AAAA

Nicolae Şapcă

Gazetar, etnolog, scriitor, Iordănești, Ucraina

Născut în 25 martie 1968 în comuna Iordăneşti, raionul

Hliboca, regiunea Cernăuţi - URSS ; absolvent al Facultății
de Filologie (specialitatea limba şi literatura română) a
Universităţii de Stat din Cernăuţi, în anul 1992; redactor-
şef al ziarului bilingv ucraineano-român „Monitorul de
Hliboca”; editor a peste o sută de volume, autori locali și din
România; membru al Uniunii Naţionale a Jurnaliştilor din
Ucraina; Membru al Societăţii Culturale „Arboroasa”;
vicepreşedinte al Societăţii pentru cultură românească
„Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuţi; deținător a
numeroase diplome și premii culturale.
 DUMITRU COVALCIUC,
O STEA PREA TIMPURIU STINSĂ PE
PĂMÂNT
ȘI APRINSĂ ÎN CER
Nicolae ȘAPCĂ
Ca un trăsnet din senin am primit cu toții sfâșietoarea
veste că Dumitru Covalciuc, cel care ieri era împreună cu
noi, a trecut la veșnicie. S-a grăbit să plece dincolo de
existența pământească, când îi mai rămăsese doar câteva
zile până la cea de a 71-a aniversare.
S-a născut la 26 decembrie 1946 în satul Oprișeni, raionul
Hliboca, nordul Bucovinei.

Dumitru Covalciuc.

Se înscrie la Secţia de Limba şi Literatura Franceză a

Facultăţii de Limbi Romano-Germanice a Universităţii de
Stat din Cernăuţi. De fapt se dedică studierii istoriei
Bucovinei și valorificării tezaurului folcloric al ținutului
natal. Prin anii 70 adună texte folclorice din diferite sate
bucovinene pentru a le edita în volume aparte sau colective.
și le păstrează până când apare posibilitatea de publicare.
 În 1972 este învinuit de „naționalism burghez român” și
este exilat la Bacu (Azerbaidjan), unde este internat într-un
spital de psihiatrie, fiind izolat de societate.
Întrega biografie de muncă ține de gazetărie la „Zorile
Bucovinei”. Este un ziarist recunoscut. Chiar de la începutul
anilor 90, odată cu începerea mișcării de renaștere
culturală și națională a românilor din nordul Bucovinei,
Dumitru Covalciuc devine un luptător înflăcărat, atât în
paginile publicaților românești din nordul Bucovinei, cât și
în presa periodică din România și Basarabia. Pune la
dispoziția cititorului pagini inedite din istoria poporului
român, atât de necunoscută în fostele hotare ale imperiului
sovietic. Mai mult decât atât, Dumitru Covalciuc aduce
lângă sine tineri profesori de istorie din regiune care, la
îndrumarea sa, studiază istoria adevărată a ținutului natal
și o trimite pe băncile școlilor prin intermediul publicațiilor
periodice.
După câțiva ani de activitate fructuoasă, Dumitru
Covalciuc se învrednicește să fie numit „Enciclopedia vie a
Bucovinei” și primii care îi atribuie acest titlu sunt
jurnaliștii de la revista „Columna”, din Chișinău, pe la
