fond Primăria Comunei Plaineşti, dosar nr. 11 / 1965, f. 1.
228
2) Reparatul împrejmuirii pe contur, prin desfacerea şi
refacerea panourilor, înlocuirea elementelor degradate, iar pe
anumite porţiuni numai revizuiri.
3) Reparatul soclului din curte, care din cauza temperiilor,
tencuiala s-a degradat. Urmează a fi placat cu mozaic” 208.
Memoriul justificativ pentru placarea cu mozaic a soclului pe
care era aşezat bustul poetului, preciza: „Soclul existent este executat
din cărămidă şi tencuit cu mortar de var şi adaos de ciment. Pentru
schimbarea aspectului s-a propus desfacerea tencuielilor existente şi
placarea cu mozaic de marmură … În scopul de a se prinde placajul
de mozaic, se va curăţa bine cu peria de sârmă suprafeţele din
cărămidă, se va amorsa cu un strat de tencuială, iar placajul de
mozaic se va executa pe straturi subţirir fiind bine bătut şi nivelat. Se
vor evidenţia toate profilele. Mozaicul se va pune la timp, se va spăla
bine şi se va curăţa. Se va da toată atenţia la şlefuirea muchiilor” 209.
În existenţa sa de peste o jumătate de secol, Muzeul
Memorial, intrat în circuitul muzeistic naţional, s-a regăsit şi în
lucrările de specialitate.
„Casa a fost restaurată şi în 1958 transformată în muzeu
memorial. Dispune de şase camere la parter şi două la etaj. Păstrează
relicve preţioase, între care testamentul scriitorului, un act prin care i
se permitea să aducă din Franţa tablouri, o scrisoare către Spiru
Haret, ministru al Instrucţiunii publice, în care se vorbeşte despre
„România pitorească” şi referatul pe colţ al lui Haret; manuscrise,
fotografii de familie, o carte poştală trimisă de Vlahuţă din Milano
208
209
229
d-rului I. N. Dona, unde constată cu umor: „După un drum infernal,
mai mult prin tunele, am sosit aseară negri, ca nişte măturători de
coşuri, la Milano”; fotografii cu Caragiale şi Delavrancea; o
scrisoare către ginerele său Gh. N. Grigorescu în care vorbeşte
elogios de Viforul: „O operă mare a unui scriitor mare. E o pagină
din istoria noastră. Citeşte mai bine, e o pagină din istoria omenirii.
În nici una din operele lui Delavrancea n-a pus, cu atâta viaţă, un
înţeles atât de adânc al vieţii” 210.
„Casa frumoasă în care s-a retras, către sfârşitul vieţii,
Alexandru Vlahuţă (1858 – 1919) a fost organizată în 5 septembrie
1958 ca muzeu memorial.
Seria obiectelor personale a imprimat expoziţiei o puternică
notă emoţională. Mobilierul păstrat, scoarţele populare colecţionate
cu multă plăcere de Alexandru Vlahuţă şi păstrate în mediul familial,
precum şi colecţia de tablouri reconstituie înfăţişarea din anii şederii
scriitorului la Dragosloveni.
Din colecţia de tablouri, ştiut fiind că Alexandru Vlahuţă a
fost unul din pasionaţii colecţionari de artă ai timpului, se disting
numeroase pînze semnate de Nicolae Grigorescu.
Expoziţia este întregită cu o serie de documente, fotografii şi
corespondenţă ilustrînd viaţa scriitorului, marile sale prietenii,
legăturile cu oamenii de ştiinţă şi artă: Se detaşează volumul
corespondenţei cu I. L. Caragiale, B. Şt. Delavrancea, G. Coşbuc.
210
Mihai Geleleţu, Ion Mihăiescu, Scriitori în muzee şi case memoriale…,
p. 80 – 81.
230
Manuscrise şi numeroase reviste ale timpului conţin variante
ale creaţiilor literare semnate de Alexandru Vlahuţă. Mai multe
reviste exprimă activitatea de editor şi redactor a scriitorului.
Din patriomoniul muzeului menţionăm şi valoroasa bibliotecă
în care se conservă ediţiile româneşti şi străine ale operei lui Vlahuţă,
precum şi mai multe volume de critică, dedicate scrisului lui Vlahuţă.
De bună seamă, cel mai interesant exponat al acestui muzeu
este planul tematic al României pitoreşti, elaborat de Vlahuţă în 1898.
Dintre documentele conservate, atragem atenţia asupra numeroaselor
scrisori şi a documentelor de familie, între care se află şi testamentul
scriitorului” 211.
Prin înfiinţarea judeţului Vrancea (1968), Muzeul Memorial
va trece în subordinea Comitetului Judeţean de Cultură şi Educaţie
Socialistă Vrancea (până în 1990), a Inspectoratului pentru Cultură,
iar prin protocolul încheiat la 1 septembrie 1994, intră în componenţa
Complexului Muzeal Judeţean (devenit Muzeul Vrancei prin
Hotârârea nr. 13 / 29 septembrie 1994 a Consiliului Judeţean
Vrancea).
Casa este alcătuită din nouă camere, fiecare cu o anumită
destinaţie.
Muzeul prezintă două aspecte: unul memorial şi altul
documentar.
Partea documentară este alcătuită din ediţii vechi şi noi ale
operei poetului, fotografii şi fotocopii.
Aristide Ştefănescu, Ghidul muzeelor, Editura Sport – Turism, Bucureşti,

