BISERICA „SFÂNTUL IERARH NICOLAE” DIN TULCEA

documente de arhivă

Dan Arhire

Nu multe dintre bisericile cunoscute de noi au volume dedicate. Biserica „Sfântul Ierarh
Nicolae” din Tulcea, catedrală episcopală, este una dintre cele alese. În anul 2009 a văzut lumina
tiparului, cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Dr. VISARION, Episcopul Tulcii și prin îngrijirea
Editurii ASA, lucrarea preotului Nicolae-Sorin Ion intitulată: CATEDRALA EPISCOPALĂ „SFÂNTUL
IERARH NICOLAE” DIN TULCEA/ Repere istorice, permanențe spirituale și valori estetice, pomenită în
continuare CATEDRALA. Elementele de istorie a acestei biserici, cuprinse în lucrarea preotului Ion, ne
conving de justețea și importanța demersului cărturăresc al autorului și, pentru o necesară aducere
aminte vom relua pe scurt câteva dintre acestea. Astfel, autorul precizează sursele care i-au stat la
îndemână: „Principalele surse de informație sunt: Un studiu publicat în 1913 de către Brutus Cotovu
(studiu bazat pe tradiția locală), Catedrala din Tulcea, în Revista pentru istorie, arheologie și filologie,
vol XV, 1913, p. 180-187, lucrarea Protoiereului G.V. Niculescu, Protopopia județului Tulcea, dare de
seamă..., București, 1906, p. 66-67, un dosar de la INMI, fond DMI nr. 7679, întocmit între 1955-1957,
conținând corespondența referitoare la lucrările de renovare a acestui monument și la înscrierea sa
pe lista monumentelor istorice, precum și arhiva parohială” (CATEDRALA, p. 9). În mare, se știe că
lucrările la actuala catedrală au început în anul 1862, actul de fundație fiind pus de Mitropolitul
Dionisie al Durostorului, textul pisaniei fixând anul 1865 ca an de construcție; cele trei turle, excepție
de la regulile de atunci valabile în Imperiul Otoman, se datorează sprijinului guvernatorului Dobrogei,
Resim Pașa, cel care a obținut firmanul împărătesc necesar, la insistențele episcopului Dionisie și ale
consulului francez Emille Langlé. Sumele necesare construcției bisericii și modul lor de procurare sunt
detaliat evidențiate de autorul CATEDRALEI. În context, domnia sa amintește vizita din 1867 a
domnitorului Carol I, aflat în drum spre Constantinopol unde urma să primească investitura, precum
și de generoasa lui contribuție constând într-un potir aurit (aflat și astăzi în zestrea bisericii!) și în
suma de 100 de galbeni. De asemenea este publicat un citat din lucrarea lui Brutus Cotovu, amintită
mai sus, constând într-un fragment din adresa delegatului „României la Tulcea, C. Stoianovici”
adresată la 28 noiembrie 1867 Ministerului de Externe din București, citat pe care îl reluăm aici:
„Excelență! Ieri cu mare respect am primit venerabila epistolă a excelenței voastre din 13 a corentei
nr. 6280 dimpreună cu trimisul grop de 100 de galbeni și un frumos potir poleit cu aur pentru
ajutorarea sfintei biserici române d-aici de către prea doritul nostru și preaputernicul domnitor și nu
numai preoții locali s-au foarte bucurat dar însumi de bucurie nu știu în ce chip mai frumos a vă
mulțumi pentru mijlocirea ce urmăriți în felul acesta pentru o viață românî în părțile acestea (...)
(Brutus Cotovu, op. Cit., p. 185”). Suntem bucuroși să contribuim stăzi cu amănunte documentare la
istoria catedralei tulcene. Documentele fac parte din Arhiva MAE, Arhiva istrorica, vol 296 ( după
știința noastră, ele nu au mai fost publucate până acum), și reprezintă adrese și rapoarte transmise
de Constantin Stoianovici, agent sau delegat (Aghent sau Delegué, în text) al Principatelor Unite în
Tulcea și Sulina, sau primite de acesta, în perioada funcționării sale (1861 – 1868) aici.

