Baba Dochia și triada feminină în cultura tradițională românească

Dan Arhire

În cultura tradițională românească, venind din neolitic (și după unele semne clar
păstrate, cu rădăcini chiar în paleolitic!), fata, femeia și baba sunt ipostaze, doar, ale
aceleiași divinități telurico-celeste sau entități umane terestre; spre deosebire de
bărbați, la care nu este necesară o prea mare preocupare! Această modalitate de a
privi partea feminină a umanității răzbate din texte folclorice, rituri și ritualuri,
suficient de bine păstrate în complexitatea lor. Astfel, în cântecele de naștere și de
moarte, sau în cele de inițiere, precum și în ritualurile legate de aceste momente
importante ale ciclului vieții, deseori apar cele trei surori având vârste diferite. Legat
de momentul nașterii, ursitoarele sunt trei surori, cea mică, cea mijlocie și cea mare,
adică Torcătoarea, Soarta şi Moartea, cea din urmă mai fiind denumită și Șchioapa și
fiind cea care taie firul vieții. Celelalte două sunt, după cum spuneam,Torcătoarea,
adică ipostaza de fată, Soarta fiind ipostaza femeii capabilă de naștere. De asemenea,
la moarte, tot trei surori, numite fie Ursitoare, fie Zori, îi hotărăsc defunctului soarta
în continuare, potrivit credințelor: „Ele, Zorile, sunt surori ca și ursătorile, ele ursăsc
și iele. Ele-i ursăsc drumul”. Cântecul se cântă de trei femei. (KAHANE GEORGESCU-
STĂNCULEANU, 1988. Cântecul de zori și cântecul bradului, București, Muzicală 710).

Șezătorile, destinate inițierilor, sunt la rândul lor alcătuite din trei „sectoare”, cea a
fetelor mari, cea a boreselor și cea a babelor, căci viața femeii pe pământ este
construită aidoma modelului ei divin! Acest model divin este foarte explicit redat într-
o colindă din Hunedoara, numită Fata din piatră:

949. (Fata din piatră) Plecat-or în zoriu /Trei fete suroriu, /Dai, Domnului Doamne,/
Trei fete suroriu./ Dusu-s-or s-or dusu,/ Tot pe Cerna-n susu,/ Dai, Domnului
Doamne,/ Tot pe Cerna-n susu./ Un domn căpitanu,/ Pe-un cal ardeleanu,/ Dai,
Domnului Doamne,/ Pe-un cal ardeleanu. /Calul mi-l strânjere,/ La Cern-ajugere,/
Din gură grăiere: /- Tu nu mi-ai văzutu/ Trei fete suroriu/ Pornite din zoriu?/ – Ba,
eu le-am văzutu,/ Dusu-s-or, s-or dusu,/ Sora cea mai mică/ Ea s-o dus, s-o dusu,/
Tot pe Cerna-n susu,/ E-n stâncă de piatră,/ Că ea-i goală toată;/ Î-i frică de soare,/
Că o ardeoare./ Sora cea mai mare/ S-o dus către mare,/ Sora cea mezină/ S-o dus
în grădină./ Iar dom’ căpitanu/ Când își auzăre/ Calul mi-l strângere,/ La stan-
ajungere/ Din gură-i grăiere:/ Ieși, fată, din piatră,/ Să te văd o dată!/ Fata-i
răspundere:/ - Ba, eu n-oi ieșire,/ Că sunt goală toată!/ Mi-i frică de soare/ Că mă
arde tare./ Și noi ți-o-nchinămu,/ Dalba sănătate! (1484 COLINDE,402-403)