211
1984, p. 480.
231
Expoziţia permanentă este alcătuită din mobilier original,
tablouri, fotografii cu imagini din familia poetului.
În Camera nr. 1. Se păstrează un bogat şi preţios tezaur, o
comoară de valori din conţinutul căreia vom încerca să evidenţiem
câteva.
În vitrine se întâlnesc cărţi ale scriitorului apărute în timpul
vieţii, diverse copii, manuscrise, scrisori şi fotografii.
Cărţi: „Din trecutul nostru”, „Dreptate”, romanul „Dan”,
„Poezii”, „La gura sobei”, „Din durerile lumii”, „Clipe de linişte”,
„Din goana vieţii”, „În vâltoare”, „În zările trecutului”, „România
pitorească” şi „Viaţa şi opera pictorului N. Grigorescu” –
monografie apărută în anul 1910 şi dedicată prietenului lui, pictorul
Nicolae Grigorescu.
Privirile vizitatorilor se opresc pe fotografiile şi fotocopiile de
pe panourile din expoziţia permanentă din casă: părinţii scriitorului,
satul Pleşeşti, Vlahuţă în timpul liceului, soţia Ruxandra Gâlcă,
fotografii din timpul războiului, unde „a luptat” cu pana, alături de
ostaşii noştri, o fotografie a mormântului său din Cimitirul Bellu,
acolo unde, contrar dorinţei sale testamentare, a fost înhumat.
Un întreg grupaj de scrisori extrem de interesante,
completează tezaurul muzeistic.
Camera nr. 2. Salonul de primire – o cameră deschisă pentru
oaspeţi. Întâlnim mobilier original: scaune de epocă, bufet scrin, masă
sufragerie, tablouri (copii), sfeşnice din bronz şi bustul lui Vlahuţă,
operă a lui Theodor Burcă.
232
În Camera nr. 3. Întâlnim mobilier specific satului natal al
scriitorului: patul din lemn, păretar din lână, leagăn de copii, masă
mică rotundă, linguri din lemn, strachină din ceramică, dulap (blidar)
unde se ţineau cofe din lemn, ploscă, piuă din lemn şi putinică.
Camera nr. 4. Are destinaţia de atelier de lucru, mărturie a
Şcolii care a funcţionat în casă până în 1949. Întâlnim războiul de
ţesut (gherghef), păretare, fus din lemn, maşină de tors, furcă din
lemn.
Camera nr. 5. Reprezintă camera de trecere de la parter la
etaj. Întâlnim un tablou – portretul lui Vlahuţă, pictură realizată de
pictorul vrâncean D. Popa şi un bust al pictorului N. Grigorescu.
Fotografiile din tablouri „îmbracă” pereţii acestei case, iar
pentru moment ne „simţim” în familia poetului.
Camera nr. 6. Dormitorul este prezentat într-o atmosferă de
calm şi linişte. Întâlnim patul din lemn masiv, deosebit de frumos
sculptat, dulapul (şifonierul) din lemn, servanta şi toilette Bidermeyer.
Pereţii sunt acoperiţi cu tablouri: Vlahuţă în anii bătrâneţii şi
tatăl poetului la vârsta de 100 ani, copie după Grigorescu.
Masa ovală acoperă centrul camerei alături de cele două
scaune de epocă.
Deasupra mesei pătrunde lumina unei lămpi de epocă şi a
sfeşnicelor din metal, atât cât să dea camerei o notă de mister.
Mileurile stau mărturie a unei epoci pe care acum o
descoperim.
Camera nr. 7. Îndreptându-ne spre etaj pe scara puţin abruptă
ne reţin atenţia fotografiile scriitorului împreună cu prietenii la
233
Dragosloveni. Îl descoperim alături de Caragiale în camera de lucru
(camera cu tablouri) sau în faţa unui pahar cu vin sau împreună cu
Barbu Ştefănescu-Delavrancea.
Alături de fereastră există masa cu cele două scaune de epocă,
pregătite să-şi primească oaspeţii.
Camera nr. 8. Păşind pragul ultimei camere a casei poetului
descoperim locul unde acesta crea. Întâlnim două fotolii de epocă,
tablouri, birou şi biblioteca, unde astăzi mai găsim publicaţiile la care
a colaborat cu Vasile A. Urechia, George Coşbuc şi alţii.
Revistele: „Semănătorul”, „Cuget clar”, „Vieaţa”, „Revista
nouă”, „Lamura”, sunt mărturie a activităţii publicistice a lui
Vlahuţă.
Atmosfera caldă şi spirituală a acestei camere o dau
tablourile: Vlahuţă, Caragiale şi Delavrancea – cei „trei muşchetari ai
literaturii române” – pictură a pictorului Dumitru Popa, copiile după
Octav Băncilă „1907” şi a lui Grigorescu „Carul cu boi”.
În casă există covoare din lână, semn că aici a existat o şcoală
de gospodărie şi menaj pentru fetele din zonă.
În spatele casei întâlnim într-una din camere un docar şi carul
de pribegie, acesta din urmă l-a ajutat pe scriitor să se refugieze în
Moldova.
O interesantă prezentare a Muzeului Memorial a publicat
bârlădeanul Nicolae Mitulescu: „Pe drumul european care leagă
capitala de partea estică a ţării, la jumătatea distanţei dintre
localităţile Râmnicu Sărat şi Focşani, se află comuna Dragosloveni,
aşezare situată într-o zonă de interferenţă geografică în care ultimele
234
terase subcarpatice acoperite de întinse plamtaţii viticole, se pierd în
imensitatea Câmpiei Române.
De existenţa aceseti aşezări sunt legate numel a două
personalităţi marcante ale literaturii române. Aici, la Dragosloveni,
(Plaineşti, cum i se spune cu ani în urmă) s-a născut Duiliu
Zamfirescu (1858 – 1922) şi tot aici, a trăit o perioadă din viaţă
scriitorul Alexandru Vlahuţă (1858 – 1919), trecutul lui fiind marcat,
azi, printr-un interesant Muzeu memorial care îi poartă numele şi
care a fost inaugurat în anul 1958.
Deşi Alexandru Vlahuţă s-a născut la Pleşeşti, azi comuna
Alexandru Vlahuţă, din apropierea Bârladului, în anul 1905 se
căsătoreşte cu fiica unui proprietar din Dragosloveni, fapt ce îl
determină să se retragă, deseori, la casa conac de aici pentru a gusta
din liniştea după care tânjea, cât şi pentru a putea scrie în tihnă.
Casa, situată în mijlocul unei frumoase grădini în care chipul
blând al scriitorului turnat în bronz parcă te întâmpină cu toată
ospitalitatea, devenise, aşa după cum avea să spună un alt mare
scriitor, Gala Galaction, „unul din principalele cenacluri din ţară, loc
de întâlnire a scriitorilor şi a altor oameni de cultură din România”.
Casa muzeu de la Dragosloveni este formată din parter şi etaj
şi dispune de şase camere din care patru sunt situate la parter şi două
la etaj, fiind construită într-un stil arhitectonic românesc cu un
„pridvor larg sprijinit pe stâlpi sculptaţi”.
Dintr-un alt mare cerdac situat la etaj, privirea poate
cuprinde întreaga zare şi „dealurile domoale ale Costeştilor şi
Bordeştilor, având la poale verdele crud al câmpiei”.
235
Aici se va stabili scriitorul Alexandru Vlahuţă în anul 1912.
„Am făcut planuri să ne retragem acolo – avea să spună
scriitorul – dacă s-ar putea construi în pod o cameră pentu mine, să
mă ştiu eu, acolo, singur, cred că atunci aş începe, într-adevăr, să-mi
trăiesc viaţa mea”.
Astfel că, în anul 1912, Alexandru Vlahuţă scria mulţumit că
a reuşit să-şi înjghebe un cămin liniştit, aşa cum şi-a dorit, „că de
când mă ştiut tot sub bici am gândit şi ca frunza pe apă am trăit până
la vârsta în care mă aflu”.
Aici, la Dragosloveni, Alexandru Vlahuţă era foarte des
vizitat de prieteni precum Barbu Ştefănescu Delavrancea, Ion Luca
Caragiale, Nicolae Grigorescu şi chiar Constantin Dobrogeanu –
Gherea.
Dar, din păcate, scriitorul nu avea să se bucure mult timp de
liniştea râvnită şi găsită aici, pentru că, la 21 noiembrie 1916,
datorită începerii războiului, s-a văzut nevoit să ia drumul pribegiei
îndreptându-se spre Moldova. A pornit la drum cu un car cu boi, care
se păstrează şi azi sub un şopron al muzeului de la Dragosloveni, în
care a încărcat cele necesare, alături de o serie de picturi ale lui
Grigorescu.
În timpul războiului casa a fost devastată de trupele germane,
astfel că scriitorul va rămâne tot „ca frunza pe apă”, pentru scurta
perioadă de timp pe care o mai avea de trăit. La 19 noiembrie 1919 a
sfârşit la Bucureşti.
Ca semn de recunoştinţă a meritelor sale şi ca un pios omagiu
adus acestui mare scriitor, născut pe plaiurile noastre moldave, în
236
anul 1958, casa de la Dragosloveni a fost restaurată şi amenajată
fiind transformată într-un muzeu memorial pe frontispiciul căruia a
fost înscris numele scriitorului.
Aici, în acest muzeu, se păstrează un bogat şi preţios tezaur, o
comoară de valori din conţinutul căreia vom încerca să evidenţiem
câteva.
La parter, „casa de jos”, cum i spune -, sunt expuse în toate
cele patru camere piese de mobiler, multe scoarţe lucrate la război cu
frumoase înflorituri, precum şi obiecte specifice interioareleor
ţărăneşti, în general, de tip Vrancea.
Tot în camerele de jos întâlnim cărţi ale scriitorului, apărute
în timpul vieţii, diverse copii, manuscrise, fotografii şi câteva picturi
semnate de celebrul Nicolae Grigorescu.
Trebuie să spunem că întregul şir de exponate începe cu o
fotografie reprezentând un interior de casă ţărănească din satul natal
al scriitorului (Pleşeşti) urmată de o a doua care îl reprezintă pe
copilul Alexandru Vlahuţă, elev la şcoala primară din oraşul Bârlad.
Vizitatorul ia apoi cunoştinţă de primele încercări literare ale
scriitorului, lucrări realizate sub influenţa eminesciană, pentru că
Alexandru Vlahuţă îl cunoştea bine pe marele poet cu care se
împrietenise la Bucureşti şi despre care un înscris al scriitorului aflat
în muzeu, confirmă acest lucru: „Mâncam adesea la acelaşi birt … şi
multe seri le petreceam vorbind rău despre lume”.
O serie de exponate sunt legate de perioada anilor 1893 –
1896 când Alexandru Vlahuţă scoate şi conduce revista „Vieaţa” în
care publică schiţele: Socoteala, Câţiva paraziţi etc. Tot aici se află
237
expus studiul scris de Vlahuţă, „Pictorul Nicolae Grigorescu – viaţa
şi opera lui”, Bucureşti, 1910.
Apoi, un exemplar din „Revista nouă” a lui Bogdan
Petriceicu Haşdeu aminteşte vizitatorului despre o altă faţetă a
activităţii scriitoriceşti a lui Vlahuţă, activitatea gazetărească.
Reţine atenţia o fotografie a scriitorului alături de un alt titan
al literaturii române, George Coşbuc.
La 9 martie 1893, Alexandru Vlahuţă a fost propus să devină
membru corespondent al Academiei Române. Scriitorul refuză
propunerea motivându-şi gestul printr-o scrisoare publicată în
„Constituţionalul”, scrisoare a cărei copie poate fi văzută şi citită în
acest muzeu.
Un întreg grupaj de scrisori, care mai de care mai
interesante, completează tezaurul muzeistic. Astfel, poate fi văzută o
scrisoare semnată de D. Buzdugan prin care i se aprobă scriitorului
să aducă din Franţa un număr de 22 tablouri semnate de Grigorescu;
pe scrisoare se poate observa o ştampilă a Legaţiei franceze, precum
şi avizul favorabil conform căreia autorităţile vamale franceze trebuia
să lase liberă trecerea acestora.
Tablourile urmau să intre în inventarul Muzeului Naţional de
Artă al României.
- O scrisoare datată 6 mai 1882, adresată lui Iacob Negruzzi
„vorbeşte” despre Eminescu şi despre faptul că acesta îi este model în
actul său de creaţie: „Îmi va sluji ca model acest mare maestru care-
şi cunoaşte atât de bine limba şi care-şi mlădie atât de artistic
gândirea”.
238
- O altă scrisoare adresată lui Spiru Haret, ministrul
Instrucţiunii publice, vorbeşte despre „România pitorească”, având
pe ea referatul acestuia: „Se aprobă planul lucrării aşa cum este
expus”.
- O carte poştală trimisă de Al. Vlahuţă din Milano,
doctorului I. N. Dona, descrie peripeţiile drumului făcut până acolo.
În ultima cameră privirea vizitatorului se opreşte pe o
fotografie a scriitorului din anul morţii (1919) şi una a mormântului
său din cimitirul Bellu (Bucureşti), acolo unde, contrar dorinţei sale
testamentare, a fost înhumat.
Tot aici se află un emoţionant document, testamentul
scriitorului datând din 3 mai 1913, ora 10 dimineaţa. Reţinem din
conţinutul acestuia rugămintea pe care o adresa soţiei potrivit căreia
cerea să i se ardă toate manuscrisele, apoi cum să se împartă averea
între soţie şi cele două fiice ale lor, Ana G. Grigorescu şi Margareta
Ştefănescu.
De asemenea, roagă să fie înmormântat în cimitirul satului
Dragosloveni în cea mai desăvârşită „tăcere”.
Despre conţinutul acestui muzeu memorial s-ar putea scrie
multe lucruri interesante, dar le lăsăm contactului direct al celui care
îşi îndreaptă paşii spre acest locaş evocator al unui titan al literaturii
române plecat, cândva, de pe plaiurile noastre bârlădene.
Muzeul memorial de la Dragosloveni se înscrie, astfel, între
obiectivele de importanţă naţională ale culturii române”212.
212
Nicolae Titulescu, Dragosloveni (Vrancea) – Muzeul
memorial ,,Alexandru Vlahuţă”, în Academia Bârlădeană. Revistă editată de
Societatea literar – culturală ,,Academia Bârlădeană”, Nr. 17, trim. IV,
239
După momentele de suavă şi greu de stăpânit emoție, de
intime reflecţii, reconstituind tabloul general al celor văzute,
purtându-și pașii prin blândul şi atât de liniștitorul cadru natural ce
învăluie Muzeul, vizitatorul are bucuria întâlnirii cu docarul cu care
scriitorul şi statornicii lui prieteni cutreierau împrejurimile, urcând
deseori până spre înălțimile Bisocăi și Dumitreștilor.
Alături, carul de pribegie, îi prilejuiește, pe ecranul minții,
reîntoarcerea în toamna pătimirii noastre, a românilor, toamna
pribegiei spre Moldova, singura provincie rămasă liberă de cizma
străină, toamna anului 1916. Și, atunci, scriitorul, cu familia, alături de
câteva lucruri, de tablourile prietenului său Nicolae Grigorescu, îi
apare aievea, pășind trist și resemnat pe drumul aspru al bejeniei.
Într-o privire cuprinzătoare, întregul patrimoniu al Muzeului
Memorial, prin valoarea sa documentară și sprirituală, oferă
vizitatorului întâlnirea și cunoașterea vieții și operei scriitorului,
satisfacția pașilor făcuți prin epocă.
* *
*
Anexa nr. 1
TEMATICA
„Alexandru Vlahuţă” Omul şi opera
I.
Bârlad, 2004, p. 6 – 7.
240
Către sfîrşitul secolului al XIX-lea literatura noastră pierde
cîţiva dintre marii ei făuritori. La 15 iunie 1889, după ani de suferinţă
care-i istoviseră puterea creatoare, moare Eminescu. La cîteva luni
după moartea lui Eminescu, unul din cel mai apropiaţi prieteni ai
poetului, Ion Creangă, se stinge şi el doborît de o boală pe care, sărac
fiind, nu o putuse vindeca. În anul următor, la 23 august 1890, moare
Vasile Alecsandri, iar în anul 1891, încetează din viaţă Mihail
Kogălniceanu. –
Moştenirea lui Alecsandri, Kogălniceanu, a lui Creangă şi
Eminescu va fi dusă mai departe de alţi scriitori, care la sfîrşitul
secolului al XIX-lea se află în plină activitate creatoare, sau care sunt
abia la începuturile lor. –
Tabloul social la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui
de-al XX-lea este dominat de mari frămîntări ţărăneşti, precum şi de o
accentuată dezvoltare a mişcării muncitoreşti. –
Marii scriitori ai epocii sunt alături de poporul asuprit, în lupta
împotriva regimului burghezo – moşieresc. –
Viaţa maselor populare şi în special a ţărănimii trezeşte un
interes din ce în ce mai mare printre scriitorii de seamă. Ei nu se
limitează numai la a reflecta viaţa chinuită a poporului, ci se
împotrivesc, prin creaţia lor, manifestărilor reacţionare ale culturii
claselor exploatatoare, literaturii descendente şi tendinţelor
doversioniste, naţional – şovine, tot mai accentuate, pe măsură ce se
adîncesc antagonismele de clasă. –
241
Obiectivele de luptă ale mişcării noastre muncitoreşti se
oglindesc cu claritate în literatura înaintată a epocii. –
Literatura acestei epoci profund realistă şi critică oglindeşte şi
alte teme de luptă ale mişcării muncitoreşti. Le demască imoralitatea
claselor exploatatare, ipocrizia oamenilor bisericii, acuzările justiţiei,
cruzimea militarilor, corupţia funcţionarilor.
Scriitorii lovesc astfel; în statul exploatator burghezo –
moşieresc, înfăţişat cu ascuţime critică în aspectele lui esenţiale. –
În rîndul acestor scriitori îi aşezăm pe: Slavici, Coşbuc,
Caragiale, Delavrancea şi Alexandru Vlahuţă, care au merite
deosebite, fiind consideraţi ca reprezentanţi de frunte ai realismului
critic în literatura noastră. –
II.
Scriitorul Alexandru Vlahuţă (1858 – 1919) face parte deci
dintre acei scriitori care au continuat tradiţia realistă existentă în
literatua vremii, asociindu-se luptei scriitorilor dela
„Contemporanul”. –
În faţa problemelor ce se puneau generaţiei sale, el a împărtăşit
idealurile scriitorilor noştri progresişti, dela sfîrşitul veacului trecut, în
opoziţie cu aceia care, dispreţuind „iluziile dela 1848”, tindeau să
împingă literatura pe calea pesimismului, a formalismului şi a
cosmopolitismului. Alexandru Vlahuţă şi-a ridicat glasul împotriva
nedreptăţii sociale, împotriva împilării şi exploatării, a biciuit
politicianismul şi a rîs de prejudecăţi, nu în rînduri rîzleţe, ci şi
sistematic în poezie, nuvele, romane şi articole. Şi sentimentul de
242
solidaritate cu cei ce sufereau de pe urma relelor dezvăluite a găsit
răsunet în masele cititorilor. Analiza moştenirii literale lăsată de
Vlahuţă, ne arată că apropierea sa de popr, realismul şi atitudinea sa
sistematic critică faţă de societate, se datoresc în bună măsură
influienţei pe care a exercitat-o asupra sa avîntul revoluţionar a clasei
muncitoare.
III.
Scriitorul Alexandru Vlahuţă s-a născut în anul 1858 în Aleşeşti
din regiunea Tutovei, un sătuc îndepărtat, în casa harnicului ţăran, a
cărui gospodărie era foarte modestă, Nicolae Vlahuţă, casă
împresurată de „o droaie de copii şi de tot atîtea necazuri”.
Iată cum ne descrie dînsul interiorul şi împrejurimile casei
părinteşti:
„La ţară într-un cătun sărac, pe valea Similei, cu faţa la drum o casă
veche acoperită cu trestie; o săliţă între două adăi podite cu scînduri
de stejar, în fund un eatac c-o fereastră ce dă în livadă, păreţii şi
bagdadiile albe, prispa lipită cu lut, ogradă largă din sus de poartă,
baiurile gospodăriei, de jur împrejur gard de nuiele încununat cu
mărăcini iar dincolo de gard, în toate părţile, dealuri rotunde, cu
dumbrăvi pe creştet, cu holde – miristate pe dulcea revîrsare a
coastelor pîn-n şiragul de sîlcii depe malul gîrlei, acolo-i toată
copilăria mea, sărmana mea copilărie” (1)
Despre bolnăvicioasa sa copilărie scriitorul ne vorbeşte tot în
amintirile sale „Note”:
„plăpînd, bolnăvicios de mic, suferind într-una de friguri, stam zile
întregi la fereastră, înfăşurat într-un şal şi mă uitam cu dor la ceilalţi
243
copii cum alergau şi se zbănţuiau pe-afară, spulberînd colbul depe
drum, sănătoşi, vioi, îmbătaţi de libertate…, o lume veselă şi fericită,
în care mie nu-mi are dat să trăiesc! 1.
Din informaţiile publicate de Radu Rosetti („Avîntul” 15 Dec.
1919) despre familia lui Vlahuţă – mama lui se găsea soră (fusese dată
de la vîrsta de 6 ani) în Mînăstirea Agapia, acolo a văzut-o Neculai
Vlahuţă, tatăl poetului, care s-a căsătorit cu ea – făcînd-o să
părăsească călugăria. –
Poate că acest moment din istoria familiei sale i-a inspirat
poezia „În mănăstire” care se termină cu strofele următoare:
„Şi dacă în a vieţii cale
Un suflet tînăr s-a oprit
Sub raza frumuseţii tale
Tremurător şi fericit”.
„La ce pustiu să-ţi treacă anii
Şi inima să-ţi îngrădeşti
În pacea sfintelor citanii
Şi a pravilei bisericeşti ?”
X
Mama lui se numea Ecaterina. Despre tatăl lui, Nicolaie, se
pomeneşte foarte puţin în operile lui Vlahuţă. Despre mama lui se
găsesc în scrierile poetului înduioşate mărturii.
Pentru ea, Vlahuţă a avut un adevărat cult. „Biata mămucă”
este o exclamaţie des întîlnită în scrierile lui.
El o numeşte „mamă bună şi sfînta mea mamă”.
De ea îşi aduce aminte cu pietate atunci cînd o zugrăveşte:
244
„Figura ta cuminte, duioasă şi senină,
Răsară, scumpă mamă, din vremile acele
Ca o madonă sfîntă, scăldată în lumină,
Ce clară stă-n pervazul copilăriei mele
Figura ta cuminte, duioasă şi senină.
Din cărţi cu slova veche şi cu figuri frumoase
O lume ca din visuri cu totul minunată,
Mi-o scoţi şi pe-ndelete, începi a mi-o descoase”.
După o copilărie bolnăvicioasă, aşa cum am văzut-o, descrisă
chiar de poet, Vlahuţă este dat la şcoală la vîrsta de nouă ani. Face
cursul primar şi liceal la Bîrlad. –
Copil sărac, venit dela ţară la oraş să înveţe carte, îndură ca şi
Creangă, Slavici sau Coşbuc, sufirinţe şi umilinţe din partea
învăţătorilor slugarnici şi a fiilor de boieri şi negustori care se uitau cu
dispreţ la „puii de ţărani”. Învăţătorul „Domnul Udrea” îi bătea şi
întrebuinţa un mijloc special de tortură: „turnatul la bancă”, despre
care Vlahuţă scrie mai tîrziu pagini pline de obidă:
„…Turnatul la bancă era teribil. Micul vinovat era aşternut cu
pieptul la capătul băncii, un monitor îl ţinea bine de grumaz, altul de
picioare şi „domnul” îi trăgea cu varga la …spate ca să gonească
mintea la cap”. –
Cît de mizeri i-au fost anii de şcoală ne-o spune însăşi Vlahuţă:
„umblu eu desculţ acum, rabd de foame şi tot felul de umilinţe, dar va
