1. Cântat „Vara, vară, primăvară”.

Bună seara! Am început cu un cântec, pentru a scurta introducerea și

a vă face să participați direct la elementul esențial al obiceiurilor de
primăvară, și anume reluarea principiului vital „de la zero”, prin
aceasta înțelegându-se și formarea perechilor, inclusiv umane, în
vederea reproducției. Deoarece îmi dau seama că informația
îmbrăcată în straiul acesta sună foarte sec, aproape respingător, vă
voi spune același lucru cu alte cuvinte, raportând cele ce urmează la
satul românesc tradițional, totodată! Acum, la venirea primăverii, se
cam terminau șezătorile de fete mari, cele care le deprindeau pe fete
în mod organizat ca, prin totalitatea mijloacelor „științifice”” ( a se citi
magice și tehnic-seductive!) tradiționale să-și atragă și fixeze
partenerul de „făcut copii”. Aceasta a îmbrăcat în perioada creștină a
ultimilor – aproape – 2000 de ani haina cunoscută a căsătoriei, ca
finalitate a șezătorilor de fete mari, dar asta nu înseamnă că de la
început a fost așa! Folclorul specific de șezătoare sugerează o poziție
ofensivă a fetei, în plină acțiune, și nu una pasivă, de așteptare a
eventualului amator, acțiunea aparținându-i! Sub supravegherea și
conducerea unei femei mature, ele învățau și aplicau diverse „vrăjuri”
pentru adus feciorii în șezătoare, pe toți la un loc și pe fiecare, al
fiecăreia, în parte. De asemenea se foloseau de cântece cu
încărcătură magică în același scop. Nu vom gasi în acest folclor
specific nimic despre frumusețea feciorilor sau feciorului – nici
pomeneală!, de genul „fețișoara lui/ spuma laptelui!/ mustăcioara
lui/ spicul grâului, ci doar despre capacitățile sale erotice, dur și
brutal reclamate, sub semnul blestemului chiar. Cu nădejdea ca
dumneavoastră să puteți renunța pentru moment la pudoarea
datorată ultimei sute de ani de educație, cultură și civilizație, din
dorința de a înțelege mai bine, vă voi cita câteva versuri din acest
folclor specific, datorat celor câteva mii de ani ce preced ultima sută
invocată anterior! Iată o mostră de cântec cu încărcătură magică
menit a-i aduce pe feciorii – să le spunem „reproducători”! – în
șezătoare, la fete: gazda îndrumătoare le zicea: Măi fete, mai vrăjâți!
Pune roata la fus unde țâne cu mâna și toarce din vârvu caerului și
zâce: - Bună sara!/ - Sara bună!/ - Ce-m torci caieru?/ Nu-ț torc
caieru,/ Că torc feciorii,/ Din toate șezătorile,/ Să nu aibă stare,/
Nici alinare,/ Până la noi în șezătoare,/ Furnici în opinci,/ Stropșele
în obiele,/ Viniț feciori la fetile mele. Pă când găta de tors, răsuce
tortu și vine cu el la o fată care o-nceput a toarce și i-l învârte tortu
pângă pcișior și zâce: - Turduluc, butuc,/ Pă Vasalie îl aduc. Tăt așe
mere, până se termina fetile (...)”.(BILȚIU 2003, 101). Sau: Să vii sara
pin ogor,/ Ca să-mi stâmperi al meu dor./ Bădiță de nu-i veni/ Te-oi