Documentul principal este un raport datat 9 august 1867, trimis Ministerului de Externe de la
București de Stoianovici, în urma vizitei din 6/7 iunie 1867 a lui Carol I și Ion C. Brătianu la Tulcea, în
drumul spre Sulina unde urma ambarcarea pentru Constantinopol (Istambul), prilej cu care aceștia au
vizitat și catedrala tulceană. Redăm integral în continuare, cu particularitățile de limbaj și ortografiei
ale epocii, acest document:

DÉLEGUÉ

de Tultcha 9 Aug. 1867

Principautés Unies MINISTERUL DE ESTERNE

de Moldavie et de Valachie, Registrul General

a TOULTCHA et SOULINA No 4802

No 217 Intrat la 14 aug. 1867

Excelență!

Cu priléjul treceriĭ p’aci aprea Dorituluĭ și prea scumpuluĭ nostru Domnitorŭ la 6/7 iunie câtre
Sulina, și cu înfâcișérea noastră că tre Mărirea sa, sa lipitŭ pe lângă noi și comuna Romînă d’aci și
asatelorŭ dupîn prejur a provințiĭ acestia prin representanțiĭ Dlor Preoțiĭ și Epitropiĭ cearŭ a sîntei
Biserici d’aci <Sîntului Nicolae> și acâruia Sîntului Lăcașŭ de doĭ anĭ în coace dorirâ al râdica în cipul
precum sî râdicâ la noĭ cu arhitectura ear de la noĭ. Începînd de la temelie ajunseră pîn la jumatate
și stătură din neavere mî puseră mijlocitorŭ a ruga pî Mărirea sa spre ai ajuta cu ce sî va îndura dór
d’o isprâvio cum or putea. Față era atunci și E.S. Domnŭ Brâtianŭ carele explica mai bine câtre
Mărirea sa smeritele rugâmințĭ acestor Creștinĭ și meaŭ datŭ nîdejde și întîrdziindŭ sî le
aducaminte.

Herbinte rogŭ pî Excelenția vóastră , sî bine voițĭ cum îțĭ ști mai bine a li aduce aminte, fiindŭ foarte
câlduróase rugîmințĭ eárŭ Românĭ răspîndițĭ pîn locurile acestea din împrejurărĭ trecute și cariĭ pîn
acum sî în cuscrédză cu părțile nóastre , de vreme ce sîntŭ tot Romînĭ , sî mîndrescŭ sîraciĭ cu noĭ
sciinduse și ei deonație cu noĭ.

Neam încelesŭ atunci cu toțiĭ sî nu pierdem influenția acéasta pentrŭ speranțele viitoare, și a lorŭ,
și a nóastre de vreme ce sîntemŭ de un neam. La întrebarea ce mi se fîcu atunci câ cîți vor fi, dziseiŭ
câ póate vor fi pînă la două miĭ romînĭ. Ear acum mai bine cercetîndŭ trécŭ piste dzece miĭ romînĭ
cu cei de pîn sate pîn la Hîrsova și că toți la

Excelenței Sale

Domnului Ministru afacerilorŭ Streine a Principatelorŭ Unite Romîne

În Bucuresci.

(subsol pg. I din Raport, n.n.)

(continuare p. a II-a din Raport, n.n.)

olaltă sub Mitropolitul din Dîrstor și carele Vara Lăcuéște aci în Tultcha. și pentrŭ câ sîrmaniĭ
Românĭ d’aci, pe dată înherbîntînduse cu lipiciul câ tre noi, nu mai pot de bucurie râsfăcînduse și
mîndrinduse și eĭ cu Domnitorul nóstrŭ, ca cum ar lua parte și ei din tr anoastră în-nălțare, și încă
meau propus câ vor în scri numele Măririĭ sale pe piatra sîntului Prestolŭ ca titoru spre vecnica sà
pomenire. și alte mai multe bune cuvîntărĭ glâsuéscŭ pîn tóate locurile și sa râspînditŭ vorbirea cî li
sar fi trimisŭ în-semnată somă. Et.

Eár din Simbathia dintîiŭ a Mărireĭ sale și a D. Brătianŭ Romîniĭ sî ținŭ desiguri și pî noĭ de în
datorațĭ, și bine ar hi a prededi pîn ce nu întră între eĭ alți vorbitorĭ de râŭ și aĭ stîrni din idéa lorŭ
p’aceștĭ blajinĭ Patrioțĭ și a le dzice câ sîracii Romîni din coace râmaserî cu budzeleumflate, și altele
asémenea de la fel de fel de clefetitorĭ ce sîntŭ rîspîndiți în perțile acéstea și ce é mai râu de câtre
națioanele râspândite p’aci de alte Legi!

Ear daca mai face tribuința ca și Romîniĭ d’aci a se mai ruga prin deosebitŭ înscrisŭ, vî rogŭ
Exelențiâ sî ne în științațĭ.

