Cojoace facute ca acum 300 de ani.

Secretele lui Mos Tarliman, mesterul care a

aparat de frig un sat intreg
Cosmin Patrascu Zamfirache,

In nordul extrem al Romaniei, in comuna Ibanesti, judetul Botosani, traieste o familie care si-a dedicat viata
pastrarii celor mai vechi mestesuguri traditionale din zona. Mos Tarliman, cum este cunoscut in zona, face
cojoace ca acum 300 de ani, iar sotia sa tese la un razboi de tesut mostenit din generatie in generatie.
In nordul judetului Botosani, pe drumurile ce duc direct catre frontiera, se poate ajunge, dupa mai bine de 40 de
kilometri de mers din municipiul Botosani, intr-un tinut in care timpul parca s-a oprit in loc. Administrativ,
locul poarta numele de comuna Ibanesti, iar aici, traditiile arhaice sunt pastrate cu sfintenie de veacuri.
Pe ulitele inguste ale satului cu acelasi nume, desprinse parca din povesti, se gasesc inca izbe (casute din barne
specifice satelor rusesti) acoperite cu stuf, grajduri si dependinte ca acum cateva secole. Intr-una dintre aceste
case traditionale, pitoresti si bine intretinute traieste o familie care si-a dedicat intreaga viata conservarii unor
mestesuguri si traditii demult disparute in majoritatea satelor din nordul Moldovei.
Este familia lui Mos Tarliman, cum este cunoscut, un localnic de aproape 80 de ani din Ibanesti, ultimul cojocar
adevarat din nordul extrem al Moldovei. Il stie tot satul, dar il stiu si taranii din comunele invecinate. Cei trecuti
de 40 de ani il cunosc bine, fiindca, spun acestia, i-a imbracat si i-a ocrotit pe toti inca de cand erau de o
schioapa. ,,La Mos Tarliman m-a dus tata de cand aveam 3 ani. Mi-a facut cojocel. Apoi, cand am crescut, iarasi
mi-a facut cojoc. A imbracat de iarna trei sate. Noua ne-a fost cald fiindca el are maini de aur", spune plin de

respect Viorel Aiacoboaie, un satean de 45 de ani din Ibanesti.

Mestesug invatat de la un var
Mos Tarliman sau Mihai Tarliman, asa cum este trecut in acte, traieste de o viata la Ibanesti. Aici au trait toti
stramosii lui. Desi a fost om gospodar toata viata, nu a dorit sa plece din casa bunicilor si strabunicilor si nici nu
i-a adus acesteia imbunatatiri moderne. Cojocarul din Ibanesti nu este greu de gasit. Toata lumea il cunoaste si
oricine il poate afla trebaluind prin curte, la atelier sau odihnindu-se pe prispa casei. Este un om voinic, care
spune ca a muncit toata viata. De altfel, a facut cojoace de cand se stie, de la varsta de 16 ani.