să fie vreme pentru mine să vadă ce pot”.
La gazdă n-o duce bine. Neavînd cu ce plăti întreţinerea,
slugăreşte.
245
„…Revăd liceul din Bârlad, - scria în Iaşi, - de acum 20 de an,
un şir de odăi văruite, o clădire veche cu un vechi şi primitor mobilier
de şcoală, în faţă piaţă domnească, c-o biserică şi o clopotniţă de
samă”.
Revede apoi casa ţaţei Elena din Cotu – Negru, unde pînă în
clasa IV-a gimnazială, a fost rob în toată puterea cuvîntului”.
„În fiecare dimineaţă mă duceam în piaţă de-i făceam
tîrguielile, pe urmă-i aduceam două cofe de apă – iarna pe ger, mi se
lipeau degetele de toarta ciuturii, pe care de-abia o scoteam din
fîntîna adîncă de nu-i vedeam fundul”.
Şi-şi mai aminteşte apoi de dureroasa impresie ce i-a cauzat-o
faptul de a se vedea în clasa III-a gimnazială cu picioarele goale după
ce cîrpise ghetele într-atîta încît nu se mai putea ţine nici talpa, nici
petic de putrede ce erau. –
Înfruntînd cu dîrzenie caracteristică omului din popor toate
aceste privaţiuni Alexandru Vlahuţă, învaţă carte multă şi temeinic.
În liceu se distinge ca un elev bun. Din clasa V-a începe să scrie
versuri, sub influenţa lecturii lui Alecsandri şi Eminescu. –
Profesorul său de limba romînă îi îndrumează primii paşi în
primii paşi în literatură şi ziaristică. Aspecte din viaţa pe care a dus-o
el la Bîrlad le găsim amintite în nuvela „Din durerile lumii” şi în
romanul „Dan”. –
Terminînd liceul, Vlahuţă a venit în Bucureşti în vara anului
1879 ca să treacă bacalaureatul. Iată cum îl descrie Al. Nicolaescu, un
profesor:
246
„Era un băiat cam de 20 de ani, micuţ şi slăbuţ, cu faţa suptă,
părul lung şi negru ca pana corbului pe care-l svîrlea înapoi cu o
scuturătură de cap ori de cîte ori i se întîmpla să-i cadă pe frunte.
Mustaţa începuse de abia să se înfiripeze deasupra gurii, iar
caracteristicii lui ochi veşnic umezi, negri şi adînci, ca marea, indicau
cu prisos că cineva locuia înăuntru”.
El îşi dă bacalaureatul la Bucureşti (1879) unde se şi înscrie la
facultatea de Drept, însă din cauza sărăciei nu poate rămîne în
Capitală spre a-şi continua studiile; obţine prin concurs un post de
învăţător la o şcoală primară din Târgovişte şi apoi profesor de Limba
Română şi Latină la un gimnaziu şi la Mănăstirea Dealului între 1881
– 1884. –
Ca profesor, el introduce metode de predare înaintate, înlătură
memorizarea mecanică a gramaticei, se împotriveşte încercărei de
latinizare a limbii şi foloseşte ca model pentru învăţătura limbei,
literatura populară. –
„Acolo şi numai acolo putem lega prieteşug cu acea limbă
frumoasă, fără de care poezia în veci nu va trăi”, scrie Vlahuţă
referitor la literatura populară într-un articol intitulat „Limba română
în şcoala noastră”, publicat în ziarul „Armonia” (1881) din
Tîrgovişte. –
Dar Vlahuţă nu poate rămîne mult timp în învăţămînt, curînd
este destituit, fără nici o anchetă, pentru motivul că în articolele sale
dovedise un spirit critic prea desvoltat la adresa societăţii burghezo –
moşiereşti şi îndrăznise să atace „protipendada Tîrgovişte”. –
247
La Târgovişte, Vlahuţă s-a ocupat intens de ziaristică. Toată
viaţa el va avea pasiunea gazetăriei, a scrisului combativ izvorît din
actualitate şi orientat spre actualitate. –
Aici conduce timp de doi ani revista „Armonia” (1881 – 1882),
iar în cele patru decenii ale activităţii sale a colaborat la principalele
reviste şi ziare ale vremii: „Lyra Română” (1880), „Epoca”, „Lupta
literală” (1887), care era revista lui Delavrancea; „Viaţa
Românească”, „Flacăra”, „Convorbiri literaale”, etc. Între 1893 – şi
1896 Vlahuţă scoate revista „Viaţa” (1893 – 1896) unde publică
multe din schiţele sale. În 1901 a înfiinţat împreună cu Coşbuc
„Semănătorul”. A mai scos ziarul „Dacia” (1918) şi revista
„Lamura”.
În vara anului 1883 îl găsim la Galaţi, la cumnatul său,
Străjescu, unde se stabileşte cîştigîndu-şi existenţa ca avocat. –
Pledează în procesele unor deţinuţi, victime ale nedreptăţii
sociale şi cunoaşte, cu acest prilej, viaţa mizerabilă a ocnaşilor pe care
o va descrie în nuvela „Vişan” şi „Cassian”, publicate în 1886. –
Neîmpăcîndu-se cu viaţa de avocat părăseşte Galaţii şi vine în
Bucureşti. Aici ocupă diferite slujbe: corector, şef de birou, profesor la
un pension particular. Duce o viaţă grea, nesigură, hărţuit mereu de
grija zilei de mîine”. –
La distanţa de un pătrar de veac, în anii de maturitate, Vlahuţă
îşi deapănă amintirile vieţii sale de mizerie în volumul „Dreptate” din
1914:
„Aşa cu frica zilei de mîine, al cărei prînz era un veşnic
problem întunecat, cu viaţa în articole de gazete plătite ca vai de
248
lume, cînd erau plătiţi cu zile triste de iarnă petrecute în acea
duhoare a cafenelelor şi cu nopţi şi mai triste în frigul umed al unei
vizuini, unde nici să dorm nici să gîndesc nu puteam, în aşa strîmtoare
şi nelinişte cum am trăit şi tot mi-a fost dragă viaţa şi oamenii dragi”.
În anii din urmă începînd din 1902 a fost numit referendar la
„Casa şcoalelor” unde a funcţionat (cu o mică întrerupere) pînă la
moarte. –
Între anii 1908 – 1909, Vlahuţă a făcut o călătorie în Apus,
vizitînd mai multe centre mari europene. În anul 1910 a părăsit
Bucureştiul, şi s-a stabilit la Dragosloveni (R. Focşani) unde, adorat
de-ai lui a trăit în linişte o bună bucată de vreme. –
Vara şi-o petrece la mare sau în regiuni de munte, atrăgîndu-l
priveliştea mult grăitoare a mănăstirei Agapia.
x x
x
Începuturile literale. În primele poezii scrise de Vlahuţă se
resimte influenţa lui Eminescu, pe care scriitorul îl cunoscuse la
Bucureşti şi cu care se împrietenise …(„mîncam”, notează Vlahuţă,
adesea la acelaşi birt şi multe seri ni le petreceam „vorbind rău de
lume” şi „fumîndu-ne dejunul şi prînzul de a doua zi” („Din goana
vieţii”).
Dragostea şi admiraţia nemărginită pentru marele poet şi-o
mărturiseşte în poezia intitulată „Lui Eminescu” care începe cu
cunoscutele versuri:
„Tot mai citesc măiastra-ţi carte
Deşi ţi-o ştiu pe dinafară”.
249
Vlahuţă vede în Eminescu poetul suferinţelor poporului, pe cel
care a dat glas durerii celor mulţi:
„Să plîngi tu plînsul tuturora
Din sbuciumul eternei lupte
Să zmulgi fulgerătoare versuri
Bucăţi din inima ta ruptă…”
Influenţa marelui poet asupra creaţiei lui Vlahuţă se vădeşte în
multe din poeziile pe care le publică în această vreme şi le strînge într-
un volum de poezii (1887).
Astfel în poezia „În amurg” Vlahuţă descrie soarta tristă a
omului pe care-l vede asemenea un vîslaş încercînd să ajungă la liman.
Lupta pentru fericire îi apare deci poetului, amăgitoare. La capătul
vieţii omul îşi dă seama că s-a trudit fără rost. –
Notele de amărăciune şi de durere din asemenea poezii nu sunt
determinate numai de influenţa lui Eminescu. Ele se datoresc – aşa
cum a explicat Dobrogeanu Gherea în studiul său „Decepţionismul în
literatura română” – nedreptei orînduiri capitaliste, care sapă o
prăpastie între idealurile de viaţă ale scriitorului şi realitatea în
mijlocul căreia trăieşte. –
În această perioadă începe să se contureze personalitatea
artistică a lui Vlahuţă cu trăsăturile ei caracteristice.
În cel dintîi articol din „Semănătorul” el scria: „Noi care ne-am
făcut de mult ucinicie în literatură, simţim ca o mustrare de cuget cînd
ne uităm în urmă şi vedem cîtă vreme am pierdut, în stihuri
amăgirile şi durerile micii noastre vieţi, retraşi de zgomotele lumii,
250
înstrăinaţi adesea de marele lui suferinţi şi aspiraţii, care ar fi trebuit,
dela început să umple şi să încălzească inimile şi cîntecele noastre”. –
Decepţia profundă în faţa nedreptăţilor sociale dar şi revolta
împotriva lumii burgheze, formează notele dominate ale volumului
„Nuvele” publicat în 1886. Personajele acestor nuvele sunt victime ale
societăţii, oameni cinstiţi desgustaţi de orînduirea capitalistă în care
trăiesc revoltaţi împotriva ei, dar zdrobiţi pînă la urmă de forţele ei
necruţătoare. –
În nuvela intitulată sugestiv „Din durerile lumii” aflăm despre
trista viaţă a lui Radu Munteanu, copil sărac, venit dela ţară la oraş să
înveţe carte. Eroul sfîrşeşte tragic, ros de ftizie, din cauza mizeriei, pe
care e silit să o îndure. –
Multe din faptele povestite în nuvela „Din durerile lumii”, au la
bază elemente autobiografice; umilinţele îndurate în şcoală, viaţa ca
mediator, admiraţia pentru Eminescu. Primele încercări poetice nu
sunt altceva decît întîmplări şi evenimente ale vieţii scriitorului.
Volumul prezentat pentru premiere a fost respins de Academia
burgheză, pe motiv că scriitorul calomnează societatea burghezo –
moşierească înfăţişînd personajele ca victime ale ei. – După un an îi
este respins de la premiere şi volumul de poezii, cu tot raportul elogios
făcut de Haşdeu.
Apropiera lui A. Vlahuţă de
mişcarea muncitorească
După anul 1887 Vlahuţă se apropie de mişcarea muncitorească
din ţara noastră considerîndu-i pe socialişti drept „visători generoşi”
care caută cu încredere şi întrevăd în lumina viitoarelor reforme
251
sociale aşezarea unor vremi mai bune şi mai fericite. Vlahuţă este
legat printr-o strînsă prietenie de C. Dobrogeanu Gherea a cărui critică
literară o admiră şi o recomandă tinerilor. –
Apropierea de mişcarea socialistă constituie un eveniment
însemnat în dezvoltarea creaţiei scriitorului. În conferinţa „Curentul
Eminescu” (1892) el condamnă literatura pesimistă a epocii sale şi-şi
exprimă încrederea în poeţii care însufleţiţi de avîntul marilor
prefaceri sociale vor fi în stare să schimbe viitorul. –
Aceeaşi viziune optimistă se oglindeşte în poezia „Unde-mi
sunt visătorii ?” (1893) în care Vlahuţă se adresează artiştilor,
chemîndu-i să lupte pentru o viaţă nouă:
„Unde mi-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cînte rostul lumii şi splendorile naturii ?
Unde mi-s semănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărîmate şi sub pravilele şterse
Îngropînd vechea durere, cu-al lor cîntec să reverse
Peste inimile noastre mîngîiere şi iubire
Şi cuvîntul lor profetic, inspirata lor privire
Valurile de-ntuneric despicîndu-le în două
Spendită – naintea noastră să ne – arate- o
Lume nouă”
Obligaţia de a ajuta prin opera „Progresul Omenirii” este o
manifestare sfîntă a artistului şi o mare datorie socială, el comparînd,
după cum se vede în versurile de mai sus, încălcarea acestei datorii cu
o dezertare, ca o fugă din mijlocul luptei.
252
Din această poezie, Vlahuţă afirmînd cu hotărîre misiunea
socială a artistului, ia poziţie împotriva concepţiilor „Artă pentru
artă”, în ea ca şi în alte opere din aceeaşi perioadă, se reflectă ecoul
pe care l-a avut în conştiinţa scriitorilor legaţi de popor lupta mişcării
muncitoreşti împotriva ideilor reacţionare de la „Junimea”. –
Un moment însemnat în activitatea de scriitor al lui Vlahuţă se
datoreşte de asemenea şi influenţei profunde exercitate de răscoalele
ţărăneşti. Opera lui începe să reflexe exploatarea sîngeroasă a
ţărănimii şi să îndemne la revoltă împotriva acestei exploatări. În
poezia „Ananghie”, se reflectează sumbrul tablou al satului, mizeria
în care se zbăteau sutele de mii de ţărani, împovăraţi de biruri şi nevoi,
ai căror copii în sdrenţe mureau pe capete în foame, oameni dela care
apriga stăpînire nu voia decît un singur lucru: să stoarcă, dacă se poate
cît mai mult ! El scria:
„Nu mai are cum ţăranul
Din pămînt să scoată banul
Vouă să vi-l dea
Foametea de pe la sate
Va să vie să mai stea
Şi-n cele palate! „
Sub influenţa răscoalelor ţărăneşti şi a luptei clasei muncitoare,
viziunea critică asupra societăţii se lărgeşte în opera lui Vlahuţă,
optimismul şi încrederea în viaţă cresc. Scriitorul este căutat din ce în
ce mai mult de fenomenele vieţii sociale şi se simte mai strîns legat de
năzuinţele poporului. –
253
Critica regimului burghezo – moşieresc şi a instituţiilor lui,
precum şi critica reprezentanţilor critici ai lumii exploatatorilor
formează conţinutul multor volume. Publică: „Din goana vieţii”
(1892), „Icoane şterse” (1893); romanul „Dan” (1894), „În vîltoare”
(1896), „Clipe de linişte” (1899), o culegere de versuri intitulată
„Iubirea” (1896), „File rupte” (1909), „Pictorul Grigorescu”
(1910), precum şi minunata carte ce redă bogatele frumuseţi ale patriei
„România pitorească” (1901). –
Vlahuţă a scris bucăţi literare şi articole criticînd moravurile
societăţii româneşti de la sfîrşitul secolului trecut şi pînă în preajma
primului război mondial. –
Critica lui îmbrăţişează cele mai variate aspecte ale societăţii
vremii („Din goana vieţii”). –
Satirizarea burghezo – moşierimii se desfăşoară pe o gamă
largă mergînd de la cele cîteva „profiluri” – portretele unor figuri
caracteristice societăţii contemporane lui Vlahuţă („File rupte”). –
În profilul numărul patru de exemplu, se află vlăstarul boieresc:
„…E de neam mare, scoborît cu hîrzobul din cer cu cartea nu s-
a prea împăcat dar cu cărţile lucru mare ! … La zece ani îşi avea
calul lui, la 12 ani pălmuia slugile ca să-şi arate puterea. La 25 de ani
fu ales deputat, tocmai împlinise vîrsta. La cameră nu i s-a auzit
guriţa… îi trec prin mînă patru, cinci mii de franci pe lună. Nu ştiu
singur de unde vin, nici unde se duc !”. –
În profilul numărul şase este descris directorul necinstit al unui
pension particular, domnul Baraboi. După ce a încercat diverse
254
ocupaţii: jurnalist, birtaş, misit, personajul descrie un pension şi face
din şcoală un mijloc de cîştig josnic. –
Schiţele „La arie” (Clipe de linişte), reflectă un alt aspect al
mizeriei ţărănimii în condiţiile societăţii înapoiate semifeudale. –
În ea se arată crunta exploatare a ţărănimii, condiţiile de muncă
pe moşia boierului unde munceau sub biciul vechiului, iar ţăranca
victima poftelor şi brutalităţilor stăpînului. –
Scriitorul prezintă tot atît de veridic viaţa ţăranului în armată.
Numeroase schiţe au drept obiect zugrăvirea regimului de teroare
sălbatică din căzărmile burghezo – moşiereşti în care soldaţii sunt
terorizaţi de ofiţeri sclivisiţi. –
Presa pusă în slujba acestui regim de apăsare şi nedreptate a fost
în nenumărate rînduri obiectul atacului lui Vlahuţă, fie direct prin
articole ca cel publicat în volumul: „Din goana vieţii”, unde se spune
că „În ziaristică minciuna şi clăbucii de sforăieli pătimaşe au luat
locul luptei conştiincioase de condei” fie indirect prin schiţe şi
portrete satirice ca cel al criticului Ramses, al cărui unic scop e să
discrediteze pe orice scriitor iubit de public. Moravurile literare
burgheze sunt satirizate prin prezentarea poetului liric Damian, care
aleargă după provincialii bogaţi spre a-i numi preşedinţi ai comitetului
revistei lui şi să le vîndă economate de 20 de lei. –
Căsătoria burgheză este şi ea demascată fără cruţare şi atacată în
cauzele ei sociale. Încă în poezia „Ce te uiţi cu ochii galeşi” , poetul
protestează energic împotriva falsei morale burgheze care condamnă
adulterul femeii cînd adevăraţii vinovaţi sunt cei care au obligat-o să-
şi lege viaţa de un bătrîn. „În patimi” („File rupte”) ni se prezintă o
255
altă legătură monstruoasă, între o femeie tînără şi un alcoolic. Ceea ce
vrea să sublinieze Vlahuţă este ideea că în societatea burgheză,
căsătoria se bazează pe tîrguială şi minciună.
Şcoala burgheză avînd drept mijloace educative bătaia şi
terorizarea copilului, învăţămîntul îndesat de prejudecăţi şi confuzii,
apar în numeroase descrieri. Pentru a zugrăvi aspectele întunecate ale
şcolii din vremea lui, era de ajuns lui Vlahuţă să evoce scene trăite şi
portrete tipice de „institutori” ca: „Domnul din schiţa Mogîldea”
(Clipe de linişte), „părintele care îi face dreptate cu lovituri de riglă”
, „Examinatorul” din „Impresii de la examenele particulare” („File
rupte”). –
„Ar merita ca tripla comparaţie, o triplă paralelă între acei
dascăli de şcoală, tot atît de odioşi evocaţi de cei trei scriitori
contemporani şi prieteni: Dascălul de şcoală bătăuş şi sadic din
„Mogîldea” a lui Vlahuţă, „Domnul Vucea” a lui Delavrancea şi
sinistrul imbecil pedant Marius Chicoş Rostogan din schiţa „Un
pedagog de şcoală nouă” a lui Caragiale. –
Aceleaşi moravuri, aceeaşi călăi didactici care striveau din faşă
sufletul şi inteligenţa vie a copiilor, aceleaşi metode ale timpului,
aceleaşi caricaturale şi tipice caricaturi ale învăţămîntului, care au
abrutizat generaţii şi generaţii, şi aceeaşi revoltă a tustrei scriitorilor,
deşi manifestate de fiecare după diversitatea lor de temperamente şi
după gama talentelor respective. Pretutindeni însă acelaşi realism
critic necruţător”.
256
Vlahuţă atacă încă de pe acum în „Auro sacra fames”,
„Monarhia, biciuind lăcomia de bani” şi renumita zgîrcenie a lui
Carol („Din goana vieţii”).
„…A fost odată … a fost un împărat, cumplit şi lacom, care s-a
lăsat ca o foamete straşnică a unui popor nenorocit, blajin, darnic şi
îndurător din cale afară. Şi era foarte iubitor de aur împăratul acela
şi se-mpînzise pomina-n lume despre grozava lui zgîrcenie şi nu mai
avea saţ de bogăţie şi nici o milă n-avea de supuşii săi. Că munceau
bieţii oameni din zori pînă-n puterea nopţii şi bani tuturor curgeau
gîrlă în haznalele domneşti”. …
„Dan” unicul roman a lui Vlahuţă, apărut în 1894, reia multe
din temele amintite mai sus. –
Utilizînd cîteva elemente autobiografice, Vlahuţă reprezintă în
acest roman viaţa unui profesor şi scriitor, cinstit şi sincer neadaptabil
societăţii burghezo – moşiereşti şi din această cauză dezarmat în faţa
asprimilor vieţii. El cunoaşte o fată de boier care acceptă să-i devie
soţie numai atunci cînd, nu mai speră să facă o partidă strălucită în
lumea ei. În ciuda suferinţelor morale prin care a trecut, ea rămîne
femeia de „lume bună”, rafinată şi răsfăţată, terorizîndu-şi soţul
pentru imposibilitatea lui de a-i oferi o viaţă de huzur. Dezamăgirea ce
se adaugă mizeriilor crunte ale vieţii, provoacă în conştiinţa chinuită a
lui Dan un dezechilibru care îl duce la nebunie. –
Scrisă într-o epocă în care romanul românesc era încă puţin
dezvoltat „Dan” are înainte de toate o valoare istorică. E o încercare
de frescă a societăţii cu multe pagini de critică a moravurilor cu o
257
serie de figuri tipice în special a politicianului cinic şi depravat
Priboianu. –
Psihologia personajelor nu este aprofundată şi stilul suferă de
multe stîngăcii. Totuşi, în afară de valoarea lui generală, de satira
societăţii burghezo – moşiereşti, romanul este valoros şi prin
prezentarea celor două personagii pe care G. I. Brăileanu le-a numit
„Figuri de luptători”. –
Ziaristul Priboianu şi medicul de plasă, pravăţ. Amîndoi luptă
împotriva corupţiei şi minciunei. Priboianu opunînd ziaristicei venale
o activitate publicistică cinstită şi combativă, pravăţ stăruindu-se s-
ridice starea sanitară în satele unde funcţionează. Deşi ei nu văd şi nu
lovesc în cauzele ce dau naştere relelor sociale, pe care le combat,
energia şi combativitatea lor, în contrast cu pasivitatea lui Dan
concretizează eforturile scriitorului de a realiza tipuri de oameni
preocupaţi de îndreptarea relelor sociale.
Având calităţi, romanul „Dan” este mai mult o galerie de
portrete, pe linia „profilurilor” lui Vlahuţă decît un roman propriu zis,
scriitorul nu a reuşit să închege acţiunea romanului său în jurul unui
conflict puternic iar personagiile sunt schiţate sumar, fiind adesea
lipsite de relief.
x x
x
din clicul primelor versuri ale lui Vlahuţă publicate în 1887 în
volum, poezia „Linişte” este una din cele mai semnificative, punînd
problema destinului artei în societatea burgheză, prin înfăţişare - în
imagini plină de adevăr – a dispreţului lumii burgheze faţă de arta
258
adevărată şi de cei care o slujesc, poezia se situiază pe aceeaşi linie cu
scrisoarea a II-a a lui Eminescu scoţînd în relief nu numai
amărăciunea şi suferinţa artistului condamnat să trăiască şi să creeze
într-o astfel de lume dar şi revolta împotriva ei. –
Adevăratul artist se va ciocni întotdeauna de insensibilitatea de
grosolănia lumii burgheze. –
Cu o vervă satirică e zugrăvită atmosfera sufocantă de minciuna
ce domneşte în lumea modernă burgheze. –
După ce prezintă acest tablou descurajant trece la un îndemn
plin de revoltă. El îşi exprimă întregul dispreţ pentru clase
exploatatoare care transformă poezia într-o degradantă maimuţăreală
şi pe scriitor într-un „saltimbanc nenorocit”.
Cu patetism poetul se adresează debutantului în poezie,
sfătuindu-l să fugă de mediul corupt al saloanelor burgheze.