începutul anilor ’90. Este membru-fondator al Societății
pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu”, din
regiunea Cernăuți, care s-a constituit în luna mai 1989 și pe
care nu a părăsit-o până în ultima zi a vieții sale. În cadrul
acesteia desfășoară o amplă activitate în domeniul
cercetării trecutului românilor din Bucovina. Meritul lui
Dumitru Covalciuc este incontestabil la aflarea
mormântului lui Iancu Flondor, de la Maidanul
Storojinețului. Aici, la mormânt, în 1990, găsește de
cuviință ca împreună cu un grup nu prea mare de prieteni
și tovarăși de idei, jurând credință pe Biblie, constituie
Cercul cultural „Arboroasa”, acesta devenind mai târziu
Societatea culturală „Arboroasa”, președintele căreia a fost
până la ultima suflare.
Tot În 1990 fondează și este director al Institutului
Obștesc de Istorie, Restituiri Literare și Folclorice „Dimitrie
Onciul”. Editează ziarul „Codrul Cosminului” și revistele
„Miorița”, „Calendarul poporului”, „Calendarul ortodox al
românilor bucovineni”. Cercetează istoria bisericilor din
ținut, scriind lucrări de căpătâi în care dovedește
proveniența lor moldavă.
Dumitru Covalciuc tipărește peste 20 de volume de
folclor și o serie întreagă de monografii ale localităților
nord-bucovinene. Iată doar câteva: Poveşti şi snoave din
Bucovina, 1994; Legende populare din Bucovina, 1995;
202 cântece populare din Bucovina, 1996; Basme
bucovinene, 1997; Stejarii Horecii, 1997; Petrea Voinicul şi
Florea Înfloritul, 2003; Сomori folclorice din dulcea
Bucovină, 2004; Oprişeni, un sat la răspântiile istoriei,
2008, Pagini Oprişenene, 2014 și altele.
A scris romanele Revolta(1990) și Tinerețea lui Doxachi
Hurmuzachi (2002), este autorul lucrarii monografice
Eudoxiu Hurmuzachi, omul providenţial al Bucovinei
(2015). Ultimul volum inedit, Membrii Consiliului Naţional
Român din Bucovina ales la Adunarea Constituantă din 27
octombrie 1918”, a fost lansat la Cernăuți și Piatra Neamț.
Dumitru Covalciuc se află printre inițiatorii organizării
pelerinajelor la Stejarul lui Ștefan cel Mare din Codrii
Cosminului, unde venea în fiecare an în a doua zi de Paști.
Tot lui i se datorează instalarea primei Cruci de piatră pe
gropile comune de la Fântâna Albă unde au fost împușcați
mii de români, documentarea și editarea mărturiilor
românilor deportați în Siberia și Kazahstan.
Cea mai amplă lucrare a lui Dumitru Covalciuc care va
rămâne în istoria culturii române bucovinene sunt cele 27
de volume ale revistei „Țara Fagilor”. Este lucrarea de
anvergură a celuia despre care astăzi, cu mare regret în
suflet, vorbim la timpul trecut. Această lucrare constituie 27
de volume de documente istorice, literare, culturale care vor
fi apreciate de posteritate la justa lor valoare.