În Vremea aceia sfinția sa Mitropolitul Silistriĭ nŭ saŭ aflatŭ aci ear acum îi cerea inima a scri și
prea Sfinția sa drept Măririĭ sale <însă grecește> dacă nul opreamŭ eu cu Cuvîntu câ mai la urmă
om vedea.

Ertațimâ Exelénțâ câ ve dau acéasta supîrare dar cum oi sî facŭ făr de exelenția vóastră, odată câ
sanceput pricina acésta fațâ cu Mărirea sa.

Bine voiți Exelențiâ am primi cele mai profunde omagii a prea plecatului și prea supusuluĭ al
Exelențiĭ Voastre

Umilitŭ Servŭ

și

Delegatŭ

Cons. Stoieanovitch

Documentul ne atrage atenția în primul rând prin data emiterii – 9 august 1867 – adică la două luni și
două zile după producerea evenimentului raportat. Concluzia că Delegatŭ Constantin Stoianovici ar fi
întârziat din motive de har al leneviei nu ni se pare potrivită, fiind convinși că a așteptat înapoierea
domnitorului și a lui Brătianu de la Constantinopol din motive de oportunitate a demersului, adică
nici imediat, ca ministrul de externe să uite de problemă până la această înapoiere, nici prea târziu,
să iasă persoanele de decizie din starea întâmplărilor de la drum. Apoi, din întreg textul raportului,
pare că Stoianovici ar fi fost, de fapt, nu agentul menit a reprezenta interesele țării pe teritoriul altui
stat – Imperiul Otoman – ci interesele românilor de aici, la București, spre cinstea lui! De asemenea,
în spiritul celor de mai sus, încercarea delegatului de manipulare – în sensul bun al cuvântului! - a
ministrului de externe român ni se pare evidentă, în sensul că, după ce umblă cu „parșivă” candoare
la sentimentele naționale ale ministrului („sa lipitŭ pe lângă noi și comuna Romînă d’aci și asatelorŭ
dupîn prejur a provințiĭ acestia prin representanțiĭ Dlor Preoțiĭ și Epitropiĭ”; „Românĭ răspîndițĭ pîn
locurile acestea din împrejurărĭ trecute și cariĭ pîn acum sî în cuscrédză cu părțile nóastre , de vreme
ce sîntŭ tot Romînĭ , sî mîndrescŭ sîraciĭ cu noĭ sciinduse și ei deonație cu noĭ”;„ sîrmaniĭ Românĭ
d’aci, pe dată înherbîntînduse cu lipiciul câ tre noi, nu mai pot de bucurie râsfăcînduse și
mîndrinduse și eĭ cu Domnitorul nóstrŭ, ca cum ar lua parte și ei din tr anoastră în-nălțare, și încă
meau propus câ vor în scri numele Măririĭ sale pe piatra sîntului Prestolŭ ca titoru spre vecnica sà
pomenire”, etc.), apoi la orgoliul acestuia („bine ar hi a prededi pîn ce nu întră între eĭ alți vorbitorĭ
de râŭ și aĭ stîrni din idéa lorŭ p’aceștĭ blajinĭ Patrioțĭ și a le dzice câ sîracii Romîni din coace
râmaserî cu budzeleumflate, și altele asémenea de la fel de fel de clefetitorĭ ce sîntŭ rîspîndiți în
perțile acéstea și ce é mai râu de câtre națioanele râspândite p’aci de alte Legi”; „Ertațimâ Exelénțâ
câ ve dau acéasta supîrare dar cum oi sî facŭ făr de exelenția vóastră, odată câ sanceput pricina
acésta fațâ cu Mărirea sa”, etc.), punctează decisiv, neuitând deloc partea practică a lucrurilor
(„Față era atunci și E.S. Domnŭ Brâtianŭ carele explica mai bine câtre Mărirea sa smeritele
rugâmințĭ acestor Creștinĭ și meaŭ datŭ nîdejde și întîrdziindŭ sî le aducaminte”; „Herbinte rogŭ pî
Excelenția vóastră , sî bine voițĭ cum îțĭ ști mai bine a li aduce aminte”; „Neam încelesŭ atunci cu
toțiĭ sî nu pierdem influenția acéasta pentrŭ speranțele viitoare, și a lorŭ, și a nóastre de vreme ce
sîntemŭ de un neam”; „Ear daca mai face tribuința ca și Romîniĭ d’aci a se mai ruga prin deosebitŭ
înscrisŭ, vî rogŭ Exelențiâ sî ne în științațĭ”, etc.). În viclenia sa prodigioasă, dar pozitivă, Constantin
Stoianovici nu uită să se autosublinieze drept util și destoinic în fața șefului său („La întrebarea ce mi
se fîcu atunci câ cîți vor fi, dziseiŭ câ póate vor fi pînă la două miĭ romînĭ. Ear acum mai bine
cercetîndŭ trécŭ piste dzece miĭ romînĭ cu cei de pîn sate pîn la Hîrsova ”; „În Vremea aceia sfinția
sa Mitropolitul Silistriĭ nŭ saŭ aflatŭ aci ear acum îi cerea inima a scri și prea Sfinția sa drept
Măririĭ sale <însă grecește> dacă nul opreamŭ eu cu Cuvîntu câ mai la urmă om vedea”, etc.).