„A nu-ţi tăvăli talentul prin saloanele bogate,
Unde capul nu gîndeşte, unde inima nu bate.
Decît după-o anumită şi stupidă învoială
Unde omul i-o păpuşă şi viaţa o spoială,
Fugi de zgomotul făţarnic şi de strîngerea de mînă
A acestor măşti, ce firea omenească o îngînă” …
În poezia „Linişte” ca şi în alte poezii din acelaş ciclu găsim un
puternic îndemn adresat artistului adevărat de a-şi sluji cu devotament
menirea şi de a-şi feri arta de influienţele nefaste ale mentalităţii
asupritorilor. –
„1907”
259
Revolta lui se adînceşte şi atinge punctul culminat în 1907, anul
răscoalelor ţărăneşti. Îndată după represiunea sălbatecă a răscoalelor,
tocmai cînd începuse căutarea aşa zişilor „instigatori” printre
intelectuali, Vlahuţă ia o atitudine clară, colectivă. În poezia „1907”,
publicată în revista „Viaţa Românească”, „1907” constituie o culme
a creaţiei lui Vlahuţă, un act de curaj şi de adînc patriotism fiind în
acelaşi timp una din cele mai bune realizări ale poeziei noastre
antimonarhice. –
Alături de Coşbuc care scrisese cu cîţiva ani înainte „Noi vrem
pămînt”, de Caragiale (1907 „Din primăvară pînă-n toamnă) şi de P.
Cerna („Zile de durere”) Vlahuţă îşi afirmă puternic legătura cu
poporul denunţînd încă odată crunta exploatare a ţăranilor şi
condamnînd represiunea sîngeroasă a răscoalei. –
„1907” este un puternic act de acuzare, a denunţare a monarhiei
reprezentantă a intereselor burghezo – moşiereşti. Poezia lui Vlahuţă
este ecoul urii meselor populare. –
Vlahuţă foloseşte o alegorie destul de transparentă. El
povesteşte istoria unui rege, care ţine la curte „minciuna”, drept cel
mai bun sfetnic:
„Minciuna stă cu regele la masă
Dar asta-i cam de mult poveste
De cînd sunt regi, de cînd minciuna este,
Duc la o lată cea mai bună casă”.
Minciuna îi arată regelui că ţara e fericită, că e veselie peste tot,
că ţăranii „zburdă de bucurie”.
260
Dar iată că la palat apare un drumeţ zdrenţăros. Este
„Adevărul”, - el în cuvinte răspicate îi prezintă adevărata stare a ţării,
mizeria şi suferinţa satelor şi-i prevesteşte furtuna care se apropia. Dar
nu trece mult şi prevestirile lui se adeveresc. Ultima parte a poemului
înfăţişează răscoala:
„Se-nalţă flăcări, braţe disperate
Spre caru-ntunecat, pustiu şi rece
Năpraznic vîntul nebuniei trece
Şi spulberă noianul de păcate.
Monarhul îşi aminteşte acum cuvintele adevărului; dar nici în
această clipă înfricoşătoare, cînd tremurînd „se ridică în jilţu-i” şi
deschide mirat ochii că i-a fost tulburată liniştea, „al vremii rost el tot
nu-l înţelege”. –
Încheierea cade ca o sentinţă neiertătoare asupra ţăranilor care
sunt incapabili să priceapă mersul istoriei şi se zbat cu disperare să o
ţină în loc. –
Prin puterea cu care a ştiut să biciuiască monarhia asupritoare,
ca şi clica de exploatatori dela cîrma ţării, poezia „1907” a fost şi este
una din cele mai răspîndite poezii din literatura noastră. –
Atitudinea antimonarhică a lui Vlahuţă nu s-a manifestat numai
cu ocazia răscoalelor. Cu 20 de ani mai înainte, în 1887, cînd lansase o
listă de subscripţie pentru ajutorarea lui Eminescu, el desvăluie într-o
„scrisoare către cititori” hidoşenia morală a cîrmuitorilor societăţii
burghezo – moşiereşti prin contrastul dintre mizeria în care trăise
marele poet şi bogăţia celor din vîrful piramidei sociale: „noi avem un
261
rege lacom de bani şi complet de sever, care tremură de milogeala
unui sărac ca de cuţitul unui conspirator”.
Aluzii la cunoscuta zgîrcenie al lui Carol I se întîlnesc şi în
povestea „Auri sacra fames”: „Şi nu mai avea saţ de bogăţii şi nici
milă n-avea de supuşii săi, că munceau bieţii oameni din zori pînă-n
puterea nopţii şi banii tuturor curgeau gîrlă în haznalele domneşti şi
ca într-o groapă fără fund se istoveau averile fără să o poată umple”.
–
„SOCOTEALA”
O altă operă pe care Vlahuţă a scris-o sub influenţa mişcărilor
ţărăneşti este schiţa „Socoteala” (în „Clipe de linişte” ). Ea a fost
scrisă înaintea poeziei „1907” -- în anul 1894. în acest an Vlahuţă a
publicat în revista „Viaţa” o serie de lucrări literare în care descrie
mizeria ţărănimii: cum mor oamenii de pelagră în chinuri groaznice
(„De la ţară”); cum sunt chinuite şi batjocorite femeile de către
vechili („La aria”), sau cum sunt exploataţi şi bătuţi ţăranii de către
vechilii boiereşti („Socoteala”). –
Vlahuţă înlătură imaginea idilică a satului, pe care căuta să o
impună literatura reacţionară a epocii şi în care era descrisă viaţa
fericită a ţărănimii în mijlocul naturii, scriitorul urmărea redarea vieţii
dela ţară şi a ţăranului în imagini realiste, adevărate. –
În aceste schiţe şi mai ales în „Socoteala”, mizeria satelor,
exploatarea crîncenă, viaţa plină de umilinţă şi suferinţă a
muncitorului ogorului în regimul burghezo – moşieresc -- apar aşa
cum au fost în realitate. –
262
Patriotismul lui Vlahuţă s-a manifestat puternic prin apărarea
ţărănimii exploatate şi în genere a oamenilor necăjiţi, împotriva
nedreptăţilor şi împilării, prin grija părintească pentru creşterea
generaţiilor tinere care se ridică sub ochii lui. Acest patriotism se într-
o formă nouă în „România pitorească”, cu o culegere după scrieri
notate pe măsură ce colinda ţara în lung şi în lat, admirînd peisagiile
cele mai frumoase şi emoţionîndu-se în faţa locurilor cu însemnătate
istorică, povestirea călătoriilor şi redarea priveliştilor e făcută cu multă
căldură. Toată cartea este însufleţită de dragostea pămîntului patriei şi
locuitorii ei. Multe locuri şi regiuni, Dunărea la Cazane, Cheile
Bicazului, Ialomicioara, Oraşele vechi, apar vii şi precise ca într-un
film în culori. Dragostea sa de patrie este, exprimată şi prin atenţia
acordată cîntecelor şi jocurilor populare. –
Multe localităţi îi dau prilejul să evoce episoade din trecutul
ţării, episoade pe care le-a strîns apoi într-un volum („Din trecutul
nostru”). –
Aceeaşi căldură a sentimentelor l-a însufleţit la întocmirea
monografiei închinate pictorului Grigorescu, de care îl lega o dragoste
comună pentru peisajul şi costumul românesc, pentru ţăran şi păstor.
În prezentarea tablourilor, Vlahuţă nu punea atît accentul pe calităţile
artistice ale lui Grigorescu, cît pe temele lor; dealtfel o trăsătură
comună între artist şi comentator e şi faptul că, cu tot simţul lor pentru
pitoresc, el nu idealizează ţăranul, după reţetele burgheze, ci îl
zugrăvesc realist în sărăcia lui.
x x
x
263
Contribuţia însemnată scriitoricească a scris Vlahuţă şi prin
opera sa publicistică. Ea este legată de aceea a marilor cititori realişti
din această epocă.
El e bun prieten cu Delavrancea şi Carageale.
Multe din lucrările lui Vlahuţă apar în revista lui Delavrancea
„Lupta literară” (1887) şi împreună cu aceasta lucrează ca redactor la
„Revista nouă” (scoasă de Haşdeu). Despre Delavrancea Vlahuţă
scria admirativ: „Ce flacără zbuciumată e sufletul acestui puternic
artist ! a rămas un pictor în vorbe. Un mare pictor”. –
Deasemenea îl preţuie mult pe Carageale, punîndu-l alături de
Eminescu:
„Ceeace se va citi mai cu drag şi mai cu interes în limba
noastră va fi alături de versurile sfinte ale lui Eminescu, proza
lapidară a lui Carageale”. –
Prietenia lui Vlahuţă cu Delavrancea şi Carageale se bizuie pe
ideile lor comune în problemele artei şi ale vieţii sociale. Dragostea
pentru popor şi creaţia populară, critica împotriva claselor
exploatatoare, a instituţiilor burghezo – moşiereşti, atitudinea
antimonarhică, formează trăsăturile esenţiale ale realismului critic, al
operei lor. De asemenea a fost prieten şi cu Cojbuc, conducînd
împreună cu acesta, timp de un an, revista „Semănătorul”.
Între 1890 – 1896, vlahuţă scoate revista „Viaţa” , la care
colaborează şi Şt. O. Iosif. În această revistă publică cele mai
însemnate dintre schiţele sale: „Socoteala”, „Cîţiva paraziţi”, şi
altele.
264
Către sfîrşitul activităţii sale literare, Vlahuţă e mai puţin
combativ, dar nu renunţă niciodată la criticii. Astfel în volumele: „La
gura sobei” şi „Dreptate”, în care domneşte un ton arătos de bătrîn
înţelept, duioşie ce-l cuprinde acum la gîndul unor episoade de mult
trecute, alternează cu observaţii realiste şi critice - - atitudinea ostilă
faţă de regimul burghezo – moşieresc şi dragostea pentru popor.
Semnificativ în acest sens este şi atitudinea lui faţă de
burghezo – moşierească. După repetatele respingeri ale scrierilor sale
dela premiile Academiei, în şedinţa din 9 martie 1893, Vlahuţă este
totuşi propus ca membru corespondent şi ales în unanimitate. –
Scriitorul publică, după această numire, în ziarul
„Constituţionalul” o scrisoare deschisă prin care refuză titlul acordat
de Academie:
„O fi aceasta o mare onoare, dar eu nu o înţeleg, n-am ceru-o,
nu ştiu pentruce şi de ce şi nu pot s-o primesc. –
Nu, nu pot să primesc gloria pe care mi-o daţi, nu voi să înfrunt
privirea protectoare a atîtor celebrităţi. Lăsaţi-mă obscur şi muritor
cum sunt. Voi munci înainte, cît voi putea şi cum voi putea. Ce să caut
acolo ?
De-afară se vede mai bine şi mai de departe.
Prieteni, care v-aţi grăbit să mă felicitaţi de onoarea mică ce
mi s-a făcut, retrăgeţi-vă mîna: nu sunt şi nu voi fi niciodată
academician”.
Vlahuţă a refuzat aruncînd în obrazul lor aceste cuvinte care-l
răzbunau pe Eminescu, pe Creangă, pe Carageale, pe Slavici.
Ultimii ani de viaţă a lui Alexandru Vlahuţă.
265
Izbucnind primul războiu mondial, Vlahuţă se refugiase la
Bârlad, locul copilăriei sale.
„În vremea înfrigurată de groază a bejeniei noastre, cînd
vagoane speciale şi automobile furioase, se iveau pînă şi
bagajele de care nici acum nu se puteau lipsi de egoismul veşnic
preocupat de sine şi, maestrul Alexandru Vlahuţă, aruncînd dispreţ
îmbierilor unor călătorii confortabile, îşi pregătea cu chibzuială de
drum lung un car cu patru boi, şi-l crede destul de încăpător, pentru
un sac de merinde uscate şi pentru tristeţea a două suflete îndurerate,
de nenorocirea tuturor. Rămâneau în urmă Dragoslovenii, refugiul de
pace festinală: se pierdea sub grindina de fier a vrîşmaşilor, în vreme
ce, greu, în pasul rar al plăvenilor, cât de dureros se va fi deslipit de
cuibul liniştei sale”!.
(N. C. Pribegia dlui A. Vlahuţă în „Drul drept”). S-a întors din
refugiu la Cîmpina. De aici nesimţindu-se bine a plecat în toamna
anului 1919 la Bucureşti spunînd:
„E bine să mori în casa ta, şi m-am întors”. Scriitorul Gala
Galaction în amintirile sale caracterizează astfel opera şi activitatea lui
Vlahuţă:
„El ne-a predicat muncă, seriozitatea, stăruinţă în onestitatea,
ura de flecăreală, de uşurătate, de viaţa desmăţată, de laşitate …
A vrut să ne vază; laborioşi, tăcuţi cinstiţi cu noi înşine şi cu
toată obştea noastră. A vrut să ne scoată din minciună, din
fanfanoradă şi din putreziciunile diverse … Ne-a învăţat să privim şi
să iubim peisajul nostru românesc, s-a făcut dascălul multora din noi
– scriitori, pictori, arhitecţi, stăruinţa lui caldă cu lecţiile lui scrise şi
266
nescrise asupra pămîntului şi asupra dragostei de tradiţia
românească”. –
Zilele dureroase ale refugiului său în Moldova din timpul
războiului celui mare le-a petrecut la Bârlad şi Iaşi preocupat mai mult
de soarta ţărănimii. –
În perioada de refacere şi după ofensiva germană din 1917,
Vlahuţă a vizitat frontul ca să îmbărbăteze pe ostaşii din tranşeie.
Cuvintele lui au îmbărbătat sufletele soldaţilor. –
„…Dorinţa mea de a mă duce pe front nu e pornită decît dintr-
un adînc sentiment de datorie cetăţenească şi din gîndul că voi putea
fi şi eu de vreun folos neamului meu pe o vreme cînd cine nu e de folos
e vătămător. Aş vrea, dacă aş putea, să mă duc, îmbrăcat soldăţeşte,
sau să stau în tranşeie, acolo unde sunt lupte să-mi umplu sufletul de
măreţia jertfelor pe care le fac, în tăcere cei mai buni fraţi ai noştri;
la masa lor să mănînc, pe paiele lor să dorm. –
Numai aşa cred că aş putea vorbi de ei, de gîndurile şi de
faptele lor, cu respectul ce se cuvine adevărului!” (1) 213.
Locul lui Vlahuţă în literatura noastră: Scriitorul Alexandru
Vlahuţă alături de I. L. Carageale, I. Coşbuc, I. Slavici şi B. Şt.
Delavrancea, este un reprezentant de seamă a realismului critic în
literatura noastră, sub influenţa rodnică a mişcării muncitoreşti şi a
răscoalelor ţărăneşti din această epocă, opera lui Vlahuţă continuă să
desvolte tradiţiile progresiste ale literaturii noastre. Vlahuţă apără
caracterul popular al literaturii române împotriva formulei reacţionare
„Artă pentru artă”, într-o vreme cînd lupta împotriva tendinţelor
213
Scrisoare către N. Iorga din 1919 – Ist. lit. rom. cînt. II pp. 275 – 276.
267
estatizante începe să se dea cu tot mai multă ascuţime. Totodată
scriitorul oglindeşte în opera lui aspecte ale realităţii; atacînd regimul
burghezo – moşieresc şi instituţiile lui, lovind cu îndrăzneală în
monarhie, armată, şcoală, precum şi familia burgheză.
Opera lui Vlahuţă are un puternic fond patriotic. Critica aspră la
adresa claselor exploatatoare porneşte la Vlahuţă din dragostea pe care
el a purtat-o poporului exploatat. Scriitorul a răspuns adesea de pe
poziţii înaintate multor probleme de seamă. –
În timpul răscoalelor, dogmatizînd clica exploatatorilor şi pe
căpetenia lor, regele, el s-a situat pe poziţiile scriitorilor strîns legate
de năzuinţele maselor exploatate. –
Caracterul patriotic al creaţiei sale se oglindeşte şi în interesul
pe care scriitorul l-a manifestat pentru frumuseţile peisajului patriei şi
pentru creaţiile artistice ale poporului. În problema rolului artei şi al
artistului în societate, Vlahuţă s-a situat deasemenea pe poziţii
înaintate, îndemnându-i pe artişti să-şi pună talentul în slujba
idealurilor de progres şi fericire ale omenirii. –
Optimismul său sănătos, încrederea într-o lume mai bună,
sublinierea rolului social al literaturii se oglindesc în cea mai bună
parte a operii lui.
x
Astăzi, Alexandru Vlahuţă figurează cu cinste între membrii
post – mortem ai Academiei Republicii Populare Române. Prin glasul
celui mai înalt for de cultură al ţării, poporul nostru muncitor cinsteşte
pe Alexandru Vlahuţă pentru realismul operii sale, pentru atitudinea sa
critică faţă de orînduirea socială bazată pe jaf şi asuprire, şi pentru
268
încrederea sa în dreptatea cauzei celor mulţi, în victoria zilelor
luminoase ale viitorului. -
* *
*
Anexa nr. 2
Alexandru Vlahuţă văzut de Nicolae Iorga
UN SUFLET ADÂNC
Acei cari cunoşteau în Alexandru Vlahuţă pe poetul de o artă
sigură şi mândră, dând, greu, lucruri de o formă neatacabilă, a căror
răspundere părea că se declară gata a o înfrunta, peste orice schimbări
de gust, de-asupra veacurilor, aceia cărora li mângâia sufletul proza de
o cadenţată armonie, ducând în valul ei frumuseţi îndelung socotite şi
primite numai la capătul celor mai îngrijite cercetări, toţi cetitorii, din
toate ţinuturile româneşti, pe cari nu i-a deslipit de dânsul triviala
reclamă pentru bizarele lucruri, atât de inferioare, venite pe urma lui,
nu l-au cunoscut totuşi pe acela care cu atâta discreţie iese din lume,
închizând cu grijă, cu frică, pare-că, uşa după dânsul. Omul, aşa cum
am avut norocul de a-l cunoaşte, de când aveam nouăsprezece ani abia
împliniţi, fiind începător în ale scrisului, până acum, când generaţia
mea trece în rândul celor ce, fără a slăbi arma, privesc totuşi moartea
în faţă, omul era superior şi acestei opere litarare, de care, sunt sigur,
vremurile se vor atinge pe rând numai pentru a constata cât a fost de
românească şi cât a fost de umană în rezerva-i fără orgoliu, dar fără
concesii. Era în acest om care nu voia să se comunice decât într’un
cerc foarte restrâns şi pe care părea că-l sperie, că-l îngrozeşte, mai
269
mult chiar decât îl desgustă, orice trivială apariţie, orice îmbulzeală
cutezătoare, o adevărată şi nepreţuită comoară, de care, zgârcit al
visteriei sale celei mai din lăuntru, scânteind la lumina razelor
inspiraţiei pentru a se pecetlui îndată, nu lăsa pe nimeni decât pe cei
mai de aproape, şi încă numai la ceasurile lui, să se apropie.
Dintr’o familie care-şi trecea din generaţie în generaţie ca o
misiune mistică, în legătură cu ceea ce natura cuprinde mai tăinuit şi
sufletul omenesc ascunde mai cu pază, el avea în figură lui brăzdată
adânc, din tinereţă încă, plină de umbra propriilor sale gânduri, în
ochii de o aşa de înţelegătoare lumină tainică, urmărind toate, dar
răsfrângând numai izvorul ei neştiut, enigmatic, în glasul potolit, care
părea că recitează litanii dintr’o carte pe care nimeni altul n’avea voie
s’o deschidă, în sonoritatea religioasă a intonaţiilor sale, ca şi, când,
fără poza, care-l scârbea la alţii, dela sine fiinţa’i toată se concentra
într’o formulă fulgerător de justă, avea, zic, ceva ocult şi sacru. Era în
trupul mic, dar vânjos, uşor îndoit de povară, dar capabil totuşi s’o
sprijine, unul din templele marilor mistere.
N’a vorbit decât rare ori, în relaţie cu o chemare oficială de
care-l legau nevoile vieţii, înaintea unui auditoriu de şcolari sau de
săteni. Prieten al lui Delavrancea, care a făcut să vibreze, atingând
toate coardele, cu o măiestrie infinită, sufletele mai multor generaţii,
tot aşa de mult legat şi de Caragiale, care-şi expunea verva cuceritoare
şi gata să muşte în prieten ca şi în duşman oricărui rând de ascultători
vulgari, el despreţuia contactul acelora de cari nu se simţea legat prin
ce poate avea mai bun natura omenească.
270
Însă în conversaţiile pe care nu le căuta, dar de care delicata lui
sensibilitate, cald prietenoasă, avea o neapărată nevoie până şi în clipa
din urmă, când, ironic, dar rezignat, şi-a plecat singur pleoapele,
despărţindu-se de lume, se desfăcea o întreagă bogăţie de cunoştinţe
onest adunate şi controlate necontenit, de observaţii originale asupra
vieţii, de scânteieri uimitoare, care meritau a fi păstrate printre cele
mai frumoase formule ale realităţilor celor mai importante. Întreaga
orchestraţie a unei armonii intime, necontenit înoite, împuternicite,
înălţate se simţea în vigoarea ca şi în fineţa fiecărei note.
De ani de zile să-l fi cunoscut, şi totuşi revelaţiile se
îngrămădeau ca să nu se mai repete altă dată, făcând loc altor unde, tot
aşa de puternice şi de curate.
Un capac de sicriu s’a lăsat acum peste acest tezaur răpit nouă
pentru totdeauna, şi bulgării de ţărână au căzut peste atâta vieaţă oprită
brusc, în plină radiere, de legea căreia toţi îi suntem supuşi.
Ţara a pierdut, nu numai pe un mare scriitor, dar şi unul din cele
mai adânci suflete ale neamului, iar, pentru vremea de azi, cel mai
adânc. (N. Iorga, Oameni cari au fost, vol. 2, Fundaţia pentru
Literatură şi Artă ,,Regele Carol II”, Bucureşti, 1935, p. 465 – 467).
UN ACT DE PIETATE
S-a ridicat la Bîrlad un bust lui Alexandru Vlahuţă. Ştim ce
puţin înseamnă pentru o literatură rătăcită şi nărăvită acest frumos
nume de conştiinţă şi onestitate litarară.
Liber e oricine să creadă că o nouă formă a geniului uman s-a
sălăşluit în tărtăcuţa sa craniană ! Noi, toţi cari ne-am încălzit şi ne-am
271
mîngîiat din scrisul lui, cîţiva avînd şi aleasa onoare de a-l fi cunoscut
în mîndra lui discreţie, vom continua să păstrăm în ce are mai adînc
sufletul nostru nu numai amintirea, ci prezenţa vie a acestui suflet
superior.
Dar monumentul de la Bîrlad nu e numai omagiul adus unui
literat, ci mai mult decît atîta.
Poate l-au aşezat acolo pentru faptul, întîmplător, că poetul s-a
născut în Tutova. Dar acei cari i-au urmărit viaţa, în mijlocul celei mai
complicate vijelii prin care a trecut neamul nostru, se gîndesc la
altceva.
Vlahuţă a fost un om de critică şi de credinţă. De nemiloasă
critică tocmai pentru că puternică şi nezguduită era credinţa lui. De
natură înalt – etică, ea a întrebuinţat litaratura ca un mijloc. Dar ţinta
nu era frumosul, întrucîtva schimbător, ci naţia eternă. Cînd a pornit
războiul, el a fost unul din acei cari nu s-au clintit. A vrut să sufere
pribegind, dacă nu putea s-o facă luptînd. Şi, neputînd organiza lupta,
el a căutat să organizeze, unde a fost, conştiinţile.
Astfel în Bîrlad, ca şi în Iaşi, el a fost îndemnător, îndrumător şi
sprijinitor. Şi de aceea se cuvine acolo să se înfăţişeze chipul lui,
pentru zilele de ieri ca o amintire, pentru cele de azi – ca o mustrare.
(N. Iorga, Oameni cari au fost, vol. 2, Ediţie îngrijită şi note de Ion
Roman, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p. 206).
AL. VLAHUŢĂ ŞI REFORMELE

