LA ZIUA LUI EMINESCU

26.01.2017

Vorbind despre Mihai Eminescu, trebuie să precizăm că s-au împlinit, în 15

ianuarie, 167 de ani de la nașterea sa, sărbătorită de românii de pretutindeni
ca Ziua Culturii Române. Totodată trebuie să precizăm că, în aceiași zi, am
comemorat 16 ani de când primarul Capitalei Culturale Europene Sibiu a
evacuat Librăria Mihai Eminescu, făcând loc unei bănci, din imobilul pe care și-l
adjudecase, pentru ca mai apoi să-l piardă în instanță. Vom vorbi, în
continuare, doar despre aniversare, nu și despre comemorare!

Statisticile ne dau astăzi câteva date grăitoare cu privire la societatea

românească, așa cum se prezenta ea la zece ani după moartea poetului. Astfel,
aflăm că la 1899, în România (înțelegând prin aceasta vechile principate
Muntenia și Moldova, precum și Dobrogea), 86,36% (5 144 216) din locuitori
trăiau în mediul rural și doar 13, 64% (812 474) în mediul urban. Știutorii de
carte reprezentau aproximativ 20%, în condițiile în care absolvenții cursurilor
primare nu prea atingeau 5% din totalul celor înscriși. Învățământul universitar
nici el nu strângea 1% din populația României, reprezentând cam 5000 de
persoane din toți anii de studiu, din ambele universități, cea de la Iași și cea de
la București. Erau, în toată țara, doar 126 de cadre didactice universitare. Ce
vrem să spunem prin asta? Anume, că începutul culturii române (nu vorbim de
cea tradițională!) a fost greu, și aspirația la integrare în cultura universală a
ceva ce aproape nu exista nu s-a făcut ușor, și, oricum, nu de mult timp. Prin
comparație, vom înțelege mai bine asta dacă ne amintim că între 1768 și 1771
(deci cu cca 120 de ani înaintea statisticilor noastre!) la Londra au fost publicate
primele trei volume din Enciclopedia Britanică, iar în 1772 a fost terminată la
Paris Enciclopedia franceză, editată de către Jean Baptiste le Rond
d'Alembert și Denis Diderot, având 28 de volume! Pe vremea copilăriei și școlii
lui Eminescu, însă, la noi, Vasile Alecsandri (pe care mai sus numitele
enciclopedii îl ignorau!) era considerat cel mai mare poet al țării și era
supranumit „Bardul de la Mircești”, astfel că „i-a ținut locul”, ca să spunem așa,
lui Eminescu în manuale până când acesta a devenit „cap de primăvară”, adică
întâi-stătătorul culturii române, bun de manual pentru copiii cu limba română
drept limbă maternă! Bun de manual, spunem, căci ne vine ușor să conchidem
că, la procentul alfabetizaților, orice volum ar fi scos editurile, tirajele ar fi fost
simbolice, din lipsă „tehnică” de cititori! Pentru a fi ceea ce a fost, adică
veritabilul creator al limbii culturale române, integratorul prin verb a acestei
mici culturi în spiraloida ADN-ului culturii universale (atât prin propria-i creație
literară, cât și prin calea netezită celor ce i-au urmat), în afară de geniu, fără de
care nu se putea, Eminescu a mai avut nevoie și de studiu, de mult studiu. A
studiat „gândirea” lui Heraclit, „gândirea” lui Platon, a lui Arthur
Schopenhauer, Immanuel Kant și Hegel - desigur, în limba germană. Recent
publicatele Caiete eminesciene ne pot dezvălui, desigur, și ce altceva a mai
studiat Eminescu, pentru că astfel, unele aspecte ale creației sale ar fi mai ușor
de înțeles. Preluând cultura tradițională și aducând-o prin distilare în așa
numita limbă cultă, Eminescu a permis, și nu doar la modul simbolic, accesul
acestei splendide culturi (rătăcită de evoluția ultimului mileniu a spiritului
european prin Carpați, pe neștiutele poteci de creastă și vale) la drumul cel
mare și bătut al Universalului. A preluat copilul trudind la abecerdar cu „Ce te
legeni codrule”și l-a adus la „Luceafărul”, și asta în limba vorbită de acest copil
la el acasă, ușor strecurată și luminată. De-acasă el știa cântecele de
însingurare, de înstrăinare, de bătrânețe, cântate de vreun uncheș pe o prispă
din sat: (Codrule netrăgănatu/ Batrânit-om de nu-i modru); la școală, același
copil, era pus să notezepe tăbliță:„- Ce te legeni, codrule, / Fără ploaie, fără
vânt, / Cu crengile la pământ? / - De ce nu m-aş legăna, / Dacă trece vremea
mea! / Ziua scade, noaptea creşte/ Şi frunzişul mi-l răreşte. / Bate vântul
frunza-n dungă -/ Cântăreţii mi-i alungă;/ Bate vântul dintr-o parte / -Iarna-i ici,
vara-i departe. / Şi de ce să nu mă plec, / Dacă păsările trec! / Peste vârf de
rămurele/ Trec în stoluri rândurele, / Ducând gândurile mele/ Şi norocul meu
cu ele. / Şi se duc pe rând, pe rând,/ Zarea lumii-ntunecând, / Şi se duc ca
clipele, / Scuturând aripele, / Şi mă lasă pustiit, / Vestejit şi amorţit/ Şi cu doru-
mi singurel, / De mă-ngân numai cu el!