Refugiu în lumea mirifică a folclorului

Aspecte despre creația folclorică a lui
Dumitru Covalciuc

Dumitru Covalciuc a consacrat o mare parte din

activitatea sa scriitoricească creației populare orale, adică
folclorului, pe care nu voi obosi să-l numesc „cartea de vizită
a oricărui popor”. Anume folclorul este sufletul unei
națiuni, și niciodată altceva. El a venit la noi timp de secole,
și chiar dacă s-a modificat într-un fel sau altul, aceasta s-a
întâmplat datorită evoluției omenirii. Progresul l-a sărăcit
în mare parte, însă până la urmă tot el rămâne sarea sau
principalul condiment al culturii unei națiuni, sau, dacă
vreți, dulceața sufletului.
Dumitru Covalciuc înțelege acest lucru la scurt timp
după începerea biografiei sale de muncă creativă, când
autoritățile mai căutau să-l liniștească pe tânăr prin diverse
metode. Și atunci Dumitru își caută liniștea în tezaurul
nemărginit al creației populare a românilor din nordul
Bucovinei. Și nu cunoaștem în ce măsură a putut să se
liniștească, însă el ne lasă o adevărată comoară de texte
folclorice pentru noi, pentru cei de după noi și mult mai
departe. Despre aceasta Dumitru Covalciuc mărturisește în
textul dedicației la cartea Comori folclorice din dulcea
Bucovină, apărută în anul 2004 cu sigla editurii „Zelena
Bukovîna” și pe care am avut bucuria s-o îngrijesc și s-o
tipăresc la tipografia din Hliboca. Iată aceste cuvinte de
profundă emoție și aducere aminte ale lui Dumitru
Covalciuc: „Cu drag şi cu gratitudine dedic această carte
bunei şi iubitei mele soţii Victoria, în semn de recunoştinţă
şi adâncă preţuire pentru faptul că în cele mai dramatice
momente prin care a trecut abia înfiripata noastră familie
în anii (încă „sovietici”) 1973-1975, a înţeles că refugiul meu
în lumea mirifică a folclorului a însemnat atunci şi salvarea
sufletului. Tot dânsa a ostenit întru economisirea
mijloacelor băneşti ca această carte să poată vedea lumina
tiparului. Astfel, ne-am văzut ambii datori să întoarcem
lumii o parte din comorile (închise între copertele a zeci şi
zeci de caiete) adunate de la ea în temei cu trei decenii în
urmă, când, trăind cu înălţătorul sentiment al Bucovinei,
nu încăpeam în Bucovina noastră dragă.”
Ar fi incomplet să nu pomenim în activitatea
folclorică a lui Dumitru Covalciuc despre cele câteva ediții
ale revistei Miorița, care în anii `90 ne bucura cu apariția
ei și în care găseam nestemate folclorice adunate de la
țăranii români nordbucovineni.
„Mulţi din acei ce au transmis altor generaţii acest
inepuizabil tezaur folcloric nu se mai află printre noi. În
cântece le-au rămas trăirile şi stările sufleteşti, gândurile şi
aspiraţiile, bucuriile şi nostalgiile, amarul cumpenelor şi
dramele personale prin care au trecut în timpul războaielor
şi al altor evenimente de tristă memorie. Cântecele lor au
devenit documente. Şi prin cântece amintirea le este
păstrată cu pioşenie”, scria odinioară Dumitru Covalciuc.
El a fost însă printre acei cercetători ai valorilor noastre
spirituale care au știut să adune și cu sfințenie să păstreze
și să transmită posterității aceste vădite argumente ale
trăirii noastre pe aceste plaiuri mioritice.
Rămân și eu în speranța că odată și odată aceste
comori populare vor fi publicate integral într-un volum
aparte, de mare importanță istorică, culturală și științifică,
o mărturie grăitoare a faptului ca în nordul Bucovinei a
existat şi mai există o evidentă spiritualitate românească.

Redau în continuare câteva texte culese de Maestru!

DIN POEZIA CEREMONIALULUI DE NUNTĂ

ORAŢIE SOCRULUI CELUI MARE

(La schimbul colacului sara)

Bună sara, socru mare!