Acuma când Alexandru Vlahuţă nu mai este şi modestia lui
mândră nu se mai poate sfii de ce s’ar spune, fie şi cu cea mai deplină
272
dreptate şi pentru îndeplinirea celei mai elementare datorii, despre
meritele lui, mă simt dator a vădi cele ce urmează cu privire la omul
superior pe care am avut cinstea de a-l păstra treizeci de ani întregi ca
prieten. În Aprilie 1917, la Iaşi, se zădărnicise abia o lovitură
bolşevică rusească împotriva Regelui şi a ordinii de Stat. Eram însă şi
mai departe sub ameninţarea hordelor revoluţiei roşii. Atunci, într’o zi
pe caream însemnat-o în notele mele, Vlahuţă a venit în casa ce
ocupam pe Strada Romană şi mi-a comunicat, în chip impresionant,
că, din informaţiile ce are, - căpătate din chiar rapoartele, deosebit de
bine informate, ale Siguranţei Aliaţilor, - rezultă că situaţia în ţară e
foarte rea, că nemulţămirea se tot întinde, că străinii lucrează pe
capete şi că până în acel moment nimic nu s’a făcut ca să împiedice
acea nemulţămire de a izbucni.
Trebuia deci, după socotinţa lui de om cuminte şi prevăzător,
care, fără ‹‹a face politică››, avea şi elementele şi judecata şi hotărîrea
ce se cer pentru aceea ca fără zăbavă să se dea reformele de atâta timp
făgăduite şi totuşi amânate necontenit, fără motiv aparent, în vremea
lungii neutralităţi ca şi în vremea războiului însuşi. Niciun nou termen
nu mai trebuia fixat, ci isprava să se îndeplinească, imediat, fără
şovăire.
Văd încă odaia aproape goală: lângă masa studenţească, aşa de
simplă, de lemn gol, patul de împrumut acoperit cu o velinţă
ţărănească. Lângă fereastră, cu ochii aprinşi de puterea unei
nezguduite şi poruncitoare convingeri, cu faţa energic brăzdată de
vrâstă şi de suferunţă ca şi de sforţarea voinţei, cu dârza năvală a
părului negru, de tânăr ostaş, el dă cuvintelor acea sonoritate
273
deosebită, ciudată, venind liniştit din adâncuri sufleteşti nesondabile
care era puterea cu care fermeca şi ţinea cucerit pe ascultător.
Am fost, fireşte, foarte impresionat de ştirea pe care o aducea şi
foarte mişcat de patriotica grijă, de temerea chinuitoare ca şi de
nesfârşita iubire pentru cei slabi, veşnic jertfiţi, care a fost un caracter
de căpetenie al vieţii lui întregi.
Îndată am scris primului ministru, care, ca şi în alte cazuri, s’a
grăbit să vie în modestul adăpost al studiilor şi necazurilor mele.
S’a aşezat pe acelaşi vechi divan moldovenesc ca şi, cu câteva
ceasuri înainte, poetul cu intenţiile eroice. Mi-a ascultat expunerea cu
un netăgăduit interes, dar, la urmă, când să ia o hotărîre, a refuzat să se
atingă de privilegiile clasei de sus, care, Doamne fereşte !, ar putea
face o revoluţie. Nu voiu spune aici ce am răspuns, dar, sub impresia
acestei convorbiri şi cu gândul la destăinuirile lui Vlahuţă, am redactat
un memoriu către Regele, al cărui cuprins nu voiesc să-l dau, dar care
ţintea la realizarea fără zăbavă a reformelor aşteptate şi a căror
necesitate mi se părea de neînlăturat. A doua zi chiar, d-l I. I. Brătianu,
mi-a anunţat personal că aprobă ideea de a se aduce în Parlament
reformele, orice s’ar întâmpla. Dar propunerea trebuia să vie dela
‹‹înaintatul›› Morţun care era şi preşedintele camerei. Se ştie, ce a
urmat. Dar, la început chiar, Vlahuţă a fost vestitorul şi îndemnătorul
la luptă. (N. Iorga, Oameni cari au fost, vol. 2, Fundaţia pentru
LA ÎNMORMÂNTAREA POETULUI AL. VLAHUŢĂ
274
Când ai ţinut, prietene, frate, cum îţi plăcea să ni spui, acum
treizeci de ani, şi celor mai tineri dintrei noi, când ai ţinut ca orice
curiozitate să fie departe de patul suferinţii tale, orice iubire chiar să
fie cruţată de a suferi împreună cu tine, când ai interzis zădărnicia
pompelor şi trufia goală a oficialităţii la ultimele îngrijiri ce puteam da
fiinţei tale pământeşti, n’ai putut gândi să ne împiedeci pe cei cari nu
te-am văzut de mult şi cari nu te vom mai vedea niciodată de a-ţi
spune un ultim cuvânt. Un ultim cuvânt ţie, celui ce ai fost om ca noi,
supus mizeriilor noastre, pe care, viteaz ca un ostaş de rasă, din
vremurile eroilor cari-ţi erau dragi şi pe cari-i cântai în cei din urmă
ani ai vieţii tale, le-ai biruit, senin, râzând de cine te putea răpune, dar
învinge nu, şi în ceasul când vântul morţii rupe pânza steagului, dar
vulturul suliţei nu-l poate apleca.
Dar ţie celui care ai fost mai mult ca gloata omenească, care te-
ai ridicat cât de sus poate un suflet nobil şi mare, în avântul suprem al
inspiraţiei, ţie celui a cărui divină putere creatoare s’a coborît pe vecie
în pagini care nu pot muri, ţie îţi vom vorbi adesea, mult, duios, cu
drag, în adâncul, unde încap toţi morţii iubiţi, al sufletelor noastre
înseşi, - temple ale iubitorilor răpite şi ale prieteniilor ce s’au dus.
Îţi vom vorbi, ne vom mărturisi ţie, ne vom sfătui cu tine, vom
aştepta mângâierea şi vom primi judecata ta. În acest supreme adăpost
pe care şi-l vor transmite generaţiile pe rând pentru vieaţa vie a
sufletului tău, tu nu vei mai trece prin durerile pământului din care noi
nu venim, dar spre care soarta ne apleacă până ne confundăm cu
dânsul.
275
Şi de aceea să-ţi vorbim ţie, cel din ţărână, care ai pătimit de
osândele ei, să-ţi vorbim de cele din urmă prin care ai trecut pentru ca,
la capătul lor, inima din tine să se rupă.
Te văd despărţit de vremea ta, pe rând despoiat de prietenia
celor dragi ţie, te văd izolat în mijlocul unei lumi pretenţioase, pline
de zgomote bizarre, care, în delicateţa ta superioară, te sperie, făcând
ca tot mai mult să cauţi un colţ de ţară blândă şi bună unde să te
întovărăşeşti cu natura care n’are pretenţii şi rămâne tot aceeaşi.
Te văd prins de furtuna cumplitului războiu, fugar, cu toate cele
scumpe rămase în urma ta, bătând drumurile nenorocirii în car cu boi,
între săteni înspăimântaţi şi ostaşi fără putere să se mai lupte; te văd
cărunt, obosit, sfărâmat luând parte, cu o ascunsă mulţumire în suflet
că n’ai fost fericit în mijlocul nenorocirii altora, la mucenicia
neamului tău.
Te văd în odăiţa pusă la îndemână de un preţuitor, în Iaşul
îmbulzit de o mulţime care nu te înţelege şi pe care nu vrei s’o
înţelegi, te văd bolnav, aproape murind, având o singură durere: că nu
poţi vedea biruinţa în care crezi.
Te văd aducând solia apropiatei liberări, îndată, peste o lună,
întrezărind cu atâta timp înainte izbăvirea care era să încunjure de
lumină apusul tău însuţi.
Te văd lăcrămând pe ruinele micii tale averi, a scumpelor tale
odoare, te văd din nou iarăşi pribeag, când paşii altora se opreau la un
prag mult dorit.
Te vedem acuma aşa cum eşti, - peste tot ce-ţi poate da vremea
mai rău, peste tot ce ţi-am putea da noi mai bun. Şi, când ne vom
276
întoarce după împlinirea supremei datorii faţă de acest lăcaş al
nemururii tale, ceea ce ne va usca lacrămile va fi partea din tine pe
care am furat-o în sufletul nostrum şi de care nimic nu ne va mai
despărţi. (N. Iorga, Oameni cari au fost, vol. 2, Fundaţia pentru
AMINTIREA LUI AL. VLAHUŢĂ