Nu-i cam același lucru? Mai târziu, abia, se îndrepta el, copilul, spre nedumeriri,
pe care, dacă era chemat, încerca să le străbată prin căutare: citea o
„Rugăciune” care nu era întrutotul asemănătoare cu ce știa el de acasă:
„Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor!/ Din valul ce ne bântuie/ Înalță-
ne, ne mântuie!/ Privirea-ți adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică prea-
curată/ Și pururea fecioară,/ Marie!”
Și nu înțelegea de ce, într-o rugăciune adresată Maicii Domnului, apare și o
rugăciune către Luceafăr! Eminescu știa însă și a transmis asta și în poezii! Căci,
urmașă a atâtor divinități precreștine, Maica Domnului a fost încărcată de
mitologia creștină cu multe din atributele și sarcinile predecesoarelor, fie în ce
privește femeile - frumusețea, măritișul și copiii lor, fie în ce privește sănătatea
animalelor și a ogoarelor, precum și rodnicia acestora, fie în ce privește
ajutorul dat oamenilor în fața stihiilor și, adeseori și în multe locuri, ajutorul dat
celor aflați în pericol de înec! Ea a moștenit de la Isis, bunăoară, în creștinismul
occidental(preluat de Europa pe filieră romană și amestecat la origine cu
vechile credințe isiace), unele denumiri care-i pomeneau sarcinile și atributele:
„luceafărul de dimineață”, „steaua mării”, „regina pământului”, „regina
oceanului”, „proteguitoarea marinarilor”, „călăuza armatelor”. „Marile
sărbători din august în cinstea Hecatei, a Dianei, apoi a Sfintei Fecioare sunt
celebrate atât pentru a o implora pe stăpâna ploii roditoare, cât şi pentru a o
domoli pe stăpâna furtunilor ”. (DURAND 1998, 291). Și aceasta tot la catolici,
dar și la românii greco-catolici; cu siguranță, însă, nu la ortodocși. Eminescu,
ortodox, l-a avut ca dascăl și mentor la Cernăuți pe Aron Pumnul, de confesiune
greco-catolic, de la care este posibil să fi primit „modelul”! Căci, în timpul
pelerinajului spre mânăstiri în 14 spre 15 august, în ajunul Sfintei Marii,
țărăncile din satele românești greco-catolice cântă această priceasnă, preluată
acum, în timpurile din urmă, și de ortodocși: (O, Măicuță Sfântă). Metafora
este clară: salvarea credincișilor din veșnica furtună de pe marea vieții. Această
metaforă, pe care am găsit-o în Rugăciunea poetului însă, nu poate fi întâlnită,
probabil nicăieri, la românii ortodocși,deci puțin probabil ca poetul să o fi adus
de acasă. Aceasta, deoarece cultura noastră tradițională, pe care Biserica
Ortodoxă Română nu a constrâns-o prea mult, păstrând o altă ipostază a vechii
Mari Mame în portretul mitologizat al Maicii Domnului creștin-populare, spune
următoarele:

Cei înecați sunt ai Maicii Domnului; toți cei înecați merg la Maica
Domnului, ca să aibă și ea norod pe ceea lume (sb.n). Ea atunci așa se
bucură, când se îneacă cineva! Pe cei care se îneacă ea îi trage în apă să
se înece (!).Niciodată când treci pe la o apă, să nu te rogi la Maica
Domnului ca să-ți ajute, că-i rău (!); dar la Sf. Neculai. (OLTEANU 2009,
196)
De asemenea, în virtutea acestor vechi credințe, înecații, la fel ca spânzurații
sau sinucigașii, erau înmormântați în afara cimitirului, lângă gard. În cazul unei
secete prelungite, catastrofale, producătoare de foamete, așa cum a fost cea
din anul 1947, imediat după cel de-al doilea război mondial, ei erau deshumați
de săteni noaptea, pe ascuns, și lăsați să plutească pe apă curgătoare, care ii
purta până la Apa Sâmbetei care, prin Sorbul Pământului, îi duceau la Maica
Domnului, a i căror proprietate erau! (FILIP, MAXIMILIAN 2012, 372). În Venere
și Madonă, de asemenea,Eminescu vorbeștedespre trasfigurarea prin artă a
zeității păgâne în divinitate creștină. În folclorul românesc, cel mai bătrân decât
românii înșiși, există o varietate de colinde care transfigurează poetic credința
imemorială a divizării Luceafărului, unic la început de lume, în doi luceferi,
entități feminine, care se vor căuta dar nu se vor mai putea întâlni niciodată,
spre împlinire. Iată versurile acestei colinde:

1. Colo-n jos, în prundurele,/ Răsărit-au două stele;/ Ba, zo, acele că nu-s
stele,/ Că mi-s două surorele./ Una râde, una plânge./ Ai ce râde mese-
ntinde,/ Ai ce plânge mese strânge/ în varianta din Cetea, com. Dărămuș
: /„Cea ce râde/ Focu-aprinde./ Cea ce plânge/ Focu stânge”, p. 148,
n.n../ D-ai ce râde-așa zicea:/ -Taci tu dragă soru-mea,/ C-am auzit de
tata,/ Că pe noi, soro, ne-a da (mărita, n.n.)/ pe una la răsărit,/ Unde-i
grâul cel rodit;/ Pe una la scăpătat, / Unde-i grâul cel curat./ Noi sorucă
ne-om vedea,/ Numai joia-n târgurele/ Da nici atunci nu ne-om vedea/
De struțul feciorilor,/ De cipca muierilor. (Desmir, Câmpie). (VICIU 1914,
147)
Această variantă a imaginii mitice a despărțirii cerului de pământ și
plasarea pe cer a corpurilor cosmice, prin care Luceafărul s-a trasformat
în două surori condamnate să nu se mai întâlnească niciodată, este
dublată în Orientul Apropiat de variante poate mai noi, din care au rămas
două personaje, unul masculin (luceafărul de dimineață) și altul feminin
(Luceafărul de seară), cum e cazul babilonienei Ishtar, dar și la romani,
chiar, la care apărea o Venus barbuta. Nu sunt singurele exemple.
Această imposibilitate a împlinirii, a recontopirii spre atingerea stării
primordiale, este chiar una din temele Luceafărului, poemul poate cel
mai cunoscut al lui Eminescu, această temă, apropiată de cultura
tradițională românească, dar totodată străină folclorului nostru, fiind
capătul răsucit în cultura universală al drumului pe care marele poet l-a
început, pentru toți românii de la el încoace, cu poezia „Ce te legeni”, de
pe prispa unei case de la țară! Dar ce casă, o bojdeucă!