Te cunosc după asemănare
Că eşti socrul cel mare,
Că dacă n-ai fi,
Aşa nu te-ai fuduli.
Despre noi poţi să te fuduleşti, -
Vom vedea la urmă ce plăteşti!
Noi stăm cu pistoale-ncărcate,
Nu ca Dumeavoastră cu gurile căscate.
Noi tot Răsăritu-am îmblat
Şi nime nu ne-a-ntrebat
De unde venim, pe unde îmblăm
Şi pe cine căutăm.
Cum de v-aţi silit Dumilorvoastre
Să luaţi sama noastră?
Dacă vă grăbiţi
Şi voiţi să ştiţi,
Întrebaţi-ne încet
Că noi o să răspundem cu drept.
Jupânului nostru mire,
Sosindu-i vremea de-nsurat,
În zori de zi s-a sculat,
Cu rouă de pe flori s-a spălat,
Apoi s-a-mbrăcat cu cojoc miţos,
Ca Vodă din Ţara de Jos.
Şi-a pus cuşmă ţurcănească,
Fetele să-l îndrăgească.
Apoi arma-a încărcat,
Din bucium a buciumat,
Munţii s-au cutremurat,
Apele s-au tulburat,
Mulţi voinici s-au adunat
De pe munţi şi de pe sate,
- Cam trei mii şi jumătate,
Toţi cu puştile pe spate,
La brâu cu pistoale bune, -
Feţi-frumoşi din astă lume!
Am venit în Ţara de Jos
Fără prea mare folos,
Căci prin munţi şi prin hârtopi,
Găseam numai iepuri şchiopi,
Veveriţe cu ochi mici,
Prin gârle - numai arici.
Atunci ne-am întors
Printr-un codru-ntunecos
Şi cu dorul de vânat
Toată lumea-am colindat.
Şi-am cutreierat
Cerul albastru cu stelele,
Vâlcelele cu viorelele,
Păduri mari înverzite
Şi câmpii înflorite,
Dumbrăvi cu izvoară,
Cine bea, pe loc se-nsoară!
Jupânul mire fiiud însetat,
La izvor s-a aplecat,
Setea şi-a astâmpărat.
Dar aproape de izvor,
S-a poticnit de-un picior
Şi-a zărit o urmă de fiară,
De care toţi vânătorii se speriară
Şi la picior o luară.
Mirile, cam speriat,
Mult pe gânduri a mai stat.
Buciumul l-a gură-a pus,
Pe noi la un loc ne-a strâns.
Acea urmă ne-a pocit,
În codru de-am rătăcit.
Unii ziceau că-i urmă de căprioară,
Să-i fie jupânului mire bună soţioara.
Cu frumuseţe din rai,
Să-i fie jupânului mire de trai.
Altul a zis că nu-i urmă de fiară,
Ci-i urmă de fată mare,
Ce s-a prefăcut în floare
Şi creşte-ntr-o grădina
În altă ţară, străină.
De crescut, creşte,
De-nflorit înfloreşte,
De rodit nu rodeşte,
După rod tare tânjeşte
Şi nici locul nu-i prieşte.
Noi, cei mai recunoscători
Dintre vânători,
Am spus drept,
Cu mâna pe piept:
- Asta-i urmă de huhurez,
Nouă să nu ne mai crezi.
Nunul cel mare
Cu grija-n spinare
În degete-a plesnit,
Într-un picior s-a-nvârtit,
Pe cal a sărit
Şi, cim ne-a zărit,
Ne-a şi poreclit
Că suntem mici de stat,
Buni de sfat,
Lungi de mână,
Buni de gură,
Tari la fugă,
Nimene să nu ne-ajungă,
Pe cai să-ncălecăm,
La curtea Dumilorvoastre sa plecăm.
Noi pe cai am încălecat
Şi la drum am plecat;
Pe brâul pământului,
Pe vârtejul vântului,
Pe semnele cerului,
Pe mirosul florilor,
Bând şi chiuind,
Caii nechezând,
Din potcoave scăpărând
Şi ca ziua luminând.
La această casă când am ajuns,
Toate semnele ni s-au ascuns.
Noi pe loc am stat
Şi-am împuşcat,
Şi floricica-am căutat.
Am văzut-o sub fereastră
Aici, la casa Dumilorvoastră.
Acum, ori floricica ne-o daţi,
Ori de noi nu mai scăpaţi.
Noi n-am venit cu mânia,