Cojocarul

Mihai Tarliman FOTO Cosmin Zamfirache

,,Eu cojoace am inceput sa fac cand eram tinerel tare. Dar asa era atunci la tara, cum intrai in putere, invatai o
meserie si trebuia sa te intretii, sa te pregatesti sa ai familie si sa ai grija de ai tai", spune Mihai Tarliman. Acest
mestesug l-a invatat de la un var si l-a indragit din prima clipa. ,,Am terminat sapte clase si am mers, cum era
atunci, la scoala de tractoristi din Dorohoi. Dar a venit un var de-al meu si mi-a spus daca nu vreau sa fac
cojoace. Era un mestesug cautat atunci. Mi-a aratat si mi-a placut. Am ajuns ucenic si am invatat cu drag. Si de
atunci de cojoace nu m-am putut desprinde. Dupa doi ani de ucenicie, mi-am dat seama ca asta era soarta mea si
mi-am
luat scule si am inceput lucrul pe cont propriu", adauga batranul.
Cojoace ca acum 300 de ani
Mihai Tarliman spune ca toate cojoacele sale sunt facute dupa o tehnica si un mestesug mostenit din generatie in
generatie, acest tip de vestimentatie fiind o traditie a oamenilor din regiune si mandria oricarui gospodar de la
Ibanesti. ,,Aici, in nord, este frig si cojoacele au fost la mare cinste de veacuri intregi. Orice gospodar isi facea
lui si le facea si nevestei si copiilor cojoace. Este calduros, facut din pielicele de oaie si nu trece vantul si gerul
prin el. La noi, din vremuri de demult se fac cojoacele cele mai bune", se mandreste cojocarul.
Totodata, aceasta meserie traditionala nu se preda la scoala si in orice caz, nu oricine prindea tehnica. Era un
secret transmis din tata-n fiu si de la maestru la ucenic de veacuri. Doar cel mai bun era cautat si putea sa faca
cele mai frumoase cojoace. Era un om indispensabil in sat. ,,Aici era pe baza de ucenicie. Te lua cojocarul care,
la randul lui, a invatat de la un altul si tot asa de sute de ani. Si el te invata cum sa lucrezi si mai ales cum sa
citesti clientul. Daca erai bun, te stia lumea si faceai la toti", spune Tarliman.

Casa

familiei Tarliman este un adevarat muzeu etnografic FOTO Cosmin Zamfirache

Mai mult decat atat, cojoacele sunt facute dupa tehnici vechi, manual si in timp. ,,Astea cum se faceau odata
sunt albe si sunt cel mai greu de facut. Se dubesc (n.r. - se tabacesc) pielicele cu tarase de grau si zer de oaie,

cum este obiceiul din mosi-stramosi. Apoi, cojocul se coase cu mana, inclusiv cu motive. Era munca, nu gluma.
Si pieile se pregateau. Cinci-sase intrau intr-un cojoc. Se intindeau pe o rama si apoi se taiau cu atentie, dupa
masurile celui care a comandat cojocul. Cel putin trei zile dura un cojoc, fara tabacire. Cu tabacire se facea intro luna un cojoc bun. Mai coseai si noaptea", spune maestrul cojocar. Mihai Tarliman a facut, insa, pe langa
cojoace, si pieptare si caciuli. Tot ce insemna vestimentatie de iarna. Si totul dupa aceleasi tehnici vechi de
cateva sute de ani.
A imbracat tot satul
Cojocarul din Ibanesti a pierdut sirul cojoacelor si pieptarelor pe care le-a confectionat de-a lungul timpului.
Mihai Tarliman era cel mai cautat mester din zona in perioada iernii. Lucra inclusiv noaptea pentru a face fata
comenzilor. ,,Pana acum vreo doi ani, era un mestesug foarte cautat. Am facut mii de cojoace. Faceam cate o
suta pe an. Veneau din sat si din imprejurimi. Stateam noptile la cusut. Voiau si barbatii, si femeile, si copiii. Le
placeau modelele si mai ales faptul ca le faceam pe masura si trebuintele lor. Asta pentru ca ii chemam pe toti
clientii in casa si vedeam ce are nevoie fiecare", spune Mihai Tarliman.
In ultimii ani, insa, batranul spune ca nici macar la tara nu se mai cauta cojoace. Oamenii prefera sa se imbrace
mai ieftin, chiar daca asta inseamna si mai subtire. ,,Nu mai vor cojoace. Desi sunt cele mai bune iarna si sunt si
frumoase, prefera haine de iarna din comert, mai proaste, dar mai ieftine. Pentru un cojoc trebuie si piei, si
munca. Nu mai au nici rabdare. Nici nu mai are cine sa ma mosteneasca. Tineretul nu mai vrea sa invete un
mestesug. Toti vor acuma sa castige usor si repede", spune cojocarul. Un cojoc facut ca la carte costa in jur de
150 de euro si este lucrat manual suta la suta. ;
,,Tesatorul isi pune sufletul in lucrurile lui. Eu nici nu le vand. Le tin"
Familia lui Mos Tarliman nu este recunoscuta in zona Botosaniului doar pentru ca face cojoace. Sotii Tarliman
sunt amandoi pastratori ai vechilor traditii din zona. Elena Tarliman, la randul sau, s-a dedicat total conservarii
vechilor mestesuguri batranesti. Inca de la 16 ani tese la razboi si face covoare, straie populare si orice lucratura
textila dupa tehnici vechi de cateva sute de ani. Mestesugul l-a invatat tot de la cei batrani.