Cât de actuală, de îndreptătoare, dar şi plină de mustrare e
comemorarea dela Râmnicul – Sărat a aceluia care şi-a înscris, peste
toate curentele şi modele, pentru totdeauna numele în analele
literaturii româneşti oneste şi însufleţite, Alexandru Vlahuţă!
Ani întregi după isprăvirea acestei vieţi sfinte, vrednică de a fi
pusă alături de aceia a celor mai nobili reprezentanţi ai spiritului
românesc legat de ţară şi de neam, era o deprindere la un tineret
crescut prea în fugă şi mai adesea lăsat în sama propriilor sale
inspiraţii să ia în deşert numele aceluia din care cel mult se consimţea
a face un ucenic şi un imitator al lui Eminescu. Nu s’a băgat de samă
că bagatelizarea acestui scriitor de o aşa de aspră autocritică nu era
decât începutul înjosirii întregului trecut de claritate logică şi bună
cuviinţă.
Astăzi, când se caută din nou sfatul cel mai bun în tradiţie, acest
reprezintant al celei mai cumpănite înţelepciuni moldoveneşti se ridică
din nou, fie şi fără o nouă ediţie a unei aşa de frumoase 277nedi, cu
adausul acelor 277nedited care, contra voinţii lui, par a nu fi fost
distruse.
277
Dar ceia ce peste orice schimbări literare îl pune în iconostasul
naţiei e altceva: cultul fanatic, fără exagerări şi greşeli de gust, fără
vorbe goale şi fraze moarte, pe care l-a închinat el poporului său.
Azi, când naţionalismele se afirmă în toate formele, forma
naţionalismului său e o piatră de încercare şi un model. (N. Iorga,
Oameni cari au fost, vol. 2, Fundaţia pentru Literatură şi Artă ,,Regele
Carol II”, Bucureşti, 1935, p. 210 – 211).
*
Anexa nr. 3
Cella Delavrancea  despre Alexandru Vlahuţă
,,…Alexandru Vlahuţă, prietenul cel mai vechi – cel de toată
viaţa – al tatălui meu, era şi frate de cruce cu el, de pe timpul cînd
locuiau împreună, tineri studenţi, la Hotel Metropol. Nu semănau
unul cu altul deloc – dar se împlineau. Măestraşul – cum îi spuneam
noi – Lupu, cum îl porecliseră doctorii Jubi şi Raoul Dona, semăna cu
un vers de hai – kai. O linişte stranie de filozof chinez îl făcea
impunător. Ciuful părului era negru ca păcura şi modela ideea cu
prudenţă şi autoritate în acelaşi timp. Se ferea de vulgaritate şi nu
tolera exuberanţa decît în inteligenţă. Politeţea lui excesivă era şi
scutul care-l apăra de familiarităţile indiscreţilor. Ochii lui ardeau ca