blestema și-oi muri./ Steaua cea de lângă lună/ Și credința mea cea
bună,/ Amândouă să te bată/ C-ai mințit ce-ai zis odată”. (BOT,
319). Iată și un descântec de șezătoare: Brâu, brâușor!/ Fă-te
șerpușor,/ Fă-te laur, balaur,/ Cu solzii de aur./ Și cum te-oi încinge/
Tu mi te descinge,/ Și mergi după ursitul meu/ Cel lăsat de
Dumnezeu/ La o casă și la două,/ Până-i ajunge la nouă./ Dacă nu-l
vei întâlni,/ Dacă nu mi-l vei găsi,/ Să te duci l-a noua țară/ Și mi-l
adă/ în ia seară,/ Și mi-l adă fără sine/ Și fără leac de rușine./ Nu-i da
a trăi,/ Nu-i da a grăi/ Cu văduve grase,/ Cu fete frumoase,/ Cu
părinți în casă,./ De-i pe pat/ Dă-lsub pat./ De-i la masă,/ Dă-l sub
masă./ De-i pe laiță,/ Dă-l sub laiță./ Unde i-s picioarele/ Pune-i
capuI, iar unde-i capul/ Pune-i/ picioarele./ Sa n-aibă stare/ Și-
alinare,/ Cum n-a avut/ Maică-sa când l-a născut,/ Cu sudori de
moarte/ Cu poalele încruntate,/ Cu sudori pe frunte/ Cu vinele toate
ude.../ Cum s-a zbuciumat/ Maică-sa/ Pân' ce l-a născut,/ Așa să se
zbuciume și el/ Pân' ce n-a veni la mine./ Iar la mine dac-a veni,/ Eu
cu dânsul când voi grăi/ Ca și cu mir l-oi mirui,/ La dânsul când voi
căta,/ Cu busuioc l-oi sufla,/ Si cu dânsul când voi râde,/ Să-i pară/ Că
eu galbeni i-aș întinde! Și mai grăitoare sunt însă următoarele versuri:
„Nu torc/ Că-ntorc/ Tăți ficiorii,/ Din tăte șezătorule./ forfecuță-n
puță,/ forfecoaie-n coaie,/ de n-or vini/ Or pocni,/ de n-or pleca/ Or
crepa”; Ficiori, ficiori, / Din nouă șezători,/ să n-avețî stare/ Și
așezare/ Pe cum n-are apa-n vale/ Pân la noi în șezătoare,/ În
Gropi./ La noi să vă opriț/ Și cu noi să vă iubiț. (...) Un alt grup de
participante rostesc alt text: Să vie cu cioarecii-n mână/ Suduind de
lună./ Să vie cu cioarecii-n-dinț/ suduind de sfinț./ Să vie cu
izmenele după cap/ Suduind de dumicat.” Era necesar ca feciorii să
vină în șezătoare, în a doua parte a ei, care însemna partea practică,
pentru că aici erau întrunite condițiile magice de seducere și
adjudecare a partenerului de către fiecare fată. Tot cântecele sunt
explicite: „Păcurarii di la oi/ cere gura di la noi/ Da noi gura nu le-
om da/ Pân s-o topci cânepa./ Cânepa-i la topcitoare,/ Gura se dă-n
șezătoare. (MERA, 45-46)”. Odată adjudecat feciorul de una dintre
fete, celelalte fete din șezătoare, care, în urma unor ritualuri specifice
anterioare intrarii în șezătoare deveniseră surate, jurându-și astfel
credință până la moarte și dincolo de moarte, nu mai puteau emite
pretenții la el, căci acesta devenea „însurat”, adică era al unei surate.
Termenul avea și sensul de „stăpânit”, de bărbat cu stăpână, mai bine
zis, cum clar se explică această postură în unele cântece de
înmormântare oltenești: Alelei, Sfântă Marie,/ nu mă scrie pe
hârtie,/ Nu mă scrie cu morții/ Și mă lasă cu viii,/ Că am casă de-
angriji/ Și bărbat de-al stăpâni/ Și copii de-a milui (Cioroiu – Olt).