Elena Tarliman, tese la un razboi vechi FOTO Cosmin Zamfirache

,,M-am apucat de tesut de la 16 ani, de cand m-am si maritat. Pe mine m-a invatat soacra sa tes. Teseam si
acasa, la mama, dar nu prea ma lasa mamaia. Dar de la soacra am invatat, cum a invatat si ea de la mama ei si
tot asa. Si de-atunci, nu pot sa stau o zi fara sa pun mana sa tes. Nici nu pot sa mananc parca. Imi place si fac
orice este traditional, din batrani. Am cusut covoare, stergare si catrinti. Vrem sa pastram viu tot ce or lasat
bunicii nostri, ca sa nu moara acest mestesug binecuvantat. Ar fi pacat de toti batranii si de mostenirea noastra",
subliniaza Elena Tarliman.
,,Nu-mi plac tesaturile din magazin"
Tesatoarea lucreaza zilnic la un razboi de tesut din lemn, vechi de cel putin 100 de ani. I-a ramas mostenire de la
parintii ei care, la randul lor,l-au mostenit de la cei dinaintea lor. Femeia spune ca este o satisfactie deosebita sa
pastreze traditia si sa realizeze ceva cu mana ei. ,,Multe imi spun: ce-ti mai trebuie sa tesi, ca sunt pline
magazinele de covoare. Dar eu niciodata nu renunt la mostenirea asta. Nu-mi plac tesaturile care se gasesc in
magazin. Tesatorul isi pune sufletul in lucrurile lui. Nici nu le vand. Le tin", spune femeia.
De altfel, intreaga casa a familiei Tarliman este un muzeu etnografic. Peste tot sunt straie populare vechi,
covoare si obiecte traditionale. Nu lipsesc cuptorul traditional, scaunele si mesele de acum aproape o suta de
ani. Cel mai vechi este un covor care are aproape 200 de ani. Spre deosebire de sotul ei cojocar, tesatoarea si-a
gasit o ucenica pentru a-i transmite mai departe mostenirea. Este o nepoata de 41 de ani, Mihaela Aiacoboaei,
care invata, la randul ei, alte fete sa teasa ca acum multe veacuri, pe acelasi razboi mostenit din generatie in

Mihaela Aiacoboaie continua traditia FOTO Cosmin Zamfirache

,,Pentru mine, mestesugurile traditionale reprezinta totul. Sunt nascuta si crescuta la oras si m-am casatorit la
Ibanesti. Am venit aici si am descoperit o comoara de traditii pe care avem datoria sa le tinem in viata. Am
invatat sa tes de la matusa sotului meu. Ma bag la stative si imi creeaza o bucurie uriasa sa lucrez", spune
Mihaela Aiacoboaei. Femeia a ajuns sa-i invete sa teasa inclusiv pe copiii de la oras, dornici sa descopere
tainele mestesugului traditional. Ii aduce la casa batraneasca acoperita cu stuf a familiei Tarliman si ii initiaza in
tainele tesutului. In special confectioneaza straie populare autentice.
Va recomandam sa cititi si urmatoarele stiri:
Obiceiul colindatului in satul romanesc. Ritualurile care alunga spiritele rele si sadesc bunastarea
Cele mai frumoase traditii de Craciun