Cella Delavrancea (2 decembrie 1887 – 9 august 1991), este fiica cea mare
a scriitorului, omului politic şi avocatului de renume Barbu Ştefănescu
Delavrancea (11 aprilie 1858 – 29 aprilie 1918) şi a Mariei Lupaşcu (1862 –
1938). Licenţiată în Filozofie şi Matematică, profesoară de liceu, era şi o
admirabilă pianistă. Caragiale o alinta ,,Aghiuţă”. Surorile sale au fost:
Margareta, alintată Bebe (1888 – 1937) – licenţiată în Litere şi Filosofie,
profesoară, Niculina (Pica), căsătorită cu doctorul Raul Dona, pictoriţă şi
Henrieta (Riri), arhitectă (1894 – 1987), căsătorită în 1918 cu ofiţerul francez
Emile Gibory.
278
jarul, un far negru în care te pierdeai ca în beznă. Îşi adora cele două
fetiţe cu care eram prietene nedespărţite. Citea din Eminescu cu un
glas declopot şi o ştiinţă incomparabilă în cadenţare. Era şi cel mai
bun interpret al nuvelelor lui Caragiale, avînd darul schimonosirii şi
gesture comice. Îşi aduna degetele cînd spunea ,,Vrea Bubico un
zăhărel!?” şi apărea ca prin minune mamiţica bietului căţeluş.
Inteligenţa lui era gravă, în slujba sufletului, fără slăbiciuni.
Cumpărase multe tablouri de la Grigorescu şi în casa lui, împodobită
cu covoare, privea pînzele minunate, aşezat la faimoasa masă de brad
pe care fiecare scriitor lăsase cîteva rînduri. Primea bucuros şi
încuraja pe cei vrednici.
Povestea cu debit extreme de plastic, şi avea un dar de
observaţie, adevărate sondaje psihologice. Nu se supăra niciodată
apparent. Pe cît era tatăl meu de nervos şi uituc la pică, pe atît era
Vlahuţă de calm şi sigur în luare aminte. Le înscria pe toate, undeva
în cartea sufletului şi doza temperatura încrederii după adunarea pe
care şi-o făcea singur. Mîndria lui era modestă şi nu s-au bucurat
destul de mulţi oameni de capacităţile inteligenţei şi culturii lui.
Nimeni n-a încarnat prietenia mai adînc ca el. În sentimentele
lui regăseai nuanţele unei civilizaţii în care se adeverea o cultură
sufletească, rar întîlnită la noi. Pe aceste culmi morale erau alături,
tatăl meu şi el, într-adevăr fraţi de cruce, unul calm, celălalt liric,
precum găseşti pe o medalie un profil clasic pe o parte şi pajura cu
aripi întinse pe reversal ei. În devotamentul ce-l purta lui
Delavrancea şi lui Caragiale parc-ar fi citit o justificare a existenţei
lui. Dacă-i zicea tatăl meu ,,ascultă frate Alecule, doresc…”. Vlahuţă
279
răspundea ,,da” înainte de a afla despre ce este vorba. Pentru
Caragiale avea o grijă de părinte.
Caragiale, în acest triptic al prieteniei, era cel mai răsfăţat şi
cel mai nepăsător. Spiritual lui era uluitor. Juca teatru pentru alţii şi
pentru el. Te lua în vîrtejul sofismelor, te subjuga cu farmecul lui de
grec subtil, iar dacă-l plictiseai te părăsea, ştergîndu-ţi pe veci
amintirea. Respecta inteligenţa şi şi-o dăruia pe a lui cînd se afla
într-un cerc demn de el” 214…
,, … Caragiale se instala la taifas, cînd la noi, cînd la Vlahuţă.
Porneau cîteşitrei pe calea strălucitoare a imaginaţiei. Glumeau,
discutau, disertau. Mi-aduc aminte de o discuţie în contradictoriu
care a ţinut vreo şapte ceasuri. La aceste agape intelectuale erau
admişi cîţiva. Li se dădea de veste. Vlahuţă locuia în Palatul
Funcţionarilor din piaţa Victoriei. La el trăgea Caragiale. Aroma
ceaiului bun şi zăngănitul linguriţei în pahar îmi evocă imediat aceste
adunări unde se cheltuia atîta spirit, atîta înţelepciune numai de
dragul speculaţiunilor abstracte.
Veneau grăbiţi şi bucuroşi tînărul professor Ionel Ştefănescu,
ginerele lui Vlahuţă, Cioflec, fraţii Dona, inginerul Eugen Ştefănescu,
nepotul mult iubit al tatălui meu, Cerna, poetul sensitiv care rămînea
cu mina la obraz în semn de uimire, şi alţii. Asistam la
acest ,,tournoi” intellectual pînă la o anumită oră. Dumnealor
cavalerii erau neobosiţi. Tatăl meu, liric şi inspirit. Caragiale cu o
imaginaţie de vrăjitor. Vlahuţă, cugetător şi dirijînd discuţia spre
stilul ei cel mai înalt. …
214
Cella Delavrancea, Scrieri, Ediţie, prefaţă, note, comentarii şi bibliografie
de Valeriu Râpeanu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982, p. 331 – 332.
280
Cînd lipsea Caragiale, cei doi prieteni se întîlneau foarte des.
Petreceam verile împreună la Dragosloveni, în Râmnicu – Sărat, unde
Vlahuţă avea o casă care plutea ca o rîndunică în lumina dulce a
dealurilor moldoveneşti. Un cerdac o încolăcea. La cite lecture
admirabile am asistat ! Tata citea din piesele lui, din poezia populară,
din autori francezi, din poeţi italieni, Vlahuţă din Caragiale şi
Eminescu. Atmosfera delicioasă a casei şi ritmul ei delicat erau opera
doamnei Ruxandra Vlahuţă, tovarăşa înţeleaptă care avea un
adevărat geniu casnic.
Veselă şi subţirică, se ocupa de musafirii ei cu atîta dibăcie
încît nu-ţi mai dădeai seama că muncea toată ziua. Uneori aducea
Vlahuţă lăutarii din Focşani, pe Frangulea, cu aluniţa vînătă în vîrful
nasului şi cadenţa săltăreaţă a Calabrezei, în vîrful arcuşului. Se
încingea horă mare. Jucam pe terasă în lumina lunii, în mirosul de
sulfină.
Într-o zi a picat şi Galaction – premiat de tatăl meu la
Academie. I-am umplut odaia de flori – aluzie la eroina din romanul
său. L-am plimbat într-o vie unde mîncam struguri de aur şi ni se
oferea vin din nişte butii mai mari ca pămîntul”215…
,,Singurele săptămîni smulse muncii încordate erau cele
petrecute pe malul Mării Negre, în compania celui mai bun prieten al
lui, poetul Al. Vlahuţă. Întindeau un cort mare pe plajă şi stăteau
ceasuri întregi cu cărţi de citit, cu jocul de table, furaţi de palpitaţia
amiezii pe oglinda apei sau de zbuciumul valurilor spărgîndu-se pe
nisip.
215
Ibidem, p. 333 – 334.
281
Toamna se odihnea cîtva timp la Deagosloveni, lîngă Râmnicu -
Sărat, unde poetul îşi primea prietenul într-o casă albă sub coastă de
vie. Acolo am asistat la şedinţe literare incomparabile. Şi Vlahuţă, şi
Delavrancea citeau cu măiestrie din marii poeţi şi prozatori. Vlahuţă
era inimitabil în schiţele lui Caragiale şi în poeziile lui Eminescu.
Glasul lui de bas, puţin tremurînd, prelungea vibraţia versului şi avea
anumite inflexiuni ironice cînd rostea dialogurile bieţilor naivi din
volumul de nuvele al lui Caragiale. Domeniul tatălui meu era poezia
populară şi poezia italienească. Citea din Leopardi, Carducci, şi cei
care au avut fericirea să-l audă citind Meşterul Manole sau Mioriţa
au fost zguduiţi de frumuseţea tălmăcirii acestor puternice expresii
ale geniului folcloric românesc. Iubea pe cei modeşti, era milos,
discret în generozitate, atent cu cei vîrstnici, duios cu animalele.
Neamul pisicesc domnea la noi în casă, şi cînd vreuna dintre pisicile
noastre se instala pe biroul tatălui meu, pe un maldăr de hîrtii, tata se
ferea s-o deranjeze, şi se aşeza la colţul mesei ca să lucreze” 216…
,,Vlahuţă – scund, cu un ciuf mare şi negru pe frunte,
impresiona prin puterea interioară emanînd din vocea lui de bas cu
ecouri profetice. În verile petrecute la Dragosloveni, se întreceau, tata
cu Măiestraşul, citind din Eminescu. Şi acum îmi sună în amintire
genialul sonnet declamat de Vlahuţă. S-a stins viaţa falnicei Veneţii.
Primele două strofe vibrau cu gravitate calmă, dar sublinia toate
nazalele în tempo lent, iar cînd ajungea la versul ,,San – Marc,
sinistru, miezul nopţii bate”, se opera o clipă înaintea adjectivului şi
vocea parcă cobora în pămînt, atît de sepulcral vibrau silabele.
216
Ibidem, p. 336.
282
Acelaşi glas cutremurător în poezie devenea irezistibil de hazliu
cînd ne citea schiţele lui Caragiale. Vocea se muta în candoare
ipocrită, străbătură de zgîrîieturi ironice. Gesturi expressive
acompaniau povestirea, faţa lua un aer nedumerit, innocent, care
vizau prostia şi îngîmfarea personajelor” 217…
,,Ce ar putea ilustra într-o singură imagine legătura de
dragoste de o viaţă dintre două caractere, doi oameni ? Îmi răsare în
gînd o stampă veche chinezească: un filozof, aşezat la poalele unui
munte care spinteca cerul cu creasta lui ascuţită. Filozoful cu o
expresie de gravă indulgenţă este Alexandru Vlahuţă, muntele semeţ –
Barbu Delavrancea. Prietenia lor s-a sprijinit pe contrastele dintre ei
şi se împlinea în acelaşi puternic sentiment de dragoste de ţară şi
iubire de artă. S-au cunoscut cînd amîndoi erau foarte tineri,
profesori la un pension de fete condus de Elena Miller – Verghy, o
persoană excepţional de cultivată, care ştiuse să grupeze o pleiadă de
tineri intelectuali de mare viitor. Printre ei se numărau Duiliu
Zamfirescu, Ştefan Sihleanu, Coco Dumitrescu, un francez, Frédéric
Damé, mai tîrziu director în Ministerul Învăţămîntului în Bucureşti, şi
alţii.
Vlahuţă şi Delavrancea locuiau la Hotelul Metropol, pe Calea
Victoriei, în aceeaşi odaie. Vecinul lor era Duiliu zamfirescu, tînăr
frumos şi poet.
Într-o seară, cei doi prieteni au început să citească tare din
volumul lui apărut recent şi s-au pornit amîndoi să glumească pe
socoteala excesului de sentimentalism al textului, rîzînd cu hohote şi
217
Ibidem, p. 355.
283
imitînd elanul amoros al junelui autor cu atîta vervă, încît s-au
pomenit cu el în odaie, palid de necaz, strigînd: ‹‹ Destul ! Destul ! …
Am priceput că n-au nici o valoare ! ›› Ei nu bănuiau că mai tîrziu
Duiliu Zamfirescu va fi autorul multpreţuit al romanului Viaţa la ţară.
Spiritul de tachinerie îl exercitau şi unul, şi altul asupra
îngîmfaţilor – Vlahuţă, cu voce calmă, dar mai caustic decît
Delavrancea, care-şi chinuia victima, dar o făcea să întrezărească o
posibilitate de ameliorare.
Vlahuţă era mic de statură. Vorbea rar, se mişca încet. O linişte
stranie emana din el şi-l făcea impinător. Ciuful părului era negru ca
abanosul şi negru a rămas pînă la sfîrşit. Ochii lui ardeau, întunecoşi
şi mari, şi te pierdeai în ei ca într-o beznă. Cînd vorbea, îşi aducea
mîinile mici la piept şi modela ideea cu prudenţă şi autoritate.
În devotamentul neobosit ce-l purta lui Delavrancea şi lui
Caragiale parcă ar fi găsit o justificare a vieţii lui. Nimeni n-a
încarnat prietenia mai adînc ca dînsul. Caracterul lui purta nuanţele
unei civilizaţii în care se adeverea o cultură sufletească rar întîlnită.
Pe aceste culmi erau alături tatăl meu cu el, unul calm, celălalt
impetuos, precum găseşti pe o medalie antică un profil clasic pe o
parte şi pajura cu aripi întinse pe reversul ei. Avea darul de a crea
atmosfera cea mai prielnică pentru discuţiile literare de înaltă
moralitate. Ştia să sondeze adîncul reacţiilor omeneşti, şi cu o vorbă,
o fulgerare în privire parcă vîslea ca să îndrepte erorile şi cuvintele
nepotrivite. Primitor şi indulgent, asculta cu răbdare pe oricine, dar
ţinea socoteală de timp şi nu-l irosea pe al lui.
284
După cum am mai spus, Vlahuţă s-a mutat la Dragosloveni,
aproape de Râmnicu – Sărat în regiunea podgoriilor. Cu ce duioşie
privea natura ‹‹ Măiestraşul ››, cum îi ziceam noi. Colindase în toată
ţara, în epoca cînd trenurile circulau la intervale mari, mersul cu
trăsura era anevoios, drumurile proaste, podurile prin văile de munte,
stricate. Totuşi, n-a fost cotlon de sat pierdut, n-a fost bisericuţă
agăţată strîmb pe o coastă de munte, n-a fost potecă de rîu cu
prăvăliri de stînci, unde să nu fi mers Alexandru Vlahuţă, străbătînd
în lung şi în lat ţara noastră toată, călare prin Munţii Vrancei şi pe
Parîng, cu căruţa prin cătunuri îndepărtate, în trăsură pe drumul
mare, iar cu trenul numai cînd voia să ajungă într-un oraş. Călătoria
aceasta de ani a rămas vie în cartea în care şi-a aşternut impresiile
primite cu inima caldă şi mulţumirea de a putea descrie frumuseţile
ţării. România pitorească este o capodoperă literară şi un îndreptar
lingvistic. Bogăţia vocabularului, ritmul potrivit al frazei, observaţiile
alese cu sensibilitatea înţeleaptă a omului stăpîn pe stil mă
îndreptăţesc să afirm că, printre povestirile de călătorii în alte limbi,
cartea aceasta este dintre cele mai evocatoare.
Adînc legat de ţara lui, i-a cercetat şi istoria secolelor răscolite
de invazii şi de războaie. Lectura acelei admirabile sinteze intitulată
„Din trecutul nostru” ar întări în fiecare cititor încrederea în viitorul
patriei.
Vlahuţă nu se mîndrea cu marele său talent. Era o fire discretă
şi se ferea de laude rostite convenţional.
285
Profilat acum pe văzduhul tăcut al Veşniciei, ne apare ca un
exemplar desăvîrşit al spiritualităţii” 218
.
„Din orizontul îndepărtat al copilăriei îmi luminează amintirile
figura poetului Vlahuţă, prietenul cel mai scump al tatălui meu,
statornic în devotament şi dăruire sufletească. Ciuful negru al
părului, care-i făcea un val pe frunte, coborînd pe ochii negri şi mari,
privirea pătrunzătoare îi înălţau statura mică, iar mîinile expresive
cumpăneau distanţa cuvenită fiecăruia cînd se întîlnea cu cineva. În
trupul slăbuţ şi delicat, glasul de bas contrasta în mod ciudat. Vibra
ca un clopot mare de argint fără amalgam. Fără amalgam era şi
caracterul lui.
Copilăria lui fusese săracă şi-i cioplise firea. Născut într-un sat
de lîngă Bârlad, şi-a făcut studiile la liceul oraşului, apoi a plecat la
Bucureşti. Judecata lui asupra oamenilor fusese precoce şi se ferise
de timpuriu de vulgaritate şi de inconsecvenţa unei spontaneităţi care
duce la dezamăgire. Totuşi, viaţa, care nu cruţă pe nimeni, i-a dat şi
lui prilej de zbucium şi de revoltă. Nu era un luptător în fapte, ci în
scris. A suferit decepţii în tinereţe şi şi-a cîntat mîhnirea în poezie,
apărîndu-şi tainele sufleteşti în acelaşi fel ca şi compozitorul polonez
Frederic Chopin, care spunea unui prieten: ‹‹ Prefer să-mi cînt
senzaţiile, decît să mă las mistuit de ele ››.
Atent la viaţa de obidă a ţăranului, nota sarcinile grele care
apăsau poporul, iar toate impresiile culese au devenit tablourile
realiste din volumele de nuvele cu titluri atrăgătoare: Icoane şterse,
File rupte, La gura sobei etc. În fiecare schiţă descrie cu mare talent
218
Ibidem, p. 350 – 351.
286
figuri, peisaje, şi esenţa povestirii este conturată printr-o frază
cadenţată, care luminează caracterul hotărît al autorului, neiertător
cînd apără adevărul.
Pe Eminescu l-a cunoscut şi l-a slăvit în repetate rînduri. Scrie
despre el că ‹‹ era ca un zeu tînăr, frumos şi blînd ››. Cu Barbu
Delavrancea s-a împrietenit pe cînd erau amîndoi conferenţiari foarte
apreciaţi la un pension de fete. Această frăţească legătură a durat de-
a lungul vieţii. N-a fost supărare să nu o împartă, n-a fost bucurie să
nu-i fi luminat pe amîndoi.
Nu ştiu cînd l-am cunoscut pe poetul Vlahuţă. Pe drumul
copilăriei îl regăsesc străjiund jocurile noastre, blînd, serios, hazliu,
pricepînd sufletul maleabil al celor mici, gata să-l modeleze. Îşi adora
cele două fetiţe, pe care le creştea cu dragoste de mamă. Într-o
toamnă, plecînd cu ele de la Sinaia spre Bucureşti, s-a răcit brusc
vremea şi a pornit să ningă. Ca să le facă să uite de frig, Vlahuţă a
început să le joace o comedie din teatrul de copii cu atîta haz şi
schimonoseli de tot felul, încît amîndouă fetiţele au rîs cu hohote pînă
la Bucureşti, înfierbîntate de veselia stîrnită de tatăl lor.
Darul lui de povestitor interesa pe cei mici ca şi pe cei mari.
Mai tîrziu am priceput şi am admirat personalitatea acestui om
rezervat şi discret. Slujea în fiecare clipă frumosul în natură şi în om.
Avea darul de a stimula dorinţa către desăvîrşire şi de a da încredere
tînărului care suna sfios la uşa lui. Nu îndepărta niciodată pe
necunoscutul care solicita un sfat, o îndrumare. Dar rămînea hotărît
în atitudinea pe care o impunea gesturilor nestăpînite şi cuvintelor
nesocotite.
287
Casa lui a fost un loc de întîlnire al literaţilor, unde străluceau
adesea lirismul lui Delavrancea şi verva drăcească a lui Caragiale în
faţa celor care de-abia începeau să păşească pe drumul anevoios al
artei. Citea nuvelele lui Caragiale cu inflexiuni atît de plastice, încît
îţi apărea în faţă fiecare personaj. Glasul lui grav, flexibil, conţinea
toată gama nuanţelor, de la emoţie pînă la hazuri irezistibile. Îmi
sună încă în urechi sonetul lui Mihai Eminescu descriind Veneţia:
S-a stins viaţa falnicei Veneţii
N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri,
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Pătrunde luna, înălbind păreţii …
De mică fetiţă, i-am fost o favorită. Mă poreclise ‹‹ Ciobănaşul
›› şi urmărea cu drag progresele mele la pian. Petreceam vacanţele
împreună la marginea mării, familia Delavrancea cu patru fetiţe,
familia Vlahuţă cu două. Pe plaja Eforiei, pe atunci foarte puţin
populată, ridicau cortul Alecu şi cu Barbu. Ceasuri întregi stăteau
amîndoi în contemplaţia elementului viu şi capricios, darnic şi
sălbatic.
Amîndoi plecau cu barca la pescuit. Noi, de pe nisip, îi
urmăream şi aşteptam cu nerăbdare să vedem lucind argintiu în
năvod zvîrcolirea peştilor prinşi. Mă duceam des la Constanţa cu ‹‹
Măiestraşul ››, pe cînd ‹‹ Măiestriţa ››, a treia soţie a poetului,
gospodărea la vila Balabancea, în care locuiam cu toţii. Vlahuţă mă
lua cu dînsul în trăsură, să aducem de ale mîncării şi strugurii ca
chihlimbarul sosiţi de la Constantinopol. Mersul în piaţă cu ‹‹
Măiestraşul ›› era pentru mine cel mai interesant spectacol. Ştia să
288
vorbească cu oamenii, să le asculte păsurile, să le dea sfaturi, pe cînd
alegea fructele cele mai frumoase. Ne întorceam la Eforie prăfuiţi,
înfierbîntaţi de soarele de amiază, dar mîndri de cumpărăturile
noastre.
Anii treceau, Vlahuţă se instalase la Dragosloveni, pe un deal
de vii de lîngă Râmnicu – Sărat. Ne-am dus mai multe veri de-a rîndul
în casa lui primitoare, albă, cu brîu de ceardac la etaj şi la parter, cu
odăi împodobite cu covoare şi cărţi, unde toate erau rostuite pentru
mulţumirea fiecăruia. Vlahuţă se retrăgea sus cînd voia să scrie.
Apărea apoi în ceardacul larg deschis asupra cîmpiei Moldovei.
Soarele apunea în dosul casei, aurind strugurii tămîioşi, trandafirii
păleau în grădină şi s-auzea foşnind pe iarbă coada lui Bulfotei,
cîinele ciobănesc, care ridica botul negru şi pîndea apelul: ‹‹ Ei, ce
ziceţi, mergem la plimbare ? ›› Vocea poetului răsuna pînă jos. Uşile
se deschideau cu veselie, eram gata cu toţii să întovărăşim pe ‹‹
Măiestraşul ›› nostru într-o expediţie fără aventuri prin vîlcele şi
dealuri, la pădure, cu Bulfotei în frunte.
La sărbători se încingea o horă cu muncitorii de la vie, care
ţinea pînă noaptea tîrziu. Jucam cu toţii şi ţin minte ritmul vioi al
Calabrezei, care sălta podeaua de pe ceardac cu clocot teluric.
Marele maestru al dansurilor româneşti era pe atunci Menelas Chircu
din Râmnicu – Sărat. El împreună cu cei doi fii ai lui erau stîlăii unei
societăţi de dans şi cîntec popular numită Chindia. Cu Menelas
Chircu am învăţat toate dansurile româneşti şi dînsul mă prindea de
umărul lui la cîte un ‹‹ brîu ›› şi surîdea în mustaţa roşcată şi groasă
289
cînd sincopam cu piciorul şi mă avîntam în arabescurile dantelate ale
acestui dans, cu multe şi grele figuri.
Viaţa interioară a poetului era închisă tuturor. Cugetările lui
izvorau din profunzimea ei. Era cordial cu toată lumea, dar discret în
exteriorizarea sentimentelor şi expansiv numai cu prietenii încercaţi.
Anii îi brăzdau faţa cu linii care-l făceau să semene cu o mască de
tragedie japoneză. Şi s-ar putea crede, dacă am avea posibilitatea să
urmărim firul generaţiilor trecute, că, la obîrşia veacurilor, un insular
din arhipelagul Nipon a rătăcit spre vest, trecînd peste mări şi ţări,
pierind şi retrăind în fiii lui, la rîndul lor preschimbaţi de ursite
necunoscute, pînă în zilele noastre, care au zămislit personalitatea
ermetică a lui Alexandru Vlahuţă, mîndră şi tăcută, atît de deosebită
de caracteristicile româneşti.
Sensibilitatea lui apărată de intruziuni străine i-a îngăduit să
priceapă mai bine decît oricine frumuseţea peisajului din ţara noastră
şi minunea picturii lui Grigorescu. Cele două volume: românia
pitorească şi studiul amănunţit asupra marelui nostru pictor sunt
capodopere pe care fiecare est dator să le rînduiască în biblioteca lui.
Dragostea vibrantă pe care o purta Alexandru vlahuţă ţării lui l-a
concentrat asupra istoriei neamului şi a scris un volum de mare
valoare, intitulat Din trecutul nostru, unde într-un stil sfătos şi plastic,
evocă marile figuri ale voievozilor.
Războiul din 1916 a împrăştiat prietenii care se adunau în jurul
vestitei mese de lemn alb, pe care fiecare scrisese cîte un gînd, şi
pictorii cîte o schiţă alcătuind astfel un album de autografe original.
Masa a dispărut, împreună cu tot avutul lui Vlahuţă.
290
L-am mai văzut la Iaşi, în iarna lui 1917. Privirea i se
întunecase, glasul era cernit, dar părul negru sfida vîrsta şi tristeţea
sfîşietoare a timpului. L-am regăsit în Bucureşti, după încetarea
războiului. O stranie sfială îl înstrăina de cei dragi lui. Plecam la
Paris. M-a sărutat şi tăcerea lui am auzit-o în suflet. Îmi spunea ‹‹
adio ››. După cîteva luni s-a stins. Cu o zi înainte de a muri, a spus
fiicei sale mai mari: ‹‹ Mi-a scris Barbu, mă cheamă la el ››.
Prevestitor al marilor prefaceri, să ne reamintim ce a grăit într-
o conferinţă: ‹‹ Cărţi, cărţi, pentru popor. Acolo e un suflet mare care
cere lumină. Acolo stau geniile ascunse gata să izbucnească,
asemenea izvorului care aşteaptă în stînca uscată lovitura de toiag a
lui Moise. Acolo e puterea şi viitorul nostru ››.
Viaţa poetului Vlahuţă poate fi rezumată în acest extras dintr-o
scrisoare, cu data de 1917, luna decembrie: ‹‹ În adîncul întuneric al
acestor vremi neaşezate, un zîmbet de lumină al artei eterne e o veste
de biruinţă ›› 219.
219
Ibidem, p. 346 – 349.
291
292
293
294
295