Sigur că termenul de însurat a ajuns ceea ce este astăzi, bărbat
căsătorit, pierzând aluzivul sens de-a lungul timpului, din trecut
persistând doar ciudățenia, la o primă vedere, a absenței femininului,
deși, lucru știut, cel puțin până acum, într-o pereche căsătorită
trebuia să fie și o femeie! Revenind la feciori, să spunem că ei știau,
credeau în și se temeau de puterea vrăjilor femeiești! Ei știau că spre
deosebire de bărbat, femeia „care ar fi cam pe partea Maicii
Domnului”, adică a marii divinității feminine, Marea Mumă, Marea
Zeiță, de la care mitologia populară a împrumutat în creștinism
numeroase aspecte pentru a o îmbrăca astfel pe Maica Precista,
Maica Domnului, Sântă Măria Mare, etc., femeia, deci, era chiar
însărcinată cu magia, în cultura tradițională aceasta fiind chiar una
din principalele ei atribuții. De aceea uneori ei păreau a crede că au
fost aduși cu forța de fete în șezătoare, o forță căreia nu i se puteau
împotrivi. Și pentru că lor li se cerea doar vigoare, și nimic mai mut
deocamdată, să spunem că sunt informații de teren care atestă
existența unor ritualuri de stârnire a acestei vigori masculine! Trebuie
să menționăm că, în cultura tradițională, fiecare om avea dublete:
unul cosmic, o stea, unul vegetal, cel mai adesea un brad, dar și unul
animal, un urs! Exista astfel credința că omul seamănă foarte mult cu
acest urs al său, și dacă ursul este mai puturos, mai molâu, bunăoară,
din această cauză este molâu și omul. De la gând la acțiune nefiind
decât un pas, părinții care își vedeau feciorii mai molâi, mai mocofani,
să zicem, plăteau vânătorii sau ciobanii din munți pentru a stârni urșii
din codru cu câinii, în speranța că astfel, poate și ursul cu pricina
devenea mai agitat, mai activ. Ca să se însoare și el odată! Revenind
la feciorii veniți la șezători în vederea formării cuplurilor în vederea
împerecherii și căsătoriei, și apelând din nou la înțelegerea
dumneavoastră, să spunem că există menționat un ritual de stârnirea
vigorii, practicat de feciorii (majoritatea ciobani) participanți, într-un
loc unde nu-i puteau vedea fetele și înainte de a intra în încăperea
destinată șezătorii. Scenariul acestui ritual prevedea ca în mijlocul
unui cerc format din majoritatea feciorilor care jucau, doi feciori, în
patru labe să joace rolul ursului și al ursoaicei, mimând acuplarea.
Ritualul se încheia cu „mulgerea” unuia dintre cei doi. Deși
mentalitatea actuală privește acest ritual ca pe o promiscuă barbarie,
să spunem că nu era, inițial, până s-a pierdut, decât un procedeu
magic de stâtnirea vigorii feciorilor care aveau sarcina (și nu neaparat
plăcerea!) de a se împerechea, spre a sluji ca acoliți sau actanți de
mâna a doua la împlinirea de către împlini femeie a rolul ei major, dat
de Marea Mumă, și anume aducerea vieții din lumea neagră (lumea
cealaltă) în lumea albă (această lumed) spre perpetuarea ei! Vom
înțelege mai bine, astfel, de ce șlnurul mărțișorului a fost
preponderent inițial alb/negru, în forma de azi alb/roșuu fixându-se
atunci când el a devenit un preilej de negoț. Au rămas însă realizate
alb/negru, de obicei, șnururile cu care se leagă leagănele copiilor
mici. De altfel, femeia este, în cultura tradițională românească o
veritabilă „cărăușă” a sufletelor dintr-o lume într-alta. Un cântec de
nuntă, cântat de suratele de care se despărțea și pentru care ea
murea, înviind prin inițiere în chip de nevastă, spune așa: 2. Ia-ți
mireasă lădița. Aceste versuri nu sunt întâmplătoare și nu sunt figuri
de stil! În lada ei de zestre, despre care cântecul vorbește, mireasa
avea hainele, dintre care unele erau sacre (brâul, gluga, etc.), iar
altele ornate cu semnele sacre, toate acestea urmând a o ajuta pe ea