Ce este important este că demersul său a fost încununat de succes, după cum documentele o arată.
Adresa nr. 1125 din 21 octombrie 1867 a Ministerului Instrucțiunii Publice și Cultelor către Ministerul
de Externe dovedește că șeful delegatului de la Tulcea, ministrul de externe, și-a însușit absolut toate
argumentele acestuia și a făcut ce trebuia să facă:

ROMANIA Bucuresci 21 Optomvrie 1867

MINISTERIULŬ MINISTERUL DE ESTERNE

Instrucțiunei Publice Registru General

și alŭ No 6280

CULTELORŬ Intrat la 21 oct. 1867

Divisiunea: Compet.

Oficiulŭ: Cultelor

No 11205 Domnule Ministru

Dreptŭ respunsŭ la adresa Dv. No 4,802 am onóre a ve anexa pe lângă acésta Mandatulŭ cu No
5645 pentru lei 3,200 sau # 100 adjutoru pentru terminarea biserici Române din Tulcea, totŭ de-
uădată ve comunicŭ D. Ministru că am luatŭ disposițiĭ vi se trămite și unŭ Potir din celle disponibile
totŭ pentru acea biserică, avîndŭ pe dânsul sculptat armele Țérreĭ și numele D. S. Domnitorulŭ.
Primiți vă rogŭ Dle Ministru încredințarea înaltei melle considerațiunĭ.__

Ministru D. Gusti

Șeful divisiei I. Blehan

Banii s-a trimis delegatului dela tulcea cu nota No 6280

(semnătură indescifrabilă)

Dlui Ministru de Escterne

Lateral stânga scris oblic este următorul text de rezoluție: Banii se vor încasa prin D. Costate (?)
comptabilul ministerului și apoi se vor înainta.

Apoi, din adresa nr. 243/ 26.12.1867 a agentului Constantin Stoianovici către ministrul de extene
aflăm câteva amănunte interesante: în ziua de Crăciun a anului 1867, în 25 decembrie, prin poșta
austriacă, „de cum s-a înseninat”, la Tulcea a ajuns pachetul conținînd Sfântul Potir donat de Carol I,
îmtreună „cu tot tacâmul lui”. Nu rezultă că tot atunci ar fi sosit și suma de 100 de galbeni, dar ce
este cert este că ea ajunsese, probabil înainte, moiment la care face referință adresa citatră de
Brutus Cotovu (vezi mai sus) din care, un fragment, este citat de autorul CATEDRALEI.

DÉLEGUÉ Tultcha 26 Decemvr. 1867

de

Principautés Unies MINISTERUL DE ESTERNE

de Moldavie et de Valachie, Registrul General

a TOULTCHA et SOULINA No 7667

No 243 Intrat la 5 jan 1868

Excelențâ!

Respectabila noî Epistolâ a Exelenciĭ voastre cu N.7069 eri am primito prin Poșta Austriacă
înpreunâ cu pacetul Cuprindzâtor a sfîntului Potirŭ cu tot tacîmul luĭ, precum sa înseninatŭ. toate
acestea le pâstrâmŭ împreună și cu 100 galbeni viindŭ Sf. S. Mitropoliutul Eparhic acestea de la
Silistra. atuncea le vom preda și atuncea înscrisurile cuvenite pentru priimire le vom lua și întârite
dupe régule dela Sf. Sa. póate dupe o lună va veni și negreșitŭ ve vom mai scri.

