Transhumanţa a dat românilor primii navigatori din neamul lor!

În circuitul lor
anual de la munte la şes,păstorii traversau pustiurile aidoma corăbierilor, luptând cu
stihiile ca şi ei, întâlnind ţinuturi noi şi oameni de altă lege, tot ca şi ei, învăţînd
mereu de la natură, oameni şi locuri lucrurile semnificative. Stelele erau reperele lor
în drumurile lungi, uneori de mii de km, pe care le aveau de făcut. Apoi erau nevoiţi
să- şi protejeze avutul şi noua agoniseală, obţinută cu truda muncii şi inteligenţa
învoielilor de tot felul, făcute adesea cu oameni de altă limbă şi din alte ţări. Îşi
munceau mintea şi găseau soluţii. Nimeni mai mult ca păstorii nu discutau cu
autorităţile timpurilor şi locurilor, nevoiţi fiind a obţine paşapoarte, permise de liberă
trecere,protecţie şi privilegii . Ştiau carte, căci trebuia să ţină socoteala cheltuielilor
făcute pe drum cu oile fiecărui proprietar aflate în grija lor.

Apoi păstorii se întorceau acasă şi duceau cu ei poveştile drumului, experienţa

acumulată şi noile înţelesuri pe care, astfel, şi satele le aflau. La plecare luau cu ei
ceea ce ştiau că nu vor găsi acolo unde mai fuseseră, vreo carte bisericească, vreo
unealtă, vreo sămânţă de plantă, vreun cântec – şi poveştile de acasă, cu obiceiurile
şi tradiţiile locurilor natale. Erau fermentul.

Şi tot ca navigatorilor prin spuma valurilor, li s- au şters urmele prin pulberea

drumurilor.

Turmele de oi apar încă de pe Columna lui Traian şi pe oriunde v- aţi învârti

acum prin ţară, este imposibil să nu le găsiţi! De două mii de ani, cel puţin, turmele
de oi se mişcă pe harta în continuă schimbare după traseele cunoscute de ciobanii
lor din tată în fiu şi pare că istoria nu le poate ajunge din urmă. Plecate cel mai
adesea de pe linia nordică a Carpaţilor Meridionali, cam între Braşov şi Orăştie, ele
au ajuns în trecut în vest, până la Debreţin, în sud până mai jos de Belgrad –în
Banat şi până la linia Dunării –în Muntenia,în sud- est până la Balcic, în est până la
Marea Neagră şi Delta Dunării, Balta Brăilei şi, uneori, până în Crimeea.

Mulţi dintre cei care le- au dus spre păşunile verzi nu s- au mai întors, au rămas să
îngraşe pămunturile altor ţări;alţii nu s- au mai întors pentru că s- au aşezat ( în
Dobrogea, mai ales) şi au pus temelii . ”Păstorii sunt mişcători,dar legaţi de
rădăcină.Noi suntem ca grâul şi ca stejarul.De- am face pământul străveziu, ar fi
numai oase de- ale noastre. Românu- i ca părul, şapte rădăcini îl ţin;cu cât vrei să- l
scoţi, cu atât se ţine mai bine.”- spunea în 1969,pe când avea 87 de ani, păstorul
Curmei Teodor din Hârtop- Orhei ,Basarabia (cf.www.spiritromânesc.go.ro ).

Aceasta a fost transhumanţa la români, fenomen care a contribuit din plin la

cristalizarea unei culturi şi civilizaţii unitare. Istoria, legată la ochi ca şi Justiţia, a
decis că aşa nu se mai poate! Sunt, încă, multe oi, dar nu mai există astăzi
transhumanţă. Veţi găsi, în cele ce urmează, câte ceva despre povestea păstoritului
românesc, acum când actul de deces official al transhumanţei e fost déjà semnat.