mai departe, în viața nou întemeiată de ea, în lupta continuă, până la
moarte, cu duhurile rele de tot felul. Vom înțelege prin aceste duhuri
toate fapturile, făcăturile, vrăjile făcute de dușmani (a se cite
dușmance!) pentru luarea manei câmpului, a animalelor, pentru
îmbolnăvirea copiilor și îndepărtarea bărbatului, etc. Căci, odată
invocată protectoarea ei pentru solicitarea darului, adică a rămânerii
grea, aceste arme, care erau semnele magice, majoritatea
apotropaice, de care tot ea se acupa în bună măsură, aveau să-i
folosescă întâi la îngrijirea copiilor atât timp cât erau plăpânzi, până
când deveneau apți de reproducere aducând, la rândul lor, viața de
pe lumea cealaltă în această lume, la vindecarea în trup și duh a celor
apropiați, copii și bărbat și, atunci când nu mai era altă cale, la
ușurarea morții și petrecerea sufletului împăcat dincolo, ajutându-l
de aici prin ținerea nestrămutată a ritualurilor până la deplina
integrare în cealaltă lume. Toate acestea le făcea femeia servindu-se
de mijloace aparent modeste. Căci, așa cum munca istovitoare pe
care o depunea era făcută cu mâini mici, doar în aparență slabe, tot
așa, harul și mijloacele magice dăruite ei de Marea Mumă, la început,
de Maica Domului, mai apoi, îi dădeau o forță de temut și un
prestigiu neegalat de bărbat! Această forță și acest prestigiu au făcut-
o, chiar în creștinism, de temut și de preferat drept partener chiar de
slujitorii cultului creștin oficial, preoții ortodocși. Este pilduitor, din
acest punct de vedere, un ritual de invocare a ploii pe timp de secetă
chiar aici, lângă noi, la Somova, pe la 1895: descântătoarele satului
împreună cu preotul satului aflați în fruntea unei procesiuni la care
participa toată suflarea comunității au mers la o fântână în câmp une
batrânele au început ritualul păgân, secondate de preot care repeta
ce ziceau ele. Apoi, bătrânele și-au continuat singure ritualul și tot
satul a plecat mulțumit acasă, oamenii fiind convinși că în scurt timp
urma să plouă! Toate acestea au făcut din fiecare femeie în cultura
tradițională o veritabilă preotesă a Marii Mume, protectoarea lor, în
propria-i casă, familie, gospodărie și moșie, dar și în comunitate,
atunci când era cazul. Această postură a solicitat-o la alcătuirea
„liturghiilor” precreștine, riturile, și a pieselor de cultură tradițională
materială și imaterială. De aici, deci, rezultă extraordinara importanță
a femeii în această parte de lume, căci femeii îi datorăm cea mai
mare și mai valoroasă parte a culturii noastre tradiționale, cultură
care ne distinge ca voce aparte în corul imens al națiunilor și
popoarelor! Desigur, cultura tradițională este amintire, ca și femeia
care a creat-o, spunâns așa : Busuioc cu flori,/ Liorați feciori/ Până
mâine-n zori;/ Că de mâine-n zori/ Fi-veți mergători./ Busuioc cu
pene/ Liorați fetele/ Până mâne-n stele;/ Că de mâne-n stele/ Fi-
veți mărgățele Seghiștea, 1968). (MÂRZA, 150). Ea s-a retras din
această lume cu alte criterii, ne-prea fiindu-i bine, așa cum ne-a spus
odată lele Mării din Lăpuș, cântându-me o hore pe care și-a făcut-o
ea, pentru ea, și care de atunci îi poartă numele: 3. Hori-o-aș, horile-
mi vin. Dar, cu toate acestea, au mai rămas din lumea veche
asemuirea femeii cu primăvara, frumoasă și schimbătoare și niște
sărbători ale ei, tot în primăvară. Pentru aceasta, pentru cultura
tradițională pe care ne-a lăsat-o și pe care i-o datorăm făcându-și
exemplar datoria față de națiunea română și de fiecare dintre noi în
parte, precum și pentru imensul ei prestigiu, plecând ochii în jos, în
numele bărbaților care, în politică, nu reușesc să-i calce pe urme,
aduc un omagiu femeiilor noastre care ne-au facut, ne-au iubit și ne-
au crescut mari!