Scopul acestui colind de fată mare este ca prin această urare ritualică cea colindată să
se marite și să nască în anul care vine. Avem aici, însă, o interesantă ierarhie, după
cum urmează: sora cea mare a plecat la mare, fiind clar ipostataza babă; sora cea
mezină, s-a dus în grădină, grădina (cea de flori!) fiind mediul emblematic al fetelor
mari, ele însele fiind literalmente flori, reprezentând, deci, acea parte a vieții femeii
când aceasta e la culminație, gata de rodire, dar nerodită; sora cea mai mică este în
stâncă, ascunzându-se de soarele care o poate arde, fiind ea „goală toată”. Să
identificăm ipostazele: sora cea mai mare e ipostataza babă, și a plecat către mare.
Marea și fântâna, în cultura noastră tradițională, apa stătătoare, în general,
reprezintă ce a mai rămas din sistemul ideatic al culturilor preistorice și există
suficiente indicii sugerând că ea definește comunicările, gurile de vizită ale „apei”
Marii Mame, Mamei Pământ, lichidul amniotic al acesteia, atoatenăscător. Marea și
fântânile sunt dătătoare de viață exprimată prin forma cea mai grăitoare a ei, și
anume prin naștere, și tipul de colindă (aflat doar în folclorul românesc!), care
vorbește despre potopul provocat de „marea care vine mare”, exprimă o naștere,
întotdeauna; nu metaforic, ci în codul pe care noi astăzi îl înțelegem mai greu, astfel:
Vine marea cât de mare/ Și de mare margini n-are,/ Și de lină țărmuri mână,/ Da
pe ea cine-o adună?/ Da o-adun-un bour sur,/ Cu coarnele de d'aur!/ Și-n conițe ce
ne-aduce?/ Da ne-aduce-un legănel/ C-un pruncuț micuț în el,/ Mititel și-nfășețel/
Tot în fașe de mătasă,/ de nouă surori aleasă,/ De la sfânta-mpărăteasă,/ Dintr-o
cruce de fereastră. Iată un colind de tânără nevastă, fără copii, al cărui scop este ca,
prin magia analogică pe care o presupune, cu puterea creatoare, concretizatoare a
cuvântului rostit ritualic, să aducă neîndoios copilul dorit prin ruperea năvalnică a
apei femeii colindate asemeni mării de nestăvilit, lichidul amniotic - „apa” - Mamei
Pământ!

Plecarea spre vârful muntelui a Babei Dochia, la 1 Martie, lepădând, timp de 9 zile, 9
cojoace, câte unul pe zi , echivalează cu ocultarea divinității îmbătrânite, în pragul
necesar și firesc al reînoirii, cu retragerea ei în mineral, în teluric, în pământ, în
adâncul apei, spre pregătirea unor noi nașteri, căci „din pământ te-ai născut, în
pământ te vei întoarce!”; cam asta se întâmplă deci cu Dochia sau Baba Dochia care,
lepădând cele nouă cojoace, echivalând cu cele 9 luni ale gestației umane, se desfată,
adică se des-naște, murind, în-cremenind sau în-mărmurind prin prefacerea în stâncă
de piatră, asemeni zeiței Inanna sau Iștar în timpul coborârii în Infern, împărăția
surorii sale Ereșkigal, și ea leapădându-și pe rând însemnele puterii pământești la cele
șapte porți de intrare (CAGNI, L., 2008. Religia Mesopotamiei/ în Istoria religiilor/ (I) Religiile
antice. Iași – POLIROM, 132-133), cifra 7 desemnând, aici, același simbol al „virginității, al
formării, al duratei” (BENOIST, L., 1995. Semne, simboluri și mituri. București : HUMANITAS, 87).

Pentru ca totul să fie și mai clar, să amintim de credința populară culeasă la sfârșitul
secolului al XIX care spune că din acea stâncă anume izvorăsc toate apele
pământului! Ca dintr-o Mamă Universală, Mama Pământ, aș zice. Ziua de 8 martie
este ultima zi de viață a babei Dochia, a femeii, ea murind în 9 martie, când cei
rămași, adică bărbații, beau cele 40 de pahare pentru cele patruzeci de zile ale
integrării depline în lumea cealaltă. Ca orice Mare Mumă, Dochia are o furcă și un
fus, simbol al torcătoarelor divine ale firii lumii și destinelor oamenilor. Cu acea furcă
anume coboară Dochia în teluric, torcând firele, urzind urzeala și țesând ceea ce
trebuie ea să țeasă, adică firele vieților oamenilor și firea lumii întregi. Așa și nu altfel
încolțesc florile în pâmânt, cu furca și fusul Dochiei, ajungând la culminație spre a
rodi, la soroc. Acest soroc este exact peste nouă luni de la moartea Dochiei, când, din
piatră, potrivit credințelor, iese cea care unge copii cei mai mici cu miere, spre a-i feri
de vărsat, mama tânără prin excelență, patroana minerilor, celor care lucrează în
pântecele pământului - Barbura sau Babura, asimilată de creștinism cu Sfânta
Barbara, Varvara, la români, ceea ce a mai rămas din acea Diana Mellifica, singura
divinitate a panteonului dacic adoptată de romani, unică, sub această formă, în
Imeriu!

Luându-le pe rând, regăsim, deci, cele trei ipostaze ale triadei feminine neolitice,
anume baba, fata mare și nevasta, boreasa (cele care dau numele celor trei
șezători/instituții inițiatice ale culturii noastre tradiționale) întocmai ca în plastica
lumii cucuteniene.