Noi n-am venit cu tăria, -
Am venit cu hârleţ de argint,
Să scoatem floricica din pământ,
S-o scoatem din rădăcină,
S-o răsădim la jupân mire-n grădină.
Acolo de-nflorit va-nflori,
De rodit, va rodi
Şi pământul i-a prii, -
Doamne, bine i-a mai fi!
Dumneata, socru mare,
De gândeşti ca suntem hoţi
Ori tâlhari de ne socoţi,
Noi avem întărire
De la jupânul mire
Cu scrisoare latinească,
Cu pecete preoţească, -
Cine ştie carte - s-o citească!
Cel ce ştie,
Ferească Dumnezeu să nu vie!
Însă socrul mare ne-a aduce
Un cărturar mintios,
S-o citească pe dos;
Să nu fie cu barba zburlită,
Să rămâie cartea necitită;
Un cărturar cu barbă rară,
Să ne ţina, până-n sară;
Unul cu sprâncenele sure,
Să ne ţină până mâine;
Un cărturar înţelept,
Să ne deie răspunsul cu drept;
Să fie cu barba ca fusul,
Să ne deie îndată răspunsul.
Răspunsul nostru este:
Câte-o cană de vin,
Câte-o năframă de in,
Să ne ştergem la musteaţă
Şi să ne legăm la leaţă.
Poate să fie şi de la mireasă,
Numai să fie de-aici din casă;
Să nu fie împrumutate,
C-aţi face o strâmbătate.
Noi suntem doi,
Nu de poruncă la voi!
Socru mare, am mai sta
Şi-am mai ura,
Dar n-avem unde descăleca,
Nici la cai ce da.
Noi nu suntem de prin şatră,
Să descălecăm la Dumilorvoastră-n baltă;
Noi nu suntem ciobani de la oi,
Să hrănim caii cu usturoi.
Noi suntem vânători vestiţi,
De toată lumea iubiţi.
Nouă să ne-aşterneţi lăicere,
Să descălecăm ca boierii!
Pe jos sa presuraţi busuioc,
Să fie-ntr-un ceas bun, cu noroc!
La cai să daţi otavă
Cu miroase din Suceavă
Şi cu izuri de dumbravă! -
Cosită-n joia verde, rourată,
De Sân-Gheorghe adunată.
Osteneala să vă daţi
Şi caii să-i adăpaţi
Cu rouă de pe flori,
Strânsă-n zori,
De sărbători,
De două fete surori.
De n-or fi hrăniţi şi-adăpaţi bine
Rămânem aici până mâine,
Până poimâine!
De nu-ţi avea bucate de-ajuns,
Să căutaţi loc de ascuns!
Socru mare, să te ţii de cuvânt
Şi să-i dai ce-ai juruit:
Boi şi cai câte-o pereche,
Să te scarpini la ureche;
Zestre bună şi trei vaci,
Să te scarpini şi să taci!
Dacă-i tăcea,
Bucluc cu noi nu-i avea
Şi tare bine te-om ţinea:
Cu vin bun, de Dorohoi,
De care cinstim şi noi.
De beai un pahar,
Îţi pare amar;
De beai câteva,
Îţi vine-a juca.
Aşa-i de tare,
Căci cuşma din cap îţi sare.
A Dumilorvoastre vin îi din pădureţe,
Când îl beai, te înflă la maţe:
Te dai după sobă,
Stai cu greierii de vorbă.
Socru mare, noi om sta
Şi-om mai ura,
Dar nuntaşii dintr-o parte
Stau cu gurile căscate.
Cei mai dinainte-s
Cu gurile proţăpite,
Cei dinapoi
Ne-ar mânca pe amândoi
Şi ar fi păcat de noi...
Aduceţi mere uscate,
S-azvârlim în guri căscate
Şi la cele cuconiţe
Ce nu poartă azi catrinţe.
Nunuţ mare, luminos,
Bine te-am găsit sănătos.
Să fii vesel ca primăvara,
Bogat ca toamna,
Călduros ca vara,
Îmbrăcat ca iarna.
M-am dat şi-am urat,
Uitând colacul de-nchinat.
Am auzit c-aveţi colaci de păpuşoi -
Pentru unul se cade doi;
Am auzit c-aveţi colaci de hrişcă
Ce la maţe pişcă.
Eu îl pun pe băţ,
Că am să-l rup bucăţi.