File Din Istoricul Muzeelor Vrâncene

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

File Din Istoricul Muzeelor Vrâncene

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pagina goala

Culegere text: Aurora - Emilia Apostu

Corectura: Horia Dumitrescu

Coperta şi tehnoredactare: Paul Oprea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Volum editat cu sprijinul

La începutul secolului al XX-lea, muzeul era definit ca:

1) Muzee ale artelor, galerii de tablouri, pinacoteci, colecţiuni

2) Muzee ale şciinţelor naturale (colecţiuni zoologice,

Iniţiative şi intenţii de înfiinţare a unui muzeu în Vrancea au

La 28 ianuarie 1926, într-o petiţie înaintată Comisiunei

O sală destinată ca muzeu al judeţului Putna, a tuturor

Într-o conferinţă ţinută la Teatrul Maior Gheorghe Pastia din

Subliniind aceste rosturi, Iorga îndemna, de fapt, autorităţile

„Un muzeu etnografic la Focşani

Din iniţiativa d-lui profesor Al. Arbore, s’a început

Deocamdată s’a cumpărat întreaga colecţie de fotografii

Profesorul Alexandru P. Arbore a publicat, sub formă de

La deschiderea solemnă a cursurilor Liceului „Unirea” din

În anul 1929, directorul Alexandru Ispas a delegat pe

În revista pe care o conducea, profesorul Nicolae Al.

S-a făcut apel la toţi învăţătorii judeţului, ei au posibilitatea

Oficialitatea nu ne poate ajuta. Facem din nou apel către toţi

„Este cunoscută importanţa ce prezintă în viaţa culturală a

Silit să trăiască în mijlocul barbarilor, neamul nostru, timp de

Aşezaţi în calea tuturor relelor, cum zice un cronicar, românii

Astfel fiind, în sarcina noastră, cei de astăzi, cade şi această

În legătură cu acestea, pentru judeţul nostru, ne-am gândit a

Realizând acest muzeu pe care-l întrevedem a fi unul din cele

Pentru lămurirea Dvs., comunicăm mai jos numele obiectelor

Suntem datori să adunăm cu toată râvna şi pietatea acestei

Obiectele care să figureze într-un muzeu etnografic

- Câteva scoarţe vrânceneşti autentice

- Cămăşi lucrate cu lână (înflorată)

- Cămăşi lucrate cu fir

- Bete – cu lână şi cu fir

- Fote – cu lână şi cu fir

- Cămaşă mocănească cu stirigoae şi fir

- Modele vechi de ţesături şi cusături ţărăneşti (gulere, mâneci

- Ciururi de piele şi lemn

- Linguri vechi înflorate

- Stâlpi de casă crestaţi

- O bucată de acoperiş cu şindrilă şi cuie de tisă

- Zăvoare de lemn cu chei de lemn

- Amnare vechi pentru iască

- Toate instrumentele de la o stână

- Plug de lemn vechi

- O râşniţă pentru porumb

- Furcă de ţesut, înflorată

- Răşchitor pentru lână şi cânepă

- Un jug de boi (eventual un car de lemn)

- Săbii vechi, găsite în pământ

- Inele vechi găsite în pământ

- Documente, hrisoave vechi care nu mai sunt de folos sătenilor

Obiectele strânse se aduc de către Dvs. la Prefectură în

În anul 1931, în viaţa oraşului Focşani urmau să se desfăşoare

Stampele şi planurile ce voim a reproduce sunt

A I – 15 Pacea din Focşani

C XVII – 12 Plan de luptă de la Focşani, 1 august 1789

C XIII – 16 şi C XIII – 19 Lupta de la Focşani, 31 iulie 1789

C XIII 17 – 18 Lupta de la Focşani, 1, 2, 3, august 1789

B IX – 14 Harta Focşanilor Moldoveni 1788 mai 27

B IX – 46 Lupta de la Focşani 31 iulie 1789