Vestitorul primăverii, primul înflorit de sub zăpadă la moartea Dochiei, este cel care
neîntâmplător este numit ghiocel, deoarece este diminutivul lui ghioc, termenul
însemnând și craniu, țeastă; neîntâmplător, spuneam, căci potrivit credințelor
vechilor civilizații, răzbătătoare prin folclor până la noi, noii născuți nu sunt decât
strămoșii reveniți în lumea aceasta, motiv pentru care, în multe zone, băiatul era
întotdeauna botezat cu numele bunicului! De acea moare Dochia, pentru a renaște ca
floare, în culminația frumuseții și splendorii ei la Sânziene, când devine Iana Sânziana,
pandantul feminin al lui Iannus cel al trecerilor, patron al inițierilor. Ea dă aceste
calități fetelor mari, de măritat, spre a-și atrage partenerii masculini ca să poată
aduce pe lume copii făcuți de Marea Mumă, și pe care ele nu-i fac, ci doar îi
receptează în lumea aceasta spre a-i putea transfera din lumea de dincolo! Și să le
poarte de grijă! De aceea și nu pentru altceva le este dată această frumusețe, și
pentru asta este un anume timp, un anume moment, pe care fetele nu trebuie să-l
irosească, fiind supuse sancțiunii. Acest moment este cu claritate exprimat de
folclorul nostru, în anumite împrejurări ritualice: Așa-i rândul fetelor,/Ca și rându
merelor: /Până-s mere mănunțăle,/ Toate stau pe rămurele;/ Dacă mere se
măresc,/ Chică jos și putrezesc,/ Nimănui nu-i trebuiesc. (MOLDOVEANU, E., 2000.
Cântecele de seceriș ale poporului român. București : ACADEMIEI ROMÂNE, 182). Ele știu asta și,
sub amenințarea inevitabilei sancțiuni, nu precupețesc nimic spre a-și găsi
partenerul, chiar dacă știu că, după acest scurt moment al splendorii lor, urmat de și
mai scurtul (dar obligatoriul!) moment al unicității sacre, a nunții, va urma o viață
grea, ștearsă în lumea aceasta, căci rosturile lor se vor apropia tot mai mult, pe
măsura trecerii timpului, de rosturile celeilalte lumi! Totul pe-o carte, căci cartea
aceasta este cartea cea mare! Astfel, într-un cântec de seceriș, având protagoniste
fetele mari participante la secerișul ritualic, magic echivalând cu măritatul lor, spre
rodire, la intrarea în sat ele se adresau celor măritate, care participaseră și ele, la
vremea lor, dar acum nu, astfel:

Ieșiți, mute, din bordei/ De vedeți afară ce-i:/Noi intrăm flori-înflorite,/ Voi ieșiți,
mute, pârlite. (FILIP, V. V., MAXIMILIAN, M., 2015. Cultura tradițională imaterială românească din
județul Bistrița-Năsăud (II). Sărbătorile ciclului social și calendaristic sau munci și zile în ținutul Bistriței
și Năsăudului. Cluj-Napoca : ȘCOALA ARDELEANĂ, 460)

Pentru aceasta folosește frumusețea, iar pentru irosirea ei sunt judecate la Poarta
Raiului tot de Iana Sânziana, Sora sau Floarea Soarelui! Fata moartă nemăritată este
plânsă cu aceste cuvinte sau întrutotul asemănătoare, îndrumată fiind să meargă:
către apus,/ unde soarele-i ascuns./ Unde-s toate florile,/ cu toate surorile,/ și-unde floarea
soarelui/ șade-n poarta raiului... (BUHOCIU, O., 1979. Folclorul de iarnă, Ziorile și poezia
păstorească. București : MINERVA, 19), căci ea urma a merge la greaua judecată: Sus în
Poarta Raiului/Șade Sora Soarelui/ Și judecă florile,/Ce-au făcut miroasele?/ Dete-o
ploaie, dete-un vânt,/ Și le culcă la pământ!/ Dete-un vânt și dete-un soare,/ Și le
sculă în picioare!/ Tot raiu s-a-nmiresmat,/ Cu miroase-amestecat.
Triada feminină, deci, apare și aici, în cazul Dochiei, cu cel trei ipostaze ale sale de
Babă, Fecioară și Mamă, descrise mai sus. Și, cu un alt prilej, poate, vom vedea că, la
origine, și troița românească tot reprezentarea acestei triade a însemnat, venind din
arhaismul primar al unor epoci preistorice, care au dat, pe o altă linie de dezvoltare,
mai târziile DianaTrivia, zeiță a răscrucilor și Tripla Hecate, cea cu trei capete, și ea,
printre altele, a răscrucilor.