Bine voiți exelențâ d’ami primi cele mai profunde omagiŭ a prea supusuluĭ și prea plecatuluĭ al
Exelențiĭ voastre

Umilituluĭ și prea plecatuluĭ

Servŭ și

Delegatul

Cons. Stoianovitch

Exelencei Sale

Domnuluĭ Ministrŭ a trebilorŭ streine și de statŭ

a Românieĭ et . et . et .

în Bucurescĭ.

Aceasta adresă, intrată la Ministerul de externe în data de 5 ianuarie 1868, a fost precedată de o
adresă de înaintare a unei epistole destinată domnitorului, adresă de înaintare purtând trei
semnături, din care doar una este (deocamdată!) descifrabilă, cea a epitropului Sandu Manolachi,
înregistrată la Tulcea cu data de 1 ianuarie 1868. Putem deduce că este o copie destinată agentului
de la Tulcea a documentului original trimis Ministerului de Externe (prin același agent, sau pe o alta
cale), menit a însoți scrfisoarea de mulțumire adresată de reprezentanții bisericii domnitorului. Din
păcate nu suntem în posesia bănuitei scrisori!

Domnule Ministru

Referindune la cuprinderea notelorŭ Domniei Vóstre No 6289 și 7069 destinate Domnului delegatŭ
Țérreĭ, împreună cu darurile Bisericei Române din acestŭ Orașŭ, rugăm Domnule Ministru bine voiți
a înlesni predarea alăturatei epistole, Măriei Salle Principului Domnitoriu.

Mulțămindŭ bună voința Domniei Vóstre firmămŭ

Cu deosabitŭ respectŭ

Ai Domniei Vostre servi

Tultcha an 1868. Ianuarie în Ima (semnătură indescifrabilă 1)

(semnătură indescifrabilă 2)

Ștampila bisericii (semnătură 3 Manolachi Sandu)

Domniei Sale

Domnului Ministru Trebilor Străine

Și de Stat Terrei Române

în
 Bukuresci

Acest ultim document este important și prin aceea că poarta ștampila Bisericii Sfântul Ierarh Nicolae
datată 1867, acesta fiind, probabil, din informațiile pe care le deținem acum, primul document pe
care cea dintâi ștampilă a catedralei tulcene (scrisă în limba română cu caractere latine!) s-a păstrat.

Primul preot al bisericii (ulterior catedrală episcopală!) „Sfântul Ierarh Nicolae” din Tulcea a fost
Dimitrie Luca, român transilvănean; de asemenea, primul episcop purtând titlul de Episcopul Tulcii,
Preasfințitul Părinte Dr. Visarion, este tot transilvănean. Poate neîntâmplăptoare, toate acestea,
cunoscută fiind legătura atât de puternică existentă între păstorii transilvăneni, de secole – poate de
milenii - transhumanți, pendulând între munții interiorului arcului carpatic și Marea Neagră,
împărțindu-și cărările între cele două case, cea din Transilvania și cea din Dobrogea. Această realitate
istorică ne-a putut lăsa astfel una dintre cele mai frumoase alcătuiri în această limbă, în care vorbim
și scriem, de neam așezat aici, între timpi și spații, care-și plătește zilnic, de mii de ani, prin suferință,
partea lui de rai. Este vorba de colindul din Lăpuș care, pe dedesuptul versurilor, descrie molcom lina
noastră devenire spirituală: „Vine marea cât de mare,/ Lin și iară lin,/ Și de mare margini n-are!/Linu-i
lin, și iar lin./ Și de lină țărmuri mână,/ Lin și iară lin,/ Da’ pe ea cine-o adună?/ Linu-i lin, și iar lin./ Da
o-adun-un bour sur/ Lin și iară lin,/ Cu coarnele de d’aur./ Linu-i lin, și iar lin./ Și-n cornițe ce ne-
aduce?/ Lin și iară lin,/ Și-n cornițe ce ne-aduce?/ Linu-i lin, și iar lin./Da ne-aduce-un legănel / Lin și
iară lin,/ Legănel de păltinel,/ Linu-i lin, și iar lin./ C-un pruncuț micuț în el,/ Lin și iară lin,/ Mititel și-
nfășețel./ Linu-i lin, și iar lin./ Tot în fașă de mătasă,/ Lin și iară lin,/ De nouă surori aleasă./ Linu-i lin,
și iar lin./ De la dalba-mpărăteasă,/ Lin și iar lin,/ Dintr-o cruce de fereastră!/Linu-i lin, și iar lin”.

Dan Arhire

07.03. 2015