(Inf. Toader BULIGA, născ. în 1898;

s. Arboreni, raionul Noua Suliţă.
Înreg. la 2.III.1974)

CONOCĂRIE LA MASA MIRESEI

Să trăiţi, cinstiţi nuntaşi,

Cu toţii împreunaşi!
V-aş pofti pe Dumilorvoastră
Să iertaţi venirea noastră.
Şi dacă nu vă supăraţi,
Rugăm ca să ne-arătaţi
Cine-i armaşu-mpărătesc,
C-am o vorbă să-i vorbesc.
Noi aşa sântem:
După ce îmblăm,
După ce cătăm,
După ce aflăm,
Sama-n grabă nu ne dăm,
Dar nici frică nu prea-avem!..
Dumilorvoastră, cinstiţi nuntaşi,
Cu toţii împreunaşi,
Să nu care cumva să gândiţi
Că noi sântem nişte prăpădiţi,
Ori nişte slugi
Pe la musugi.
Noi sântem de prin gloate,
De prin noroade,
De pe la aşezări mari
Cu oameni gospodari.
Noi am bătut munţii,
Cărunţii,
Codrii şi câmpurile,
Luncile şi apele.
Într-o zi, sub sară,
Am găsit o urma de fiară,
De care al nost’ împărat,
Luminat,
Stă mult şi se miară.
Noi, oameni cu scaun la cap,
Am stat
Şi-am cugetat.
Am urmărit gândul,
Până mi-am spus cuvântul:
„Acea nebunatică fiară
Va cina cu noi disară!”
Unul dintre noi a cătat în sus
Şi la toată lumea a spus:
„Aceasta-i o urmă de zână,
Va fi cu împăratul nost’ împreună!”
Cu toate acestea nu m-am lăsat
Prea mult înşelat.
Din mers m-am oprit
Şi iar m-am gândit:
„Acea floricică de plai
I-a fi împaratului nostru de trai!”
Al nostru împărat,
Tânăr învăţat,
Cu-atâta nu s-a lăsat,
Dus de nas şi înşelat.
El pe cal a-ncălecat,
Peste munţi a alergat,
O grădină a aflat,
Pe scări s-a înalţat,
În grădină s-a uitat
Şi a văzut o odraslă
Mândră şi frumoasă.
Odrasla, de odrăslit, odrăslea,
De înfrunzit, înfrunzea,
De înflorit, înflorea,
Dar de rodit, nu rodea.
Al nostru împărat,
Ca bun învăţat,
S-a sfătuit
Şi-a vorbit
Cu sfetnicii domniei sale,
Care erau şi ei pe cale,
Ca să ieie această odraslă,
Preafrumoasă,
S-o treacă peste munţi
La ale lui curţi,
De odrăslit, să odrăslească,
De înfrunzit, să înfrunzească,
De înflorit, să înflorească,
Dar şi să rodească,
Pe părinţi să-i pomenească.
Al nostru tânăr împărat
Cu asta nu s-a lăsat
Înşelat.
El pe scări s-a rădicat,
Peste oaste s-a uitat
Şi ne-a văzut pe noi
Doi,
Alergând,
Stele pe cer numărând.
Voinici semeţi,
Din fire vorbăreţi;
Mici la stat,
Mari la sfat,
Grei la mână,
Tari la minciună;
Mergând,
Săltând,
Lumea înveselind,
Din năframe dând,
Din puşti împuşcând.
Am văzut cum se lasă lină
În această grădină
O stea frumoasă,
Prealuminoasă.
Ori steaua ne-o daţi,
Ori calea ne-o dezlegaţi.
De-acum să ştiţi,
Să pregătiţi
Buţi de vin,
Stoguri de fân,
Vite grase,
Mioare lânoase,
Douăsprezece care de ovâs vânturat
Pe sama acestui împărat,
Douăsprezece fete frumoase
La joc încă nescoase.
Al nostru tânăr împărat,
Ca om foarte învăţat,
Are una aleasă
Ca de mireasă,
Are una aleasă
Chiar de-aici din casă.
Cinstiţi nuntaşi,
Cu toţii împreunaşi,
Dacă n-aveţi toate deajuns,
Acum n-aveţi loc de-ascuns,
Nici gură de răspuns.
Vă rog doar atât:
Să-mi găsiţi şi mie aleasă
Ca-n chip de mireasă,
Iar dacă ea n-a vrea,
Facă dracul cimpoi din ea,
Să cânte la nunta mea.

(Inf. Costache BĂDICEL, născ.

în 1895; Boian. Înreg. în 1970)