CÂTE CEVA DESPRE BISERICI ȘI SUPERMARKET-URI

Dan Arhire

În zilele premergătoare Nașterii sau Învierii Domnului, ceva anume, nedeslușit și fără
voia sau intenția noastră, ne face să alunecăm ușor, ușor, spre gânduri de bine. Ni se
întâmplă, atunci, să observăm oameni, gesturi și stări prin preajma cărora trecuserăm,
poate, și cu alte prilejuri, fără a le fi observat, însă. Ceva ne îndeamnă să întindem mâna,
spre a ridica făptura căzută, să înălțăm umărul sub brațul celui fără siguranță pe
picioarele sale, spre a-l susține. Mai dăm de la noi, mai lăsăm de la noi. Asta se întâmplă
de demult, de pe când oamenii trăiau în general, nu doar de sărbători, așa, de pe când
nu se vorbea încă nici despre internaționalismul proletar – chipul desuet al
globalismului modern de astăzi – nici despre globalism sau globalizare, chipul ceva mai
perfid al reformatului internaționalism proletar de ieri! Căci - nu-i așa? – parc-a fost
ieri! Amândouă noțiunile exprimă un deziderat impus de sus, dinspre suprastructură, în
jos, spre bază, dezvăluind scopul final al demersului politic: obținerea unei mase sociale
de oameni egali și la fel, controlabili fără frontiere. Dar, dacă primul concept își
propunea să-i adune în jurul unei ideologii a egalitarismului, cel de-al doilea își propune
să-i adune în jurul unor legi ale consumismului. Dacă primul ordona: „Gândiți toți la fel,
cu ideile pe care vi le livrăm noi, că doar așa e bine!”, cel de-al doilea ne spune, cu
mijloace mult mai subtile: „Păpați și în general consumați doar ce vă livrăm noi, căci
legile pe care tot noi vi le-am făcut spun că doar așa e bine!”. Dacă societatea comunistă,
cea care își făcuse din religie propriul și cel mai mare dușman (numind-o „opiul
popoarelor”), își constrângea cu brutalitate cetățenii să se lepede de credință, societatea
globalistă a obținut deja, în mare parte, prin secularizare, masa critică de cetățeni
dispusă să o crediteze și să-i urmeze modelul impus, fără constrângere. A fost și este mai
greu, însă, de făcut asta cu cei care nu și-au pierdut credința!
Creștinii au avut dintotdeauna și încă au propriul model de globalizare: egalitatea,
dincolo de frontiere, în fața lui Dumnezeu, ca fiind deoporiva creația Sa, după chipul și
asemănarea Sa! Modelul creștin, însă, cred că este impropriu denumit „globalizare”,
deoarece în structura sa cuprinde și Cerul, iar atunci poate e mai potrivit să îi spunem
„Universalizare”! Vreau să relatez aici o întâmplare reală, spre exemplificare, pentru ca
cititorii să înțeleagă exact la ce anume m-am gândit.
Întâmplarea, al cărei protagonist a fost chiar tulceanul care mi-a relatat-o, a avut loc în
Germania, la Frankfurt, în anul 1973. Dragoș - să-i spunem astfel celui care mi-a
povestit-o - fugise în Germania, locuia într-un lagăr de azilanți din Frankfurt și își căuta
zilnic de lucru, luând firmele la rând. Necunoscând încă limba germană, o îndelungată
perioadă s-a lovit numai de refuzuri până într-o zi, când a bătut la poarta unei făbricuțe
de mase plastice. Portarul nu a înțeles prea bine, dar l-a sunat pe patron. Ajuns în biroul
patronului, acesta i-a ascultat expozeul în limba engleză și l-a întrebat, în aceiași limbă:
„De unde zici că ești? -Din România. - De unde, din România? - Din oraşul Tulcea. –Din
Tulcea? Pe ce stradă stai în Tulcea?” – l-a întrebat patronul german căruia el îi cerea un
loc de muncă, esențial pentru a trăi. Fiind convins că este din nou luat peste picior,
Dragoş i-a răspuns dezamăgit: „-Pe strada Eminescu (să zicem). -Pe Eminescu? La ce
număr stai pe Eminescu?”. Într-o doară şi pregătindu-se să plece, Dragoş i-a dat acru şi
acest ultim răspuns: „- La numărul 12 (să zicem)”. Şi atunci, spre surprinderea sa,
patronul l-a întrebat, de data aceasta în limba română: „ -Dar moş Timofei (să zicem) şi
mătuşa Xenia (la fel, să zicem!), de la numărul 14, ce mai fac? Mai trăiesc?”. „- Da, a
îngăimat Dragoş, când am plecat eu trăiau şi erau amândoi sănătoşi!”. „- Ei, să ştii că ei
doi, lipoveni, m-au ascuns pe mine, ofiţer german, în pivniţa lor trei ani de zile de
armata sovietică, din 1944 până în 1947, până când am reuşit să fug prin Iugoslavia. Te
angajez!”, a mai spus patronul, l-a angajat, iar peste un an de zile l-a numit chiar şef de
secţie, în locul fiului său, care cam trăgea chiulul. Căci, nu știu cum vedeți
dumneavoastră lucrurile, dar eu, creștin fiind, le văd astfel: Dumnezeu i-a oferit
neamțului prilejul de a le mulțumi, într-un fel, lui Timofei și Xeniei, pentru binele făcut!
Iată modelul de universalism creștin, așa cum îl înțeleg eu: doi creștini (lipoveni) au
făcut un bine unui alt creștin (german), salvându-i viața; acesta, peste ani, neuitând
fapta, a procedat la fel, ajutând un alt creștin (român), să se salveze din mizerie. Restul -
este splendoarea diversității, a creației lui Dumnezeu. Nici internaționalismul proletar,
nici globalismul, n-au fost prezente la facerea lumii, atunci când Creatorul a împărțit
darurile, și de aceea cred că, după ce acum două mii de ani primii creștini au pornit
lumea din loc, deschizând bisericile, nu vom fi noi ultimii creștini, care, precum bunii
noștri frați din vestul veșnic nemulțumit, să le închidem porțile, spre a da fuga la
supermarket!